Archive for June, 2011

Cărţi de la THEKA

Thursday, June 16th, 2011

BIBLIO

Telefon 4021-314.5889, 4072-0762893

E-mail pretheka2@gmail.com

Cărţile THEKA pot fi găsite în librăriile bucureştene Eminescu şi Muzeul Literaturii Române. Cititorii din România le pot comanda telefonic sau prin E-mail direct la editură urmând a le primi cu autograf, dacă doresc. Preţurile, pentru cumpărătorii din România, sunt cele de mai jos.

Pentru cumpărătorii din alte ţări, preţurile în valută vor fi comunicate în urma solicitării acestora.

Autorii mulţumesc cu anticipaţie doritorilor de cărţi româneşti.

versuri

de Aristide Mircea

Bucureşti, 1996

80 pag., 14 / 21 cm

EPUIZAT

publicistică teatrală şi politică

de Dan Predescu

Bucureşti, 2001

152 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Cine a mers, în ultimele două decenii, la teatru va citi cu încântare cartea lui Dan Predescu şi o va pune cu grijă – pentru nostalgice lecturi viitoare – în cutia cu flori presate, bilete de cinema şi programe de spectacol. Sunt cronici teatrale şi interviuri scrise în perioada 1978-1998… Câteva au rămas …inedite din pricina interdicţiilor politice suferite fie de autor, fie de preopinent (aşa cum este cazul interviului cu extraordinara actriţă Liliana Tomescu, comandat de revista Teatrul şi realizat în aprilie 1980, dar nepublicat, deoarece, la foarte scurt timp după predare, Liliana Tomescu a plecat într-un voiaj în Danemarca, iar “uzanţele” vremii cereau ca materialul să aştepte în sertar întoarcerea pe meleagurile româneşti a persoanei – n-a mai fost cazul). Sunt cronici adevărate, scrise un profesionist  … pagini din care, la vremea aceea, spectatorul de teatru înţelegea demersul artistic, lămurindu-şi elemente pe care le-a neglijat în timpul celor două ore petrecute în sala de spectacol, sau, dacă le citea înainte de vizionare, îşi putea forma un orizont de aşteptare care, confruntat cu realitatea scenică, suferea destul de puţine modificări.

Măgari interpretând Carnavalul din Veneţia

de Marina Boiangiu

Lumea Magazin , Bucureşti, nr. 9/2002, pag. 46

2

Dan Predescu, o spunem cu bucurie, are instinct critic. Simte valoarea. Diagnostichează precis. E temerar, nu o dată. Nu face temenele politice (lucru important, mai ales înainte de 89!). Iubeşte polemica şi, spre a transforma cronica de teatru într-o lectură agreabilă, o condimentează cu note de subsol anecdotice. Teatrologul e bătăios: calitate admirabilă! (cu oricîte repercusiuni neplăcute i-ar urma). Cartea este vie. Incitantă. Cu opinii juste şi suspiciuni ce pot scandaliza. Ergo, merită mediatizată. Noi am făcut, aici, un pas…

Intuiţie şi anecdotică

de Bogdan Ulmu

Convorbiri literare, Iaşi, iunie 2003

poeme elementare

de Dan Predescu

Bucureşti, 2003

80 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” (condus de criticul Alex. Ştefănescu) … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu (implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu (Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu (Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex. Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

3

A vă reproşa una şi alta ar fi o greşeală, o lipsă de tact, o zădărnicie, o adresare patetică şi fără puterea de a convinge un semen gata convins…

Se profila o cioară cu trei aripi

Pe staniolul zorilor dogmatici…

Sărmană cioară, vai,

delicvescentă cioară…

spuneţi în aproape cel mai scurt poem al dvs. Aur şi argint, întâmplarea făcând ca la el să vă deschid cartea şi să mă conving repede că întregul rău e de neevitat, pentru că şi răul poate fi, doldora de merite, o lecţie de artă. De la titlu la motto-ul din Tagore, apoi sumarul plus dedicaţiile, subtitlurile cărţii-manuscris, apoi versurile, fiecare în parte, de atâtea ori glorificând o măreţie neagră, toate acestea m-au convins că locul lor cel mai potrivit după lectură este pagina de revistă şi raftul bibliotecii. Şi totuşi, sunt cuvinte, cuvinte doar, nu viziuni, cu convingeri, nu scârbele asasine de care suferim, cuvinte numai în textele dvs. care ar putea fi înlocuite cu termeni civilizaţi, la fel de elocvenţi, dar nu atât de urât mirositori.

Constanţa Buzea

România literară nr. 6 (12 februarie 2003)

4

Am să ofer aici, drept consolare, o altă voce poetică, poate un poet tot atît de necunoscut, dar care pe mine m-a convins cu mesajul său autodevorator. E vorba despre Dan Predescu şi placheta sa de versuri Placenta de gheaţă, care are o respiraţie septentrională, venind şi el ca formaţie din placenta shakespeariană. Poetul este mai mult decît glacial, este apocaliptic, dar un apocalipsis de o sinceritate hamletiană ce face trupul şi umbra să fie asemeni, cum spunea Eminescu. Poetul e un spaţiu-tampon între cer şi pămînt, „doi străini” (Arhimede), consolîndu-se cu ideea că: „Eu sînt Achille / cel cu o sută de călcîie/ - măr jupuit/ şi dureros în frig - / eu sînt Achille/ şi nu ştiu să alerg”. Dilemic, sceptic, sentenţios, fatalist, e gata să încarce „o bandă nouă-n mitralieră” (Fericirea generală). Mai mult, acestei viziuni eshatologice îi adaugă multă autoironie, mult umor, ca în Idioţii lui Lars von Trier. Predescu îşi autodevorează obstrucţiunile din el însuşi, e sincer pînă în măduva cuvintelor, se descărnează în faţa cititorului făţarnic, citîndu-l pe Baudelaire, pe orbecăitorul Ahasveros, care smulge măştile şi lasă aerul să vină proaspăt. …

Grid MODORCEA

Tricolorul nr. 1585 (16.06.2009)

versuri

de Cristiana Tudor Eremia

Bucureşti, 2004

140 pag., 14 / 21 cm, cu prezentare de D. Predescu pe coperta 4

EPUIZAT

Ordinea de zi

e anunţată!

E bogată…

Şi orele trec

Şi orele nu trec…

Eu vreau să plîng,

iar în ordinea de zi

nu e trecut

plînsul meu.

Cam aşa sună poezia Cristianei Tudor Eremia, într-unul din momentele ei bune, amintindu-ne de lirica românească discret-protestatară a anilor 70-80 („discret”, respectiv cu gura închisă, vreau să spun), dar şi, surprinzător, de Brecht, atunci când acesta, referindu-se la o stare de lucruri foarte asemănătoare, cea din Germania anilor 20-30, vorbea despre „ordinea care domneşte într-o ladă goală”. Uneori mimată, alteori nu, în versurile sale e multă candoare, inclusiv stilistică. Fiinţele prevăzute cu simţ critic (sau măcar suspectate de aşa ceva), preocupate, vorba ‘ceea, de influenţa ceva-ului asupra cuiva-ului, vor strâmba din nas. De pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când vreo câţiva hiper-esteţi de la Paris (întâmplător, printre ei se aflau şi doi-trei dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale – da, şi ce-i cu asta?) au hotărât că sentimentalismul e semnul distinctiv al mârlanului, al neamului-prost, ne ferim de el ca de dracu’. Ba chiar putem zice că atâta ne ferim încât nici imaginile de abator pe care le vedem zilnic la telejurnal nu ne mai impresionează. Ei, esteţii, ne-au învăţat că intenţiile bune fac literatura proastă (uitând să ne informeze dacă reciproca e, cumva, adevărată).

Bune, rele, nu contează, poezia nu se face cu intenţii, ci cu altceva. Pe deasupra intenţiilor, pluteşte, precum Duhul se poartă pe deasupra apelor, ea, Expresivitatea.

D.P.

roman

de Dan Predescu

Bucureşti, 2005

130 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Autorul descrie, cu o sinceritate dezabuzată, stilul de viaţă umilitor şi lipsit de orizont din timpul comunismului. … Iată, ca exemplu, mărturisirea unei femei însărcinate, care urmează să nască împotriva voinţei ei, pentru că aşa a hotărât, dictatorial, Ceauşescu: “O urăsc. E o bucată din mine pe care-o urăsc. Ceea ce creşte acum în mine nu sunt nici eu, nu eşti nici tu, [partenerul ei de dragoste, n.n.] nu e nici copilul nostru. Port în mine ceva pervers şI bestial, ceva obscen, pătruns în mine fiindcă aşa vrea Ăla.

Alex Ştefănescu

România literară nr. 20 (25 mai 2005)

2

Cartea lui Dan Predescu pare a fi o scriere autobiografică, alcătuită, după cum spune chiar autorul, “din amănunte care nu merită cine ştie ce atenţie, neinteresante din mai toate punctele de vedere”. Trăirile” pe care ni le propune autorul sunt “cu totul lipsite de importanţă pentru tot restul lumii”. Atunci, dacă este conştient că “cele trăite” sunt interesante doar pentru el (naratorul), de ce ni le propune şi nouă spre lectură?

Horia Ungureanu

Arca, Arad, nr. 7-9 / 2005

3

Sub un titlu departe de savoarea cărţii, mizeria sentimentală de pe vremea lu’ Ăla, tratată în viteză vitează, cu aprigă şi binefăcătoare obrăznicie. Căci “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“. Pe bune, de zece ori mai tare şi mai cinic decît Beigbeder, fie vorba-ntre noi.

Radu Cosaşu

Dilema veche nr. 102 (6 ianuarie 2006)

4

Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…” - motto-ul Crailor de Curtea-Veche care “pecetluieşte” destinul românului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, e parafrazat de autorul romanului Tatăl mielului prin mai domesticul “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“, pus drept ştampilă românului de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În aceste “particularizări generale” Dan Predescu toarnă, parcă grăbit să vomite ce-l roade încă de tânăr, “carnea” Epocii de Aur, una dintre esenţele dictaturilor de stânga: prostia la putere.

Procesul comunismului prin artă

de Petru Ionescu

Euromuseum nr.  3/2007, pag. 116

5

La Editura Baudelaire din Lyon, sub titlul À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK !, a apărut, în 2011, versiunea franceză a romanului Tatăl mielului, în traducerea semnată Véronique Malengreau.

Aceasta este povestea unui bufon, o bucată din viaţa unui Yorick contemporan aruncat în universul ubuesc al României lui Ceauşescu, în anii ‘80, într-o lume încremenită sub un acoperământ de plumb, într-un paradis al delaţiunii. Cam aşa arată fundalul pe care se desfăşoară acţiunea acestei scrieri greu de categorisit: pamflet, satiră, sau pur şi simplu un roman despre un avort clandestin? Câte ceva din toate astea, un amestec în care treci de la umorul cel mai negru la tirade suprarealiste şi la dialoguri argotice… Un text de citit dintr-o suflare, lăsându-te zgâlţâit, antrenat în sarabanda lui nebună, în acest turbion iscat în jurul unui profund vid existenţial. Râzând, plângând, rămâi cu un gust dulce-amar, care te apropie de acea vreme din existenţa românilor.”, a scris în prefaţa cărţii Dna Véronique Malengreau.

Foto / Fono / VideoTHEKA: teatru vechi, teatru nou

Friday, June 10th, 2011

FRAŢII KARAMAZOV, după Dostoievski

Regie, Dan Micu. Cu George Constantin, Alexandru Repan, Dragoş Pâslaru.

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1982

Manuela Hărăbor, 1990

ADUNAREA FEMEILOR de Aristofan

Regie, Florin Zamfirescu. Academia Luceafărul, Bucureşti, 20.05.1994.

Adriana Trandafir şi Victoria Cociaş, 1975

Ioan Luchian Mihalea & ceva din Song - la un chef, în 1981

Grigore Manolescu (1857-1892) în HAMLET

Afişul unui turneu cu HAMLET la Chişinău, în 1888 - cu Grigore Manolescu în rolul principal

Constantin Nottara (1859-1935) - imagine inedită

Maia Morgenstern în PATUL LUI PROCUST, după Camil Petrescu. Regie, Cătălina Buzoianu.

Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Bucureşti, 1995

*

DE LA MUNTELE SINAI LA MUNTELE LUI VENUS

spectacol eveniment de şi cu Maia Morgenstern şi A.G. Weinberger. Prezentat cu ocazia festivalului naţional de teatru Caragiale, Bucureşti, noiembrie 2007. ©videoclip Dan Predescu 2007

Adina Cartianu, Marcela Motoc, Mihai Bisericanu în PATUL LUI PROCUST după Camil Petrescu. Regie, Cătălina Buzoianu. Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Bucureşti, 1995

(revista Privirea nr. 107, 4 februarie 1998, pag. 50)

George Mihăiţă la Gala Recitalurilor - Bacău, 1979

*

REVIZORUL de Gogol

Regie, Horaţiu Mălăele. Teatrul de Comedie Bucureşti, 2006.

Cu George Mihăiţă, Virginia Mirea, Delia Nartea, Ştefan Bănică jr., Valentin Teodosiu ş.a.

Probabil, cel mai bun spectacol românesc al anului 2006,

cu un George Mihăiţă cum nu l-am mai văzut de mult.

©videoclip Dan Predescu 2006

http://www.youtube.com/watch?v=wvTgsEdDfX4

HAENSEL ŞI GRETEL. Teatrul Ion Creangă Bucureşti, 1997

VEDETE PE BANII PĂRINŢILOR

N-AM VRUT SĂ DEBUTEZ LA GRĂMADĂ

…… …………De baştină din Coteana, judeţul Olt, şi absolventă din 1991 a clasei Sanda Manu de la Academia de Teatru şi Film Bucureşti, Cerasela Iosifescu a rezistat tentaţiei de a juca încă din studenţie într-un mare spectacol, în celebra Trilogie a lui Andrei Şerban. Am întrebat-o cum de a lăsat să-i scape această ocazie, pe care mulţi se băteau acum opt ani.

- Andrei Şerban avea nevoie de mulţi oameni într-un personaj colectiv, în cor. Eu n-am vrut să debutez aşa, la grămadă.
- Aţi debutat, imediat după absolvire, la Nottara…
- Da, dar aici, unul dintre primele mele roluri a fost Nora , în piesa lui Ibsen, în regia lui Mircea Cornişteanu. Am mai jucat în “Puricele”,” Avarul”, “Revizorul”, “Laurii domnului Schutz”, “Căsătoria” şi în alte câteva, puse în scenă de Mircea Cornişteanu, Dominic Dembinski, Horaţiu Mălăele şi Gavril Pinte.
- Mi-aţi spus că nu vă place să daţi interviuri.
- Păi, pentru că majoritatea celor care mi le-au cerut nu voiau, de fapt, să stea de vorbă cu mine, ci se ţineau doar după un plan de întrebări făcut dinainte, şi nici nu ştiau nimic despre mine. Am fost invitată, acum doi ani, la o emisiune în direct la Antena 1. L-am întrebat pe prezentator, care mi se părea cam pe dinafara subiectului, în ce spectacole m-a văzut. Omul a început să se bâlbâie, n-a mai ştiut cum să schimbe vorba… Mie mi se pare normal să ştii cu cine stai de vorbă. Altfel, discutăm ca să ne auzim vorbind.
- Cum staţi cu banii?
- Despre salariu n-am ce să vă spun, că ştiţi şi dumneavoastră. Evident că trebuie să-ţi scoţi banii şi din altceva, reclame, un pic de televiziune, sau mai ştiu eu ce. Mai recurg şi la părinţii mei, din când în când. Dar acum repet “pe contract”, într-un spectacol pus de Mihai Manolescu pentru teatrul George Ciprian din Buzău. E vorba de “Cârtiţa”, un text de Tudor Popescu în premieră absolută şi joc alături de Tamara Buciuceanu şi de Cornel Vulpe, printre alţii.
- La cât se ridică onorariul?
- Nu pot să vă spun, e confidenţial. Nu e foarte mult peste leafă, dar, în condiţiile actuale, e bine.

SUNTEM NIŞTE HANDICAPAŢI

……Clara Vodă este o altă tânără actriţă de la Nottara. A absolvit ATF Bucureşti, clasa Gelu Colceag, în 1993. A jucat, printre altele, în Avarul, Puricele, O noapte furtunoasă (regie, Dan Micu) şi Maria Callas(în regia lui Radu Gabrea).
- Am intrat la IATC în 1989. Pe atunci, aşa se numea – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Eram trei sute de candidate pe patru locuri, era o concurenţă monstruoasă…
- Acelea erau dificultăţile de atunci. Care sunt cele din prezent?
- Cea mai mare e lipsa de regizori. Sunt fericită că repet, acum, cu Alexandru Darie, în “Viforul” de Delavrancea, la noi, la Nottara. Puţini au şansa să lucreze cu un regizor bun. Şi mai e şi problema banilor, despre care se vorbeşte atâta că ne-am şi plictisit să o mai pomenim. Filme nu se fac… e foarte greu şi să te afirmi, dar şi să te descurci, pur şi simplu. Sunt foarte mulţi actori tineri care se gândesc să se reprofileze. Cred că nu numai mie mi se întâmplă să simt aşa, ci întregii mele generaţii. Suntem nişe handicapaţi. Facem, în curând, treizeci de ani şi nu putem sta pe picioarele noastre. Dacă n-ar fi părinţii…
- Profesia dumneavoastră este una concurenţială în cel mai înalt grad…
- Dacă am lucra pe contract, altfel s-ar pune problema. Mai bine înfrunţi riscul de a nu reuşi să-ţi găseşti un angajament, decât să fii un soi de funcţionar plătit mizerabil, la un teatru lipsit de activitate. Din fericire, la Nottara se lucrează. Nici nu ştiţi ce fericită sunt că pot lucra cu Alexandru Darie.

VA AJUNGE VÂNZĂTOAREA VEDETĂ ?

……Dacă regele Carol I era de părere că România nu de talente duce lipsă, ci de caractere, noi ar trebui să constatăm că talente (teatrale, în cazul de faţă) avem, dar nu se găsesc banii cu care să le plătim cum ar merita.
În Bucureşti, oraşul cu mult mai multe maşini de lux decât majoritatea oraşelor de aceeaşi mărime din Vest, două actriţe norocoase, care au reuşit în carieră, declară cu sinceritate că nu s-ar descurca dacă n-ar putea să conteze şi pe banii părinţilor lor. Ce ar putea să ne spună colegii lor mai puţin talentaţi, ori mai puţin norocoşi (dar necesari şi ei, la urma urmei)?
Până în 1989, absolvenţii actori ai IATC-ului, în număr de vreo zece pe an, puteau fi oarecum liniştiţi, cel puţin în privinţa locului de muncă, a existenţei salariului pe care urmau să-l primească. Între timp, sistemul comunist al repartizătii în producţie a dispărut, dar, în schimb, numărul absolvenţilor a crescut la câteva sute anual, dificultăţile începutului lor de drum ridicându-se astfel la pătrat. În câţiva ani, a devenit un fapt obişnuit ceea ce, înainte, constituia un accident – şi anume, absolventul cu studii superioare artistice – omul hipercalificat – şomer, sau lucrând în domenii străine calificării lui.
Să reprezinte, oare, acest fenomen o selecţie naturală, care-i scoate la suprafaţă doar pe cei mai buni? Coliziunea dintre vise şi realitate (aceasta din urmă fiind, precum se ştie, mai dură…) dă naştere la tot felul de ciudăţenii, printre care, de exemplu, cea a actriţei angajate ca secretară la o firmă din comerţul cu insecticide nici măcar nu e cea mai rea.
Încă nu ne-am obişnuit cu algoritmul, ca să zic aşa, unei supra-oferte de competenţă profesională în condiţiile unor debuşeuri, fatalmente, limitate. Poate că, dacă ne-am afla în SUA, nu ne-ar impresiona rata foarte ridicată a şomajului, sau a şomajului tehnic, în rândul câtorva mii de oameni de teatru, care pot fi caloriferişti sau vânzătoare şi, în acelaşi timp, pot spera să pună mâna pe un rol bun într-un spectacol de succes, care le va rezolva, cel puţin temporar, problema subzistenţei.
După cum ne putem da seama din ce spun tinerele vedete, la noi, problema nu se pune aşa: poţi ajunge la succes, dar asta nu înseamnă neapărat că banii părinţilor nu-ţi vor mai fi necesari.
Cu alte cuvinte, poţi ajunge din vânzătoare vedetă – dar, vorba miliţianului, la ce-ţi va folosi?

Dan Predescu (PRIVIREA nr. 138, 9 septembrie 1998, pag. 48-49)

Marcel Iureş în RICHARD AL II-LEA de Shakespeare. Regie, Mihai Măniuţiu, 1998

Silvia Codreanu în AMALIA RESPIRĂ ADÂNC de Adina Nelega. La Scena, 2008

I.A.T.C. Gaby Vlad, 1976

*

O ZI DIN VIAŢA LUI NICOLAE CEAUŞESCU de Theodor Denis Dinulescu

Muzica, Nicu Alifantis. Adaptare + regie, Alexandru Tocilescu.

Teatrul Mic Bucureşti, 2006. ©videoclip THEKA Bucureşti

http://www.youtube.com/watch?v=xkEpensiLW0

*

ELIZAVETA BAM de Daniil Harms

Regie, Alexandru Tocilescu. Scenografie, Dragoş Buhagiar.

Cu Crina Mureşan, Mihai Constantin, Virginia Mirea, Vlad Ivanov, Şerban Cellea, Irina Petrescu

Teatrul Lucia Sturza Bulandra Bucureşti, 2006

©videoclip THEKA Bucureşti

http://www.youtube.com/watch?v=YKgaJSU6AUg

*

AZILUL DE NOAPTE de Maxim Gorki

Regie, Cristian Juncu. Cu Ada Simionică, Radu Gabriel, Constantin Cojocaru, Alexandru Pandele, Raluca Zamfirescu, Adrian Ancuţa, Andi Vasluianu, Tudor Smoleanu, Oxana Moravec, Nadiana Sălăgean, Roxana Ivanciu, Cristina Moldoveanu, Gheorghe Ifrim, Marian Despina ş.a. Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti. Spectacol prezentat în festivalul naţional de teatru Caragiale, Bucureşti, noiembrie 2007.
©videoclip THEKA Bucureşti, 2007 (pretheka2@hotmail.com)

http://www.youtube.com/watch?v=6qzwUaUEzsw

*

un prieten al acestui blog:

Ovidiu Baron aka UNŞPE

http://ocarteofraza.unspe.com/

AMINTIRI INOPORTUNE

Saturday, June 4th, 2011

PE DEASUPRA ŞI ÎMPOTRIVA NOŢIUNII DE DREPTATE

- fragment -

Cine a citit câte ceva despre organizarea şi funcţionarea lagărelor hitleriste este pe jumătate îndreptăţit să vorbească despre viaţa în România sub ocupaţia comunistă. În ce ne priveşte, suntem pe de-a întregul, în calitatea noastră de supravieţuitori ai lagărului la a cărui conducere s-a aflat, în ultima – lungă – perioadă, N. Ceauşescu.

Nu se va înţelege nimic despre sinistra aberaţie care a fost comunismul românesc, dacă cei patruzecişicinci de ani ai săi vor fi judecaţi cu măsura normalului, a civilizaţiei. [1] Ea nu poate fi descifrată decât prin raportare la modelul unei structuri sociale conduse de S.S. Nu se va putea vorbi aplicat, la obiect, despre cele întâmplate nouă, din ‘44 încoace, până la publicarea primului studiu românesc de campologie. Fără disecarea mecanismelor psihice ale vieţii de lagăr e de neconceput analiza pasivităţii incredibile, pentru lumea civilizată, a poporului roman de-a lungul lungii nopţi comuniste şi a dificultăţilor sale actuale de adaptare la o viaţă liberă, responsabilă.

E cazul să reamintim că victime ale lagărelor au fost nu numai cei zvârliţi în crematorii şi gropi comune, ci şi cei ce au scăpat cu viaţă: “cu viaţă” e un fel de a spune, căci ei nu şi-au mai revenit în întregime, nu au mai fost capabili să se integreze într-o societate normală. Aceia “nu au mai fost oameni”, cum se spune.

Suntem în aceeaşi situaţie ca şi ei. Generaţia, generaţiile care au respirat prea mult din aerul lui Gh. Gh. Dej şi Ceauşescu sunt defecte, în cel mai ireparabil mod cu putinţă. Nu se pot pretinde reacţii normale unora care au scăpat din aşa ceva. Nădejdea e la cei tineri şi foarte tineri. După cum s-a şi văzut, de altfel. Revoluţia, atâta câtă a fost, ei au făcut-o. După aceea, au ieşit la suprafaţă bătrânii şi au transformat-o într-o Restauraţie comunistă camuflată, care nici măcar Perestroika nu se poate numi.

Nu vom vorbi despre aceşti “bătrâni” securişti şi alţi monştri, căci nu acesta e scopul articolului de faţă. Adăugăm numai că lagărele erau conduse de către o “secţie politică” aparţinând S.S. şi de către s.s.-iştii “obişnuiţi”, cu ajutorul unor deţinuţi de drept comun numiţi “kapo”.

În care dintre aceste postùri s-a aflat Justiţia română în perioada dictaturii “proletariatului”? Mai curând în cea de a doua, s-ar zice. În cea de câine poliţist al stăpânilor de la “secţia politică”. Dreptatea împărţită de ea mergea doar până la litigiile foarte mărunte între particulari – cu condiţia ca statul să nu fi avut nici un interes în acestea şi ca vreuna dintre părţi să nu fi avut “pile”.

Procuratura, o instituţie ce ar fi trebuit să facă parte din mecanismul justiţiei, constituia un organism aparte având ca unică raţiune a existenţei sale apărarea “orânduirii de stat”, adică a intereselor marilor feudali din vârful piramidei sociale şi ale castei de acoliţi, pe deasupra noţiunii de dreptate, cel mai adesea împotriva ei. Alcătuită din oameni promovaţi în mod direct proporţional cu absenţa trăsăturilor lor omeneşti, ea este, de asemenea, direct răspunzătoare de totalitatea crimelor şi abuzurilor comise de regimul defunct.

La aceasta, reprezentanţii ei aflaţi încă pe vechile scaune (ba chiar pe unele mai înalte, parte dintre ei!) vor răspunde, probabil, că erau obligaţi să execute ordinele securităţii. Ei vor putea putea fi, eventual, crezuţi atunci când vor explica unde începea Procuratura şi unde se termina Securitatea.

Să fi existat oameni cinstiţi printre slujbaşii Procuraturii? La urma urmei, nu e imposibil. Să fi făcut aceştia ceva cât de cât semnificativ pentru atenuarea sălbăticiei opresiunii şi represiunii? Categoric, nu.

La ceea ce a făcut Procuratura înainte vreme trebuie să adăugăm ce face ea acum. După înfiinţarea comisiei C.P.U.N. [2] pentru victimele dictaturii, reprezentanţii ei au fost chemaţi să colaboreze la elucidarea cazurilor prezentate acestei comisii conduse de domnul Nicu Stăncescu. Li s-au înmânat acestora cca 400 de dosare pe care comisia le-a găsit îndreptăţite, în scopul soluţionării lor legale favorabile, urmând ca apoi ele să fie restituite. Procuratura a luat dosarele, a avizat favorabil 4 (patru) dintre ele – şi a reţinut dosarele, care nu îi aparţineau. Nimeni nu va fi surprins dacă va auzi, peste câtva timp, că multe probe cuprinse în acele dosare se vor fi pierdut pe parcurs.

De ce ne-ar mira procedeul? S-a schimbat ceva la Procuratură, în afară de firmă? Procuratura funcţionează tot cu 1% răspunsuri favorabile, ca pe vremea lui papà Ceau; sau ceva mai puţin. Şi va continua să funcţioneze astfel până în momentul când legile ce îi permiteau să tranşeze totul în favoarea statului vor fi înlocuite.

În cele ce urmează, prezentăm pe scurt câteva cazuri tipice de injustiţii comise în perioada ceauşistă. Supunându-ne dorinţei celor în cauză, nu am menţionat nume, ci, cu o singură excepţie, doar iniţiale.

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …

La Bucureşti a luat recent fiinţă Liga pentru Dreptate, asociaţie legal constituită de către victimele de ieri şi de azi ale Justiţiei. Cele patru cazuri relatate aparţin câtorva dintre membrii acestei ligi, aleşi la întâmplare de pe lista fondatorilor ei. [3] Îndreptăţirea lor juridică este pentru autor mai presus de orice îndoială.

Nu le-am făcut, însă, publice pentru a ajuta aceste victime să-şi capete dreptatea. Sau: nu numai pentru asta. Ci mai ales, pentru a atrage atenţia că există încă o enormă cantitate de injustiţie moştenită, care trebuie lichidată într-un fel sau altul; pe lângă noile injustiţii, care dau să înflorească. Felul, amintit mai înainte, în care a înţeles Procuratura să “colaboreze” cu comisia C.P.U.N. pentru victimele dictaturii este elocvent.

Existenţa unei asemenea asociaţii şi a altora cu obiective asemănătoare este o garanţie că, mai devreme sau mai târziu, dreptatea va fi readusă printre noi. Ne-am bucurat să putem consemna prezenţa câtorva membri ai Comitetului Director al ligii printre persoanele invitate să ia parte la îmbunătăţirea proiectului unui decret-lege privind reabilitarea morală, materială şi penală a victimelor dictaturii comuniste, ce a fost votat vinerea trecută de către C.P.U.N.

Revista 22 nr. 12, 6 aprilie 1990, pag. 14

”CUM S-A SITUAT DL. DAN PREDESCU DEASUPRA NOŢIUNII DE DREPTATE?”

Articolul Pe deasupra şi împotriva noţiunii de dreptate al domnului Dan Predescu apărut în nr. 12 din 6 aprilie 1990 al Revistei “22” a grupului pentru Dialog Social, este un prilej de meditaţie. Oferit însă nu autorului, care refuză din capul locului desprinderea de şabloanele subiectivismului, ci colegiului redacţional şi celorlalţi participanţi la dezbaterile iniţiate.

Este de neconceput ca o publicaţie serioasă care şi-a câştigat un loc binemeritat în rândul intelectualilor, să apară în faţa publicului cititor cu articole superficiale, bazate pe exemple discutate la telefon, aşa cum singur a recunoscut autorul.

Spaţiul larg pus la dispoziţia domnului Dan Predescu denotă o încurajatoare toleranţă a colegiului redacţional care, scăpat de teroarea ceauşistă, a început să publice fără discernământ împrejurări a căror legalitate nu o poate aprecia şi care, prezentate în felul în care autorul a înţeles să o facă, sînt de natură să dezinformeze opinia publică, punând într-o lumină nefavorabilă modul de înfăptuire a justiţiei, în totalitatea ei în România.

Împărtăşind părerile d-lui Dan Predescu, Colegiul redacţional se declară implicit de acord cu punctual de vedere al acestuia, potrivit căruia justiţia română îşi are rădăcini adânci în SS-iştii de altădată, iar procuratura, ca mijloc de oprimare, este “alcătuită din oameni promovaţi în mod direct proporţional cu absenţa trăsăturilor lor omeneşti”, fiind răspunzătoare de totalitatea crimelor [4] şi abuzurilor comise în regimul trecut.

Nu vreau să mă refer la exemplele date de dl. Dan Predescu pe care, aşa cum singur a recunoscut în discuţia pe care am purtat-o cu dumnealui, le-a cules telefonic. Spun asta nu pentru a mă eschiva, ci în primul rând pentru că nu oferă date concrete şi noi nu ne permitem diletantismul de a analiza situaţii superficial, iar în al doilea rând, exemplele sînt prezentate exclusiv din perspectiva celor ce se consideră nedreptăţiţi.

Cum este posibil ca dl. Predescu să facă aprecieri cu privire la probitatea morală şi profesională a procurorilor, fără a nominaliza un singur caz negativ?

Cum vă permiteţi, stimaţi domni, să publicaţi şi să acceptaţi publicarea unor astfel de idei? Prin atitudinea dv. aduceţi atingere onoarei şi reputaţiei tuturor procurorilor cinstiţi din Procuratura României, printre care mă număr şi eu.

Articolul demonstrează o incapacitate în aprecierea probelor, iar poziţia subiectivă adoptată ignoră nu numai regulile bunului simţ, dar şi cerinţa principală a unui gazetar, aceea de a-şi asuma pe deplin autenticitatea propriilor afirmaţii.

Întrebarea domnului Dan Predescu; “Să fi existat oameni cinstiţi printre slujbaşii procuraturii?” este considerată absolut firească de colegiul redacţional. Lăsând ca opinia publică să înţeleagă ceea ce vrea, împroşcaţi cu noroi o mulţime de oameni, fără a vă asuma răspunderea de a-I nominaliza pe cei într-adevăr pătaţi. Oricum, aţi demonstrat cu prisosinţă că vă situaţi deasupra şi împotriva noţiunii de dreptate, aşa cum domnul Dan Predescu preciza chiar din titlul articolului.

procuror Gheorghe Mocuţa

11 aprilie 1990

Revista 22 nr. 14, 20 aprilie 1990, pag. 14

BUNUL SIMŢ – OFICIAL

Un beneficiar al dreptului la replică, dl. procuror Mocuţa de la Procuratura Generală, se grăbeşte să califice ancheta mea cu privire la injustiţiile “justiţiei” comuniste, publicată în nr. 12 al revistei 22, drept subiectivă, spunând că ea ignoră “regulile bunului simţ”.

Ar fi câte ceva de spus despre bunul simţ de care dă dovadă replica D-sale. De pildă, D-sa scrie: “Nu vreau să mă refer la exemplele date de dl. Dan Predescu, pe care, aşa cum singur a recunoscut în discuţia pe care am purtat-o cu dumnealui, le-a cules telefonic”. Îl rog încă o dată pe dl. procuror să binevoiască a-şi reaminti că îi declarasem altceva (şi odată cu aceasta, îmi permit a-i sugera să utilizeze ceva mai parcimonios verbul “a recunoaşte”, propriu mai curând anchetelor D-sale): şi anume că cele patru nedreptăţi de care m-am ocupat au fost alese la întâmplare de pe o listă mult mai lungă, contactându-i telefonic pe cei în cauză pentru a le obţine acordul, iar restul documentării făcându-se “la vedere”, cu examinarea dosarelor.

Nu-mi rămâne decât să iau “mica scăpare” a d-lui procuror, asupra căreia i-am atras atenţia în discuţia noastră purtată în prezenţa redactorului şef adjunct al revistei 22, drept o deformare profesională. Aş vrea să ştiu cum respectă răstălmăcirea sa regulile bunului simţ pe care le invocă.

Cât despre aprecierile mele “cu privire la probitatea morală şi profesională a procurorilor, fără a nominaliza un singur caz negativ”, îi reamintesc d-lui procuror că i-am întrebat, pe D-sa şi pe colegul ce-l însoţea, dacă ar fi de acord ca o publicaţie oarecare (nu neapărat revista 22) să iniţieze o anchetă asupra unor procurori şi judecători – nominalizându-i, şi recurgând pentru aceasta la mărturiile şi la actele victimelor. [5]

Dacă au existat (şi e cert că aşa este) procurori care au înţeles să rămână oameni în exercitarea atribuţiunilor lor, neuitând că cei a căror soartă o decideau prin influenţarea în modul cel mai categoric a instanţelor de judecată erau tot fiinţe omeneşti – dacă au existat asemenea procurori, ei au fost nişte martiri. [6] Lor, şi nu altora, le-ar datora subsemnatul scuze pentru generalizările cuprinse în articolul din 6 aprilie a.c. În nici un caz, celor care au văzut şi au tăcut. Şi s-au conformat. Şi care vin acum să ne spună că ei n-au făcut nimic rău – decât lăsând răul să se facă nestingherit.

În cursul aceleiaşi discuţii, dl. procuror Mocuţa a avut obiecţii relative la categorisirea drept “nazist” a regimului totalitar de la noi. Ţin să reafirm ceea ce ştiu – şi ştie, de altfel, toată lumea: că defunctul nostru regim comunist nu trebuie etichetat drept fascist pentru a nu fi confundat cu acela al lui Mussolini, care, totuşi, nu s-a “distins” prin atâtea atrocităţi, al nostru aflându-şi termen de comparaţie doar în cel stalinist şi în cel hitlerist. Nu mă impresionează deosebirile existente în declaraţiile programatice ale comunismului şi hitlerismului. Faptul că ţelurile lor mărturisite diverg nu înseamnă nimic, atâta timp cât modul lor de a proceda a fost identic, concretizându-se în genocid.

În ce ne priveşte, dacă dorim, aşa cum afirmăm, ca România să devină un stat de drept, nu o putem face decât denazificând-o, adică, în cazul dat, oferind Procuraturii ocazia de a deveni o instituţie demnă de un asemenea stat, prin expurgarea ei, în condiţii de “transparenţă”, de reziduurile totalitare, fie acestea persoane, fie procedee inacceptabile.

Revista 22 nr. 15, 27 aprilie 1990, pag. 14


1 Am avut această revelaţie cu puţin timp înainte de a scrie articolul cerut de revista 22. Pe la începutul lui martie 1990, m-a sunat d-na Roxana Pană de la Uniunea Cineaştilor, care m-a întrebat dacă n-aş vrea s-o fac pe ghidul pentru o echipă a unei televiziuni franceze, sosită la Bucureşti pentru a filma “ctitoriile” ceauşiste. Era vorba de TV5, echipa se compunea din reporterul-operator şi secretara sa, iar rezultatul urma să fie o emisiune de o oră. Plimbându-i, timp de câteva zile, pe cei doi pe la Casa Poporului, Palatul Pionierilor şi Şoimilor Patriei ş.a.m.d., le-am dat şi explicaţiile de rigoare, în modul cel mai obiectiv de care am fost capabil. Fireşte, reporterul voia să afle cum am trăit noi sub Ceauşescu, ce era acela “salam cu soia”, cum adică aveam o raţie de zece ouă pe lună (sau câte-or mai fi fost), ce era povestea cu cei patru copii obligatorii pe cap de femeie fertilă, de ce n-aveam voie să avem rude în Vest etc. O întrebare a lui, care s-a repetat de câteva ori, a ajuns, la un moment dat, să mă agaseze: Dar cum de aţi acceptat aşa ceva? Cum de n-aţi protestat? Niţel scos din sărite, i-am replicat, în cele din urmă: Dar voi cum de aţi înghiţit tot ce-aţi înghiţit pe vremea ocupaţiei hitleriste? Voi aţi protestat, cumva? În clipa următoare, am înmărmurit realizând ce porumbel îmi ieşise pe gură: bietul reporter era vietnamez şi n-avea mai mult de treizeci de ani… N-am văzut emisiunea – şi nu ştiu dacă s-a găsit loc în ea pentru schimbul acesta de replici…

2 Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională, parcă?

3 Printre fondatori aflându-se şi semnatarul acestui articol.

4 Bine că nu le-a zis tot “erori”, cum obişnuia propaganda comunistă să le alinte. Mersi şi pentru atât.

5 Ceea ce încercam să-i sugerez dlui procuror era că Liga pentru Dreptate avea în acel moment cam 10.000 de membri (de reţinut că înscrierea se făcea după examinarea actelor care dovedeau că persoana în cauză avea ceva de reproşat justiţiei lui Ceauşescu). Dacă chiar şi o mică parte dintre aceştia şi-ar fi pus dosarele pe masă, tot ar fi fost de lucru, din greu, pentru vreo două-trei Tribunale de la Nürnberg.

6 V. procurorul Panait, de la Oradea (sinucis – sau “ajutat să se”? dar asta, la mulţi ani după discuţiile mele cu dl. Mocuţa).

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (5)

Saturday, June 4th, 2011

Teatricale

Actor: neserios, în ipostaza boemă şi cabotină; sinistru, în cea mic burgheză, aşezată, gospodăroasă.

Spectacolul a fost realizat în regie colectivă: cică n-ajungea o bâtă la un car de oale.

Cabotin: i se pot citi pe faţă toate calităţile pe care nu le posedă.

Critic intransigent: “Capodoperă se numeşte acea creaţie căreia i se pot afla, eventual, şi unele mici cusururi; produs de serie este acela căruia nu merită nici măcar să i le cauţi”.

Dilemă: oare între infatuarea agresivă a tinereţii şi manierismul bătrâneţii mai e loc şi pentru altceva?

Dramă: singura dramă reală e inadecvarea la mediu; restul e teatru.

Istoria literaturii dramatice: e un autor atât de celebru, încât nici nu e nevoie să-l citeşti.

Sărutându-se pentru întâia oară cu adevărat şi nu mimând ca până atunci, cei doi avură senzaţia delirantă a libertăţii. Din primul rând, unde mă aflam, se vedea bine. Şi m-am întrebat dacă era, într-adevăr, libertate în ceea ce făceau ei. Pentru prima oară nu mai erau crispaţi, jucau bine. De fapt, trăiau coincidenţa propriei pasiuni cu textul învăţat pe de rost. Aceasta era libertatea?

Furtuna, în regia şi decorul lui Ciulei, cel mai frumos decor de teatru din câte am văzut vreodată: o biată cadă de zinc înconjoară spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care plutesc statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale – şi iată că, înţeleg, în albia Istoriei curge un fluviu de sânge.

Nu e nevoie să-i dezbraci pe actori; pentru a sugera o profundă intimitate, ajunge o ţigare fumată în doi.

La fel ca şi pe scenă, în existenţa noastră cotidiană printre ceilalţi, fiecare gest are o semnificaţie. Sau, mai exact, este interpretat ca având neapărat una. Iată de ce, uneori, bârfeala ţaţelor à propos de rochia cea nouă a vecinei de la parter îmi pare ciudat de asemănătoare demersului calificat al cronicarului teatral.

Scrisoarea pierdută cu final mirosind a mititei ? De ce nu ? Mica răutate suplimentară a regizorului adulat (Liviu Ciulei, la Bulandra, în 1975) n-a provocat decât un sănătos hohot de râs. Dar, nu ştiu de ce, gândul îmi fuge la Murnau şi la celebrul său film Ultimul dintre oameni. Eroul de acolo îşi petrecea o bună parte din timp în toaleta unui restaurant, căreia îi era îngrijitor. Oare ce-ar fi fost dacă şi Murnau ?…

De la un timp, am început să fiu conştient de faptul că circul mă atrage mai mult decât teatrul. Vi s-a întâmplat cumva şi dumneavoastră? Ni s-a întâmplat, oare, tuturor? Vreau să zic, în ultimii zece ani. Sau în ultimul secol. Şi dacă da, atunci de ce? Nu cumva fiindcă pura performanţă fizică şi marea dexteritate ne par mult mai stimabile decât exprimarea vreunei semnificaţii? Semnificaţiile îşi au rostul lor într-o lume care posedă criterii. Însă noi nu facem parte din aşa ceva; cel puţin, nu la ora actuală. Am ajuns la performanţe uluitoare în ştiinţă, tehnologie, sau în sport (medicii pretind că barierele biologiei au fost depăşite de mult şi nu e tocmai lucru rar ca marii campioni să moară, de moarte “bună”, pe la patruzeci-cincizeci de ani), pe scurt, în aproape orice domeniu. Asta nu ne scuteşte, însă, de a fi nişte animale –  capabile de performanţe neobişnuite, ce-i drept. Locul nostru este la circ.

Pentru a înţelege, e necesar un sever autocontrol. Pentru a crea, dimpotrivă.

La Bulandra, Tartuffe al lui Tocilescu. La un moment dat, eroul îi oferă Elmirei “o caramea de supt”. Detectând cine ştie ce sugestie – incredibil, dar adevărat! – publicul nechează, aplaudă şi emite comentarii la obiect (de notat că, la pauză, derutat de finalul abrupt al actului I, nu aplaudă nimeni). Concluzie pesimistă: Dumnezeule, din ce oameni se alcătuieşte publicul lui Molière, astăzi ! Concluzie optimistă: dacă până şi asemenea oameni au ajuns să vină la teatru, asta înseamnă un mare progres, demn de salutat ca atare.

Materia teatrului o constituie, cu prioritate aproape exclusivă, viaţa socială. Conchidem, deci, că teatrul este o aglomerare de fapte abominabile şi sordide.

Bucureştean: persoană capabilă să pronunţe “premieră” (cu accent franţuzesc) “pă ţară”.

ADEVĂRUL, Bucureşti, 08.08.1991, pag. 3