Archive for April, 2023

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (107)

Saturday, April 22nd, 2023

De câteva zile, mă macină o întrebare: acu’, că mai e un pic până la mărețul eveniment, ce-or face localnicii din Viscri? O să-și invite Vodă Charlie consătenii ardeleni la încoronare? Sau doar o să le aducă niște fursecuri și o șampanie începută? Tare sunt curios, zău așa.

*

Văd că unii prieteni (Facebook) ai mei o critică, boscorodesc, blestemă etc. pe o mare cântăreață româncă pe motiv (dovedit ori bănuit) că ar fi turnat la Secu. Pe aceiași intransigenți nu i-am auzit să scoată vreodată o vorbă despre faptul că patrioții noștri de la Secu au vândut rușilor, pe nimic și-un șperț mic, petrolul, aluminiul și industria siderurgică românească. Pe unii dintre înstelații ăștia, de exemplu, i-am avut șefi, după ‘89, în ministerul al cărui funcționar eram. Cu ei văd că n-are nimeni nimic. Că așa-i românul, iertător.

*

I-am văzut la televizor pe demonstranții pro și contra. Adevăr grăiesc dumniavoastre, mahalaua newyorkeză e mai mahala decât cea bucureșteană.

https://adevarul.ro/stiri-externe/sua/trump-intre-cadavru-politic-si-marele-2256043.html?fbclid=IwAR3qnYqZ8pjjmxbTVYYC7ZuaTFVEllXMQZIWWW08hXpKBoiccfhN

*

Am dat, nu de mult, peste Amintirile lui Mihail Gorbaciov („Viaţa mea înainte şi după Perestroika”, editura Litera, Bucureşti). A fost una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit dintr-o suflare, în ultimii ani. Rar mi se mai întâmplă asta, din pricina iluziei că mouse-ul mă ţine conectat cu Universul, cu, vezi Doamne, Viaţa Reală…

Principala explicaţie a avidităţii mele era, desigur, relaţia specială a autorului cu România. Ştie toată lumea ce rol a avut Gorbaciov în prăbuşirea lui Ceauşescu şi în evenimentele care i-au urmat.

Ei bine, tocmai despre asta volumul de 570 de pagini format A4 nu pomeneşte o vorbă! Ca şi cum Gorby cel Discret nici n-ar fi auzit de noi! Şi nici de vechiul său amic N. Ceauşescu!

Dar… ia stai un pic… a lui Gorbaciov să fi fost discreţia asta? Ori…?

*

https://dosaresecrete.ro/tragediana-sarah-bernhardt-fiica-unei-curtezane-si-a-unui-necunoscut/

Bine că e mă-ta fată de popă.

*

Numai cine n-a mers la școală poate crede că acolo se învață carte.

https://www.youtube.com/watch?v=yb2b8nSCdRY

*

PACE PE PĂMÂNT ȘI ÎNTRE OAMENI BUNĂ ÎNVOIRE

Uitați că v-am omorât. Noi am uitat deja.

*

”Balerină”: cu două litere mai lung decât ”balenă”. De ce?

*

O nouă țară pe harta lumii: Ferocia.

*

București oraș martir, Buzău oraș martir, Fetești oraș martir. Martir cest mourir un peu.

*

FIOR ONTOLOGIC

Există șobolani în Paradis?

*

Neținută în frâu de legi înțelepte și severe, mulțimea devine curând gloată ucigașă.

*

Ce scrie astăzi pe stindardul meu: cât de cât, de bine de rău, târâș-grăpiș.

*

CE P..A NOASTRĂ. CEA ALBASTRĂ

Despre dicţia actorului român actual : nepotul babei de la Costineşti, la care stăteam în gazdă, prin 1979-1980. Băiatul avea prune-n gură şi din tot ce spunea (că de mers, gura îi mergea întruna) nu se înţelegea decât veşnicul „ce p..a mea”, pe care-l repeta din minut în minut, sau ceva mai des. În ultimii câţiva ani, am văzut, în festivalul naţional de teatru, mai multe spectacole care se prezentau exact aşa cum vă spusei eu aici. Inclusiv în ce priveşte expresia cu pricina.

*

PAGINA DE SPIR(I)TUALITATE

Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.

Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.

Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.

Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!

Counter instalat la 22.04.2023


Irina Kavali. CRIZE DE POLEI – 5 IAN. 1998, 5 APR. 2023

Monday, April 10th, 2023

În  ianuarie ‘98 locuiam la Montreal într-un apartament cu chirie în care, din fericire, aveam gaze la bucătărie. Copacii falnici de pe strada Ouimet erau încătuşaţi în ghiaţă şi crengi uriaşe, sugrumate şi îngreunate, cedau sub greutate şi se prăvăleau pe trotuare, peste peluze şi uneori peste maşini. Când a căzut curentul, reflexele de pe vremea lui Ceaşcă au reînviat instantaneu. Înainte de somn ne înfăşuram în straturi, ca ceapa. Peste maiou puneam tricou cu mâneci lungi, peste el pijamalele, peste pijamale treningul cu glugă şi fermoarul ridicat până sub bărbie. Şosete de bumbac sub cele de lână şi fes tras pe frunte sub glugă, ca să ţină sinusurile la cald. Pături peste plapumi, iar  noi dedesupt, ca umplutura în sarma.

În dimineaţa de ianuarie canadiană, profitam de ochiurile aprinse, ne încălzeam la aragaz, ascultam ştirile la tranzistor bând un ceai fierbinte, şi ne spălam în baia rece, cu apă din abundenţă, care clocotea în oale mari pe flacără. Ce desfătare să verşi pe tine o căldare plină cu apă încropită !

Ajungeam la birou mai devreme, veseli, pentru că acolo era cald iar noi curăţei, mirosind frumos. Luam micul dejun cu colegii  montrealezi, văicăritori pentru că în marea lor majoritate nu aveau nici ei curent electric şi se minunau de tonusul nostru bun. Suntem antrenaţi, le spuneam. La noi în Bucureşti a durat frigul câţiva ani buni. A, da, ziceau ei neîncrezători. Cum aţi rezistat ? La fel ca aici, cu mici diferenţe, le spuneam. (Şi ce diferenţe ! Habar n-aveţi voi, răsfăţaţilor.)

Voiau să afle şi le povestem :

Când suna ceasul în apartamentul nostru din capitala României socialiste - istoriseam -  ne trezeam cu obrajii roşii, ca nişte tineri pocnind de sănătate. Până deschideam gura. Vorbeam răguşiţi, cu voci de buldogi supăraţi, cu nasul fonf de muci şi gâtul hârâit de mizerii. Ne dezmorţeam în baie ieşind din cele patru straturi de bulendre. Peste noapte, un mic reşou de voaiaj lăsat în priză,  încălzea o oală  pântecoasă plină de apă. Încălzea cât de cât şi baia, dar mai degrabă  bolul de porţelan, căci reşoul era strecurat în spaţiul îngust dintre WC şi perete. Măcar nu ne electrocutam derièrul la primul pipi al zilei pe capacul de lemn frigorifiat. Din apa fierbinte încropeam câte o găleată fiecare. Puneam un prosop împăturit pe fundul căzii îngheţate şi ne spălam  voios, fericiţi că putem săpuni unde trebuie.

La birou trăiam în frig, între jelanii şi glume hazoaze, făcând haz de necaz şi multe ceaiuri la fierbător. Puneam câte un fier de călcat la picioare, ascuns privirilor controlante, doar-doar ne-ar mai încălzi tălpile. De frig ne trecea des, dar ne ţineam cât puteam, evitând locurile de ezanţă, pentru că erau murdare. Geamurile înguste din cele două despărţituri strâmte erau parţial sparte, iar vântul bătea direct peste goliciunile suspendate în aer. O colegă foarte preţioasă şi antiseptică, din cele care şterg tacâmurile în restaurante înainte de a mânca (colegii mei canadieni măreau ochii a nedumerire)  s-a ţinut o zi întreagă, dar înainte de plecare nu a mai rezistat. Speriată că se va scăpa în vreun autobuz aglomerat, a tras un sprint  resemnat spre toalete. A revenit du petit coin, râzând şi plângând, pentru că, după atâta strângere din buci, când şi-a dat drumul - din aer, asa cum se proceda pe atunci - jetul cu presiune a ieşit oblic şi a udat-o pe picioare şi pe pantaloni.

Râd canadienii deşi sunt nedumeriţi.

- Nu înţeleg, a spus cineva. Aveaţi electricitate. Funcţiona, nu ?

- Păi da !

- Şi atunci ? De ce stăteaţi în frig ?

- Vrerea politică.

Nu intram în detalii, nu ar fi priceput.

5 aprilie 2023. Provincia Quebec şi mai ales Montrealul sunt lovite de verglas. A plouat cu polei trei ore. Copacii sunt îmbrăcaţi în sticlă. De toate crengile, cablurile  sau barele orizontale atârnă sute de ţurţuri mici, egali, ca dinţii pieptenului. În casă e cald, trec aspiratorul, supa fierbe la foc mic pe plita electrică. Totul pare normal, dar spre amiază becurile încep să pâlpâie. Prevăzătoare pun în cuptoraş o pizza Ristorante pentru Petre. Pe la trei, pata-bum-bum-para-bum ! Cade curentul. Pizza e gata, dar supa nu prea. La şase mă bag sub plapumă, sperând că lumina va reveni, aşa cum s-a mai întâmplat de câte ori am avut câte o pană. Nu avem încă idee de amploarea fenomenului.

Petre a făcut un foc mititel în şemineul de jos. Pentru că ventilatorul care împinge căldura spre fantele din parchetul etajului nu funcţionează fără curent, Pietruşca evită pălălaia. E totuşi destul ca să fiarbă un ibric şi bem un ceai fierbinte, Cănile ne încălzesc palmele. Tot soţul meu, priceput la toate, deşurubează de pe deck o lampă solară cu trei faze care luminează a giorno. Şi tot  el aduce un încărcător din cele care bustează bateriile decedate ale maşinilor şi branşează prin el celularul la lap ca să vadă un film.

Vorbim cu prietenii la telefoane, schimbăm ouaţapuri, poze cu crengi uriaşe sfâşiate. Internetul a căzut, telefoanele se descarcă, frigul e umed, deranjant. La unu noaptea declarăm forfet, ieşim din păturile în care ne-am culcuşit pe canapele. Punem straturile de noapte pe noi, aşa cum ne-a învăţat experienţa bucureşteană şi cea de aici din ‘98. Păturile peste plăpumi, şosetele, căciulile, tragem de mâneci ca să ne acopere palmele şi încercăm să adormim în cazemate, înţepeniţi sub greutatea cuverturilor.

Joi dimineaţa şirile sunt proaste. Peste un milion o sută de mii de locuinţe fără energie electrică în Quebec. O sută de mii alături, în Ontario, care a fost mai puţin lovit de polei. Cartiere întregi sunt lipsite de energie. Seara fusese întuneric pe străzi ca în satele ne-electrificate. Lucrătorii de la HydroQuebec sunt la lucru, ajutoarele vor sosi de peste tot, dar e evident  că nu sunt destui. Mâna de lucru e insuficientă. E aşa şi fără crize de orice fel. Lipsa angajaţilor în toate sectoarele e un mister pentru mine, acum că pandemia s-a răsuflat. Unde sunt cei erau înainte la posturi ? Muncesc totuşi undeva, nu ?

Vestea bună e că avem lanterne şi lumânări destule în casă. Avem şi noi ceva. Pot face o fondue chinoise la lumânare. Nu am, dar pot.

În ianuarie ‘98 stâlpii de înaltă tensiune s-au frânt sub presiunea şi greutatea apei îngheţate. Turtiţi la pământ, dădeau impresia unor schelete de tablă contorsionate de măinile unui uriaş. A fost un dezastru care a întârziat revenirea la normal. Cartiere sau numai străzi izolate, au rămas săptâmâni întregi fără curent. În unele sate sau comune nu a fost lumină nici în februarie, iar în câteva, de abia la finele lui martie.  Scurta perioadă de căldură care a generat criza de polei din ianuarie  s-a dus repede şi iarna şi-a revendicat drepturile.  Frigul a gonit mii de oameni din casele îngheţate în adăposturi organizate de guvern. Paturi pliante, pături, mâncare, duşuri, produse de toaletă au fost puse la dispoziţia refugiaţilor. Populaţia a dat dovadă de o solidaritate exemplară. Oameni care aveau energie electrică se duceau în centrele de ajutor şi invitau bătrâni sau tineri părinţi cu copii mici, complet necunoscuţi,  să se adăpostească la ei.

Guvernul de atunci a fost tras de toate mânecile. Se sugera, se cerea, se pretindea un proiect de îngropare a cablurilor electrice ca să se evite pe viitor rupturi, căderi periculoase peste curţi sau case, întreruperi de curent. Politicienii au dat din colţ în colţ. Cred că au găsit chiar încăperi cu cinşpe colţuri în care au dat dintr-unul într-altul încercând să înece peştele. Costurile erau prima scuză. Îngroparea cablurilor nu e o soluţie perfectă, spuneau unii. Teoria e reluată şi azi de un ministru-mistreţ, care evită detaliile cu voce gravă, imitând competenţa pentru cei de la galerie. Noi am plătitără bilete mai scumpe, nu îl credem.

Îmi aduc aminte de tuburile de ciment cu înălţimea unui stat de om de pe centrul căii Moşilor, când se lărgise vechea stradă. Se construia noua arteră, cu bloace şi magazine la parter. Prin tuburi, în care se circula leger, treceau toate cablurile, conductele, firele telefonice. Orice pană se putea localiza uşor. Era în anii 80 sub Ceaşcă. Inginerii noştri aveau tradiţia unor Saligny, erau  deştepţi, înformaţi în ciuda greutăţilor. Din păcate, mai există o tradiţie care se perpetuează şi care repetă papagaliceşte : ca la noi la nimeni ! Nu-i adevărat ! Există şi în România genii. În toate domeniile. Politicul - la noi,  la voi,  aiurea  - Oh !

Au trecut douăzeci şi cinci de ani. În Quebec s-a clădit enorm. Cartiere întregi au ieşit din pământ, bloace de condouri, orăşele chiar. Stâlpii de lemn de la faţade, cum erau pe la noi în sate, cu un bulb electric sub o pălărie de tablă,  au fost înlocuiţi cu lampadare stradale, unele foarte frumoase. Cablurile ? Tot pe sus. Zic politicienii că între 10 şi 15 % din cabluri sunt îngropate. Măcar în noile construcţii ? întreabă ziariştii. Parţial, că nu e posibil peste tot, că nu e bine, că o pană ar fi mai greu de localizat dacă e îngropată, zice ministrul-mistreţ cu emfază.

Adică, în era informaticii, o îngropi şi îi pui cruce.

6 aprilie 2023, ora 9 dimineaţa.

Minus un grad outside. 13 grade Celsius în dormitor. Obrajii nu sunt roşii, că nu mai avem treizeci de ani,  dar vocea e de buldog supărat. De doi buldogi. Mai curge apă caldă, ne spălăm ochii şi dinţii, ceva pe ici, pe colo, dar nu intrăm în cadă. Schimbăm straturile de noapte cu altele de zi şi după două ore telefonice ne suim în maşină. Cel puţin acolo suflă cald şi la picioare. Adina ne-a sugerat să cumpărăm un reşou cu butelii mici şi ne trimite poze cu al ei.

O pornim peste podul Mercier spre insula Montrealului. Soarele a mijit de sub norii denşi, apa fluviului e acoperită de ceaţă. Se circulă bine şi ajungem repede în Saint-Laurent, în fostul nostru cartier. Magazinul închis, parcarea cât două terenuri de football, pustie. O pornim spre altele, dar toate sunt închise. Băncile la fel. Lume puţină pe trotuare. Aglomeraţia s-a mutat pe macadam. Pătrundem în ambuteiaje. Străzi baricadate de conuri oranj, maşini de poliţie cu sonorul la maxim, agenţi de circulaţie în răscrucile cu semafoare nefuncţionale. Mulţi copaci răniţi, crengi peste tot, zgomote de fierăstraie pe benzină, de tocătoare de crengi care funcţionează din plin. Un iz  pre-catastrofal îmi crispează inima. În aer pluteşte un avertisment. Cum ar fi dacă ne-am întoarce la epoca dinaintea electricităţii ? Nu mai vorbesc de nebunia care ne-ar apuca fără internet şi celulare.

Petre vrea o cafea. McDonald închis, cafenele închise, restaurante cu lacăt pe uşă. Unde e deschis se plăteşte doar cash. Oameni îngheţaţi, flămânzi, cu cărţi de credit inutile între degete. N-au bani de hârtie, nu mai sunt obişnuiţi. Alţii le dau sfaturi enervante, din categoria “cum trebuie să fii precaut”.

Revenim în Chateauguay, “La noi la ţară”, cum ne ironizează cineva drag. Ciur-priză ! Tim Hortons e deschis, luminat, încălzit, cu oameni la coadă. Se plăteşte cu cartea de credit dacă vrei. Sâc-sâc ! Tinerii cu lap-toape la încărcat, cafea aburită, timbiţuri şi gogoşi glasate cu ciocolată, supe fierbinţi şi wrapuri. Un sortiment de junk food la care nu mai ridică nimeni nasul, dimpotrivă. Nu rezistăm. O cafea Petre, o supă de pui eu, o oră de calm pe banchetă, în căldură şi atmosferă veselă.

Afară a ieşit soarele, a topit gheţurile de pe ramuri şi de pe cabluri. Sunt 8 grade plus. În casă e tot frig. Facem o supă pe grătarul exterior, seara o petrecem cu ochii la focul din şemineu. Altă noapte cu patru straturi de haine şi 12 grade în dormitor.

Vineri la ora cinsprezece, Hydro Quebecul ne rebranşează. E cald în casă, e soare, e luminos, am revenit la normal. Scot două straturi de pulovere şi o iau de coadă, acolo de unde o lăsasem. Coada aspiratorului.

Veveriţele alergă pe cablurile dintre curţi, cele care trec de la un pilon de lemn la altul, pe toată lungimea dintre case, în toate cartierele. Multe cabluri groase, uşor arcuite la mijloc, negre şi argintii, de la care pleacă  fire perpendiculare spre fiecare casă în parte. Toate pe sus.

Dacă următoarea criză de polei va veni peste alţi  douăzeci şi cinci de ani, nu vom mai fi pe aici. Dar dacă va veni mai devreme ?  Şi nu în aprilie, cum avurăm norocul acum ?

Mă uit după o sapă. Să-mi îngrop cablul, să nu-l îngrop ?

*
Counter instalat la 10.04.2023

hit counter

Dana Fodor Mateescu. CADOUL

Saturday, April 8th, 2023

.

Am fost recent prin mall-ul din Băneasa, ca să-i cumpăr fiului meu ceva de înțolit: blugi, un tricou sau niște bașcheți. Cadou.

Pe drum, și prin magazine, ne-am certat de cel puțin paișpe ori, de fiecare dată din alt motiv. În fine, chestie de chimie, diferențe educaționale, emoționale, și orgolii. Uneori, mă întreb dacă eu l-am născut. Jur!

Am făcut, doar în mall, 15.000 de pași căutând, calculând, probând (nu prea aveam bani, ca să știți!), comentând, vociferând, dând din mâini ca o babă în gumari, nemulțumită și cu chef de scandal.

Oameni buni! La magazinele de „ciumbote” – sport am rămas cu gura căscată. Nu de admirație, firește, ci pentru că n-am pomenit în viața mea asemenea porcării. Prețurile? Mvai de mineeee! Cu reducere, (blackfuckingfriday!) între 600 și 900 de lei.

Bănene, mă lași?! Niște alea, de ziceai că-s croșetate cu iglița de tanti Tia de la Zurbaua, plus tălpi de cauciuc tare ca cimentul de cavou ieftin. În picioare arată grotesc, parcă ești încălțat cu doi gogoșari din cârpă.

„Mamă, e firma! Firma costă! Sunt la modă, nu poți să înțelegi?! Toți bombardierii poartă… ”

Când aud de bombardieri, mi se urcă sângele-n cap. N-ar fi cerut, și el, niște bocanci din piele, blugi Levis, un tricou cu Metallica, Nirvana, Cannibal Corpse sau o cămașă în carouri, cum purta Bobby Briggs în Twin Peaks. Nu!

Mnealui vrea pantaloni Vagabond, cu turul ușor la vale, de zici că s-a căcat pe el, bașcheți tricotați și tricou Jordan. O cârpișoară acolo, made in China, dar care costă peste 100 de lei.

Intrăm în alt magazin de fițe și bășini în vene. Mtulaaai! O oroare de tricou din plastic (nici măcar un amestec de bumbac!) costă cât dau pe curent o lună!

Nu priceeeep! Unde a dispărut simțul estetic? Au revenit nihiliștii la putere?

Știu, o să ziceți că e prăpastia dintre generații. Că sunt 36 de ani între mine și el. Ok! Voi ziceți, voi auziți! Dar…

Bun! La 14 ani visam și eu blugi imperialiști și ghete adidas de la fabrica de „ciumbote” Pionierul, dar cine să-mi cumpere? Cum să nu simt dorința asta, de… a avea? Dar cum arătau ghetele albe-albe ca niște porumbei, de la Pionierul? Aud? Unde mai pui că erau și din piele ADEVĂRATĂ, nu mușamale chinezești, ca azi. Doamne, cum miroseau când erau noi!

Mergeam acum cu Andrei prin magazine și îmi aminteam, zâmbind trist, cum am plâns în 1986, toamna, pentru că ai mei nu voiau să-mi dea 368 de lei pentru un tricou de la Fondul Plastic. Pe vremea aia, cine avea țoale de la Fondul Plastic de pe Magheru (și orice obiect de acolo!) era privit cu admirație, respect și o sinceră invidie. „Dani, nu putem, nu ai cizme, vine iarna..” zicea mama, Dumnezeu s-o odihnească!

Eu? Nimic! Ca neamțu cu tararaua! VREAU TRICOUL ĂLAAAAAA!

Până la urmă mi-au dat banii. Păi nu eram eu fetița lor? Eraaaam! Aveam 16 ani.

Mi l-am cumpărat. Era grosuț, cu puf pe interior, din bumbac, pe fond alb, UNICAT. Un artist plastic (am și AZI eticheta cu prețul!) și-a imprimat palmele pe fața tricoului. Îmi era larg, evident, dar făceam furori cu el. Îi simt și acum mirosul, a vopsea și a nou. Cât de fericită am fost!

Dar tricoul meu „cu labe”, cum îl numeam, avea suflet, era viu! Îl împrumutam tuturor prietenelor mele care voiau să epateze „masculii”, (în realitate niște flăcăi cărora abia le dăduseră tuleiele, anorexici și malahiști la greu).

Așa că, îl înțeleg perfect pe Andrei. Totuși, unele țoale din timpurile astea sunt urâte cu spume. Nu au personalitate. Sunt promovate în exces (ca și mâncarea!), iar masele înghit nemestecat reclama. Din păcate!

M-am uitat la „tendințele” din mall. Gizăs!

Gratis, dacă mi le-ar da cineva (țoale de zeci de mii de lei!) și nu m-aș îmbrăca cu ele! Rochii de mort, boccii, lălâi, dar „dă firmă”, sacouri șifoanate, poșete absurde, – zbiară în ațele lor imaginația îngustă a realizatorului- , culori de căcat, (maro cu verde și portocaliu?) modele schizofrenice, ca la pârnaia din anii 50, la șerpărie sau la balamuc, la Săpoca. Lupii, băăăă!

I-am cumpărat o pereche de blugi, de la Zara, (mama, să se vadă eticheta!) și un tricou de la Jordan. Alb.

S-au dus banii. Am fost fericită, pentru că l-am văzut mulțumit. Dar, în adâncurile mele, sunt atât de mâhnită. Nu știu, nu mă pricep cum să-l educ, cum să-i explic… Oricum, parcă aș vorbi cu scaunul din bucătărie. Nu înțelege. Nu vrea!

Asta e. Mâine e o altă zi, vorba superbei ăleia de și-a făcut o rochie dintr-o perdea verde.

https://revistatreispe.wordpress.com/
Counter instalat la 08.04.2023


IDILĂ (Teocrit, Virgiliu etc.)

Saturday, April 8th, 2023

de

Dan Predescu

* În troleul 70, prin anii 80, vara

Arşiţă, înghesuială, duhoare. Şi în tot iadul ăsta, un băiat de vreo 23-24 de ani, nici înalt nici scund, nici mai înţolit nici mai dezbrăcat, nici mai prezentabil nici mai urât decât alţii de vârsta lui, se trezeşte că tipa de alături, o blondă slăbuţă, minionă, cu cel puţin cinci ani mai mare ca el, se dă pe lângă el, se lipeşte de şoldul lui, alunecă uşurel – chipurile, dusă de val, de aglomeraţie – până ajunge faţă-n faţă şi sfârşeşte prin a se înfige, pur şi simplu, în el, în modul cel mai neechivoc şi agresiv cu putinţă. Băiatului nu-i vine să creadă ce i se-ntâmplă.

Au coborât în centru, iar el i-a pupat mâna și i-a zis că-l cheamă Edy. Ligia, s-a recomandat ea. Apoi au intrat în barul din pasajul subteran de la teatru, lângă veceul public și au comandat două coctailuri Pipiroz.

- Lasă, zice ea la urmă, fac eu cinste. Hai să mergem, bem o cafea. Dar nu aici, ăștia fac o mizerie, o pișoarcă.

…După ce, la foarte puţin timp după aceea, a făcut amor cu ea, în garsoniera ei minusculă din apropiere, o întreabă, încă nedezmeticit:

- Totuşi, cum dracu’ ţi-a venit aşa, hodoronc-tronc, să te dai la mine? Adică, mă rog, cum să spun, de ce tocmai la mine?

- Erai singurul de acolo care nu miroseai a transpiraţie, zice ea, roşind. Uite, mai miroşi şi acum a deodorant, şi îl sărută încă o dată.

Apoi ea vine cu ibricul din bucătăria ei minusculă, în care nu încape decât o persoană. Și în timp ce-şi beau amândoi cafeaua – naturală! – îi povesteşte că a primit un sfert de kil, boabe, de la un fost client al ei. Fost, pentru că ea nu mai profesează.

- Ce anume? întreabă el.

- Am fost cosmeticiană, zice ea. Adică manichiuristă, la Igiena. Dar m-am lăsat, că prea era bătaie de joc leafa aia, dacă n-ar fi fost bacşişurile, muream de foame. Ştii ceva, du-te repede şi te spală pe mâini cu apă fierbinte …stai să-ţi încălzesc într-o cratiţă, că aia de la robinet e cam rece. Hai să-ţi aranjez unghiile, uite în ce hal sunt, le rozi?

- Bacşişurile erau mai mult de la clienţi, continuă ea mânuind o forfecuţă subţire, alea de la cliente erau mult mai mici. Bine, nu dădeau ei bacşiş numai pentru manichiură, ‘ţi-nchipui. Pe care-l vedeam mai băiat de viaţă făceam eu cum făceam şi-l aduceam acasă, râde ea, pentru partea a doua. Asta, sigur, numai dacă-mi cerea el numărul de telefon. N-au fost mulţi, zece, poate douăzeci, dar toţi, băieţi salon, directori, ingineri şefi, procurori, fotbalişti. Băieţi cu bani. Şi bine crescuţi. Iar ăştia m-au mai recomandat şi ei pe la prieteni… aşa că l-am lăsat dracului de serviciu… şi-am pornit-o pe cont propriu. Liber profesionistă, râde ea. N-am mulţi prieteni, eu aşa le zic, prietenii mei, poate doi sau trei pe zi, sunt şi zile cu un singur musafir, dar nici nu-mi trebuie mai mulţi, armăsari sau tovarăşi serioşi, impotenţi, mie mi-e totuna… Nu mă omor să fac zece mii de lei pe lună, cinci sau şase mi-ajung, ba mai trimit şi maică-mi, la ţară. În judeţu’ Suceava, că eu de-acolo sunt.

* Prin anii 90

La câţiva ani după aceea, şi după ce a uitat de acest amor de o oră şi jumătate din deceniul precedent, Edy, care este acum funcționar la A.N.R.P., dă de Ligia în Palatul Parlamentului. Şi află, stupefiat, că ea (care arată mult mai bine ca în urmă cu cinci ani, când au petrecut împreună, în minuscula ei garsonieră, aproape două ore) este acum secretara unui senator teribil de important, şeful unei comisii a Camerei Deputaţilor.

- Sunt în anul patru la Drept. La Ecologică, îi şopteşte ea.

De unde mama dracului anul patru? se miră el în sinea-i, că de la Revoluţie n-au trecut decât trei? Dar ţine cugetarea asta pentru sine.

* Întâmplări cu Moș Crăciun

Domnu Stan a ieşit ieri la pensie. Asta nu e o bucurie nici dacă ai o pensie de ştab, una babană, nici una ca a lui, de doi lei şi-un fâs.

A dat de băut băieţilor din birou, puştilor pe care el îi crescuse, îi introdusese, respectiv îi băgase cu nasul în spaimele şi mizeria legislaţiei, îndrumându-i prin jungla amazoniană a Codului Fiscal şi prin hăţişurile cu colţi şi gheare avocăţeşti ale contestaţiilor în anulare. A fost o băută scurtă, spre deosebire de cele din fiecare sâmbătă după amiază, care se prelungeau, uneori, până duminică dimineaţa.

Cei trei tineri absolvenţi de Drept şi de A.S.E. erau trişti. Chiar ţineau la domnu Stan, moşu’ (Moş Crăciun, aşa îi ziceau, nu pentru că le-ar fi adus vreun dar, ci pentru că, la una din beţiile lor de pomină în care nu se lăsau până nu-l băgau şi pe el, bătrânul s-a apucat să le explice de ce un domn serios, de o anumită vârstă, e bine să aibă o iubiţică, o studenţică, o păpuşică pe care să o răsfeţe cu generozitate, şi anume fiindcă, la vârsta aia, dacă nu eşti Moş Crăciun, te ştie lumea de Moş Tăgârţă. Aşa că Moş Crăciun i-a rămas numele).

Dar din ce naiba o fi întreţinut Moş Crăciun o iubiţică de douăj’ de ani, asta ar putea fi o întrebare. Căci salariul lui de referent-unu n-ar fi dat de bănuit nici unui cadrist ori miliţian vijilent, pe vremea ailantă, înainte de opzeşnouă, iar cine ştie ce amănunte picante despre viaţa lui de după orele de program nu se cunoscuseră vreodată.

Căci domnul Stan nu avea studii. Adică avea, dar numai pe jumătate, sau pe treisferturi, sau cum vrei să le spui, având în vedere că nu le terminase. Nu avea examenul de Stat, adică diploma de licenţă, cum i se zicea pe timpuri. În realitate, însă, din firava lui leafă și apoi, din pensia și mai debilă, abia de-și putea permite, o dată pe lună, o vizită la Ligia, vecina lui de la mansardă. ”Moșu’ e ca ciclul, la dată fixă, o dată pe lună” râdea aceasta.

* Ședințe

Ședință a asociației de locatari, cu obișnuitele vociferări și câteodată, păruieli. Unul la vreo treizeci de ani se ia în gură cu domnul Stan, pe chestia, inevitabil, a costului întreținerii și-i spune “ce nu-ți convine, tataie, că poate nici n-apuci s-o plătești pe următoarea?”

“Da’ dacă n-apuci tu?” ripostează bătrânul.

Întâmplarea face ca a doua zi de dimineață, tânărul impertinent să fie făcut zob de o basculantă cu moloz, de la demolări, pe o trecere de pietoni din Piața Unirii.

Cei o sută și ceva de locuitori ai blocului, în mare parte milițieni și membri de partid fără absențe la orele de Socialism și de Ateism Științific, rămân trăzniți, drept care, la următoarea adunare generală, domnul Stan este ales în unanimitate președinte al asociației, funcție în care rămâne, netulburat de cineva, timp de șase ani după aceea. Adică, până la moartea lui, mincinos profețită de tânărul scandalagiu de care vorbirăm. Iar cu această ocazie, se constată că el golise conturile asociației și că nimeni nu putea să recupereze ceva, de pe urma lui nerămânând decât mobila sărăcăcioasă din garsoniera cu chirie la stat în care locuise o viață întreagă.

Ce-i drept, însă, vizitele lui la Ligia se îndesiseră în ultimii ani.Prin bunăvoința doamnei Dana Fodor Mateescu, fragmențelul de mai sus se regăsește și în https://revistatreispe.wordpress.com/2023/04/07/idila/

Counter instalat la 08.04.2023