Archive for May, 2021

Eliza Roha. DOAR UN OM…

Saturday, May 8th, 2021

.ULTIMA

Ultima oră:

https://a1.ro/timp-liber/stiri/asteptarea-a-luat-sfarsit-din-10-iunie-jurnalul-cartilor-esentiale-revine-la-chioscuri-id997208.html

.

DOAR UN OM…

.

.

.

.


.

.

Flămânzise toată ziua. Se hrănise cu speranța că va fi bine. Numai la asta se gândea, nu îndrăznea să-și facă planuri, cât va câștiga, ce condiții vor fi. Aici, la noi, nu mergea nimic. De lucru, prin sat, pe la alte gospodării, nici pomeneală. Puținii patroni îi munceau pe degeaba două-trei săptămâni, apoi, se mâniau din te miri ce și-i alungau. Nu carte de muncă, nu plată pe măsura muncii. Acum, de când cu pandemia, nu mai mergea chiar nimic. Încercase peste tot, niciun sprijin, nicio înțelegere, doar vorbe, vorbe la televizor, promisiuni, o să, o să… de săptămâna următoare, de luna viitoare. Îi aiureau cu minciuni frumoase, ademenitoare. Ba erau de vină ăia, ba ăilalți, uite așa îi amețeau cu vorbe. Să fure, ca alții, să-și riște libertatea lui și viitorul copiilor săi, niciodată! Sărac și curat. Ar fi muncit oriunde, la orice, dar nu se mai găsea nicio posibilitate. Se împrumutase, cu camătă, la întoarcere să dea dublu sau triplu de cât primise. A avut de plătit colo, colo, la angajatorul nostru să-l pună pe lista subangajatorului de la ăia, jaf, nu alta, plus biletul de avion. Nimic asigurat, las că vedem acolo… La șparanghel, la abator, cu acte? Ce acte? Mergi pe blat, nu-ți convine, nu ești legat de niciun contract, găsești în altă parte. Că ăia nu mai muncesc, se folosesc de noi, esticii. Dacă nu muncesc, de unde au bani să ne plătească? Nu știu, nu mă interesează. Se mai gândi, să nu se păcălească, după cum s-a mai păcălit, în Italia. A lucrat la zidărie, apoi într-un camping, la malul mării, fără contract, plătit din buzunarul șefului, cât avea el chef să-i dea. Patronii erau mână în mână cu garda lor financiară, protejați de stat, de guvern, nu ca la noi. Dacă era de amendat, amendau o firmă străină, în niciun caz una de-a lor. Dacă oamenii legii îi prindeau muncind, îi învățaseră să spună că sunt în perioada de probă, iar ăia înghițeau gălușca de parcă ar fi fost vorbiți. Prin urmare, n-a făcut mare scofală. După doi ani s-a întors acasă definitiv, toamna târziu. Din banii primiți au pus tabla pe casă și au întins de ei pentru cheltuieli presante până în primăvară. A fost ceva, dar munca, insuportabil de grea și murdară, le tăia cheful să revină. Ceea ce nu erau ei, oamenii locului, în stare să facă le cereau lor. La fel a pățit și soră-sa, lucra la curățenie în interioare. alerga toata ziulica. De unde timp de plajă, să-și vindece reumatismele… Doar că aveau parte de aer curat, tare, ionizat. Pentru cumpărături se duceau în oraș cu rândul, în camping totul era scump pentru buzunarele lor. Dăduse mail după ea patronul însuși, să vină, să aducă și alte fete, că începe sezonul, nu mă mai duc, măcar că mănânc numai barabule cu sare și pe-acolo nu mai calc. M-au tratat ca pe o slugă. Ce, ale lor, le cade gradele?, să treacă la muncă. Ete, fac pe stăpânele cu noi. S-a ajuns brânza-n sticlă… Nu te puneai cu ea, bine, i-a zis, nu vrei să mai vii, eu mă duc, mă ia un vecin cu el.

Acum, colac peste pupăză, a venit și pandemia. Ei nu aveau voie să iasă din curte, din casă, păziți cu poliția, în schimb, treceau pe uliță în goană, mai să se prăvale în șanțuri, camioane gigantice cu bușteni retezați din pădure. Auzeau utilajele huruind zi și noapte. Știa tot satul cine chelea munții, a cui era compania, cine se îmbogățea pe lemnul românesc, numai ăi din vârful statului, nu! Ca să vezi, comedie! Pe ăia nu-i mai vedea, nu-i mai auzea poliția, în timp ce ei oftau arestați în propria casă, în propria bătătură, săraci și nedreptățiți. Cică zona lor era pe cod roșu de pandemie. El nu știa pe nimeni bolnav. Nici pe soacră-sa, femeie în putere, care, ca să-și termine el casa măcar ”la roșu”, de fapt era din bolțari gri, s-a dus în Austria, la îngrijit bătrâni. Vai de capul ei. Cât p-aci s-o sugrume un bătrân senil, periculos. A stat câteva luni, apoi, până să se dezmeticească pandemia, și-a cerut banii și tuleo acasă. La început n-au vrut s-o plătească, o tot amânau, cică să se întoarcă și pe urmă îi primește, însă știa că dacă nu pleacă atunci o sechestrează ăia și ea nu mai rezista. I-a îmbrobodit, că trebuie să facă niște analize, că a strâns-o ăla de gât, la ei costă mult, la noi aproape gratuite. Să nu cad pe-aici, le-a explicat, lipsesc doar câteva zile și mă întorc, e doar în interesul meu. Copiii au așteptat-o la aeroport, la București, că avea ceva bagaje. De cum au pășit către autobuz, le-a zis, dragii mamii, nu cred că mă mai duc, cel puțin, deocamdată, trebuie să-mi revin. Iadul pe pământ. Ăștia nu au suflet decât pentru ei și ai lor. Așa că s-au cam lămurit lucrurile. A trebuit să-și ia inima în dinți, traista pe băț și să încerce din nou marea cu degetul. De data aceasta în Germania.

De emoție nu a reușit să adoarmă. S-a plecat noaptea. A mers pe jos până la locul de întâlnire de unde-i prelua un autocar, acolo așteptau mai mulți. Îi culegea de prin sate, din marginea drumului. Când a pus piciorul pe scara autocarului s-a întors și a mai îmbrățișat o dată cu privirile minunăția locurilor ce se conturau în lumina difuză a zorilor. A oftat și a închis ochii să-i rămână în minte priveliștea. Cât ar fi fost de muncit aici!, de ce să plece și cine-i mâna pe drumuri străine?! Nu mai pricepea nimic. Pe de o parte dragi români nu ieșiți din case, purtați mască, pe de alta hai, valea, să slugăriți la nemți, la austrieci… Deși declarată zonă roșie de pandemie n-au avut nicio fereală, s-au îngrămădit pe banchete, în picioare. I-au lăsat la aeroportul din Cluj, aveau avion special, nici vorbă de covid, de măsuri de siguranță. Vecinul său, care i-a făcut propunerea, cu marea, cu sarea, lucrase la abator, știa toate șmecheriile, îl lua sub protecția lui, mergeau pe blat, la mica înțelegere. Autobuzul care i-a preluat de la aeroportul din Germania i-a deșertat aproape de abator. Un hectar de clădiri. Locuințele pentru ei niște barăci mizere, mirosind îngrozitor a putregai, a latrină, cu mucegai pe pereți, aici vom locui? Dace, bă, la tine stai în palate? Nu, dar locuiesc în casă curată, îngrijită, îmi bat crinii și trandafirii în fereastră, liliacul mă ferește de arșiță, iar casa nouă e de poveste.

Muncă grea, oribilă, cărau ca pe saci cadavrele de animale, miros insuportabil, vomita în fiecare zi, aproape că nu mai reușea să înghită nimic, noaptea cădea ca retezat pe patul cu saltea împuțită, mirosind a transpirație veche. Măcar să știu cu cât mă plătesc ăștia. Bă, ai venit, zii mersi că te-au acceptat, n-o să muncești pe degeaba, acasă ce făceai? Înduri câteva luni și pleci cu parale la buzunar. Pleci cu ceva. A început să se obișnuiască, se muncea pe tăcute, nu știa limba, nu știa obiceiuri, nici nu îndrăznea să privească în ochi pe careva, se ținea după vecinul său, acesta îl dirija, muncea ca un robot, de dimineața până noaptea, nu mai gândea, o licărire de speranță, voi pleca de aici cu ceva parale, atât îl mai ținea în picioare.

Într-o noapte a auzit pe unii șușotind, că zona respectivă ar fi pe cod roșu de pandemie. Acolo munceau și alți estici, nu se vorbea, ținuți sub observație strictă nu aveau voie să comenteze, nu aveau pauză, tratați ca niște sclavi ori ca niște roboți umani creați pentru cele mai grele și nesuferite munci. Unul a zis, aici este un lagăr, ăsta o rupea și pe nemțește, băiat citit, cârcotea mereu. Ba zicea că am scăpat de cazanul rusesc și am nimerit la cazanul european, de unde noi, românii, primim doar lăturile. Era tare pornit, împotriva tuturor. Întreba, care ești fără contract, să ridici mâna. Nu a îndrăznit niciunul, deci nici el, să ridice mâna. Vecinul l-a atenționat, ai grijă, sunt și turnători, iar ăsta s-ar putea să fie un agitator plătit de ei, să ne testeze. N-a fost așa. Într-o zi a dispărut. Și dispărut a rămas. S-a lăsat liniște deplină în dormitor, le era frică și de umbra lor.

Primul care a căzut din picioare a fost unul dintr-un sat învecinat. Îl știa. Au zis că de covid, dar poate de epuizare. Nu i s-a acordat nicio atenție, l-au lăsat să zacă. Nu aveau medici, nu aveau sanitari, nu interesa pe nimeni starea sănătății. Care se îmbolnăvea să plece! Când s-au întors noaptea de la muncă, era mort. Niciun ajutor bănesc, nici măcar banii pentru zilele muncite. Oamenii s-au înfricoșat. Au urmat alte cazuri de îmbolnăviri, zeci, sute. Niciun sprijin din partea patronatului, nu spitalizare, nu dezinfecție. Speriați, au dat să plece, dar li s-a spus care pleacă nu mai vede niciun ban. I-au tratat la grămadă. Au telefonat în țară, au telefonat la ambasadă, nu răspundea nimeni, au insistat, degeaba. Au aflat reporterii lor, germani, au venit degrabă, au filmat, au făcut reportaje, situația a explodat. Se auzise că a venit ministra muncii de la noi la culturile de șparanghel, poate și la abator, el n-a apucat s-o vadă. Se zvoneau multe, de bine, de rău. Unii susțineau că obținuse ceva de bine pentru muncitorii români, dar nu aici. Prin urmare, au rămas uitați în infernul abatorului. S-au revoltat, a intervenit poliția, bineînțeles, împotriva lor, cei care au reușit să evadeze au fost prinși de grupuri locale, bătuți crunt, înjunghiați. Am înțeles, locuitorii de aici sunt împotriva străinilor chemați la muncă, atunci de ce ne mai cheamă, de ce nu muncesc ei, germanii? Nu mai înțelegeau nimic. Pe de o parte erau chemați, pe de alta goniți. S-a scris în ziare, s-a difuzat pe canalele tv ale lor, s-a auzit că și în țară s-a făcut cunoscută situația lor. Unii, cu vechime în muncă acolo, susțineau că nu întotdeauna a fost situația asta, că au câștigat bani buni de au trimis în țară, bănuiau că din cauza pandemiei cât și a firmelor intermediare infiltrate între angajator și angajați ce aproape înjumătățiseră banii ce li se cuveneau. Zvonuri de toate felurile, doar adevărul era unul: devenise imposibil de trăit acolo! Au sunat din nou la ambasada noastră, ambasadorul cică nu știa nimic și atunci când a știut nu a luat nicio măsură în sprijinul lor, nu l-a văzut nimeni la față, nu a venit să stea de vorbă cu ei, să-i apere, să-i încurajeze, să le rezolve problemele, după cum credeau ei că s-ar fi cuvenit. Din țară nicio susținere, nici din partea președintelui, etnic german, nici a primului ministru, nici a guvernanților, nimic, nimic, capacul înțepenit pe oală.

A continuat să muncească. Se ruga să nu cadă din picioare, să nu-l ajungă covidul, măcar să apuce să primească plata pentru săptămânile muncite, să poată ajunge în țară și să se achite de datoria făcută la cămătari. Altfel, îi tăiau copiii și nevasta. I-au promis-o. Dar lucrurile nu s-au liniștit. S-a prins. În fapt erau goniți, ca astfel să aibă motive să nu-i mai plătească. Era de colea câteva mii de oameni, munciți pe degeaba? Care pleca, pierdea totul. Alți fraieri din țară de abia așteptau să le ia locul. De frica morții, mulți au fugit, au mers la întâmplare, pe jos, flămânzi, însetați, vai de mama lor, ca niște cerșetori, norocoșii au primit mila trecătorilor, un bănuț, un sandvici, o sticlă cu apă. Doamne, Dumnezeule, cu ce am greșit noi, românii, de ne-ai dat asemenea pedeapsă? Ne-au ademenit cu promisiuni, guvernanții ne-au vândut la târgul european, la grămadă, pe promisiunea unei bunăvoințe față de ei. Să-și țină ei scaunul, pentru ce? Să fie blestemul Ceaușeștilor?, lasă că și ăia… Auzise că ăia de la șparanghel lucrau aplecați, în genunchi, să smulgă din pământ legumele. Hm, așa umilință! Mulți dintre ei fuseseră oameni cu stare, calificați în meserii bănoase, căutate, cu liceu, cu școli tehnice. Oftă. Singurul gând, să scape teafăr de acolo și cu bănuții ce i se cuveneau în buzunar. Însă nicio mișcare, ar fi trebuit să primească plata pe luna ce trudise. Niciun semn. Ăștia n-au de gând să ne plătească pe luna trecută? Nu, s-au răzgândit, ne dau banii la urmă, când la urmă, când vor socoti ei, păi eu nu am contract, am venit pe cuvântul tău, pe omenie, de unde omenie? Nu știa limba lor, cum să-i spună șefului că vrea să plece, să-i dea cât o vrea el și, gata, să plece, să găsească pe alții. Dar, nu. Aici nu era un loc de muncă obișnuit, ci un lagăr unde te obliga să muncești cât vor ei și plătit dacă vor ei, când vor ei, cât vor ei. A făcut rost de numărul de la ambasadă, a sunat, a sunat și în țară, să se lămurească personal. Nici măcar nu i s-a răspuns la telefon. Suna ocupat ori că nu se poate lua legătura.

Într-o noapte i s-a făcut rău. Să fie covid? Bolnav, amețit, s-a dus la muncă cu gând să-l înduplece pe subangajator să-i dea banii cuveniți. Ăsta s-a prefăcut că nu-l cunoaște, deși li s-au întâlnit privirile de câteva ori pe când căra cărnurile grele. Vecinul care îl adusese îl evita. În ce a intrat? Câțiva care se revoltaseră fuseseră ”admonestați” de poliție și au fost convinși să se întoarcă la muncă. Altă variantă nu exista. Să muncească atât cât vor ei, să fie plătiți cu cât vor ei, să…, îl apuca disperarea. Și dacă vor să plece, dacă nu mai rezistă? Nu se poate, până nu vin alți sclavi, nu pot pleca. Actele sunt la angajator, prima mișcare când au venit a fost să le ia actele. Cică pentru întocmirea fișelor, aiurea, să nu poată pleca.

A reușit să fugă cu încă doi. Fără bani, fără acte, cu schimburile înghesuite în troler. Au mers pe jos, ferit de oameni, au dormit pe unde au apucat. Când s-a trezit, camarazii o tuliseră, l-au lăsat singur, în plata domnului. Îi cotrobăiseră în bagaj, dar n-au avut ce să-i fure. A ajuns în oraș, a luat poziția omului preocupat, să nu atragă atenția vreunui polițist, a unui om ca oricare altul, cine, ce să aibă cu el. S-a gândit că poate găsește ceva de lucru, poate întâlnește vreun românaș care să-l ajute, să-l îndrume. Amețit de foame, a rătăcit zadarnic de colo-colo, la un moment dat a trecut pe lângă el unul cu figură ce aducea a român. A întrebat ești român, ăsta a grăbit pasul, a strigat, alo, ești român? A, român?! Covid, covid! S-a făcut gol în jurul lui, individul se făcuse nevăzut. De teamă, de foame, de sete, fruntea s-a îmbrobonit toată, un junghi i-a străpuns abdomenul, s-a încovoiat de durere. Puțină apă, o bucată de pâine i-ar fi fost îndeajuns să capete puteri. Până să vină poliția au apărut câțiva localnici agresivi, bolnavi de ură, îl loveau cu picioarele ca pe un sac, din fugă, peste cap, peste corp, în burtă, exact acolo unde durerea devenise insuportabilă. Abia respira, și-a ascuns fața între genunchi, cu mâinile tremurânde deasupra capului, a mai auzit doar troznetul degetelor crăpate de ranga năpustită în moalele capului. N-a mai văzut, n-a mai auzit nimic, n-a mai simțit nimic.

Pentru vecie… Sufletul s-a eliberat din strânsoare, fericit că a scăpat din iad. Și-a privit cu milă trupul distrus și a zburat cu aripi de dor și iubire, Doamne, parcă înota într-un ocean de iubire, către patria lui, de abia acum pricepea el, un om al pământului, al mâinilor muncite, valoarea acestui cuvânt, și cum de Dumnezeu dăruise fiecărui neam un pământ, să-l stăpânească, să-l lucreze cu respect și iubire. Îl ardea dorul de ai săi, să-și mai îmbrățișeze o dată nevasta și copilașii, pe cei dragi, să-și umple golul de dinăuntru cu splendoarea locurilor în care s-a născut și apoi să se înalțe, nu știa unde, dar simțea chemarea către libertatea slăvilor unde nu este nici bucurie și nici durere, ci doar iubire…, să fie primit în împărăția veșniciei el, doar un simplu om, gonit din bătătura lui.

3-5 iulie 2020

Counter instalat la 2 septembrie 2022



Grid Modorcea. OSCAR DUPĂ OSCAR

Thursday, May 6th, 2021

Oscar-ul pandemic


Gala Premiilor Oscar din acest an, amânată cu două luni față de data tradițională, a fost un eveniment sobru, marcat de tragedia umanității, în care și-au pierdut viața din cauza Covid-19 peste 3 milioane de oameni, iar viața planetei a fost dată peste cap. Momentul „In Memoriam” a fost ca o bandă de doliu, când s-au trecut în revistă zecile de valori ale lumii filmului care au plecat dintre cei vii.
Ceremonia de decernare a premiilor Oscar a fost transmisă live din două locaţii, ambele în Los Angeles: Dolby Theatre şi Union Station. Au fost, de asemenea, şi două locaţii internaţionale, una în Marea Britanie, pentru toţi nominalizaţii de origine britanică, şi cea de-a doua, la Paris. Participarea a fost limitată la aproximativ 200 de persoane, câți au fost nominalizații, instalați la mese, sala fiind transformată pentru a respecta distanța socială.
Organizatorii au făcut un efort special ca acest ton grav să fie comunicat într-o formă narativă, axată pe povești. Prezentatorii, care proveneau dintre cei încununați cu Oscar anul trecut, printre care și Brad Pitt, au găsit în cei nominalizați elemente biografice care să facă din Gală o originală istorie a filmului din perspectiva premiilor Oscar. Dacă toate celelalte gale erau axate pe umor, chiar pe gaguri, de data acesta dominantă a fost povestea lirică, evocativă, dar și discursurile politice, așa cum a procedat Daniel Kaluuya, onorat cu premiul cel mai bun actor în rol secundar în filmul-manifest Judas the Black Messiah, amintind de revolta lui Martin Luther King.
Cum se știe, Marele Premiu a fost acordat filmului Nomadland, care i-a adus şi Oscar-ul pentru regie și cineastei chineze Chloe Zhao. Nomadland a intrat în competiție cu producţiile The Father, Judas and the Black Messiah, Mank, Minari, Promising Young Woman, Sound of Metal și The Trial of the Chicago 7, filmul lui Aaron Sorkin. Nomadland primise deja premiile BAFTA şi Globul de Aur la aceeaşi categorie.
Această ecranizare a unui roman de Jessica Bruder spune povestea unei femei de 60 de ani care pierde tot ce avea şi porneşte într-o călătorie prin Vestul American, trăind viaţa unui nomad modern. Pentru creația din acest film, actrița Frances McDormand a câștigat premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Ea a concurat cu Viola Davis (Ma Rainey’s Black Bottom), Andra Day (The United States vs Billie Holiday), Vanessa Kirby (Pieces of a Woman) și Carey Mulligan (Promising Young Woman). Frances McDormand a devenit prima persoană care câştigă două premii Oscar cu acelaşi film (Nomadland), în calitate de actriţă, dar şi ca producătoare. Ceilalţi producători ai filmului sunt Peter , Mollye Asher, Dan Janvey şi Chloe Zhao. McDormand a mai câştigat două premii Oscar în carieră, tot pentru cel mai bun rol principal feminin, cu producţiile ,
Three Billboards Outside Ebbing, Missouri (2017) şi respectiv Fargo (1996), al fraților Coen. Ea a mai fost nominalizată de trei ori pentru rol secundar în producţiile North Country (2005), Almost Famous (2000) şi respectiv Mississippi Burning (1988).

Față de toți ceilalți premiați care au vorbit, actrița Frances McDormand a avut ideea „să facă ca lupul”, sunetul scos de ea fiind ca un geamăt în pustie! E strigătul pandemic care te înfioară.
Cuvântări cu totul memorabile, aplicate la tragedia virotică, au ținut majoritatea celor premiați, precum actrița Yuh-Jung Youn, care a câştigat premiul pentru cel mai bun rol secundar feminin, datorită interpretării sale din filmul Minari. Ea a spus că se află prima oară la Hollywood și este extrem de emoționată că a avut șansa să-l cunoască pe Brad Pitt, care a prezentat această categorie premială. La fel, ea a transmis marea sa dragoste pentru celelalte nominalizate, staruri ale filmului, precum Glenn Close (Hillbilly Elegy), Olivia Colman (The Father) și Amanda Seyfried (Mank). Yuh-Jung Youn, aflată la primul premiu Oscar din carieră, a câştigat şi un premiu BAFTA cu acest rol.
Minari, în regia lui Lee Isaac Chung, care semnează şi scenariul, vorbeşte despre încercările prin care trece o familie coreeană care se mută în Arkansas, unde îşi deschide o fermă, în anii ‘80.
Sigur, cel mai râvnit premiu a fost pentru cel mai bun actor în rol principal, câștigat de Anthony Hopkins, care a devenit cel mai vârstnic câştigător al premiului Oscar la categoriile de interpretare, pentru rolul din lungmetrajul The Father, unde interpretează rolul unui bătrân atins de demență. Scenariștii Christopher Hampton şi Florian Zeller, care e și regizorul filmului (aici debutant în regie), au câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat.
Hopkins, galez de origine, care are 83 de ani, nu a fost prezent la gala de decernare a premiului. Nici nu a apărut pe un ecran, filmat. El mai deține un premiu Oscar pentru rolul Hannibal Lecter din Tăderea mieilor (1991). Acum l-a avut printre concurenți pe un alt vârstnic, Gary Oldman (Mank), cu care a jucat în Dracula (1992) al lui Francis Ford Coppola. Hopkins l-a interpretat pe Van Hesling, iar Oldman pe Dracula în filmul lui Coppola, cu o mare parte din acțiune în Carpații transilvăneni.
Și dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin. Au câștigat My Octopus Teacher, un documentar sud-african, regizat de Pippa Ehrlich și James Reed, considerat un antidot pandemic, căci documentează povestea unui regizor, Craig Foster, care a petrecut un an într-o pădure sud-africană, legând o relație umană cu o caracatiță! Iar la categoria film internațional a câștigat filmul danez Another Round, regizat de Thomas Vinterberg, care a concurat cu producții din Hong Kong, Tunisia și Bosnia. Vinterberg a mai fost nominalizat și la premiul pentru cea mai bună regie.
Sigur, e greu să absolvi Premiile Oscar de aranjamente sau de omisiuni grave, deși mulți mari actori au fost omiși, ca Brad Pitt, care abia anul trecut a luat un Oscar pentru rol secundar în One upon a time in Hollywood (2019), iar staruri incontestabile ca Johnny Depp sau Jim Carrey nu au nici un premiu Oscar. Așa cum nu are o încununare supremă nici Stanley Kubrick, cel mai mare regizor al tuturor timpurilor, dar pecetea politică întotdeuna s-a văzut. Gala Oscar este ca o tribună politică specială, care dă un semnal omenirii. În acest an era de neevitat coloratura politică. Dar să ținem seama că Premiile Oscar sunt atribuite pe baza voturilor exprimate de aproximativ 9.000 de membri ai Academiei americane de film (Academy of Motion Picture Arts and Sciences).
A fost o gală pandemică, onorând multe valori asiatice, o gală scoasă din umbra doliului de către artiștii nominalizați prezenți în sălile de la Hollywood, fără mască, la mese, spațiile fiind adaptate la respectarea restricțiilor pandemice. Și în aceste condiții, fiecare și-a povestit amintiri esențiale legate de prima sa întâlnire cu filmul. Prin cele 23 de premii acordate, s-a realizat astfel o insolită istorie a cinematografului, cu superbe rememorări, dar cu legături față de evenimentul prezent, cineaștii făcând cu har dovada despre cât de importantă este prezența filmului artistic în viața oamenilor, în mersul bun al omenirii.

Post scriptum:

Şi dacă tot am amintit de Carpați, să spunem că este pentru prima oară în istoria premiilor Oscar când un film românesc este nominalizat de Academia americană. Noi avem un renume prost în America, de când Marele Premiu al Festivalului de la Cannes i-a fost răpit lui Julien Schnabel de către Cristian Mungiu, prin lucrături de culise. Dar iată că acum filmul românesc pare reabilitat, prin nominalizarea filmului Colectiv, în regia lui Alexander Nanau, la două categorii, documentar și film străin.

E posibil să fi contat și faptul că Nanau e german, născut în România, dar părinții lui au emigrat când el era mic, iar studiile de film le-a făcut la Berlin. O fi fost impresionat, ca noi toți, de tragedia de la clubul „Colectiv”. Și, miracol, a obținut de la Ministerul Culturii (cum oare? căci acest minister e mort, nu răspunde la nici un apel!) o sumă gigant, 1,6 milioane de lei. Spun asta când mă gândesc că eu făcem la TVR filmele despre Enescu și Brâncuși cu 10 mii de lei! Iar el nu a avut nevoie de actori, nu a făcut docudrama. Un asemenea documentar nu putea să înghită atât de mulți bani. Dar… norocul lui Nanău (pardon, Nanau).

Facem români din orice mișcă în afară. În țară nu facem nimic pentru talente. Și situația generală nu mai e demult veselă, este tragică. Dovadă că un procentaj de 93,5 la sută dintre români, după cum a anunțat Eurostat (Comisia europeană de statistică), nu cumpără nici o carte pe an! Așa că, atunci când apare la orizont, în străinătate, vreo sclipire de român, hopa îl adoptăm, e de-al nostru, deși el nu a făcut nimic pentru România, de la Johnny Weissmüller la Bianca Andreescu, născută în Canada, dar cum a câștigat US Open, aplaudacii au sărit că e româncă! Probabil că nici nu știe românește, dar are nume românesc! Nanau nu are nume românesc, putea să-și zică Nanău. Și când Joe Biden a câștigat alegerile, patrihoții i-au și găsit o rădăcină românească. I-au zis Bideu sau Bideanu! Dacă ne luăm după lingviștii fanatici, fundamentaliști, ca unul Napoleon din Queens, cred că toate valorile lumii au în matricea lor o pastilă românească, fiindcă România stă pe o vatră tracică (era să scriu tragică), din care chipurile s-au născut nu numai toate popoarele, ci și toate limbile europene!

Counter instalat la 2 septembrie 2022