Archive for October, 2011

Teatrul românesc, fără Liviu Ciulei

Tuesday, October 25th, 2011

Liviu Ciulei a tradus Deşteptarea primăverii în 1975, evident, cu scopul de a o transla într-un spectacol, dar Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste nu şi-a dat acordul pentru publicarea şi cu atât mai puţin, pentru punerea ei în scenă. Ar fi fost şi de mirare să o facă, din moment ce modul de a gândi al activiştilor săi era identic cu cel al belferilor caricaturizaţi de Wedekind; şi apoi, miezul tragic al textului de faţă îl constituie conflictul dintre firescul, dintre bunul simţ al libertăţii şi nefirescul unui sistem educativ al constrângerii şi tabù-urilor, adică tocmai una dintre cele mai vizibile muşte de pe căciula “moralei noastre socialiste”, care, în general, n-avea nimic comun cu morala. Ulterior, s-a publicat o altă traducere, cu nimic mai realizată, iar proiectul scenic al lui Ciulei a trebuit să aştepte, pentru a se materializa, dispariţia în neant a culturnicilor din 1975.

La Bulandra, spectacolul său de acum oferă imaginea unei aparent cuminţi supuneri la obiect. Cine priveşte mai atent are, însă, ocazia de a realiza că e vorba de o demonstraţie de virtuozitate. Limitându-se la minima intervenţie exterioară a eliminării unei scene “scandaloase”, regizorul creează un act scenic de o deosebită autenticitate psihologică. Privirea şi înţelegerea spectatorului sunt îndrumate, dacă se poate spune aşa, către interioritatea personajelor, exprimată printr-un comportament de o exactitate esenţializată.

Se realizează o demarcaţie netă între cele două planuri opuse: cel al constrângerii sociale, şcolare, familiale, situat în spatele unei plase metalice (care începe prin a fi gardul şcolii, căpătând treptat o valoare metaforică) şi cel al libertăţii intelectuale şi erotice, al vieţii reale de dinafara acelui gard. Personajele se împart în două categorii, cele fireşti, interpretate în cheie realistă şi celelalte, reprezentând filistinismul şi forţa coercitivă a societăţii, gros caricaturizate.

Dacă nici una dintre întâmplările spectacolului nu este arbitrară în raport cu textul, întrupându-l cu pedanterie, chiar şi momentele de pur fantastic traducând întocmai fantasmele evocate de spusele personajelor (în planul secund al scenei, semi-luminat, într-un mod de o plasticitate frapantă), sau marcând cu două spoturi, încrucişate ca două spade, raportul de forţe dintr-un conflict ce este neobişnuit, noutate, plus de informaţie în ideaţie şi transpunere? Nimic, decât esenţialul; decât faptul că toţi actorii lui Ciulei, de la tinerii rolurilor principale la caricaturile corpului profesoral, joacă perfect. Pe mulţi, mai ales dintre cei foarte tineri, nu i-a mai văzut nimeni făcând ceva asemănător. Liviu Ciulei rămâne ce a fost: un mare regizor şi un extraordinar creator de actori ai teatrului nostru.

Surprizele sunt, aici, Anca Sigartău (Wendla) şi Ştefan Bănică jr. (Melchior). Talentaţi îi ştiam; de astă dată sunt şi maturi, fără a-şi fi pierdut nimic din spontaneitatea ce le-o cunoşteam. În contrast cu extrovertitul Melchior, interiorizatul Moritz Stiefel apare în interpretarea lui Claudiu Bleonţ ca o inteligenţă la fel de vie, sinuoasă, însă, şi reticentă în exprimare. Emilia Popescu creează o Ilse, “fata pierdută” ignorând convenienţele, a cărei principală caracteristică este candoarea. …

cronica spectacolului Deşteptarea primăverii

de D.P.,  în Adevărul, 13 iulie 1991

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

Dan Suceava. adVERSE

Tuesday, October 25th, 2011

Ce bine când umanii îşi iubesc

Cerul cu scoici, pădurea cu meduze,

Oceanul cu-a stejarilor ecluze,

Văzduhul copt şi raiul strămoşesc.

Ce bine că au sărutat pe buze

Ferigile înaltului ceresc

Cu un sărut naiv şi băieţesc,

Jar şi cenuşă, flacără şi spuze!

Dar şi mai bine ar fi fost, în crâng,

Să-mbrăţişeze viermele nătâng.

Şi mult mai bine, să încheie pace

Cu filiforma tenie rapace.

Noaptea, să-mpartă patul cu Angela,

Şoptindu-i dulce: « bella Salmonella »!

Tare-aş fi vrut şi eu, ca orişicare,

Să plâng, să dau cu capul de pereţi,

Să-ndur arşíţa cu ai ei nămeţi,

Să mă-ndulcesc cu poamele amare.

Dar neuronii mei sunt prea înceţi:

N-am fost la munte, nu am fost la mare,

Am degustat fără piper or sare

Un peşte crud. Tu vii ca să-mi dezgheţi

Trupul cuprins de-o veche promoroacă,

Ochii înfipţi în florile de gheaţă?

Totul e mort, nici un atom nu-mi joacă.

Cine eşti, bâtă răsărită-n ceaţă?

Din care sac, din care tărăboacă

Mă ciomăgeşti cu muguri de verdeaţă?

In medio Paradisi

(Gen. 2.9)

Şi iată cum s-a strecurat din focuri

O apă tristă, pură, rece, dulce,

Ţărâna blândă care-o să ne culce

Şi aerul copilărind prin blocuri.

Ce foame-am tras, ce dor imens de bulce,

De mămăligi furate-n iarmarocuri…

Dar setea ţoiurilor pe alocuri,

Dar postul negru cel mai din dedulce…

Apă, văzduh, pământ şi foc pe munte,

Răbdări prăjite şi păduri cărunte.

La mine în grădină am de toate:

Gustă din mur, din zmeură, nepoate!

Acestea deci: aluna şi gutuia,

Para de foc şi mărul: aleluia!

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (7)

Monday, October 24th, 2011

Zulfikar Ali Bhutto, Reza Pahlavi, Saddam Hussein – şi acum, Gadhafi… încă unul care-a dat mâna cu Ceauşescu…

Les films de Cannes à Bucarest (4)

Wednesday, October 19th, 2011

DRIVE

Film cu fugăreli auto: Ryan Gosling, un gen de Făt-Frumos-Mutră-de-Tablă, cu o faţă total imobilă şi inexpresivă, joacă rolul unui cascador plătit de studiourile cinematografice cu nişte amărâte de sute de dolari pentru acrobaţiile lui riscante, ce l-ar putea costa viaţa – şi care-şi completează veniturile mai făcând-o, în timpul său liber, pe şoferul unor spărgători de bănci, pentru onorarii ceva mai consistente. Cu discret accent de critică socială - dacă “socială” s-o fi numind treaba asta: patronul, exploatatorul, e evreu. Iar pe scenarist îl cheamă Hossein Amini.

Acea parte din film aflată în relaţie cu carosabilul are ritm şi viteză – şi arată ca versiunea Beta a unui nou joc video (ceea ce nu m-ar mira să şi devină, în scurt timp). Restul nu are, de fapt, nimic.

Regizor este Nicolas Winding Refn, iar acest film al său a luat, în luna mai a.c., Premiul pentru regie al festivalului de la Cannes.

Ceea ce nu înseamnă neapărat sfârşitul lumii, ca în Melancholia lui Lars von Trier. Dar cu sfârşitul artei filmului s-ar putea să aibă oarece legătură.

http://www.imdb.com/name/nm0331516/

http://www.imdb.com/name/nm0716347/

Cronici paralele: Grid Modorcea

vezi http://www.ziare.ro/article/view/id/825

Les films de Cannes à Bucarest (3)

Sunday, October 16th, 2011

MELANCHOLIA

Faptul de a putea să vezi în aceeaşi zi Antichrist şi Melancholia de Lars von Trier prezintă cel puţin un avantaj important: te ajută să pricepi că, după atrocităţile primului, marele – şi aparent, sonatul – regizor nu putea să facă decât un film despre sfârşitul lumii. Respectiv, Melancholia.

Faptul că, pentru rolul ei din Antichrist, cu orori sadice şi cu scene de sex performate absolut “pe bune”, Charlotte Gainsbourg (femeie, altminteri, cu trei copii acasă), a luat premiul de interpretare feminină la Cannes, în 2009, l-a condus, probabil, pe von Trier la concluzia că, după asta, nu poate urma decât sfârşitul lumii. Apocalipsa, maică! vorba ţaţei Miţa din Belciugatele, care nici nu bănuieşte cât e de vecină cu perspectiva ontologică a unuia dintre cei mai mari artişti contemporani.

Şi chiar despre Apocalips e vorba în foarte recentul Melancholia, în care Charlotte Gainsbourg are un rol principal. Numai că nu ea a obţinut, acum cinci luni, premiul de interpretare feminină la Cannes, pentru acest film, ci partenera sa Kirsten Dunst.

Apocalipsa, nimicirea Terrei de către Melancholia, o planetă de cam aceeaşi talie care tocmai e pe punctul de a-i cădea în cap, survine pentru personajele de aici la scurt timp după o nuntă care n-a mai avut loc, mireasa (Kirsten Dunst) realizând că mirele nu-i spune nimic. Şi după evadarea ei din industria publicităţii, dat fiind că acest mediu profesional lipsit de orice scrupule, brutal şi rapace, în care urmează să-şi câştige pâinea, mai degrabă o sperie şi dezgustă. În fine, al doilea volet al peliculei este consacrat apropierii inexorabile de planetă şi catastrofei finale.

Sensul? Mesajul? Fiindcă suntem aşa cum se poate vedea în prima jumătate a filmului, merităm cu vârf şi îndesat ceea ce ni se întâmplă în cealaltă. Aşa apreciază autorul. Sau poate că asta încearcă să-I sugereze lui Dumnezeu?

Ne aflăm jenant de aproape de ţicneala habotnică a Evului Mediu. O fi spus Malraux că “secolul douăşunu va fi religios - sau nu va mai fi deloc”, dar nu cred că jubila în clipa aceea. Am impresia că o spunea cu spaimă.

O paranteză: n-am aflat de ce poartă vagabondul cosmic numele de Melancholia. Din câte-l cunoaştem pe von Trier, el nu e întâmplător. N-am nici o îndoială că, la un moment dat, ne-o va spune şi pe asta.

Încă o paranteză: mă gândesc să propun organizatorilor de la Cannes decernarea unui premiu special pentru imagine telescopului Hubble, pus pe orbită de către NASA. Merită şi bietul telescop, săracu’, fiindcă cel puţin două filme din palmaresul de anul ăsta îi datorează o bună parte din fotogenia lor. Cel de faţă fiind unul dintre ele.

Post scriptum: Antichrist e un film controversat în Franţa. Prin asta trebuie să înţelegem că presa franceză l-a făcut albie de porci.

19.10.2011 - Pentru că nu mă pricep să rezolv problema comentariilor adresate blogului acesta (singurele care reuşesc să  ajungă la el fiind spam-urile publicitare) , n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să postez aici mesajul pe care l-am primit prin e-mail de la dl. Mihai Fulger, unul dintre organizatorii evenimentului bucureştean:

Buna dimineata,
V-am citit cu interes si placere textele despre filmele “de Cannes” si, in numele organizatorilor, va multumesc.
As fi vrut si sa comentez ceva, insa, desi am 2 conturi pe Wordpress, nu am reusit sa ma conectez cu nici unul dintre ele.
Doar o observatie am: la Lars von Trier, Melancholia este de talie mult mai mare decat Terra, dupa cum se vede si in prolog. Lucru la fel de putin intamplator ca si numele planetei…
Desigur, acest detaliu nu face filmul mai bun sau mai rau, doar spune ceva despre punctul de vedere al autorului sau.
Ne revedem, sper, la filmele “de Cannes”.
Toate cele bune,

Mihai

http://mihaifulger.wordpress.com/

Les films de Cannes à Bucarest (2)

Sunday, October 16th, 2011

HABEMUS PAPAM !

S-a observat şi s-a spus că mai multe dintre filmele actualei selecţii vădesc o aceeaşi înclinaţie către sacru sau către misterul teosofic insondabil. În compensaţie, s-ar zice, Habemus Papam! (regie Nanni Moretti, prod. Italia, 2011, înscris în competiţia oficială), o poveste despre alegerea unui nou Suveran Pontif la Vatican, este o comedie uşoară, deconectantă, însăilată pe pretextul temerilor alesului că nu va putea fi la înălţimea misiunii încredinţate de Conclav şi de Providenţă.

Iar dacă adăugăm că alesul este Michel Piccoli, unul dintre marii comedieni ai epocii (nu zic ”ai secolului douăzeci”, cum mi-a venit pe limbă în prima clipă, căci, iată, avem bucuria de a-l admira şi astăzi)… rezultatul este savuros.

Pus în faţa unei situaţii care îl intimidează, care îl copleşeşte, nou alesul fuge. Dezertează, pur şi simplu, punându-i într-o situaţie mai rău decât dificilă pe purtătorul de cuvânt al Vaticanului – admirabil interpretat de Jerzy Stuhr (da, aţi citit bine, e vorba de binecunoscutul regizor polonez) şi pe şeful securităţii pontificale, obligaţi la tot felul de subterfugii pentru ca lumea să nu afle că “Sanctitatea Sa se află în altă parte, nu ştim exact unde”… (fiindcă veni vorba, poate că, citind această postare, va afla şi traducătorul / traducătoarea filmului că Papei de la Roma i se spune Sanctitatea Sa – şi nu Sfinţia Sa).

Fiind vorba despre un conclav de cardinali, avem de-a face cu o adunare de persoane vioaie de vârsta a treia. Sau mai degrabă, a treia şi-un pic. Galeria aceasta de portrete este, la rândul ei, un şir de crochiuri comice, schiţate cu tandră ironie – mai ales, în momentele când Eminenţele lor sunt puse …să joace volei de către psihanalistul (jucat de Moretti însuşi), care a fost chemat – în disperare de cauză – să-l spovedească pe Papa…

Habemus Papam! are meritul de a-i da lui Piccoli ocazia să arate lumii o altă faţă decât cea pe care i-o ştiam cei mai mulţi dintre noi: pe cea a unui bunic de o adorabilă bonomie – dăruit, pe deasupra, şi cu un simţ al umorului cum nu se întâlneşte prea des. Nici măcar la cinema.

http://www.imdb.com/media/rm2483861504/tt1456472


Les films de Cannes à Bucarest (1)

Saturday, October 15th, 2011


la cinema Studio şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român

(Muzeul Naţional al Ţăranului Român)

14-20 octombrie 2011

Aflată la a doua sa ediţie, gala bucureşteană a filmelor care au trecut în ultima vreme pe la Cannes pe mulţi ne-a scos din casă. Nu, nu din minţi… vă rog… să nu exagerăm… Şi nici măcar din papuci.

Primul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost HORS SATAN, pe scenariul şi în regia lui Bruno Dumont (omul fiind o adevărată fixaţie a prezentei gale, care programează patru dintre cele şase filme ale sale). Cel de faţă a fost selecţionat, anul acesta, în secţiunea Un certain regard de la Cannes.

Am să vă/mă scutesc de o nouă prezentare a filmului, recurgând fără jenă (= proudly, pentru cunoscătorii bucureşteni) la următoarele două rânduri din pliantul manifestării: „Undeva în afara unui oraş, în apropierea unui râu şi a unor mlaştini, un bărbat duce o viaţă bizară. Se roagă, meditează, aprinde focuri.

Bizară, într-adevăr, mai ales că nu ni se explică de ce toate astea. Fie-mi permisă o explicaţie taxonomică, deşi nu sunt nici taxonomist, nici taxidermist: evident, Dumont face parte din categoria regizorilor care interacţionează cu publicul său. În sensul că nu el trebuie să-ţi dea mură-n gură ce-a vrut să spună filmul, ci tu trebuie să-i explici lui chestia asta. După o matură chibzuinţă, o să-ţi spună el dac-ai nimerit-o.

Afirmaţia mea nu e chiar gratuită: prima jumătate a filmului nu are, practic, nici o legătură cu cealaltă.

În fine, nu mai întind coarda – şi vă mai spun doar, cu toată sinceritatea de care sunt capabil, că Satana din film, respectiv flăcăul care aprinde focuri - şi care mai omoară pe câte unul, doar aşa, ca să alunge plictiseala, iar jandarmii nu-l prind, fiindcă e proşti, are o mutră împrumutată, parcă, din manual (e vorba de tratatul de Psihiatrie de prof. dr. doc. Vasile Predescu, Ed. Medicală, Bucureşti, 1976).

Sau, dacă vreţi, dintr-un terfelog nemţesc vechi de-o sută de ani, pe care l-am găsit pe un raft plin de praf din camera mea de lucru:

…Ziceţi că nu seamănă?

Dacă David Dewaele, interpretul cu pricina, şi-a compus expresia asta, înseamnă că e un mare profesionist. Dar dacă nu…

În general, Dumont are mână norocoasă în materie de casting. Alexandre Lematre, partenera debutantă a lui Dewaele, cea împreună cu care el vânează (într-o secvenţă atroce) şi face pe druidul prin bălării, are un chip cu totul special. Când - şi dacă - va stăpâni rudimentele meseriei, va fi şi ea o mare actriţă.

Aurore Broutin, cea de a treia apariţie inubliabilă de aici, pune la bătaie totul. Şi când spun “totul”, asta înseamnă mult mai mult decât îţi închipui tu, iubite cinefil/voyeur. Ea apare într-o scenă de sex pe bune (Dumont nu glumeşte când e vorba de adevărul integral!), garnisită cu nişte detalii care-ţi pot tăia definitiv pofta – dacă nu te-a prevăzut Dumnezeu (sau poate nu El…) cu gusturi un pic mai aparte.

http://www.letemps.ch/Page/Uuid/f63a424a-7ff4-11e0-a28c-52454bd4fe22/Vade_retro_satanas

http://www.lemonde.fr/festival-de-cannes/article/2011/04/15/hors-satan-de-bruno-dumont_1507884_766360.html

Următorul film al lui Dumont prezentat în festival a fost LA VIE DE JÉSUS (prod. Franţa). Acesta este chiar debutul său, cu care a obţinut menţiunea specială Caméra d’Or în 1997.

Pentru subsemnatul, om de o anumită vârstă, arhetipurile categoriei de filme din care face parte actualul La vie de Jésus sunt Accattone, sau Rocco şi fraţii săi, sau, poate, Westside Story – adică nişte titluri de care nu sunt prea sigur că actualii tineri cineaşti au auzit. Oricum, n-are importanţă, căci filmele despre mahalalele sordide şi violente din întreaga lume au abundat în ultimele decenii. Chiar dacă studenţii de la UNATC n-au apucat să vadă filme de Visconti, pe ale lui Scorsese le-au văzut cu siguranţă.

Un lucru, însă, e clar: suntem departe de vremea când rolurile de puşlamale antisociale erau interpretate de băieţi prezentabili de-alde Renato Salvatori sau Alain Delon. Uitaţi-vă la domnul de mai jos. Nu seamănă cu epilepticul din poza de acum un secol?

Cel de acum (la fel ca şi protagoniştii din Hors Satan, de altfel) e neprofesionist, se numeşte David Douche şi deţine rolul principal – pe al unui adolescent dintr-un orăşel uitat de lume de prin nordul Franţei, şomer şi epileptic. În rest, băiat de gaşcă, respectiv una formată din încă patru ca el, împreună cu care violează o puştoaică din cartier şi îl omoară în bătaie - ca la Giurgiu - pe un vecin arab de aceeaşi vârstă cu ei, fiindcă acesta i-a făcut ochi dulci fetei cu care trăieşte el, epilepticul.

Cam astea sunt faptele, ăsta e mediul.

Avem, la fel ca în Hors Satan, oarece spume la gură, la propriu – protagonistul, în criză comiţială. În filmul de anul acesta, în situaţia cu pricina se afla Aurore Broutin, în timp ce făcea amor cu personajul interpretat de Dewaele.

http://filmsdefrance.com/FDF_La_vie_de_Jesus_rev.html

http://www.youtube.com/watch?v=IXmYP3YEscg

http://www.filmedefestival.ro/2011/

http://www.theguardian.com/film/2006/nov/24/2

DUBLURA de Petru Ionescu - la Sala Oglinzilor

Tuesday, October 11th, 2011

În Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, va avea loc,

la 31 octombrie a.c., în cadrul Clubului Dramaturgilor,

un spectacol-lectură cu piesa Dublura de Petru Ionescu.

DUBLURA

(Stand in)

- fragment -

EA-n Vârstă: (Arkadina)…”Zdrenţărosule ! Om de nimic !”

(apoi EA-n Vârstă) …Zdrenţăroaso ! …Ordinaro ! …Fiul meu nu vorbeşte aşa ! …Nu te mai prosti…

EA Tânără: Specialo !…

(apoi Treplev)…”Zgripţuroaicooo ! …Întooaaarce-te la teaaatrul tăăău scuuump şi joaaacă în piese nătââângeee şi fără duuuh !”…

EA-n Vârstă (Arkadina): …”Niciodată n-am jucat în piese de-astea ! Nu eşti în stare de nimic …deee niiimiiiic !”… (Brusc revine la ea, dar tot teatrală, privind spre sală) …Ceee-ai spusss ?! …Fiul meu…vreau să zic Treplev, personaju, nu vorbeşte aşa cum te maimuţăreşti tu… Şi asta nu-i replica ta… pe asta o am eu şi-o lucrez cu altcineva… ai cam întrecut măsura… da’ eu sunt vinovată… aşa-i dacă dai omului un deget… nu pentru rolul meu suntem aici, ci pentru al tău, fetiţo !… Doar am stabilit că mergem fără dublură, nu ?!… Iar uiţi de la mână pân’ la gură ?!… Cuuum îţi permiiiţi ?!… Ceee eee-n caaapu’ ăla al tăăău, mă cooopil nesimţiiit ? …Cu ciiineee creeezi că vooorbeşşşti ?! …Memo plus e pentru tine !

(EA Tânără îi arată pumnul, rânjind) …Ordinaro !… (pauză. Se întoarce brusc către EA Tânără) …Şi începuse să-mi fie milă de tine …chiar să te simpatizez… mi-ar fi plăcut să mai joc Zarecinaia şi tu să fii dublura mea… dar nu, gata… asta e, cum spuneam, dacă dai un deget ţi se ia toată mâna… tot !… Nu mă-nvăţ minte niciodată !… Da’ acum gata !… Gata cu colegialitatea… gata cu împărtăşirea experienţei… cu dublurile… gata cu confesiunile… şi gata şi cu repetiţia că ce-i prea mult strică… (ameţită, se sprijină de arlechin şi strigă răguşit către Regizor) …Maestre dragă, mie-mi ajunge pe ziua de azi …acum chiar că mă retrag… ţi-am zis că am filmări şi-n studio şi de exterior, la reclamă… acolo chiar nu vreau dubluri !…

EA Tânără: …Despre ce fel de dublură vorbiţi, stimată colegă ?! …Poate despre propria dumneavoastră dedublare… cu atâtea schimbări… aşa de rapide… cu aşa o personalitate multiplă şi diversă…

EA-n Vârstă: ..Lasă-mă cu filozofiile că m-apucă capu’ şi mai rău !…

Vocea Regizorului: …Ba nu, duduia devuşka are totuşi dreptate, deşi se exprimă cam brutal… dedublarea te-a mâncat toată viaţa… şi-n viaţă şi pe scenă… fii doar tu însăţi peste tot !… Hai odată… mai ia un gât… îmbată-te dacă te-ajută… eu aşa procedez…hai, acu’ ! …Trăieşte scenic, ma chère… scenic… trăieşte…

EA-n Vârstă (bea ceva mai mult): Ce dedublarea mea mai vrei şi tu, mă maestre… ce ai cu viaţa mea ?!… Ce, nu mă cunoşti suficient… şi pe dinafară şi pe dinăuntru, că doar ai dat buzna-n mine cu nemiluita…

Vocea Regizorului: …Nu fi vulgară, dragă… Où est frau Knipper… eu vorbeam de personaju’ tău nu de tine… de persona… dramatis personae… aia de la grecoteii antici… persona cu care le-a pus şi Bergman să se joace pe actriţele lui… hai, oferă-te personajului pe de-a-ntregu’ !…

EA-n Vârstă:…Care Bergman…mai lasă-mă cu jidanii tăi şi cu amantele lor…asta-mi mai lipsea la ameţeala mea, să mă ofer…cui să mă ofer… cine să mă ofer ?! …Habar nu am… dacă-i vorba să mi-o trag măcar să ştiu de ce şi cu cine… până şi ălora care fac trotuaru’ le e clar… acu’ ţi-ai găsit să mă fuţi la icre cu filozofii şi indicaţii absconse ?! …Acu’ ?!…Nu mă vezi cum sunt ?! …Fă-ţi mendrele cu asta mică şi-nţepată dacă te chinuie talentu’…bă Staliş-navs-kiu-le…

EA Tânără:…Pardon !?!…Teatrul, arta…talentul…nu e un chin, decât poate pentru cei care nu le prea au…Iar Bergman e suedez…un mare regizor de film su-e-dez…şi alea nu erau amante, ci iubitele lui interprete…

EA-n Vârstă:…Haida de !…Iubite !?…Interprete !?…Mă lăsaţi…curve, nene ! Pe mine mă lăsaţi (bea)…

Vocea Regizorului:…Nu-nţelegi că am nevoie de voi amândouă…(declamă)… sistemul supratemei o cere… vă cere pe amândouă simultan…

EA-n Vârstă:…Nimic nou…la câte frau…iere ai avut tu nevoie mereu… şi simultan şi pe deasupra pe temă…

EA Tânără: (îi ia Ei în Vârstă brusc sticla din mână şi soarbe câteva înghiţituri, tuşeşte, se îneacă, trage aer în piept) …Lăsaţi dom’ Regizor c-o conving eu practic… pierdem timp cu teoria şi-n curând ne vede dublu, ba chiar triplu pe amândoi… Hai madam parteneră, nu înţelegi că actorii trebuie să stea în scenă într-o poziţie fizică incomodă, Lecţiile de regie, pag.7…

Vocea Regizorului (preia): …tocmai pentru a sugera spectatorilor că fiarele încolţite, chiar dacă pentru moment nu sânt agresive, ei bine, toate aceste fiare prinse-n strânsoare vor începe să muşte, să se apere, să lupte cu toate puterile… o, quelle leçon, devuşka, meine liebe…(fredonează avântat aria)…

EA Tânără (către EA-n Vârstă): …Ce dacă habar nu ai cine-s Stanislavski şi Olga Knipper… ai apucat şi mata alte vremuri… où sont les neiges d’antan, vorba maestrului… da nu-i nimic, nu-i un capăt de ţară, talentu nu trebuie să ştie carte… ce, ţi-e chiar aşa de frică să te uiţi în oglindă ?!… Mie nu mi-e frică să spun că încep să mă văd pe mine cea de peste ani, în tine… în dumneata… în orice-ţi seamănă… da’ tu mai vezi ceva din tine prin mine ?!… Nu ne dublăm deja fără să ne dăm seama, în timp ?!…

Vocea Regizorului: …Bravo, păpuşă ! …Precrasnaia, devuşka …Eşti tare …aşa!… N-o slăbi !… Poziţie fizică incomodă… trăire scenică… aduceţi viaţa în scenă

EA-n Vârstă: …Ce dracu’ v-a apucat pe toţi ?!… (vrea să-şi ia înapoi sticla dar EA Tânără nu-i dă drumu’ şi rămân amândouă trăgând de sticlă) …Şi tu cum îndrăzneşti să bei din aceeaşi sticlă cu mine ?! …Şi cine să vadă dublu ?! …Poate regizoru’ lu’ peşte de la care altceva n-am învăţat decât mânuirea sticluţei ! …Ce, ţi-a dat nas ramolitu’ ăla pe care-l chinuie talentu’ şi-i fug hormonii după fetiţe când cei de vârsta lui îşi văd de pensie şi nepoţi ?!…

Vocea Regizorului: …Nu eu i-am dat nas, cum zici tu, ci ea mie !… (pauză) …Oh mon Dieu… Zarecinaia… Lika Mizinova, en fin…gospodi… (pauză)

EA-n Vârstă: …Licaaa… p-asta de unde-ai mai scos-o… când i-ai tras-o…

Vocea Regizorului (continuă fără s-o audă): …Şi, la urma urmei, cine i-a făcut mărturisiri complete, aud ?!… Credeam că nu mai apuc să văd ceva viu, ceva care mişcă pe scena asta de provincie… Teatru de artă…

Adrian Grauenfels. CASTELUL LUI YANLE

Wednesday, October 5th, 2011

http://www.calameo.com/books/001073787f5dac4772406

AEROPORT

Cu toate că am ajuns la timp la ultimul meu zbor n-a încetat subconştientul să îmi înmoaie degetele în cenuşă, ca într-o orbire, când pipăi un paravan de lumină trandafirie şi în spatele lui stă nimeni sau poate Edenul, când totul e înţelepciune sau de fapt risipire, e ca şi cum aş sta lângă o femeie fără corp admirând corpolenţa ei colosală. Sunt din nou pe un aeroport străin ca un bătrân pierdut şi mă las ademenit de fotoliile albastre, o umbră pe tocuri înalte mă duce înapoi la vremea când amintirea ta mă mângâia, buza ta era şi buza mea, barza care nu-ţi aduce un copil e o altă pasăre a imaginaţiei lăsată undeva pe banca sărutului ca un monument al nostalgiei împletite, iată trec avioane peste noi, cu iubiri înfăşurate în scutece şi vele, te privesc prin ochelarii de piele cu zâmbetul acela de cuceritor sub cascheta de pilot mereu neagră, mereu foşnet şi foame de pozne ireparabile, de cafea şi ziare necitite cu ştiri de evidentă excepţie, cu întâmplări avide de senzaţie, nimic nu era real, doar lipsea parfumul tău în nări ca o şampanie, bule bule, care îmi intrau în nas la un loc cu dihorii şi nisipul dunelor de la graniţa dintre noi, de ce ai frisoane dragule întrebai, pe când eu mă culcam pe banca de aşteptare ca la un spital militar, cu o carte sub cap şi un pistol în buzunarul secret, plin de alte mărunţişuri furate din hoteluri, locomotive pictate, ceasuri cfr, patrulatere tensionate de corzile unor secante trăiri pe care se caţără leoparzi cu blana lucioasă şi ochii plin de pofte carnivore, acrobatule, nebunule, hotentotule strigai în megafonul de plastic, e ora de dormit, de sforăit, de bălit perna, de tras apa, de visat cururi, de pipăit salteaua, hai dispari într-o baltă mocirloasă cu bărcuţe de hârtie pe care ai caligrafiat cu unghiile love şi ai lansat răţuşte naive pe care să le vânezi şi apoi sa le scufunzi măcăind sadic în adâncimi imposibil de sondat, cu lanţul şi ancora agăţate de gâtul tău neras, ţepos, de care nu pot să te dezleg… Să te duci la bărbier nenorocitule… mă auzi ?

VILA ADRIANA

În timp ce tu dormi în braţele unui vis în timp ce eu trudesc o imagine cu multe înţelesuri şi culori care nu există în spectrul solar doar într-o galaxie populată de fluturi atraşi roiuri roiuri de lampa ta de pe noptieră cu lumină violetă la care citeşti despre căpitani de corabie, despre naufragii cu prinţese captive îmbrăţişate de vreun pirat destinat să fie deportat departe de luptele ce se dau în grădina casei tale, pe când timpul scurmă în noi riduri mici, apoi brazde largi cât calea laptelui, undeva era patul tău cu baldachin şi broderii spaniole în care te găseam dimineţile, frumoasă ca o madonă, ca o copilă rătăcită într-un câmp cu magnolia pline de rouă şi parfum cu care să îţi ungi buzele senzuale şi speranţele din dupăamiezele far niente la vila Adriana când şedeai în balansoarul baroc dând din picioare mici cu tălpi goale lăsând în nisip urme pe care scria “caută-mă” si alte amprente care desenau “sunt aici pentru tine” în toate limbile ştiute, ba chiar şi în coduri cifrate inventate de el ca să nu fiţi înţeleşi de nimeni, ca să nu fiţi despărţiţi de vreun zvon, de vreo ploaie nebună de vară, nici de bârfele vecinelor cu talpa groasă, geloase desigur pe fericirea care ţi se vedea pe faţă în zilele de joi când rămâneai singură cu cărţile tale la piept şi telefonul deconectat…

NOSTALGIA

Ce cuvânt frumos nostalgia… E derivat din nevralgia care vine din franţuzescul deraiaj sau din germanul fuxfermachtghespil. Acum că visăm amândoi pe muchie de prăpastie te leg de căniţa de tablă spoită de ţiganii din stepă, aşa vei putea voma nestingherită fără să uzi epidiascopul scos din rucsak. Îţi fac proiecţii cu vise, încep cu un vis feroviar, soldaţi în gară şi colonelul în izmene, beat mort, cântă fals trăiască patria. În alt vis eşti o zeiţă verde şi eu un cal docil. Mă călăreşti cu o graţie perfectă iar eu mă înroşesc simţind sexul tău fierbinte lipit de spinarea mea exploatată cotidian. Capăt desigur fân excelent şi bucăţele de zahăr de la Capşa dar nu pot să ascund emoţia acestui vis erotic. Îl visez mereu schimbând culorile, ba verde ba roz. În ultimul vis devin agresiv şi despotic. Mă las depeizat de o ţară în care trăiesc doar femei cu un singur sân. Bărbaţii au un singur penis, prăpădiţii… Un puci stupid mă determină să emigrez din patul meu în patul tău. Te caut cu mâna în somn, eşti umedă şi primitoare. Îmi oferi graţios ventriculul şi păpădia de gardă. Fumăm. Căscăm. Uneori tragem vânturi şi zâmbim jenaţi ca doi vechi prieteni. Îmi vine să vomit şi tu îmi întinzi căniţa ta de tablă cu cel mai tandru gest pe care mi-l aduc aminte…