Posts Tagged ‘Alexandru Tocilescu’

Grid Modorcea. HAPPENINGS: NEW YORK, 1958-1963

Thursday, February 23rd, 2012

Miscarea Happening

Evoc anii ’70 de la IATC. Sunt de neuitat momentele cand profesorul Radu Penciulescu ne antrena, pe studentii de la diferite clase, sa participam la crearea unor momente de happening stradal. Tin minte ca Anca Pandrea s-a urcat la un moment dat pe umerii lui Toca (Alexandru Tocilescu) si asa, cu pulpele ei frumoase (avea o rochie mini, neagra), au intrat intr-un magazin din apropiere (eram in Piata Kogalniceanu). Si noi, ceilalti, dupa ei, cu Penciulescu in frunte, care ne tot spunea sa nu radem, sa fim seriosi. Vanzatorii din magazin au ramas masca. Personajul Pandrea-Tocilescu a cerut ceva, o conserva. Pe care vanzatorul i-a dat-o imediat, iar personajul ne-a dat-o noua, celor grupati in spatele sau. Am transmis conserva din mana in mana. S-a iscat intre noi un dialog spontan, desigur, filozofic, despre rolul conservei in conservarea limbajului metafizic. Care e mai de efect? Conserva de linte sau de mazare?

Si multe alte traznai asemanatoare faceam cu Radu Penciulescu, un ghidus si jumatate. De la el am auzit si am invatat pentru prima oara ce e un happenng si cum s-a nascut acest gen de spectacol in anii ’60 in America.

Si iata ca, deunazi, la The Pace Gallery, de pe 25 St., Chelsea, New York, am participat la vernisajul unei formidabile expozitii, numita Happenings: New York, 1958-1963, prima expozitie document despre originile si istoria artei de tranzitie, un adevarat pivot, Miscarea Happening, cum s-a manifestat ea intre anii 1958 si 1963, dupa care initiatorii ei au abandonat-o sau au trecut dincolo de ea, asimilandu-i rezultatele in alte directii sau experiente.

Spectacolele experimentale au inceput in Provincetown, considerat orasul “gays and lesbians”, si au cuprins apoi tot New York City, manifestandu-se intr-un numar foarte mare de spatii si galerii, schimband pentru totdeauna definitia artei si posbilitatile ei de a fi. Sunt prezentate peste 30 de Happenings. Expozitia este insotita de o documentatie vasta, de fotgrafii, carti, tablouri, texte, ziare, dar mai ales filme. Miscarea i-a avut ca initiatori principali pe Jim Dine, Simone Forti, Red Grooms, Allan Kaprow, Claes Oldenburg, Lucas Samaras, Carolee Schneemann si Robert Whitman. Expozitia prezinta peste 300 de fotografii inedite, realizate de 5 fotografi, martori ai spectacolelor care au avut loc in acea perioada, dar si filme unicat, despre o arta efemera, cum este happening-ul, poate cea mai efemera arta, care se naste prin improvzatii spontane, in functie de mediul in care are loc o intamplare. Chiar acest lucru insemana happening, intamplare, incident, accident, o patanie pe care un grup de actanti o provoaca spontan.

Am vazut filmele din expozitie. Sunt inregistrari ale unor Happenings-uri, care arata ca niste spectacole de commedia dell’arte, bufonerii, elemente de circ, pantomima pura, fara nici un text, decat sunete, de la batai, care emit zgomote. Orice show include o prezentare esentiala a evenimentului, titlu, autor, distributie, story, apoi schite de decor, scenarii, communicate de presa, anunturi si postere, tot ce presupune un eveniment artistic.

Expozitia prezinta primul spectacol creat de Red Grooms in Provincetown, in 1958. El s-a numit A Play Called Fire. Urmeaza o instalatie fara titlu, din 1959, creatia lui Robert Rauschenberg si Jasper Johns, o pictura pe muselna, care a facut parte din spectacolul 18 Happenings in 6 Parts, conceput de Allan Kaprow, parintele genului (a creat peste 200 de Happenings), care schimba pentru totdeauna cursul istorie artei, prin mutarea spectacolului de pe scena in sala, incluzand publicul, sunetul, mirosul, poezia, muzica si luminile. Tot ce vedem azi in teatrul minimalist, unde spectatorii sunt pe scandura cu actorii, s-a nascut in Movement Happening.

Expozitia prezinta apoi manifestarile miscarii la Reuben Gallery din New York, cu spectacolul Jim Dine’s Car Crash, din anii 1959-60. Sunt numeroase fotografii ale acestui spectacol, dar si cateva tablouri iconice ale lui Jim Dine, un excelent artist plastic, axat pe semne, pe simboluri.

Interesanta este si Claes Oldenburg’s muslin sculpture “Freighter and Sailboat”, din 1962, de la Guggenheim Museum, o formidabila demonstatie de nonconformism, fiindca artista expune un cargou si o barca cu panze precum in vorba romaneasca “ghivolita pe franghie”. Intr-adevar, pe o franghie, prinse cu carlige, se afla un fel de perne mari, vopsite, avand formele din titlul lucrarii, cargou si barca cu panze. Cu totul remarcabila este si lucrarea Carolee Schneemann’s Quarry Transposed prezentata la Judson Dance Theater, in ianuarie 1963. Carolee este cea care face, prin Glass Environment for Sound and Motion, trecerea spre o alta varsta a teatrului american, de un mare efect european, spre “Living Theater”.

Pentru prima oara expozitia prezinta Inside Out de Robert Whitman, o instalatie cu cinci filme, incepute in 1963, pe pelicula alb/negru de 16 mm, prezentand o conversatie in jurul unei mese rotunde intre Simone Forti, John Vaccaro, Suzanne De Maria si Larry Rutter. Si e suficient sa va spun cine a fost John Vaccaro: colaboratorul cel mai apropiat al lui Jack Smith. Filmele sunt proiectate simultan cu cinci proiectoare intr-o incapere din mijlocul galeriei, patru pe peretii incaperii, iar al cincilea pe tavan, prin tehnica numita “ochi de pasare”.

In anul 2009, Whitman a revizuit acest vechi proiect nerealizat, adaugand trei bucle de sunet cu interviuri derivate din discutia lui Vaccaro si Rutter. Efectul este tot de happening intrucat cele patru sunete sunt pe o bucla continua, fara sa existe un sincronism intre imagine si sunet, imaginile sar aleatoriu de pe un ecran pe altul. Daca pe un perete vezi un detaliu de scrumiera, sa spunem, sau de buze, in altul vezi planul general al celor patru interlocutori. Pe tavan e mereu masa rasturnata a colocviului (poate de aici si titlul Inside Out / Pe dos). Spectatorul e cel care uneste cele cinci imagini simultane si creeaza o poveste coerenta, sincretica, sau isi mentine starea de alternativitate.

Grid Modorcea

New York

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (7)

Tuesday, December 13th, 2011

Nuşa Nistor Micu

Ara Flămânzeanu, 1976

Un teatru renăscut. Pentru cât timp?

Decameronul de Alexander Hausvater, în premieră pe ţară, inaugurează noua stagiune a Teatrului de Stat din Sibiu.

După deja foarte cunoscutul …au pus cătuşe florilor…, a cărui regie a semnat-o la teatrul Odeon, multilateralul om de teatru canadian originar din Bucureşti ni se prezintă în calitate de autor al unui “eseu” dramatic având drept punct de pornire opera lui Boccaccio.

“Înrămarea” celor povestite de naiv-libertinul renascentist se dovedeşte simplă până la linearitate. Într-un spaţiu care, prin unicul element de decor al unui gard de sârmă ghimpată, indică un lagăr de concentrare, cinci deţinuţi sunt obligaţi să amuze un gardian imbecil, sadic, obsedat sexual. Ceea ce şi fac, “punând în scenă” câteva fragmente din Decameronul. Conflictul ia naştere atunci când gardianul sugerează şi apoi pretinde o interpretare mai “realistă”, adică o înfăţişare a tuturor amănuntelor picante evocate de Boccaccio – exhibiţie la care o rămăşiţă de respect de sine îi opreşte pe “actori” să se preteze. Dar… “ordinul nu se discută, ci se execută”. În final, îndreptându-se spre sârma ghimpată, prizonierii îşi leapădă uniformele într-o desprindere simbolică – şi sinucigaşă. Cam asta e tot – şi, îndrăznesc să cred, nu e mult.

Am sesizat, desigur, în toate acestea o similitudine cu stări de fapt pe care le cunoaştem prea bine: spectacolele pentru un singur spectator ne sunt chiar familiare (şi nu cu cinci, ci cu mii sau zeci de mii de interpreţi), înjosirea demnităţii – nu a câtorva deţinuţi, ci a unui întreg popor – am simţit-o, de asemenea, pe pielea noastră ş.a.m.d. Problema este, însă, dacă acestea sunt suficiente pentru a simţi că ne aflăm în faţa unui fapt de artă şi nu a unui şablon, fie el cât de bine intenţionat. În ce mă priveşte (dacă asta are vreo importanţă), sunt pentru “despărţirea apelor”, pentru delimitarea eticului de estetic. Mă îndoiesc de eficienţa parabolei în momentul nostru actual. Parabola şi-a avut rostul ei în vremea dictaturii, când un public complice era dispus să adopte cu entuziasm chiar şi un text modest sub aspect valoric, cu singura condiţie ca el să conţină şi câte o aluzie mai mult sau mai puţin îndrăzneaţă la realitatea noastră concentraţionară de atunci. Nu văd cum am mai putea să reacţionăm la fel şi acum, când arta nu mai este singura supapă de defulare a frustrărilor masei. Multe lipsesc astăzi din România, numai libertatea de expresie, nu. Ceea ce înseamnă, cum am mai spus-o şi altădată, că ne îndreptăm (cu condiţia să nu mai facem vreo prostie electorală ireparabilă) către normalitatea socială. Cu chiu cu vai, târâş-grăpiş, dar ne îndreptăm.

Ca să revin la scenariul lui Alexander Hausvater, trebuie reamintit că istoria lagărelor de concentrare a constituit materia primă pentru un mare număr de cărţi şi filme, care, cu cât aveau în mai mică măsură intenţii expresive, artistice, cu atât erau mai cutremurătoare. Ceea ce textul de faţă nu este – iar asta n-are nici o legătură cu gravitatea subiectului. Evocarea ororilor se va adresa, poate, mereu cu aceeaşi intensitate conştiinţei noastre morale. Percepţiei estetice, cu siguranţă, nu – căci mai există şi ceea ce ar trebui să se cheme “compromiterea subiectului prin repetare monotonă”. (Ar mai fi de remarcat, cu titlu de curiozitate sociologică, faptul că, în teatrul de după 1989, aproape toate textele relative la trecutul nostru totalitar sunt semnate de autori din alte ţări. Să fie asta din cauză că “nu se poate defini o structură printr-unul din elementele aparţinându-i”, cum spunea odată semioticianul Adam Schaff? Unica excepţie notabilă, care salvează onoarea breslei dramaturgilor din România, o constituie piesa foarte tânărului debutant Alin Fumurescu intitulată Buda sau Urma scapă turma – titlu al cărui prim cuvânt nu este nicidecum numele zeului hindus sau al unei părţi din capitala Ungariei, ci denumirea incintei “parfumate” unde, metaforic vorbind, ne-am fi aflat noi claustraţi în ultimele decenii. M-aş mira că nu a provocat scandal,# dacă n-aş şti că reacţia a constat într-o sănătoasă tăcere unanimă. Solidarizarea deţinutului cu temnicerul poate fi pusă şi în acest caz, în deplină linişte de cuget, pe seama faptului că trecutul nostru încă nu a trecut.)

Spectacolul regizat de Iulian Vişa (totodată, traducător al textului şi autor al scenografiei) este primit cu evident interes la Sibiu, unde el constituie o noutate încă incitantă pentru un public nu prea răsfăţat cu spectacole vii şi neconvenţionale. Trebuie amintit, de altfel, că pentru acest teatru (pentru secţia sa română, în orice caz), cele două montări din stagiunea trecută ale lui Vişa – regizor semi-repatriat, care îşi împarte timpul între Sibiu şi teatrul său din Copenhaga – au însemnat, fără exagerare, o înviere, anul 1990 aflându-l cufundat într-un somn foarte asemănător celui de veci. Iar acele două spectacole reprezintă, potrivit criticii, un fapt semnificativ şi în contextul atât de divers al ultimilor doi ani de teatru românesc.

Decameronul plonjează dintru început în plin coşmar. Redusă la mecanica gesturilor sale, forţată să se producă înaintea unui voyeur torţionar, veselia dezinhibată a anecdotei boccacciene ajunge să exprime spaima, teroarea. Coerenţa viziunii regizorale şi vigoarea interpretării sunt motivele pentru care spectacolul “trece rampa”, reuşind în bună măsură să facă uitate obiecţiile la adresa textului.

Tensiunea se naşte prin interferarea celor două planuri ale acţiunii: cel al Commediei dell ’Arte, al evadării efemere în interpretarea personajelor din Decameronul şi cel al revenirii la realitatea atroce a “vieţii cotidiene” din lagăr. Remarcabile sunt  momentele de trezire din exuberanţa factice a jocului, de trecere de la agitaţie şi zgomot la o încremenire încordată, anxioasă.

O echipă tânără, reînnnoită, dornică şi capabilă de exteriorizări viguroase, realizează un act scenic sincopat, discontinuu, expresionist, făcut din prăbuşiri disperate şi din explozii de vitalitate frustrată. Trupa de deţinuţi-actori (nu se precizează cât de improvizaţi) figurează o multitudine de ipostaze ale unei umanităţi ultragiate. Interpretarea Suzanei Macovei, o tânără actriţă posedând virtualităţile fizice şi temperamentale ale unei tragediene, tinde să devină patetică. Irina Wintze creează o apariţie pusă sub semnul groazei, al stării de şoc, sfârşind prin a deveni monotonă. Nae Floca-Acileni compune cu minuţie un portret mărturisind o biografie. Ion Buleandră rămâne la funcţionalitatea conferită (şi limitată) de rolul său de gardian, fără exagerări în direcţia patologiei personajului, dar şi fără expresivitate. Şi last not least, este de remarcat cuplul clownilor tragici interpretaţi de Virgil Flonda şi de Constantin Chiriac, a căror mobilitate inteligentă şi spontană reuşeşte să fie o “pată de lumină” pe un fundal sumbru şi să amplifice decisiv tonusul reprezentaţiei.

Cronica de mai sus nu ar fi întreagă dacă n-aş adăuga câteva cuvinte despre condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea instituţia sibiană. În 1988, deci într-un moment când ea exista, practic, doar pentru a plăti salarii, căci despre spectacole viabile şi audienţă la public nu mai putea fi vorba, s-a cheltuit pentru funcţionarea sa suma totală de 5.256.862 lei. Şi, repet, în acel moment, teatrul sibian – ca şi majoritatea celorlalte – era aproape desfiinţat ca instituţie artistică, deoarece din suma aceasta, doar 957.000 de lei proveneau de la buget, iar restul abia că urma să fie realizat din bilete adesea băgate pe gâtul “oamenilor muncii” de către organizatorii sindicali, din şuşanele sau din alte “prestaţii”. Cât priveşte utilizarea ei, suma nu putea acoperi decât în prea mică măsură cheltuielile montărilor. În 1992, conducerea teatrului a alcătuit, cu parcimonie, un proiect de buget de 28.000.000 lei – şi i s-au aprobat 18.000.000, pentru că bugetul local nu permite mai mult, sau nici măcar atât. Nu este singura instituţie de cultură aflată în această situaţie. Şi dacă ne gândim că un leu din 1988 valora cam cât zece lei de astăzi… Cu toate acestea, teatrul din Sibiu continuă să funcţioneze. Întrebarea este: cât timp va continua să o facă?

Adevărul literar şi artistic, 11 octombrie 1992


# Reacţia s-a produs ceva mai târziu – şi anume, în februarie 1993. Am rămas înmărmurit văzând că ea a fost găzduită nu de vreo fiţuică neosecuristă, ci de revista Teatrul azi (nr. 8-9-10/1992), al cărei colaborator am fost eu însumi vreme îndelungată. Mde, a fi patriot înseamnă să nu recunoşti în ruptul capului că ai domiciliat acolo unde zice Fumurescu – şi să faci în aşa fel încât “domiciliul” să pută în continuare. Nu de alta, dar asta-i mireasma cu care te-ai obişnuit.

*

Iulia Vraca, 1974

Alexandru Tocilescu, Costinești, 1979

interviu Dragoș Pâslaru

în ZIGZAG 1985 (supliment al caietelor-program

ale Teatrului Tineretului Piatra Neamț)

O imagine ce ne-a fost familiară, nouă, studenților de la Teatrologie-Filmologie. De la fereastra sălii noastre de curs, rotonda de la etajul 6, am pozat șantierul metroului (stația Izvor), prin 1974 sau 1975.

Maria Chira, Ileana Chimion

George Mihăiță aproape de lumea dezlănțuită

Costinești, 1994

Eugen Cristea, Grete Avram, Nușa Nistor Micu

Timișoara, 1978 (sau 1979?)

Adrian Titieni, 1988

Constantin Avădanei

Gabriela Vlad

Marinela Cătălin

Avram Birău

Gina Rogin

Mariana Buruiană

Nicolae Manolache

Wilhelmina Câta

David Esrig, DP la Festivalul Internaţional de Teatru Idiş

Bucureşti, 2016

interviuri Stela Popescu şi Silviu Stănculescu

(almanahul GONG 1982, editat de revista TEATRUL, pag. 101-103)

Maia Morgenstern şi Mircea Rusu în PATIMA ROŞIE

regie, Nicolae Scarlat

(revista TEATRUL nr. 7-8/1987, pag. 103-105)

Gabriel Oseciuc, 1977

Alexandru Tocilescu, Dinu Chivu ş.a. Braşov,1982

Tudorel Filimon, 1988

Ioana Crăciunescu, 31.12.1989

Carmen Trocan, 1990

Claudiu Istodor, 1990

Carmen Ionescu, în Fragmente dintr-o trilogie antică, 1990

Iuliana Moise, în Fragmente dintr-o trilogie antică, 1990

Ion Lucian, 1990

Maia Morgenstern, 1990

Mircea Anca, 1990

Scrisorile călugăriţei portugheze

Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1997

Julieta Szönyi, Mircea Dascaliuc

Conținutul acestui blog - și mai ales, cel al acestei pagini - poate fi preluat numai cu acordul meu scris. De asemenea, este interzisă utilizarea parțială, prin decuparea vreunei părți din aceste imagini.
Dan Predescu
.
Counter instalat la 11 iulie 2022



MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete), Lulu (Dragoş Galgoţiu) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.

Counter instalat la 25 august 2022



MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (4)

Saturday, April 30th, 2011

AFIŞE ŞI CAIETE-PROGRAM

8pt n9ouă 89… fierbinte după ‘89

Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2004. Regie - Ana Mărgineanu

Alex şi Morris de Michael Elkin

Teatrul Mic, Bucureşti, 2004. Regie - Gelu Colceag

Anecdote provinciale de Alexandr Vampilov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1977. Regie - Valeriu Moisescu

Anonimul veneţian de Giuseppe Berto

Teatrul Giuleşti, Bucureşti, 1984. Regie - Dinu Cernescu

Arşiţa şi viscolul de Mihai Ispirescu

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1993. Regie - Dominic Dembinski

Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1965-1970. Regie - David Esrig

SPECTACOL INTERZIS DE CĂTRE AUTORITĂŢI

Azilul de noapte de Maxim Gorki

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1998. Regie - Ion Cojar

Azilul de noapte de Maxim Gorki

Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti, 2007. Regie – Cristi Juncu

Bufniţa roşie de Dumitru Radu Popescu

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1994. Regie - Sabin Popescu

Caligula de Albert Camus

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1996. Regie - Mihai Măniuţiu

Camera de hotel de Barry Gifford

Teatrul Odeon, Bucureşti, 2008. Regie - Alexandru Dabija

Cameristele de Jean Genet

Teatrul de Stat, Arad, 1995. Regie - Ion Mânzatu

Cameristele de Jean Genet

Teatrul Dramatic Maria Filotti, Brăila, 1988. Regie – Mircea Marin

Cameristele de Jean Genet

Teatrul Mic, Bucureşti, 1988. Regie - Alexandru Darie

Casa evantai de Marin Sorescu

Teatrul de Stat, Oradea, 1981. Regie – Sergiu Savin

Ce nemaipomenită harababură de Eugen Ionescu

Teatrul Ion Creangă, Bucureşti, 1990. Regie - Grigore Gonţa

Cercul de Arthur Schnitzler

Teatrul Mic, Bucureşti, 1995. Regie - Dragoş Galgoţiu

Danton halála (Moartea lui Danton) de Georg Büchner

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj-Napoca, stagiunea 2008-2009. Regie – Mihai Măniuţiu

Desculţi în parc de Neil Simon

Teatrul Mic, Bucureşti, 1997. Regie - Dinu Manolache

Deşteptarea primăverii de Frank Wedekind

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1991. Regie - Liviu Ciulei

Disperarea de a fi de Chris Simion

Medair Travel & Turism, Bucureşti, 1997. Regie - Chris Simion

Dragoste în hala de peşte de Israel Horovitz

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1999. Regie - Ion Cojar

Dragostea celor trei portocale de Carlo Gozzi

Teatrul Mic, Bucureşti, 1994. Regie - Nona Ciobanu

Egoistul de Jean Anouilh

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 2004. Regie - Radu Beligan

El Rey se muere (Regele moare) de Eugène Ionesco

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1991. Regie - Dominic Dembinski

(caiet-program al unui turneu în America Latină)

Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean

UNATC-Casandra, Bucureşti, 2001. Regie - Ştefan Velniciuc & Mirela Gorea

Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa. Ediţia a 4-a, Bucureşti / teatrul Bulandra, 1995 (poster)

Filoctet de Sofocle

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1998. Regie - Andreea Vulpe

Fluturii sunt liberi de Leonard Gershe

Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2005. Regie - Diana Iliescu

Forma mesei de David Edgar

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1991. Regie - Ion Caramitru

Furtuna de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1978. Regie - Liviu Ciulei

Furtuna de Shakespeare

Teatrul Mic, Bucureşti, 2009. Regie - Cătălina Buzoianu

Furtuna de Shakespeare

Teatrul Naţional, Târgu Mureş, 1987. Regie - Kincses Elemėr

Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner Schwab

Teatrul Odeon, Bucureşti, 2001. Regie - Sorin Militaru

Groapa din tavan de Matei Vişniec

Teatrul Andrei Mureşanu, Sfântu Gheorghe, 1995. Regie – Bogdan Voicu

Hamlet de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1985. Regie - Alexandru Tocilescu

Hamlet de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2000. Regie – Liviu Ciulei

Hamlet de Shakespeare

Teatrul Naţional Lucian Blaga, Cluj-Napoca, 2001. Regie – Vlad Mugur

Harfa de iarbă de Truman Capote

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1970. Regie - Crin Teodorescu

Prezentare grafică - Dimitrie Sbiera. Redactor - Lia Crişan

Inimă de câine după Mihail Bulgakov

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 2009. Regie - Iuri Kordonski

Inspectorul de poliţie de John Boynton Priestley

Teatrul de Stat, Arad, 1978. Regie - Sorin Grigorescu

Interzis accesul animalelor de Rodrigo Garcia

Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara, 2010. Regie - Rodrigo Garcia

Ivanov de Anton Pavlovici Cehov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2010. Regie - Andrei Şerban

Jaguar Party de Dinu Grigorescu

Teatrul Urmuz, Bucureşti, 1991. Regie - Mircea Marin

Joc dublu de Robert Thomas

Teatrul Ion Vasilescu, Giurgiu, 1982. Regie - Constantin Dinischiotu

Judecată în noapte de Antonio Buero Vallejo

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1981. Regie - Tudor Mărăscu

La Ţigănci de Alexander Hausvater, după Mircea Eliade

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1993. Regie - Alexander Hausvater

Labirintul de Fernando Arrabal

Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti, 1995. Regie - Gavril Pinte

Lecţia de Eugène Ionesco

Theatrum Mundi, Bucureşti. Regie - Horaţiu Mălăele

Leonce şi Lena de Georg Büchner

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2009. Regie - Horaţiu Mălălele

Levantul de Mircea Cărtărescu

Theatrum Mundi, Bucureşti, 1999. Regie - Cătălina Buzoianu

Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1998. Regie - Alexandru Dabija

Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov

Teatrul Mic, Bucureşti, 1980. Regie – Cătălina Buzoianu

Matca de Marin Sorescu

Teatrul Dramatic, Baia Mare, 1982. Regie - Radu Dinulescu

Măsură pentru măsură de Shakespeare

Teatrul Maghiar de Stat, Cluj, 2010. Regie - Matthias Langhoff

Melissa de Nikos Kazantzakis

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1995. Regie - Nona Ciobanu

Meteorul de Friedrich Dürrenmatt

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1968. Regie - Valeriu Moisescu

Mireasa mută după Ben Jonson

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1995. Regie - Alexandru Tocilescu

Miriam W. de Savyon Liebrecht

Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti, 2010. Regie - Radu Afrim

Mobilă şi durere de Teodor Mazilu

Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara, 1979. Regie - Ioan Ieremia

Music-hall de Jean-Luc Lagarce

pe scena teatrului Odeon, Bucureşti, 2009. Regie - Lambert Wilson

Nasturele pantomimă de Ladislav Fialka, R. S. Cehoslovacă

Sala Palatului, Bucureşti, 1973

Nepotul lui Rameau de Diderot (1)

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1968. Regie - David Esrig

Nepotul lui Rameau de Diderot (2)

Nepotul lui Rameau de Diderot (3)

Nepotul lui Rameau de Diderot (4)

Nepotul lui Rameau de Diderot (5)

Nopţile călugăriţei portugheze de Anca Măniuţiu, după Mariana Alcoforado

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1997. Regie - Mihai Măniuţiu

O femeie drăguţă, cu o floare şi ferestre spre nord de Eduard Radzinski

Teatrul Mic, Bucureşti, 1986. Regie - Dragoş Galgoţiu

O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1972. Regie – Liviu Ciulei

O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu de Theodor Denis Dinulescu

Teatrul Mic, Bucureşti, 2005. Regie - Alexandru Tocilescu

Oblomov de Ivan Alexandrovici Goncearov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2003. Regie - Alexandru Tocilescu

Odysseia după Homer

Teatrul Naţional Marin Sorescu, Craiova, 2009. Regie - Tim Carroll

Omul din La Mancha de Dale Wasserman

Teatrul Naţional I.L. Caragiale, Bucureşti, 2000. Regie - Ion Cojar

Ondine de Jean Giraudoux

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1997. Regie - Horea Popescu

Oo! creaţie colectivă după Ion Creangă

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 2007. Regie - Alexandru Dabija

Orestia după Eschil

Teatrul Naţional, Craiova, 1998. Regie - Silviu Purcărete

Ospăţul lui Balthazar de Benjamin Fundoianu (1)

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1990. Regie - Alexandru Dabija

Ospăţul lui Balthazar de Benjamin Fundoianu (2)

Patul lui Procust după Camil Petrescu

Teatrul Bulandra şi Theatrum Mundi, Bucureşti, 1995. Regie - Cătălina Buzoianu

Pericle după Shakespeare

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1995. Regie - Alexander Hausvater

Petru de Vlad Zografi

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1997. Regie - Cătălina Buzoianu

Photo Finish de Peter Ustinov

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1969. Regie - Petre Sava Băleanu

Play Strindberg de Friedrich Dürrenmatt

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1971. Regie – Liviu Ciulei

Poate Eleonora… de Gellu Naum

Theatrum Mundi, Bucureşti, 1997. Regie - Alexandru Tocilescu

Poveste din grădina zoologică de Edward Albee

Teatrul de Stat, Sibiu, 1991. Regie - Gheorghe Marinescu

Povestiri din Canterbury după Geoffroy Chaucer

Teatrul Mic, Bucureşti, 2004. Regie - Nona Ciobanu

Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu

Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1991. Regie – Nicolae Scarlat

Psihoză 4.48 de Sarah Kane

Teatrul Naţional, Cluj-Napoca, 2008. Regie - Mihai Măniuţiu

Pyramus & Thisbe 4 You după Shakespeare

Teatrul Odeon, Bucureşti, 2010. Regie - Alexandru Dabija

Răceala de Marin Sorescu

Teatrul Bulandra, sala Izvor, Bucureşti, 4 martie 1977. Regie - Dan Micu

Revizorul de Gogol

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2006. Regie - Horaţiu Mălăele

Richard al II-lea de Shakespeare

Select Management Art şi Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 1998. Regie - Mihai Măniuţiu

Saragosa, 66 de zile după Jan Potocki

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1999. Regie - Alexandru Dabija

Satyricon după Petronius

Teatrul Naţional, Târgu Mureş, 1994. Regie – Victor Ioan Frunză

Somnoroasa aventură de Teodor Mazilu

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1995. Regie - Tudor Mărăscu

Stele în lumina dimineţii de Alexandr Galin

Teatrul Odeon, Bucureşti, 1999. Regie - Gelu Colceag

Take, Ianke şi Cadîr de Victor Ion Popa

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti, 2001. Regie - Grigore Gonţa

Tamerlan cel Mare de Christopher Marlowe

Teatrul Naţional I. L. Caragiale, Bucureşti. 1996. Regie - Victor Ioan Frunză

Totul în grădină de Edward Albee

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1997. Regie - Tudor Mărăscu

Trei femei înalte de Edward Albee (1)

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 1997. Regia - Vlad Massaci

Trei femei înalte de Edward Albee (2)

Triumful dragostei de Marivaux

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 2005. Regie - Alexandru Darie

Un bărbat şi mai multe femei de Leonid Zorin

Teatrul Ion Vasilescu, Giurgiu, 1982. Regie - Sorin Postelnicu

Urma scapă turma sau Buda de Alin Fumurescu

Teatrul Naţional, Târgu Mureş, 1992. Regie - Riel Karmy-Jones (Marea Britanie)

Vărul Shakespeare de Marin Sorescu

Teatrul Naţional, Craiova, 1990. Regie – Mircea Cornişteanu

Viaţă şi destin după Vasili Grosman

Malîi Teatr, Petersburg, Rusia. Regie - Lev Dodin

în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene, Bucureşti, 2008

Vicarul de Rolf Hochhuth

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1972. Regie – Radu Penciulescu

Victimele datoriei de Eugen Ionescu

Centrul internaţional de cultură şi arte George Apostu, Bacău, 1994. Regie - Mircea Marin

Victor sau Copiii la putere de Roger Vitrac

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1994. Regie - Gelu Colceag

Viitorul e maculatură de Vlad Zografi

Teatrul Mic, Bucureşti, 2002. Regie – Nona Ciobanu

Vine barza! de André Roussin

Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2006. Regie - Constantin Dicu

Visul unei nopţi de vară de Shakespeare

Teatrul Bulandra, Bucureşti, 1991. Regie - Liviu Ciulei

Visul unei nopţi de vară de Shakespeare

Teatrul Maria Filotti, Brăila, 2006. Regie - Victor Ioan Frunză

Vînătoarea de berze de Dimitrie Roman

Teatrul Dramatic, Braşov, 1987. Regie - Mircea Marin

Woyzeck de Georg Büchner

Teatrul Giuleşti, Bucureşti, 1981. Regie - Visarion Alexa

Zilele teatrului idiş, festival internaţional

Teatrul Evreiesc de Stat, Bucureşti, 1991

Teatrul Bulandra, Bucureşti. Caiet-program al stagiunii 1995-96 (1)

Teatrul Bulandra, Bucureşti. Caiet-program al stagiunii 1995-96 (2)

*

Conţinutul acestei pagini este protejat în sensul prevederilor Legii nr. 8/1996

cu modificările şi completările ulterioare.

El poate fi utilizat numai cu acordul meu scris.

Dan Predescu

.

Counter instalat la 11 iulie 2022