Am răsfoit pentru dumneavoastră

Puşi Dinulescu

…Toată şmecheria e gaşca. Omul fără gaşcă e ca melcul fără cochilie.

Dar, uite, am mustrări de conştiinţă, prea l-am făcut harcea-parcea pe Patapievici ăsta, care, totuşi, trebuie să recunoaştem, are uneori nişte sclipiri formidabile. Dar probabil mă enervează şi mutra lui care cere palme, lasă, că şi eu le cer, cu scrisul meu cel puţin, aşa că într-un fel îi dau o şansă.

Dar punerea lui în fruntea Institutului Cultural Român e o prostie şi o măgărie, fiindcă Patapievici e un om periculos şi din zona lui cred că se recrutează criminalii.

Şi Lenin era deştept, nici Marx nu era un bou, iar Hitler, ca şi ei, era un om foarte cultivat şi de o anume originalitate.

La baza tuturor stă tipul ăla care a dat foc templului Dianei din Efes, ca să rămână în istorie. Şi mai târziu au venit stupizii de Nietzsche şi Kropotkin.

Nu-mi plac ideologii care nu-l cunosc sau nu-l iubesc pe Topîrceanu şi pe Brătescu-Voineşti, pe Hogaş şi pe Nicolae Filimon !

Cu faţa lui gata mereu să plângă, cu obrăznicia impostată a unei superiorităţi vaticinare, ne este băgat în gură ca un căluş cu care s-a şters întâi la cur un marinar beat.

Nu-mi place, iertaţi-mă, deşi uneori sclipeşte, dar mă scoate din ale mele cât ai zice peşte, cu faţa aia sfidătoare de comsomolist pensionar, cu ochelarii ăia de nazist sadic.

Doamne ! Cine vorbeşte ? Puşi Dinulescu ! Ratatul de Puşi Dinulescu, nici măcar ratat, că nici n-a avut ce să rateze, urinează pe soclurile înaltelor statui, care au în vârf un Manolescu şi un Patapievici şi bine că nu se ia de marele lichelofob Gabriel Liiceanu şi de mandarinul care-a moşit toată echipa.

…oricât m-ar dezgusta opţiunile lui umane, nu pot să nu-l admir pentru stilul desăvârşit, tăios ca un pumnal de Cordoba, cu umorul rafinat din vârful limbii, umor în care, bonom, are curajul să-şi integreze chiar propria persoană, ceea ce e apanajul celor aleşi.

Andrei Pleşu, critic de artă, filosof (Minima moralia o ţin pe noptieră, ar fi bine s-o recitească din când în când şi domnul Manolescu !), este şi un eseist pe teme diverse, care poate intra chiar într-o istorie a literaturii, din moment ce un George Călinescu a avut curajul să introducă în istoria sa ca scriitor pe Tudor Vladimirescu, pentru cele câteva expresii memorabile şi emblematice. …

(Gaşca şi Diavolul - istoria bolnavă a domnului Manolescu, editura Minerva, Bucureşti, pag. 104)

Uniunea Cineaştilor - pe hârtie, nu pe peliculă, în cazul de faţă

http://www.ucin.ro/

Ana Maria şi îngerii

de Radu Aldulescu

Un roman non-fictiv.

Mi se pare mie, sau Aldulescu începe să “calce” a Truman Capote?

http://www.youtube.com/watch?v=-lZ3S7Britk

Capesius, farmacistul de la Auschwitz

de Dieter Schlesak

Încă un roman nu tocmai fictiv - despre care nu prea s-a vorbit la noi,

deşi ar merita. Nu de alta, dar personajul cică ar fi fost din Sighişoara.

Ecce poeta! exclamase odată recenzentul său

de la Frankfurter Allgemeine Zeitung.

De astă dată, Schlesak nu e deloc liric, dar e mult mai interesant.

Iar acesta este deocamdată doar un proiect:

http://www.youtube.com/watch?v=CVTrxDCuY5s

Tudor Arghezi faţă cu Lenin şi Hitler

„Virajele”

unei biografii de pamfletar cenzurat

Volumele 40, 41 şi 42 din seria de Scrieri publicată de editura Minerva grupează şi vor grupa, în cea mai mare parte, articolele de gazetă ale lui Tudor Arghezi care au fost omise din cuprinsul celor apărute până în 1989. Cu alte cuvinte, este vorba de articole cenzurate. Cele din volumul 41, recent apărut, poartă titlul Tablete de cronicar III şi datează din anii 1933-1942.

Pusă într-o ordine meticuloasă chiar de către poet la începutul anilor ’60, materia ediţiei de opere presupus complete a fost, de fapt, descompletată într-un mod cât se poate de semnificativ – şi aceasta, cu acordul resemnat al autorului însuşi, care, la cei peste 80 de ani ai săi, nu mai avea, probabil, energia să se bată pentru toate scrierile sale. Că, însă, n-a intenţionat să lase deoparte nici una dintre ele, e destul de limpede, judecând după însemnările făcute pe marginea textelor eliminate: „pentru mai târziu”, „când se va putea”, „după moartea mea” – opinează dl Traian Radu, coordonator al ediţiei, alături de dna Mitzura Arghezi.

Mulţimea impunătoare a articolelor politice ale marelui artist, răspândite prin publicaţii durabile sau efemere, lasă să se întrevadă câteva constante, printre care aderenţa sa adesea afirmată la social-democraţie, un anticomunism virulent derivat din rusofobie şi simpatiile sale monarhiste, ori, la un moment dat, legionare.

În eseul Însemnări ruseşti din nr. 8-9/1941 al Revistei Fundaţiilor Regale, el scrie:

Neamul acesta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internaţional şi naţionalist, şi şovin în acelaşi timp, pravoslavnic bigot şi ateu, de-a valma… Lucrurile ce se bat cap în cap îşi împletesc coarnele într-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic şi la sinteza neagră.

Sau, în acelaşi eseu, prin gura unui personaj:

Ce mă înfricoşează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi dispreţuiesc, facultatea lor rece de nimicire şi devastare, uscăciunea de suflet. Le lipseşte un organ pe undeva, care defineşte omul, şi această absenţă a unui esenţial enigmatic le dă o tenacitate fioroasă. Rîvna lui Ulianov e să stăpînească poate că mai puţin Împărăţia decît fracţiunile celelalte revoluţionare, ca să le anihileze.

Aceasta, după ce, cu ani înainte, descrisese astfel revoluţia comunistă:

O dictatură, care, departe de a fi a proletariatului, este a unui singur om cu un pumn de oameni, îşi asasinează zilnic partizanii, cu o sete de sînge a fricii zilnic amplificată şi ocupă mai mult de jumătatea Europei şi a treia parte aproape din continentul asiatic într-un bloc compact, imposibil de ştirbit şi dezagregat decît tot prin război şi revoluţie (articolul Un nou temperament, în Bilete de papagal nr. 16/1937, nesemnat).

Aversiunea sa organică faţă de arbitrariul şi dezordinea absolute, pe care le vedea întruchipate în giganticul imperiu vecin – dar şi, într-un mod, ce-i drept, puţin diferit, de eternele metehne balcanice ale vieţii social-politice româneşti, pe care le-a atacat cu aceeaşi violenţă – l-au determinat, probabil, să admire, cu invidie nostalgică, ordinea şi civilizaţia occidentale, ale căror superlative i s-a părut dintotdeauna că s-ar afla în Germania. Acesta pare să fie motivul cel mai plauzibil pentru care a salutat cu entuziasm venirea la putere a lui Hitler:

Am urmărit din Bucureşti vocea noului cancelar german şi uralele celor douăzeci de mii de ascultători. Ce poate ieşi din acest fier şi din această piatră, adunate să dea o ineluctabilă sentinţă beznei comuniste, a căreia sentinţă a fost categoric declarată, n-ar putea spune nici bărbăţia luptătorului hotărît, nici laşitatea omului politic, corcit între şovăire şi îndoială.

Trăim o epocă a cîrpei, în vreme ce alte popoare retrăiesc epoca bronzului masiv; cîrpă moale, slabă, cîlţ. Contagiunea manifestîndu-se însă de la popor la popor, se speră că începutul hitlerist al Germaniei va introduce în aerul moleşit al continentului mirosul aspru al răcoarei alpine, care va putea ajunge pînă la noi, ca să ne scape de lingori.

Vocea domnului Hitler a sunat altfel decît toate vocile din paisprezece ani de pînă acum.

(articolul Hitlerismul, în Progresul social nr. 2/20 februarie 1933)

Despre Moţa şi Marin, cei doi legionari morţi în războiul civil din Spania:

Îmi face plăcere că ştiţi şi dumneavoastră pe dinafară versurile mele, ca Vasile Marin, însă nu se putea cita numele dumneavoastră, care abia se face cunoscut printr-o scrisoare, numai pe temeiul acestui merit, desigur, măgulitor. Dumneavoastră, slavă Domnului, trăiţi, chiar dacă aveţi o idee sau o credinţă, pe cînd Marin şi Moţa, care n-au sucombat de indigestie sau scarlatină, au murit precis pentru aceste două lucruri, o idee şi o credinţă.

Moţa şi Vasile Marin nici n-au fost măcar nişte oameni de rînd, pentru ca filozofia de pe sofale să le găsească lamentabila scuză a sacrificiului de sine într-un fanatism primitiv şi necontrolat. Intelectuali de cea mai fină rasă, ei au dat o dezminţire violentă acestui viciu de cinică putrezire care caracterizează curent pe cărturarii adaptaţi societăţilor moleşite şi puhave prin toate mădularele şi fibrele fizice şi sufleteşti, şi moartea lor voluntară, căutată cu simplicitate, în marginile unei discipline aspre, a făcut într-un văzduh de pîclă orgoliile să se umilească. Aproape devine indiferent să se precizeze sensul politic al unui supraom.

(articolul Domnului M.R., în Bilete de papagal, vol. III, nr. 9 [486], 1937, p. 179, semnat A.)

Baroane! (publicat, sub genericul Bilete de papagal, în Informaţia zilei, Bucureşti, la 30 septembrie 1943 – la vreo jumătate de an după lămurirea lucrurilor la Stalingrad,D.P.), unul dintre puţinele pamflete argheziene de care mai era voie să se pomenească după 1944, avea să marcheze o cotitură de 180 de grade în simpatiile politice ale autorului. Atacul furibund la adresa lui von Killinger, ambasadorul nazist la Bucureşti, dar şi a ţării pe care o reprezenta el, i-a adus autorului binecunoscuta încarcerare în lagărul pentru deţinuţi politici de la Târgu Jiu – şi n-a fost suficient, după război, pentru a i se face uitate păcatele de dinainte.

Totuşi, curios pentru cine cunoaşte „intransigenţa partinică” a conducerii comuniste de după aceea, faimosul articol al lui Sorin Toma, din 1948, care a marcat punerea oficială la index a lui Arghezi, îi reproşa numai „delicte” estetice şi indirect politice. La urma urmei, poetul se putea aştepta la mult mai rău, dacă ne gândim la soarta altora cu vini mai mărunte din punctul de vedere al regimului…

Toate la un loc au constituit, ulterior, motive de teamă pentru autor – şi explicaţii ale „colaboraţionismului” cu regimul comunist, care i se impută astăzi.

În prezent, primele volume ale ediţiei (demarate în 1962!) constituie rarităţi bibliofile. Seria, câtă a apărut până azi, poate fi cumpărată pe piaţa liberă cu un milion de lei (cca 110 dolari SUA) şi nu mai e, de mult, la îndemâna liceenilor şi studenţilor, cărora le-ar fi atât de necesară – căci cuprinde, mai ales în ultimele ei volume, şi lucruri care nu se învaţă, în ruptul capului, la şcoală.

PRIVIREA nr. 136, 26.08.1998, pag. 48

*

După „privatizarea” sa survenită la scurt timp după apariţia articolului de mai sus (şi care părea mai curând o desfiinţare, pentru că nu s-a mai auzit nimic de ea vreo câţiva ani buni), editura Minerva a reapărut. Cu ce? Cu literatură Science Fiction, conform ziarului România liberă. E bun şi SF-ul din secolul XIX la ceva, chiar dacă e nevandabil: la rescrierea istoriei literaturii române din secolul XX.

(D.P.)

*

[ România liberă, 27 decembrie 2004:

SERIE EDITORIALĂ PRIVIND LITERATURA DE ANTICIPAŢIE

Editura Minerva a lansat volumele: „Scurtă discuţie cu o mumie” de Edgar Allan Poe şi „Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde” de Robert Louis Stevenson – prefaţate de Ion Hobana – în uvertura unei serii de literatură ştiinţifico-fantastică. Aceşti autori se încadrează „clasicilor” cunoscuţi ai genului – precum Jonathan Swift („Călătoriile lui Gulliver”), Jules Verne, Hugo Gersbach (editor al primelor reviste specializate în acest domeniu literar), Herman Melville („Moby Dick”), Marcel Schwob („Omul dublu”) etc. –, care au încântat multe generaţii de cititori de toate vârstele şi care vor fi prezenţi în această serie editorială. E de dorit ca şi „modernii” – precum Ray Bradbury („Cronici marţiene”) ş.a. – să-şi găsească loc în seria anunţată. Pe parcurs nu ar fi inutile nici traducerea şi publicarea monumentalei „Encyclopédie de l'utopie, des voyages extraordinaires et de la science-fiction” de Pierre Versins.

Cristian Mihail ]

Ciomăgirea poporului

de către popor, pentru popor

Studiile de filosofie politică grupate sub titlul Elogiul libertăţii ni-l recomandă pe Aurelian Crăiuţu, autorul lor, ca pe unul dintre cei mai informaţi şi aplicaţi cercetători români ai istoriei liberalismului şi, deopotrivă, ai fenomenului postcomunist mondial. Doctorand în ştiinţe politice la Universitatea Princeton  din Statele Unite, Crăiuţu întreprinde, în paginile volumului său, recent publicat de editura ieşeană Polirom, o recapitulare critică a ideilor unor filosofi şi economişti din epoci diferite, de la Locke, Montesquieu, John Stuart Mill, Adam Smith, la contemporani ca Raymond Aron, Karl Popper şi Milton Friedman, ca să nu pomenim decât numele foarte sonore.

Studiul Un tunel la capătul luminii? ocupă un loc aparte în economia cărţii; este vorba de o trecere în revistă a modurilor divergente de reflectare a dispariţiei comunismului, din lucrările consacrate fenomenului de către numeroşi autori occidentali. Reamintind câteva profeţii ultra-pesimiste, încă foarte recente, cu privire la imposibilitatea prăbuşirii dominaţiei sovietice în Europa de Est (de exemplu, cea a celebrului politolog American Samuel P. Huntington, din 1984), Aurelian Crăiuţu consemnează şi opiniile referitoare la piedicile actuale din calea instaurării unor democraţii reale, civice, ale “cetăţeanului puternic”, în fostele ţări comuniste.

Aridă la prima vedere, cartea are darul de a-şi “ţine” cititorul – printre altele, graţie şi câte unui citat superb, cum este cel din Oscar Wilde, care, fără să fi apucat “binefacerile”comunismului, descria revoluţia drept o ciomăgire a poporului de către popor, pentru popor.

PRIVIREA nr. 128, 1 iulie 1998, pag. 50

À propos:

14 iunie 1990: unul care i-a huiduit pe mineri - pe bulevardul Magheru din Bucureşti

(fotografie publicată în ziarul Adevărul, 13 iunie 1991, © Dan Predescu)

Ambasadorul

o carte despre Floriana Jucan şi securitatea României

Miercuri a avut loc lansarea volumului Ambasadorul de Floriana Jucan. Autoarea este o ziaristă de la cotidianul Evenimentul zilei, a cărei recentă aventură cu Jean-Pierre Vettovaglia, fostul ambassador al Elveţiei la Bucureşti, ulterior rechemat, a fost intens mediatizată de presa românească. Cartea în cauză constituie prima apariţie a nou înfiinţatei edituri bucureştene Mony Med, condusă de Mihai Gheorghe, directorul magazinului Muzica.

Volumul istoriseşte relaţia tinerei F. J. cu ghinionistul Vettovaglia în termeni precum cei din cuprinsul fragmentului următor:

Când ne-am întors, am intrat într-unul din magazinele aflate la parterul hotelului, de unde mi-am cumpărat un costum “Guy Laroche”, pe care am plătit 1200 de dolari cu “VISA” ambasadorului. (Când a aflat de această cheltuială, soţia lui a vrut se sinucidă, pretextând , în 26 de ani de căsnicie, ea nu a primit de la soţul ei, niciodată, un cadou în valoare de 1200 de dolari.)

Relatând reacţia unei alte soţii, a unuia dintre bărbaţii cu care a avut de-a face, F. J. povesteşte lucrurile astfel:

Îmi amintesc telefonând acasă şefului unui serviciu secret, am avutplăcutasurpriză -mi răspundă soţia acestuia. … “doamna” mi-a spus pe un ton foarte revoltat:

- Ascultă, domnişoară! Nu mai telefona aici şi nu mai trimite soţului meu tot felul de vederi!!! Ei drăcia dracului, chiar nu ţi-e ruşine?!!!

După care, interlocutoarea mea mi-a închis telefonul, fără -mi dea posibilitatea să-i explic atunci când îi scrii unui bărbat: “Salutări din Zürich!” sauAveţi grijă de securitatea ţării noastre!” sauVegheaţi la pericolele care ameninţă poporul român!” nu înseamnă îi trimiţi mesaje codificate de amor, cu atât mai mult cu cât te şi semnezi Floriana Jucan.

Avem, astfel, ocazia aflăm cine-i purta de grijă ţării noastre. Diferenţa dintre autoarea (sau, mai curând, subiectul) cărţii de faţă şi Divine Brown, cea implicată anul trecut într-o mică încurcătură cu actorul Hugh Grant într-o maşină parcată pe o stradă din Hollywood (în prezenţa unui poliţist indiscret şi insensibil), constă în aceea deja celebra americancă nu se preocupa câtuşi de puţin de integritatea teritorială a patriei sale.

În afară de familia autoarei şi de realizatorul Televiziunii Române Emanuel Valeriu, la lansare a mai luat parte, ca invitat special, Nicolae Ulieru, teatrolog-filmolog şi purtător de cuvânt al Serviciului Român de Informaţii, care a declarat F. J. nu face parte dintre angajaţii instituţiei pe care o reprezintă. La fel ca şi directorul editurii, şi N. U. a afirmat este un vechi prieten al autoarei, pe care a recomandat-o ca pe o foarte talentată poetă, primul volum de versuri al acesteia urmând apară într-un viitor neprecizat.

În încheiere, autoarea a spus:

În ceea ce priveşte absenţa de aici a unora dintre politicienii şi personalităţile publice care se regăsesc în cartea mea, o pun pe seama unor motive obiective. Am şi ales pentru lansare această zi din finalul campaniei electorale pentru a le oferi posibilitatea se prevaleze de acest motiv ca nu fie prezenţi. … N-am scris mai multe întâmplări şi n-am povestit mai multe lucruri interesante pentru mulţi dintre politicienii actuali îmi sunt prieteni şi au în faţă o carieră pe care n-am de gând le-o ruinezdar mai e timp şi pentru alte cărţi

Lansarea de miercuri a avut loc, într-o ambianţă veselă, la Palatul Elisabeta, care aparţinea odinioară unei regine.

Agenţia de presă ARPRESS, Bucureşti, 31.10.1996

(material nepublicat de către nici unul dintre abonaţi:

România liberă, Evenimentul zilei, Cotidianul, Cronica Română ş.a.)

Dali clarvăzătorul

Salvador Dali a fost una dintre cele două “imensităţi” ale artei secolului douăzeci, care este, încă, vrând-nevrând, al nostru – cealaltă fiind, zic eu, Pablo Picasso, tot un spaniol. Picasso picta într-un mod nemaivăzut, cu o linie cum nimeni nu şi-a putut imagina până la el, subiecte adesea clasice, ştiute de mult, din mitologie. În aceeaşi epocă şi exact invers, Dali picta într-un mod aparent academic, cu mâna, parcă, a lui Rafael sau Ingres, dar cu fantezia lui Hieronymus Bosch, subiecte pe care numai paranoia sa de dimensiuni cosmice ar fi putut să le inventeze: girafe în flăcări, ceasornice lichefiate, un crucifix nuclear…

Formula asta e vizibilă, sesizabilă şi în romanul lui, căci Dali a comis şi proză, una la fel de provocatoare ca şi tablourile sale. Chipuri ascunse (editura Humanitas, 2004) este, însă, singurul său roman, pus pe hârtie în 1943, în doar patru luni, după cum afirmau apropiaţii săi. În prefaţă, el explică şi motivul pentru care a simţit nevoia acestei cărţi: printre altele, pentru că dacă n-ar fi scris-o el, ar fi scris-o altcineva în locul său – şi ar fi făcut-o prost. Putem să-l considerăm un geniu al picturii universale sau un clown ahtiat de celebritate şi scandal, dar trebuie să admitem că Dali a reuşit performanţa de a fi grandoman fără a deveni ridicol sau odios. Şi, citindu-i romanul, să acceptăm că, în orice caz, acesta nu e de lepădat, iar plicticos nu e nici o clipă.

Formula, reţeta “conţinut inedit, adesea şocant de nou, într-o prezentare clasicizantă, consacrată, ba chiar vetustă” e de-a dreptul ostentativă în cartea lui, care începe într-un mod foarte academic, foarte “franţuzesc” …foarte “secolul al XVIII-lea”. Scriitura aminteşte de Legături primejdioase şi de Mânăstirea din Parma, dar faptele povestite se petrec în Franţa, nordul Africii şi Statele Unite, în anii 1934-1943, sub ameninţarea permanentă a hitlerismului şi comunismului. Şi apoi, în plin război mondial.

Personajele de prim plan fac parte dintr-o societate selectă, aristocraţi, politicieni, aviatori, ziarişti. Fundalul îl constituie manifestaţiile soldate cu grămezi de morţi pe străzile Parisului, care au precedat venirea la putere a Frontului Popular şi apoi, ocuparea oraşului de către armata lui Hitler, rezistenţa şi emigraţia.

Pe acest fundal, o poveste de dragoste imposibilă, à la Tristan şi Isolda, între un conte Grandsaille şi o Solange de Cléda, de viţă nobilă şi ea, fără îndoială, două fiinţe care se doresc nebuneşte, dar pe care, timp de ani de zile, caracterul, convenienţele, propriul lor cod comportamental (şi în cele din urmă, războiul) le împiedică să-şi împlinească dragostea. E partea cea mai eterică, dar şi cea mai neconvingătoare, a cărţii.

Scriitorul Dali e un amestec de influenţe nu întrutotul asimilate, s-ar zice. Acolo unde descrie atmosferă şi personaje la modul realist-tradiţional, dă mici bijuterii de stil, aparţinând unui adevărat cunoscător. Când vrea să construiască, în manieră wagneriană, imposibilul (lucru care, de altfel, i-a reuşit în pictură), imposibilul, adică “identificarea transcendentă cu obiectul” dorinţei, cum spune el însuşi, lucrurile încep să meargă mai anevoios.

Sigur, Dali nici măcar nu e primul autor căruia i se întâmplă ca personajele “negative” să-i reuşească foarte bine, să fie realizate, consistente, “zemoase” – în vreme ce personajele “pozitive” să fie palide şi inconsistente. Numai că, la Dali, problema nu se pune în termenii aceştia: nici vorbă de pozitiv-negativ, bine-rău. Cel mult, de personaje care au stil şi altele care nu au aşa ceva.

Termenul “suprarealism” se potriveşte picturii sale, care şi-a propus să “fotografieze” visul, irealul, imaginarul. Romanul acesta, însă, e impregnat de altceva: de estetism, deci nu de atitudinea celui care crede că unu plus unu fac trei, ci de a omului care ştie că unu plus unu fac doi, dar chestia asta îl scoate din sărite. Ceva asemănător simţea, la urma urmei, şi Oscar Wilde.

Dar să ne întoarcem la text… Plăcerea lecturii rezidă în pagini ca aceasta, unde Dali descrie – sau, mai degrabă, desenează – personajele aşezate în jurul unei mese:

Şi tot astfel, nasul drept al vicontelui d’Angerville, care aspira la un dandysm anglo-saxon, se putea umfla dintr-o dată, transformându-se în nasul în formă de pară, savuros de galic, al bunicului său, care putea la rându-i să se micşoreze devenind cel al unei marmote, acoperit cu blană şi murdar de ţărână, pierdut în infernala hrubă a originilor sale atavice.

La fel ca în faimoasa serie de monştri desenaţi de Leonardo, se putea observa aici fiecare din chipurile invitaţilor, înghiţite în ferocele angrenaje ale anamorfozei, răsucindu-se, curbându-se, lărgindu-se, lungindu-se, transformându-şi buzele în bot şi îngustându-şi maxilarele, comprimându-şi ţeasta şi turtindu-şi nasul, făcând să se ivească cele mai îndepărtate vestigii heraldice şi totemice ale propriei lor animalităţi. Nimeni nu putea scăpa acestei inchiziţii optice, subtile şi crud revelatoare, capabile, datorită imperceptibilei torturi a constrângerii, să capteze în mijlocul celor mai distinse şi mai autentic aristocratice aparenţe mărturisirea unor rictusuri degradante şi a unor strâmbături inavuabile. Era ca şi cum s-ar vedea, într-o brutală şi demonică străfulgerare, colţii strălucitori ai unui şacal sclipind pe chipul divin al unui înger, sau ochiul stupid al unui cimpanzeu lucind sălbatic pe deasupra trăsăturilor senine ale unui filozof.

Splendid pasaj! Dar ceea ce pare cu adevărat uluitor, acum, la şase decenii de la publicarea cărţii şi la o sută de ani de la naşterea autorului, este că Dali a anticipat cu aproape doi ani sfârşitul lui Hitler, pe care l-a descris vizionar, într-un mod de o exactitate superioară, mai presus de amănunte. A fost, probabil, singurul om din vremea aceea care l-a intuit pe dictator. Şi de asemenea, unul dintre foarte puţinii care ştiau, în zilele când Londra era la un pas de a dispărea de pe hartă sub loviturile rachetelor nemţeşti, că Germania va pierde războiul.

Cartea lui Dali trebuie citită. Şi e şi bine tradusă. De Ileana Cantuniari.

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 16.08.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 18.08.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 24.08.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 29.08.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 30.08.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 05.09.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 12.09.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 13.09.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 14.09.1994, pag. 6

INFORMAŢIA BUCUREŞTILOR, 15.09.1994, pag. 6

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/placenta-de-gheata