Archive for September, 2011

Dan Suceava. reVERSE

Friday, September 30th, 2011

« Cum e cu coada de reptilă, mamă? »

Aveam cinci ani; mama, săraca, zice:

« Nu ştiu, copile. Ia taci, că-ţi dau bice! »

Dănuţ, cuminte, a mai tras o gamă.

Iar frati-su, mai mic, mai neferice,

Picta bostani cu briciul de aramă.

Tăticu studia o criptogramă,

Bunicu diseca o pitulice.

Dar trăznetul funest al negrei Arte

Şi dulcea păpădie-a Frumuseţii

Au dărâmat căsuţa şi pereţii:

Ne-am lins pe bot de trotinetă, tarte!

În Africa negresele au penis

Şi cine sunt futuţi în cur? Sătenii-s!

memoriei lui Florin Pucă

Ah! Să fi fost şi eu poet ca Goga…

Ce să mai zic de marele Coşbucă:

În creieri, nervii stinşi mi se usucă.

Ori Şte O Iosif de-aş fi fost. Iar toga

De purpur să mi-o-nvârtă o nălucă.

N-am fost un inorog pe inoroga

Călare-a tinereţii… Însă rog a

Reţine: mult mai dulce mi-a fost Pucă.

El, din doi ochi, cu deştu vedea bine;

Ficatu-i fin ca putredele frezii;

Rinichii lui păreau două tetine;

Avea mai multe rime ca Arghezi.

Şi-avea în suflet tuş, cam cât Oceanu!

Ah! De-aş fi fost măcar şi Topârceanu…

O cumpăra orice ţăran din piaţă:

O zeitate dintr-o plastilină,

Un amoraş, o Véneră preaplină,

O-ntruchipare-a Vieţii, fără viaţă.

Dar micul artefact de arsă tină

Aduce de milenii foc în gheaţă.

Umilă ca o flacără isteaţă,

A subjugat şi mintea cea mai fină.

Azi e de preţ şi zace ambuscată

Sub o clepsidră plină de alarme,

Ca nu cumva turistul să o sfarme;

Şi nu-i decât un kitsch : cocă uscată.

I-adulmecă din când în când aroma

Un singur ins… Da! Papa de la Roma.


Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (6)

Saturday, September 24th, 2011

observaţii, divagaţii, ipoteze, amintiri din vremurile bune

Ziarul Cotidianul a fost făcut din banii unui român democrat, Ion Raţiu. (Democraţi sunt numai românii care au reuşit în Vest; ceilalţi plâng, pe bloguri, de dorul legionarilor, SS-iştilor, sau al miliţienilor, care erau, cu toţii, băieţi buni, dar au fost greşit înţeleşi de posteritate, fiindcă şi-au băgat coada jidanii, masonii etc.) Ironia sorţii face ca tocmai pe forumurile de la ziarul Cotidianul, din toată jegoasa şi analfabeta presă românească, să se fi adunat cei mai înverşunaţi apărători ai lui Codreanu, Antonescu şi ai Securităţii de mai târziu. Judecând după insistenţa şi frecvenţa cu care postează, ei o fac în cadrul programului şi atribuţiunilor lor de serviciu. Nu ştiu cum le zice acum - pe vremuri, ar fi fost colonei, acum poate că se numesc consilieri – dar fac aceeaşi treabă ca şi înainte de 1989. Şi tot de la bugetul de stat iau leafă – una mare, fiţi siguri. Aceştia sunt românii adevăraţi, cei cu leafă mare de la buget. Tu, române-ceva-mai-puţin-adevărat, care n-o să iei în veci de veci o asemenea leafă, eşti liber s-o ştergi în Spania, Italia, sau unde vezi cu ochii. Şi de acolo, să trimiţi euroi acasă, pentru ca prăpădita ta de familie să aibă din ce-şi plăti dările. Din care să ia leafă coloneii. Ai vrut democraţie, na democraţie.

*

Cele o mie de tancuri T34 din remiza de pe deal, care n-ar fi putut fi, în nici un caz, folosite în vreun război, fiind mult prea debile pentru armele antitanc din anii 1966-68, când am făcut eu armata la unul dintre cele două regimente de T55 din orăşelul acela ardelenesc cu douăzeci-treizeci de mii de locuitori, dar care erau păstrate acolo, în conservare, adică gata de a fi puse în mişcare într-o oră sau două – ghici pentru ce ? (ca să le uşurez viaţa cititorilor mei candizi, reamintesc că asta se întâmpla la zece ani după contrarevoluţia de la Budapesta…)

*

Dintre lucrurile care m-au oripilat în ‘91, la São Paulo – şi nu m-au mai surprins după aceea, când le-am văzut şi la noi :

- rucsăceii purtaţi de fete invers, peste piept şi nu pe spate, de frica tâlharilor ;

- adolescentul omorât pentru adidaşii din picioare (o pereche de Puma costa, pe atunci, 200 de dolari în Brazilia), treabă repetată, la câţiva ani după aceea, în Ferentari ;

- homeless-ii dormind pe trotuarele din faţa vitrinelor opulente, pe care-i întâlnesc, azi, tot timpul, în faţa blocului unde locuiesc .

*

Şi totuşi, nu acolo am înţeles de ce s-a sinucis Stefan Zweig, în timpul războiului, tocmai când reuşise să scape din Europa ocupată de Hitler. Abia debarcat la São Paulo, a dat nas în nas tocmai cu cultura germană, respectiv cu o grămadă de svastici purtate-n piept şi de Sieg Heil urlate pe străzi. Bietul ‘telectual, evreu şi nevropat, n-a mai rezistat, s-a sinucis cu nevastă cu tot. Şi cam acelaşi lucru i s-a întâmplat lui Paul Celan, la scurt timp după ce s-a întâlnit cu Heidegger, prin anii ‘70, adică mult după război. Poetul, căruia i se părea insuportabil să mai scrie în limba celor care i-au omorât toată familia, n-a putut scoate o vorbă în prezenţa filozofului (uşor hitlerist cu câteva decenii mai ‘nainte), iar la scurt timp după aceea s-a şi sinucis. Evreul, desigur. Aşa sunt ei: nevropaţi, complexaţi…

*

Spania, cel mai dobitoc imperiu colonial din istoria omenirii, care a distrus un continent întreg, cu oamenii şi culturile sale, fără ca din asta să rezulte vreun câştig durabil pentru ea însăşi, pentru Spania, rămasă la fel de săracă. Tot argintul Indiilor s-a transformat în guleraşele de dantelă apretată purtate de nobili cu nume kilometrice, în timp ce cusătoresele rubiconde şi zâmbăreţe au creat, cu tenacitate şi fără fasoane, zestrea Ţărilor de Jos.

*

Regizorul Marii Bulibăşeli Naţionale din decembrie 1989 care face un film despre cum au intrat tinerii în catedrala din Timişoara, fiindcă preoţii le-au deschis porţile ei ca să adăpostească înăuntru – şi nu că, de fapt, aceia i-au lăsat să fie măcelăriţi pe trepte, cum s-a întâmplat în realitate. Tot el, în calitate de expert nr. 1, spune, în 2004, adevărul despre teroriştii de la revoluţie – şi anume, că armele lor foarte performante, cu lunete şi sisteme de vedere şi ochire în întuneric, cu infraroşii, sau cu amplificatoare de lumină, erau de fapt carabine de vânătoare. E adevărat, unele scumpe. Şi că, pentru a afla pe loc cine erau teroriştii, ar fi fost suficient să fie luate la puricat evidenţele Asociaţiei Generale a Vînătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R. Marele regizor, portavocea fostei (?) Securităţi. Din motive care îl privesc.

*

Teatru sărac? Teatru sărăntoc, mai degrabă. Teatru mitocan, teatru nătâng, teatru «de fiţe», teatru analfabet, teatru – neam prost. Un teatru al sărăciei cu duhul zgomotoase. Omul medieval, care gândea exclusiv cu creierul colectiv al religiei, ideologia oficială şi unică, vedea în sărăcie, inclusiv în aceea spirituală, o mare virtute. Protestantismul, însă, în zorii erei moderne, o considera un păcat.

*

Delamort S.R.L., magazin de îmbrăcăminte second hand.

*

Occidentul are înclinaţia asta cam zoofilă, de a se lăsa stăpânit de animale, aşa că degeaba daţi vina pe comunişti pentru asta… cum o chema pe aia cu taurul? Nu Europa?

*

Care e diferenţa între oameni şi animale? Animalele sunt frumoase.

*

România: ce se face nu se spune, ce se spune nu se face.

*

E o mare diferenţă între mine şi el. El radiază de satisfacţie când dă de unul mai prost ca el şi poate, în linişte, să-l bălăcărească în emisiunea lui televizată. Eu mă bucur mai ales atunci când dau de unul mai deştept ca mine. Poate e o tâmpenie, dar apariţia câte unuia dintr-ăsta mie-mi pare un semn că lumea devine locuibilă. De către oameni, vreau să spun. Poate că e o copilărie, un idealism imatur, dar aş vrea cu disperare ca lucrul ăsta să fie adevărat. Şi dacă nici asta nu se numeşte credinţă…

*

În armată, ne aflam la un loc băieţi de toate soiurile - şi studenţi daţi afară din anul doi sau trei, dar şi ciobani. Cei care făceau cele mai multe fiţe erau totdeauna ăştia din urmă, ba că mâncarea nu-i bună, ba că bocancii nu-s noi. La liberare, când ne-am îmbrăcat în hainele noastre aduse de-acasă, i-am văzut pe cei mai mofturoşi dintre noi : erau – fără exagerare – în zdrenţe.

*

Faza cu M. B., din 1991, de la premiera cu Ospăţul lui Balthazar, montat de Dabija la Nottara : în foaier, sunt puse nişte afişe mari cu citate din Vechiul Testament.

- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.

- O fi, zice colega mea cronicăreasă de teatru (fostă, printre altele, politrucă la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste), că dumneavoastră, ăştia mai tineri, aţi citit mai multe…

*

Sufleu de caracatiţă, apud Sanda Marin: luaţi o caracatiţă apetisantă şi suflaţi-i în fund.

*

Opinie publică: atunci când e aceeaşi cu a mea.

Prejudecăţi şi superstiţii de-ale mulţimii tâmpe: atunci când nu e.

*

H., secretar de stat la Cultură, explicând, prin 2003, de ce i-a mutat pe toţi funcţionarii într-o singură hală, în noua clădire a ministerului: din cauza problemelor de comunicare.

“Dom’le, păi ăştia lucrau de douăzeci de ani în birouri vecine - şi nu-şi dădeau bunăziua când se întâlneau pe holuri, sau în lift!”

*

E şi el un fel de rege Midas: transformă în căcat tot ce atinge.

*

Decembrie 1976: tabăra studenţească de la Sângiorz-Băi şi cantina ei, unde tacâmurile, din argint veritabil, cu monogramă, sunt cele care au aparţinut, pe vremuri, grofului nu-ştiu-care de prin partea locului. Acum, sunt date pe mâna studenţilor veniţi în tabără, care le mai şi strică, pierd, fură etc. Pentru asta, nu există decât două explicaţii posibile : ori şefuţii locali sunt nişte troglodiţi care habar n-au de valoarea reală a acestora, ori, hoţi obişnuiţi, care au trecut mobilierul şi vesela contelui pe inventar şi acum aşteaptă răbdători termenul de casare ca să le poată lua acasă, fără ca asta să se cheme, legalmente, furt. De altfel, ei, şefuţii aceştia, sunt chiar cei care au organizat tombola de revelion, al cărei unic premiu este un purcel de lapte, premiul fiind câştigat - neagră fatalitate! - de nevasta directorului taberei.

Pentru viitorii istorici naivi ai secolelor următoare (de va mai exista aşa ceva) : cam aşa au ajuns averile “burghezo-moşierimii” pe mâna “oamenilor muncii”. Şi cam tot aşa a fost privatizată şi averea ţării, după ‘89.

*

Adrian Marino a fost, probabil, singurul adevărat şi original specialist român în morfologia culturii. “Dicţionarul” său “de idei literare” e una dintre puţinele lucrări cu care am putea defila noi prin lume. Într-o cultură de imitaţii şi de plagiate, el a fost autentic şi original. Într-o epocă în care lumea înţelege prin “estetică” scoaterea punctelor negre de pe ten şi operaţiile de mărire a ţâţelor, el era un estetician. Nu-i de mirare că le-a parut bizar şi că l-au urât. Prea era mare diferenţa între el şi mediul ambiant. Iar ce spune el despre unii sau alţii e teribil de adevărat şi asta v-o confirmă unul care i-a cunoscut mai îndeaproape pe vreo câţiva dintre ei. Nu ştiu cine ar putea dărâma judecăţile lui despre ditamai monştrii sacri de ieri şi de azi. Corul lor de chelălăieli, la apariţia acestei cărţi, nu face decât s-o confirme.

*

Pe la începutul anilor ‘90, prin toate birourile de mahări mai mari sau mai mici (şi nu neapărat din domeniul culturii), dădeai de cele 6 sau 8 volume groase, albăstrii cu auriu, din Enciclopedia dello spettacolo – erau ajutoare din Italia, că aşa era pe atunci, eram ajutaţi, dragii de noi, dar Enciclopedia asta mirosea inconfundabil a mucegai, stătuse mult şi bine prin nişte pivniţe înainte să ne ajute pe noi, asta e sigur. Calul de dar nu se caută la dinţi. E numa’ de decor.

*

CORECTITUDINE POLITICĂ

Să le purtăm de grijă persoanelor cu dizabilităţi : locurile la Facultatea de Belle Arte vor fi rezervate în proporţie de 10% candidaţilor nevăzători.

*

Tică Păun, regizorul, fostul meu coleg de facultate, îmi readuce în amintire întâmplarea de la un colocviu studenţesc de teoria artei, desfăşurat la Sibiu, la care am luat parte amândoi, în 1975.

Un individ de la U.T.C. (Uniunea Tineretului Comunist, pentru cine nu ştie) se arătă nemulţumit de faptul că, în comunicarea mea, se întâlneşte de mai multe ori termenul Weltanschauung. Ce, n-avem nici o expresie pe româneşte care să exprime acelaşi lucru ?

I-am răspuns ţâfnos că, de trei generaţii critice încoace, în limba română, Weltanschauung se traduce prin Weltanschauung.

…Şi mă mai miram, pe urmă, că toate-mi merg de-andoaselea … şi că am ajuns muncitor necalificat la uzina Vulcan, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar…

*

Revista literară Ficţiunea & Micţiunea

*

Revista săptămânală Boul şucărit – organ de opinie & atitudine

*

Revista Enuresis

*

Site-ul Urocultura

*

Experienţele şi copiii se fac personal.

*

Promisiunile făcute unui copil şi unui duşman trebuie neapărat ţinute, aşa m-a învăţat o veche prietenă, acum vreo patruzeci de ani. Ce pot să zic ? În orice caz, mi-am dat osteneala…

*

Tartori, jupâni, vătafi, trepăduşi, argaţi – societatea românească din mileniul III…

*

Numai boii sunt consecvenţi, zise porcul.

*

Miştocăreala tipic bucureşteană ajunge la suprarealism în momentele-i de graţie.

*

În 1985, într-un tramvai, pe undeva, între Militari şi Crângaşi. Un boschetar beat sparge, cu o cărămidă, parbrizul unei Dacii oprite în dreptul staţiei de tramvai. Pasagerii asistă, fără reacţie. În clipa când individul din Dacie se dă jos şi-l înşfacă pe beţiv, lumea din tramvai începe să-l huiduie, luând apărarea bietului boschetar, om amărât şi el, care n-are Dacie.

*

Comunismul românesc, suprapus (exact ca şi capitalismul, de altfel) pe cutume : slugărnicie abjectă în sus / ciocoism sălbatic în jos. Aici, „subaltern” înseamnă întotdeauna „slugă”. Pe de altă parte, aici, ideea de împărăţie totalitară este veche şi adâncă, datând încă de la Bizanţ. Iar individul se află întotdeauna în raport de adversitate cu structura statală, Moromete versus fonciirea. Aici, în general, cam tot ce i-ar prii individului este interzis. Nimic nu este permis, totul este tolerat (asta însemnând „cu şpaga corespunzătoare”).

*

Cuvântul “experienţă” este un alt nume dat “învăţăturii de minte”.

*

Dezbateri pe tema hârtiei igienice folosite de împăratul Nero

*

Seninătatea care domneşte într-o locuinţă prevăzută cu două grupuri sanitare.

*

Matracuci de la Tecuci. Şi gealaţi din Afumaţi.

*

În 1980, public în revista Teatrul cronica unui spectacol jucat la teatrul din Arad. Fiind vorba de o traducere, spun două  vorbe şi despre calitatea ei, care nu mi se pare grozavă. Ceea ce declanşează “ura şi mânia oamenilor muncii”, după cum bine zicea jurământul militar, în armată (ce-oi fi având astăzi, de-mi tot aduc aminte de militărie?)

Mai exact, traducătorul trimite la redacţie o scrisoare în care mă, vorba aia, înfierează. Şi încheie apoteotic, spunând că mârşavul meu gest “nu trebuie să rămână incognit“.

*

Un ziar publică un articol cu tematică religioasă, dacă-mi mai aduc bine aminte. Incredibil, pe forumul ziarului, se încinge o discuţie interminabilă pe tema asta. E un pic ridicol să porţi, în anul 2007, discuţii care au mai avut loc prin secolul al XVIII-lea, iar problema părea, dracului, clasată. Asta mă trimite cu gândul la un personaj inventat de un scriitor libertin francez. Pentru acela, zice autorul, toate femeile erau fecioare – asta, apropo de calibrul de obuzier greu al băiatului. Pentru noi, toate ideile par virgine, dar din motivul contrar, de calibru (telectual) gen puşcoace cu aer comprimat, à la Bouvard & Pecuchet. Nu mai descoperiţi America, fraţi români, mafioţii ruşi au făcut-o înaintea voastrăşi încă aşa de bine, că le e frică băştinoşilor să mai iasă din casă.

*

Patriot profesionist : îşi iubeşte patria pe bani.

*

AMINTIRI DESPRE CEAUŞESCU :

Pentru mine, animăluţ mic şi prost, viaţa e grea fără Jupânu’. Viaţa pe cont propriu înseamnă răspunderi şi riscuri, iar asta cere creier. Eu n-am alt creier decât pe al turmei din care fac parte.

Puşi Dinulescu. 2 POVESTIRI înfiorător de SENTIMENTALE

Monday, September 12th, 2011

Coca-l reîntâlni pe Gore, diminutivul lui Grigore, desigur.

Acum erau oameni în toată puterea cuvântului, ea vreo 56, el vreo 68. oameni în putere încă, dar, desigur, depinde ce-nţelegeţi prin putere.

Gore a fost singurul ei iubit, cel puţin aşa pretinde Coca.

Nu s-au căsătorit nici unul niciodată.

Coca are încă suflet de copil. Are o odaie plină ochi cu păpuşi, mănâncă în farfurioare de plastic, cu desene, din care mănâncă deobicei copiii.

Şi e foarte curată şi gospodină.

Gore în schimb e un boem, e un poet, deşi n-a scris niciodată poezii, dar îi place viaţa. Din când în când se-mbată.

Îi propuse lui Coca s-o ia. Măcar acum.

- Nu, că eşti beţiv, hotărî ea.

- Dar ai pe altul?

- Nu. Am doar pisica asta.

Şi-i arătă pisica, tolănită pe mijlocul canapelei, dormind adănc, pe spate, cu picioarele ridicate-n sus.

- Frumos motan, zise Gore, apropiindu-se de animal şi privindu-l între picioare.

- Vezi, să nu-l deranjezi…

- Păcat că nu vrei să ne refacem viaţa, reveni Gore.

- Dacă n-ai fi fost beţiv…

- Dar nu mai beau…

- Uite, că şi acu` miroşi puţin…

- Am luat un întăritor, recunoscu el, fiindcă nu ştiam cum ai să primeşti propunerea mea!

- Ştii, ce? Eu am necazurile mele şi m-am obişnuit aşa…

- Cu necazurile?

- Cu necazurile, cu pisica…Îţi plac animalele?

- Nu.

- Păcat.

Afară era ceaţă. Un mijloc de iarnă fără zăpadă, dar cu ceaţă.

- Ei, ce să-i faci? zise Gore şi se ridică greoi.

- Mai treci pe la mine, totuşi…

- Când…?

- Ei, ştiu şi eu? Dar dacă nu-ţi plac animalele, ce rost mai are?

- Da, recunoscu Gore, îi sărută mâna şi plecă.

Coca-l privea pe geam cum se lăsa înghiţit de ceaţă. Atunci auzi un miorlăit. Cotoiul tocmai se trezise. Coca se duse agale spre canapea şi-l luă în braţe.

Fiind iarnă, se-nsera devreme.

Gore ajunsese în micul local din cartierul lui. Se aşeză la masă şi fără să comande ceva, ospătarul îi aduse o halbă de bere şi o sută de vodcă.

Afară se-nnoptase deabinelea, dar ceaţa începuse să se ridice.. A doua zi avea să fie o vreme chiar foarte frumoasă, plantată în mijlocul unei ierni mohorâte ca o măslină într-o farfurie cu icre.

Pe Dardanela mi-au adus-o nişte prieteni. Se gândiseră bine: ea – singură, eu – singur.

Abia-mplinisem şaizeci de ani, iar ea avea vreo patruzeci şi ceva.

Am adus-o la mine la ţară. Făceam lungi plimbări, însoţiţi de haita mea, alcătuită din căţeaua Papi, câinii Hector, Bulă, Sandu şi Irimia.

Uneori ne plimbam cu barca.

Mai veneam şi prin Bucureşti, mai ales că ea avea serviciu.

Stătea prin Balta Albă. Când mergeam la ea, avea mare grijă să evităm bătătorul. Acolo, la un bătător de covoare din faţa blocului ei, stăteau mahalagioaicele, croşetau şi mai ales bârfeau.

Sunt sigur că ochii lor ageri ne reperaseră.

Îmi plăcea să mă regulez cu ea în apartamentul ei curat aranjat, care parcă era muzeu, dar nu de antichităţi, ci de căcaturi de mobilă reperistă şi de perne croşetate-n casă, ca să nu mai vorbim de cultul mitocănesc al macrameurilor.

Când plecam, ieşeam tot aşa, separaţi, treceam prin faţa mahalagiuoaicelor, care ne sfârtecau cu ochii lor şireţi şi care comentau probabil diferenţa noastră de vârstă.

Dar, de la un moment dat, nu prea am mai avut entuziasm în privinţa trupului ei, care e drept că era frumos, dar în cap n-avea decât meschinării, stupizenii poate nu, dar suficienţe cât cuprinde. Peste tot era suficientă. Chiar când se regula.

De aia, ca să nu fiu nevoit să mă duc la ea în pat, pentru că mie nu-mi place promiscuitatea patului conjugal, de-aia nu m-am căsătorit niciodată, mă tot dădeam malad.

Nu eram foarte înnnebunit după ea, dar vorbeam zilnic, măcar la telefon şi făceam planuri. Până-n-tr-o zi, când nu s-a mai întors.

Stând pe terasă cu Papi, tot o aşteptam să se –ntoarcă.

Peste vreo săptămână, am văzut-o-n Bucureşti, înt-un bufet-expres, unde înfuleca nişte porcării şi râdea satisfăcută. Nu i-am văzut partenerul sau partenerii şi nici n-am intrat peste ea.

Prin cei care mi-au adus-o am recuperat nişte casete şi nişte sidiuri cu muzică foarte sentimentală, iar eu i-am făcut un pachet cu pantalonii ei de trening şi alte căcaturi care mai rămăseseră.

N-am suferit deloc.

Totuşi, după vreo câteva luni, am constatat că toate romanele poliţiste din colecţia „Enigma” şi erau vreo cincisprezece, îmi dispăruseră.

N-am făcut nicio legătură între plecarea Dardanelei şi asta, dar tipa fiind poliţistă de meserie, o vagă bănuială mi s-a instalat în creierul meu, altfel nu foarte prezumţios.

Peste alte câteva luni, am trecut pe lângă blocul ei întâmplător. Tocmai venea. Nu m-a văzut şi nici eu n-am vrut să mă remarc. Trecea cuminte, cu capu-n jos, pe lângă femeile alea, care parcă nu se mai mişcaseră de-acolo. Venise dealtfel primăvara şi se bucurau şi ele de razele binefăcătoare ale lui Phoebus.

Şi-am rămas un timp nostalgic totuşi în urma ei, dar când mă pregăteam să plec, văd venind aferat, dar cu un aer şi jenat, nesigur, un bărbat de vreo cincizeci de ani şi după ce trece de babe, le văd cum se apleacă una la alta şi vorbesc însufleţit, demonstrând nu ştiu ce.

Dar mie ce-mi păsa? De romanele alea tâmpite oricum nu mai puteam să fac gât.

Între timp, am uitat să vă spun, am hotărât să renunţ la relaţiile cu femei, în care să mă implic eu cu nu ştiu ce trăiri sufleteşti, fente şi alte şmecherii, în care tinereţea e specialistă.

Toată lumea vede că sunt un om serios, am o vârstă, nu-i aşa? şi am găsit o prostituată din Republica Moldova, o fată foarte distinsă şi educată, a făcut chiar o facultate de studii economice şi ea îmi suge pula contra cost.

Mă simt bine aşa.

E o vârstă la care trebuie să fii înţelept, nu mai e cazul să te îndrăgosteşti de cine ştie cine şi nici să ai experienţe nefolositoare.

Îmi pare rău totuşi de romanele alea, că astea care apar acum nu mai sunt ca pe vremuri.

Friday, September 9th, 2011

Domnul G……., originar din localitatea Ghiordiu, care se foloseste de serverul 217.156.52.254, de la Ministerul Finantelor, este rugat sa-mi lase blogul in pace.

Sunt pur si simplu flatat ca d-sa a vizitat, ieri, de vreo 15 ori Ciocu’ Mic.ro, dar nu pot sa uit ca, ultima oara cand a facut-o, in vara trecuta, l-a distrus - si mi-a lasat ca amintire chestiuta asta :

Mare lucru-i sa ai hackereala inscrisa in fisa postului…

À votre santé, poor Yorick! [Le père de l'agneau] / The Lamb’s Father

Monday, September 5th, 2011

Pre(a)cuvântare:

Faptul că romanul À votre santé, poor Yorick! se află de mai bine de doi ani, fără întrerupere, în atenţia publicului din Occident (vezi lista de adrese de mai jos), este, desigur, îmbucurător, atât sub aspectul intereselor mele, cât şi, îndrăznesc să cred, ale culturii române. Prea multe cărţi româneşti n-au fost publicate - şi mai ales vândute - în Vest, pe cât se ştie.
Îndrăznesc să sper că un nume pe o copertă accesibilă oricărui vizitator al Internetului poate contribui - cât de cât - la schimbarea convingerii planetare că, în ţara asta, au existat doar un dictator, o gimnastă şi un fotbalist.

http://www.editions-baudelaire.com/product.php?id_product=627

http://www.chapitre.com/CHAPITRE/fr/BOOK/predescu-dan/a-votre-sante-poor-yorick,39097747.aspx

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

http://gallix-librairie.com/p-1327397-a-votre-sante-poor-yorick-.html

http://www.deastore.com/livre/%C3%A0-votre-sante-pour-yorick-dan-predescu-baudelaire/9782355086496.html

http://www.deastore.com/recensioni/%C3%A0-votre-sante-pour-yorick-dan-predescu-baudelaire/9782355086496.html

http://cheaperbooks.ch/articles/1434694

http://www.amazon.fr/%C3%80-votre-sant%C3%A9-poor-Yorick/dp/2355086494

http://www.amazon.co.uk/A-votre-sante-poor-yorick/dp/2355086494/ref=sr_1_4?s=books&ie=UTF8&qid=1296979349&sr=1-4

http://www.amazon.de/A-votre-sante-poor-yorick/dp/2355086494

http://www.eurobuch.com/buch/isbn/2355086494.html

http://www.librairiedialogues.fr/livre/1861666-a-votre-sante-poor-yorick–dan-predescu-ed-baudelaire

http://www.libfly.com/a-votre-sante-poor-yorick-livre-1472627.html#TB_inline?height=400&width=700&inlineId=hiddenComm59746

http://catalogue.bnf.fr/servlet/RechercheEquation?TexteCollection=HGARSTUVWXYZ1DIECBMJNQLOKP&TexteTypeDoc=DESNFPIBTMCJOV&Equation=IDP%3Dcb42360535j&host=catalogue

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/%E2%80%9Ctatal-mielului%E2%80%9Dde-dan-predescu-tradus-in-franta/

http://www.artactmagazine.ro/un-roman-romanesc-publicat-in-franta.html

http://cititordeproza.ning.com/group/vrafuldecarti/forum/topics/un-roman-romanesc-publicat-in?xg_source=activity

http://reteaualiterara.ro/profiles/blogs/a-votre-sante-poor-yorick-par

http://issuu.com/actualitatea/docs/alnr5

http://books.google.ro/books/about/%C3%80_votre_sant%C3%A9_poor_Yorick.html?id=qc8YtwAACAAJ&hl=ro

http://nantes.livrediffusion.com/a-votre-sante-poor-yorick-105998.html#

Préface

C’est l’histoire d’un bouffon, une tranche de vie d’un Yorick contemporain jeté dans le monde ubuesque de la Roumanie sous Ceaucescu, dans les années‘80, un monde figé sous une chape de plomb, un paradis de la délation. Telle est la toile de fond de ce qu’il est difficile de qualifier : un pamphlet, une satire, un roman sur un avortement clandestin ? Un peu tout cela finalement où l’on passe de l’humour le plus noir et le plus grinçant, à des tirades surréalistes ou des dialogues de roman de gare. L’auteur se joue et se déjoue de la langue de bois, la tire jusqu’à l’aberration. Aucune description précise ne peut avoir la même force que cette émotion débridée pour pressentir cette folie. Un rythme survolté dans l’enchainement des mots comme un mécanisme devenu fou. L’us et l’abus de jeux de mots, d’anagrammes, tout est à lire au deuxième degré. A cela s’ajoute l’inclination bien connue du peuple roumain pour le rire et les jeux de langage en signe de protestation face à l’occupation soviétique puis national-communiste.

Vous trouverez énormément de références dans le texte, références historiques, politiques, littéraires, références indispensables pour tenter de cerner une réalité par ailleurs inénarrable. Le but n’est évidemment pas de donner un cours d’histoire contemporaine ou d’histoire tout court de la Roumanie mais d’approcher au plus près la misère intellectuelle d’une population aux ailes coupées, abrutie de discours lénifiants, ou Kant rivalise avec un petit paquet de beurre. Passe de la fiction au récit témoin où l’imaginaire s’ancre dans le réel ou l’historique.

Ne vous étonnez donc pas, cher lecteur, si certains dialogues suent la poussée d’acné mais le dépassement de l’adolescence ne peut se faire qu’en opposition, à la lumière des différences et des confrontations. Et dans une Roumanie sous l’hégémonie d’une pensée unique et abrutissante, l’exercice est difficile. Et le chemin tortueux passe par la dérision et l’ironie, seules échappatoires. Se glisser comme une anguille insaisissable dans un discours plein de lézards, (l’expression se devait d’etre allusive, conspirative, periphrasique) comme aime l’illustrer l’auteur.

Alors on prend un quotidien gris, de passé et d’avenir sans présent et on introduit un problème de grossesse non voulue au sein d’une politique imposée de fécondation, un peu de Securitate, une louche de dénonciation, 100g de salami, un passage par le théâtre de l’absurde, on mixe tout cela dans une logorrhée totalement débridée peu ponctuée où l’historique s’unit à la fiction et vous voila face à Ica et Dana, et Margot et tous les autres, éléments d’une société en pleine déliquescence.

C’est un texte à lire d’une traite en se laissant bousculer, entrainer dans sa folle sarabande, tourbillon autour d’un profond vide existentiel. Riez, pleurez, puis il vous restera un gout doux-amer qui vous approchera un peu des ces années-la en Roumanie.

Véronique Malengreau - traductrice

-  chap. 5 -

Salauds

Arrivé à Bucarest ou La ville de la Poalele Tâmpitei,[1] comme la dénomme Alexandru lors de nos discussions de bistrot, j’ai récupéré mon appareil photo mis en réparation deux mois plus tôt et je suis parti vers le parc Herastrau dans l’idée de faire deux ou trois photos pour le tester. Vers les quatre heures de l’après-midi, il faisait près de trente degrés. Mes pieds s’enfonçaient dans l’asphalte, les mouvements des passants semblaient filmés au ralenti. C’était un jour d’été typique à Bucarest où les nerfs, attisés par le mélange d’odeurs que l’on ne peut trouver que dans la partie nord du parcours de l’autobus 31 et nulle part ailleurs — essence, pneus surchauffés, sueur et déodorants venus de l’Ouest — semblaient prêts à se décharger à tout moment, sans que cela ne se passe néanmoins, à cause de la chaleur qui ramollissaient encore les réactions des asthéniques les plus impénitents.

Je me mouvais comme un automate, pensant même ne plus être capable de penser à quoi que ce soit. J’étais dans des dispositions justes bonnes pour le suicide. J’avais été à l’heure du déjeuner à une audience de Titi Grof, une grosse légume, plus exactement le Directeur de la Direction du Personnel du Conseil Culturel et de l’Education Socialiste, afin de postuler pour un emploi à Bucarest. Mais il me fit comprendre qu’il n’y avait aucune possibilité et il n’y en aurait pas avant deux ou trois ans. Le monde est vaste; je suis jeune et talentueux. S’il était à ma place, il saurait ce qui lui reste à faire, me dit-il en me serrant la main d’un air tendu et me faisant sentir que le pire qui lui soit jamais arrivé à lui, c’est de se réveiller activiste de parti, en voiture noire avec chauffeur avec le grade d’adjudant-major. Quelqu’un devait le défendre lui aussi. Car nous sommes en guerre, n’est ce pas?

Qu’il aille se faire voir Titi. Personne ne se suicide à quatre heures de l’après-midi, d’autant moins par une telle chaleur. Le parc Herastrau était désert; il semblait que tout souffle humain se soit réfugié dans les barques et pédalos qui tanguaient de-ci de-là sur le lac. Je me suis dit que ces gens étaient masochistes. Payer cinq lei l’heure pour jouer de la rame dans une telle fournaise, révèle une âme d’esclave. On pourrait en tirer l’une ou l’autre blague politique, dans le plus pur esprit querelleur bucarestois.

Sur le rivage, sous un parasol rouge, une échoppe de ballons et trompettes en fer blanc. La vendeuse, une naine bossue au visage hideux, ridé, me regardait interrogative. C’était une vision étonnante: en inclinant un peu l’appareil photo, la figure contorsionnée se profilait large sur fond de géométrie rigide de la Casa Scînteii, au milieu de laquelle les rayons du soleil se reflétaient sur l’eau. Je pris rapidement une photo et me préparai à tourner les talons. La naine me dévisagea longuement. Intimidé, je sortis un billet de dix lei tandis qu’elle me glissait deux ballons dans les mains.

A la sortie du parc, je les jetai dans une poubelle où il était écrit “Gar ez a ville ropre“. Je me demandais si c’était la pitié qui m’avait fait faire provision de ballons, ou un quelconque sentiment de culpabilité — il faut dire que ce n’était pas bien malin de la photographier sans lui demander son avis — lorsque je me rendis compte qu’il s’agissait là de mes derniers sous. Cette brigande gagne finalement en une semaine ce que je me fais en un mois! Quel homme charitable je suis!

Mais puisqu’il me restait des billets d’autobus, ce n’était pas trop grave. En face de Casa Scînteii, je découvris un vieillard extraordinaire. Il était assis sur les marches portant la statue de Lénine, et avait sur le dos un vêtement épais et noir. Il semblait fait de la même matière que la statue, mais en une autre couleur. Sur son front, étonnamment, pas l’ombre d’une goutte de transpiration. Il avait des sourcils blancs incroyables qui lui descendaient jusqu’aux paupières, telles des gouttières enneigées. Un vrai papa Noël, en plein été! Je lui ai demandé l’autorisation de le photographier, ce qu’il accepta allègrement. Il semblait à mille lieues de nous autres terriens, les fesses sur le granit de couleur foncée qui devait brûler comme l’enfer. Un milicien s’approcha à pas sautillants:

— Vous êtes étranger? me demanda-t-il.

— Oui, lui ai-je répondu machinalement.

— Comment se fait-il dès lors que vous parliez roumain?

— Et vous, pourquoi m’interrogez-vous en roumain?

Le représentant de l’ordre demanda à voir mes papiers et se calma lorsque je les lui eus montrés.

— Pourquoi prenez-vous des photos de ce misérable? Pourquoi pas plutôt des bâtiments ou des monuments? Ou encore le parc? C’est plus esthétique!

Je l’ai remercié de ses conseils et suis parti, ravi d’avoir pu tirer le portrait du Père Noël. J’en riais tout seul dans l’autobus. Ce dindon avait l’étoffe d’un rédacteur chef. J’en entendais encore les conseils, formulés dans les mêmes termes, même si ceux-ci possédaient plus de bouquins que ce vigile de la Casa Scînteii. On n’y peut rien, l’appareil photo est une machinerie athée, qui n’a jamais appris les chants d’église et qui, dès lors, n’enregistre pas ce qui doit être mais ce qui est. C’est pour cette raison que le photographe ou le reporter est une personne tellement antipathique, une créature tellement suspecte qui doit être mise au pas afin qu’elle ne voie pas n’importe quoi. Les photographies sont “insolentes”. Mais la réalité, est-elle pudique? Les films et les livres que je n’ai pu voir ni lire avaient le défaut de “présenter notre réalité vue de l’escalier de service”, comme le dit un jour Ciomâga à propos d’un film de Daneliuc. Le tov[2] ne sert que la façade. Sans escalier de service, il est difficile de comprendre la façade et, à l’époque, je cherchais encore à comprendre. Ciomâga aurait-il un jour cherché à comprendre quoi que ce soit? Aurait-il jamais fait autre chose que de tirer la langue dans un défilé au pas de l’oie? Et finalement, en Orient, il y a deux ou trois mille ans, c’étaient des eunuques qui étaient les administrateurs des grands empires. Ou ambassadeurs — et laissés gravides de “l’image du pays au-delà des frontières”

-   -   -   -   -   -   -

[1] Jeu de mots: la ville de Brasov est aussi surnommée “la ville de Poalele Tâmpei” – au pied de la montagne Tâmpa (et non “Tâmpitei” càd idiote, allusion à Elena Ceaucescu).

[2] Tov : abréviation commune pendant les années communistes de “tovaras” (camarade)

LE PÈRE DE L’AGNEAU ÉTAIT LE LOUP

- un roman roumain en version française -

Le père de l’agneau (roum. Tatăl mielului, ici avec un nouveau titre) a paru pour la première fois, à Bucarest, en mai 2005. Il a été accompagné par cette courte présentation :

On connait des cas - attestés par des papiers d’état civil, dans les dernières soixante ans - quand le loup mit enceinte la brebiette. Et il ne l’a dévoré qu’après la naissance de l’agneau. D’un tel cas parle le livre ci-présent. Et aussi d’une fille qui a eu le …privilège d’un avortement en conditions absolument légales, dans les années ‘80, à Bucarest (où l’ avortement était, en règle générale, puni comme un crime). Et aussi des deux jeunes gens qui étaient habitués ne respecter rien - au temps où la seul chose à respecter était le nom Ceauşescu.

Outre les cris d’indignation (un commentaire paru en Arca, une revue littéraire d’Arad, à l’Ouest de la Roumanie, trouvait, par exemple, qu’il est impardonnablement ironique envers l’Ancien Régime, féodal-communiste, roumain), Le père de l’agneau a eu aussi la chance de se voir présenté ainsi comme suit :

Sous un titre loin de la saveur du livre, la misère sentimentale des temps du Ceauşescu, traitée vaillamment à grande vitesse, en peu de mots, avec ardente insolence. Car “à Bucarest tout est si chaleureux-humain que rien n’est scandaleux”. Pour de bon, dix fois plus dur et plus cynique que Beigbeder, entre nous soit dit.

(Radu Cosaşu en Dilema Veche № 102, 6 janvier 2006)

NB

1 - Le père de l’agneau a paru un an avant le film 4 mois 3 semaines 2 jours (Palme d’Or à Cannes en 2007). Le lancement du livre a eu lieu à 31.05.2005. Le même jour, il a été largement commenté et en détail présenté (spécialement sa couverture, voir une variante là-dessus) à la Télévision Roumaine chanel 1 (TVR1).

2 - Le titre actuel du livre évoque un moment de cette histoire: le personnage du raconteur, qui est un homme de théâtre, a un cauchemar: une nuit, il se trouve dans une fosse qu’ill fouille. Au-dessus, sur le bord de la fosse, est assis le secrétaire pour la Propagande (de l’organisation locale du Parti Communiste), avec un crâne humain dans sa main, dans lequel il verse du whisky d’une bouteille Johnny Walker, en invitant le raconteur boire une gorgée à la santé du pauvre Yorick.

Les Éditions

pretheka2@gmail.com

http://www.ciocu-mic.ro/

Court vidéo du lancement aux adresses ci-dessous :

http://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

& échos récentes :

http://www.facebook.com/permalink.php?story_fbid=162128260509872&id=108770682484187

- http://www.youtube.com/watch?v=GeNnnpZfJsU&context=C43adb43ADvjVQa1PpcFPtxOhtxSuNO5g5dvPhnIMf56mwGV5wQsM=

LAMB’S FATHER

by Dan Predescu

english version Manuela Rămureanu

- chap. 6 -

MY FUTURE HAS FUCKING GONE

I couldn’t go back, to Bucharest, because I hadn’t succeeded in finding myself a job. I had wasted almost entire summer dancing attendance at Titi Grof and the only thing I’d gained was the suggestion of buzz off Romania. I just couldn’t do that, because, as I found out in the meantime, I could be set free provided that I returned the scholarship and tuition, some forty thousand lei, so I’d heard. Of course I didn’t have this kind of money. And then, what could I possibly do in a foreign country – with my profession, without speaking well enough any widely used language and going out there with no money in the pocket ? Where would I have been a “newspaper man”, else than here? So I returned wisely in my temporary small town, by the end of August. Nothing lasts as a provisional state.

My room was shining clean, the bed-sheets were, nicely starched and arranged, in the wardrobe, and on the table it was reigning a vase with yellow, almost dropped, flowers. I called Dana. She didn’t seem too surprised that I had returned before the end of the holiday. She told me she had renounced for a while at my studio flat, because her mother was hospitalized, with hepatitis. Someone had to take care of her brothers, as well. She had missed me, she was going to visit me in the next afternoon, even if she couldn’t stay for more than an hour or two. And she had something very important to tell me. What could be this important news she had for me? Could that be more important than my return with my tail between my legs?

I didn’t have much to do that afternoon. I called Alexandru, who had a good news for me, too, he didn’t want to tell me about it on the phone.

What I didn’t know and I found out on this occasion was that Alexandru not only chatters about music, but makes it as well. He had send, in spring, three choral pieces at a composition contest, at Tours, in France and he had just received the envelope with the organizers’ congratulations: he had received third prize. He was the youngest prizewinner; on first rank was a Frenchman, and on the next, an Austrian man. I embraced him and I opened the bottle of vodka he had brought.

- I passed today by the Culture Committee, I wanted to inform them about the prize, but they already knew. They told me that next week it would be a contest for the position of musical secretary at the Philharmonic Orchestra and they made me write at once the registration application. What a pity it turns up to be the very day of prize award in Tours.. they invited me, but I won’t be able to go.. I don’t even have a passport… Even if I’ve received the envelope in time, couldn’t I possibly go, issuing a passport takes I don’t know how many months…

Apart this miserable coincidence, he was happy: I’ve never seen him so peaceful, he wasn’t the scraggy neurasthenic anymore that I used to know, throwing some wickedness every time he opened his mouth. And he succeeded in contaminating me.

How well and how identical, even if quite from opposite reasons, two young artists are able to get drunk in some summer afternoon lacking other perspectives! Having arrived by the middle of the bottle, Alexander’s serenity was gone, while I was laughing like dumb of all his buffooneries. We sang together “who passes by Dry Valley and round a tree empties his belly?” and “doctor, I feel something lethal here, in the region of my being, during the day the sun is beating and during the night my feet are stinking”, we also sang “futile blue, silly blue” and “where did you go, dear dinosaurs? why did you go, dear dinosaurs” on the melody “Republic, grandiose hearth”. Then, he recited me from Ceausescu’s speeches, whom he imitated quite well, and afterwards we began to tear to shreds everybody in town, firstly Vuţă Marin, whom he was calling Dick Ultramarine. I was more reserved as regards this subject, I had something in common with him, hadn’t I, he was Margot’s husband, what the hell, only that Alexander, he did not say why, was quite angry on him, this was obvious. And the master of the school where he was teaching, who’s name was Propertius Cocârlă, he called Propârţ. And Ceausescu as well, after all these.

- You listen…everything has been like it has, until I heard on the radio the beloved Leader saying that it shouldn’t be allowed the “instauration of meritocracy”. At that point I felt as if the earth is overturning on me: well, my only God guiding me was the idea of succeeding basing on my merit, this was my God – well then, here it came Nietzsche – Willy from Scornicesti to tell me that God is dead! And he was not joking. Then I realized that the fact of asserting yourself, in some way, outside the Party makes of you like being a nigger in South Africa, or being a Jew in Hitler’s Germany. All that is left for you to do is sit quietly and wait to be taken to the gas chamber.

- Take it easy, I reassured him, they don’t send there composers thatgained prizes at Tours, ‘cause the West knows them. Then, I told him about the flop I had in Bucharest and that I was going to stay, possibly, many years to come in his wonderful town.

- Don’t be sick at heart anymore, not everything is lost… Just the essential,that’s how he encouraged me.

- I have to take it philosophically, haven’t I?

- So to say, artistically, Alexander clarified me. Artistically, followed by folkdances. Like it’s at the Cultural Centre.

In that very moment, God gave me an inspiration. I grabbed some sheets of paper and I began to write.

- What got into you, master, responded Alexander, do you want to show me that you graduated the literacy classes?

- I’m writing a play for the stage, I grumbled. Something like… a short one.Kind of an intermezzo.

- Give it to me.

I hadn’t time but to write a few lines of directing indications, sort ofsomething like that:

Place: Greenland. Not to have words.

Scenery: A small poster upon which it is written, in Arabic language, the word “Greenland”.

Stage props: 2 pots of yoghurt (full) and 1 teaspoon.

Characters: Ionescu 1 and Ionescu 2 (Where there are joined two human beings, we can talk about a society – quote from I don’t remember whom).

- Promising, makes Alexander. But why are you so oversimplified? Couldn’tyou just name them Eugen Ionescu and Nae Ionescu? And aren’t you going to put it a title? You could call it “Gloomy intermezzo”.

- Excellent. Let’s call it “Gloomy intermezzo hyphen With yoghurt”. And Itake out from the refrigerator the two small pots, I take also a teaspoon, and then I declare that Alexander will be N. Ionescu, and me, E. Ionescu.

Then,

EI comes from the rear of the stage, slowly and working musingly with the teaspoon through the yoghurt, followed by N.I., who also keeps in his hand a yoghurt pot, but he has no teaspoon.

EI: There comes a time in the life of any man – of any man who writes, I mean – when, after (he shows to t

Radu Aldulescu. ÎNGERUL ÎNCĂLECAT

Monday, September 5th, 2011


Îngerul încălecat

- fragment de roman, în avanpremieră -

Au plecat din Bucureşti dis-de-dimineaţă, într-un sfârşit de toamnă neguros, străbătut de ploi şi burniţi interminabile şi au schimbat deja două trenuri şi trei autobuze, zăbovind multe ceasuri prin gări, autogări şi bifurcaţii de şosele. Au întârziat încă, pierzând un autobuz şi trebuind să-l aptepte pe următorul, şi totuşi Frăsinenii nu-s aşa departe cum i se pare lui Robert, doar că din pricina legăturilor proaste ameţeşti aşteptând şi trambalându-te prin trenuri şi autobuze. Astfel, drumul se lungeşte şi adesea ţi se pare că l-ai rătăcit prin aglomeraţia duhnitoare a ratelor, printre sacoşe, saci burduşiţi cu pîini şi ţărani travestiţi, în cizme de cauciuc şi bluze de salopetă îmbrăcate peste pieptare de oaie şi flanele jegoşite, răscârpite, nemaiavând chiar nimic până să le poţi numi zdrenţe.

Şi când te gândeşti că într-o vreme Doina făcea săptămână de săptămână drumul ăsta. Asta a fost demult însă, lucra pe atunci la Sere-Vitan… Dacă ar fi născut o fetiţă când s-a angajat la Sere, ar fi avut azi vârsta ei de atunci şi ar fi putut avea la rându-i o fetiţă… N-ar fi fost mare lucru, dar uite că n-a fost să fie nici o fetiţă. A scăpat, a trebuit să scape de treisprezece fetiţe şi băieţi… De fiecare dată a răsuflat uşurată prin spaime şi silnicii de tot felul, dezamăgiri, regrete, nu-i totuşi timpul pierdut ca să aibă o fetiţă şi să ajungă vreodată bunică… Şi cât a lucrat la Casete de Televizoare, tot se repezea încoace o dată la două-trei luni. Pe urmă însă, n-a mai venit decât de două ori pe an, o dată în concediu şi încă o dată de Paşti sau Crăciun, ca şi cum fetiţa ei crescuse, mergea de-acum la şcoală, iar ea nu-şi mai vedea capul de treburi, ocupată până peste cap cu gospodăreala şi ajutatul la făcutul lecţiilor. Păi cum dracu! Dă-ţi peste gură! Fetiţă i-ar trebui ei acum, că-n rest le are pe toate. Te ia cu leşin şi visezi la fetiţe. Adevărul e că s-a dezobişnuit de drumul ăsta şi mai e şi frigul şi umezeala care se strecoară prin închieturile autobuzului amestecându-se cu damfurile de sudoare dospită, izurile de tescovină şi tutun ordinar, vibrând laolaltă în hurducături atroce.

– Da-binenţeles că ăsta a luat-o pe arătură.

Glasul lui Robert sună mai curând resemnat. Asta e, şi-a dorit-o şi şi-a luat-o, o excursie de zece ore aproape, încununată cu o plimbare cu autobuzul pe arătură. Ar fi prea mare efortul pentru Doina ca să-i explice. Strivită de şoldul lui şi din toate părţile, încă simţea nevoia să se apese cu palma în capul pieptului. Ar trebui şi ar vrea să surâdă. Îi e mai rău decât îşi aminteşte să-i fi fost vreodată într-un autobuz din astea. N-au luat-o pe nici o arătură, sunt pe şosea şi pe drumul cel bun. Nu mai e mult până acasă şi ameţeala creşte şi stomacul i se ridică la gură, se scufundă, dar încă se poate împotrivi şi numaidecât vor coborî pentru a schimba din nou autobuzul, de astă dată pentru ultima oară.

Sunt într-o şosea de pământ tasat, pe care ploile din ajun n-au înmuiat-o prea tare şi pe marginile căreia se disting vag în lumina amurgului dâre de sfărâmătură de piatră de calcar. Atmosfera umedă şi fumegoasă, de zi în declin, ce i-a urmărit tot drumul, pare să-şi schimbe dintr-o dată cursul. Doar ei doi au coborât din autobuzul dispărut de-acum cu tot cu uruitul său pe un drum lateral tăiat peste câmp. Au rămas mult în urmă ultimele case ale unui sat. O geană de lumină pâlpâie, creşte şi descreşte în direcţia spre care călătoresc, profilând pe cerul vânăt cocoaşele unor dealuri sau munţi. Aerul miroase a fum şi balegă. Robert întreabă de munţii sau dealurile alea, cum le spune, în timp ce Doina se sprijină şi se agaţă de el cu o furie ameţită şi îngreţoşată. Umbrele a două siluete par că se luptă în mijlocul câmpului cotropit de înserare. Într-un târziu, ea i se smulge din braţe şi o rupe la fugă peste şanţ şi peste bolovanii arăturii, atât de repede, încât Robert abia are timp s-o vadă ţinând o mână la gură şi cu cealaltă apăsându-se pe stomac.

Nu vrea să fie ajutată şi nici văzută. Asta ar presupune o intimitate pe drumul căreia nu s-au învrednicit să facă prea mulţi paşi până acum. Da-binenţeles că vomită sau încearcă să vomite. Da-binenţeles că-i gravidă, îşi spune Robert. Asta e, o ia la pachet cu excursia pe arătură. Precis e proaspăt însămânţată, a presimţit în permanenţă în cele câteva zile de când o cunoaşte, iar acum nu mai are nici o îndoială, cu atât mai mult cu cât n-au apucat încă… Doiniţa, deh, diseară poate sau de mâine încolo, dacă tot a picat ca musca-n lapte în chestia asta. O muscă care dă să se înece sătulă. Dacă ea l-a luat încoace tocmai ca să-l îmbârlige, sau el a ţinut cu tot dinadinsul s-o însoţească, chiar nu-şi mai aminteşte cum s-a întâmplat să ajugă prin văgăunile astea, nu mai contează, în definitiv n-a mai ieşit de mult la aer curat şi-n locuri în care n-a mai fost niciodată şi de mâine încolo o să pună şi el o mână sau un picior copilului ăla din burta ei.

Doiniţa, da-binenţeles, vrea să i-l treacă-n cont, să i-l bage pe gât. Să vedem, chiar nu ştii cu cine te-ncurci. Se înserează şi se înnoptează cu repeziciune. E întuneric de-acum să-ţi bagi deştele-n ochi. Nu e totuşi aşa târziu. Numai să nu fi trecut rata şi bine c-a reuşit să verse. Ca şi cum ar fi dat afară din ea fetiţa aia nenorocită. Ba nu-ţi face griji că fetiţa-i acolo, la locul ei dintotdeauna, unde a pus-o cine-a pus-o, nu mai contează cine, fiindcă mereu se găseşte şi se nimereşte. Îi e mai bine acum şi parcă i-ar fi foame. N-a mâncat nimic de aseară. Astă vară, când a venit încoace pentru nunta soră-si, mai găseai prin magazine cîte ceva de mâncare. A mâncat chiar nişte ardei umpluţi delicioşi la birtul din autogară, o porţie şi a luat încă una de mult ce i-au plăcut. Acum a văzut obloanele trase, nu mai au ce băga nici în birtul ăla… Ba a uitat că azi e sâmbătă. Sâmbăta se cam termină, închide peste tot devreme, nu mai găseşti nicăieri nici un covrig barem… N-a mai ştiut ce zi e a azi, poate unde-i în concediu de câteva zile, deh, ar fi trebuit să plece în prima zi a concediului ăsta nenorocit pe care nu şi l-a putut lua la nunta Lenţicăi. Şi-a luat în iulie patru recuperări ca să-şi vadă surioara mireasă şi mai mult a pierdut prin trenuri şi-n rate, înghesuită de poporul ăsta în trenţe, care a început să nu-i mai pice bine la stomac. I s-a făcut rău. Răul e în ea şi pe lângă ea. S-a tot învârtit aiurea şi s-a tot câcâit trei, patru sau cinci zile, pentru ce? Pasămite să se hotărască să-l ia după ea. Robert cică. Robert Stan. De unde ştii că n-o să-i pice bine combinaţia asta? Trebuie încercat. Mereu încerci. De voie de nevoie, de plictiseală, de curiozitate, fiindcă ţi se pare sau crezi, fiindcă te mănâncă sau te doare, fiindcă îţi place sau ţi-e silă. El o ţine strâns de amândouă mâinile. Să n-o piardă. N-ar fi mare lucru să se piardă unul de altul în noaptea asta fără nici un licăr de stea sau lună, cotropită de o beznă definitivă, care parcă nu te lasă să crezi că mâine se va lumina de ziuă. Răul, da, l-a luat după ea. E de râs.

– Hi-hi-hi, te-am luat după mine ca să mă vezi cum dau la boboci.

El nu e sigur dacă strânge mâinile aceleiaşi femei cu care a călătorit toată ziua. O alta parcă i-a luat locul odată cu căderea întunericului.

– Oricui i se poate întâmpla, ţi s-a aplecat…

– Mi s-a aplecat pe dracu! N-avea de la ce. N-am mâncat nimic de aseară.

– Cine ştie? Putea să ţi se aplece şi de la peştele pe care l-ai mâncat cu prea mare poftă acum două luni.

În momentul următor el îşi ia seama că vorbele astea pot suna ca o aluzie cum c-ar fi pus-o cu folos în urmă cu două luni, ca-n cântecul ăla cu ţi-a plăcut să mănânci peşte acum leagănă şi creşte… Ar mai fi ceva până atunci, până să şi-l treacă din maţe în braţe. Toate la timpul lor, deh, până una alta uite c-a găsit un tătic pentru pitic, unul căruia chiar nu-i stă mintea la aluzii răutăcioase. Da-binenţeles că i-a plăcut să intre peştele în ea, dar nu se pretează el la aluzii. Atâta că lui chiar i s-a întâmplat ca după un post silnic de câteva zile, să fie sigur că-i e rău de la sarmalele pe care le-a mâncat cu prea mare poftă cu cinci luni în urmă. O să te trag şi-o să-ţi treacă, sufleţel, spune sumecându-i pe bâjbâite mâneca canadianei de pe mâna stângă şi se apucă să frecţioneze apăsat şi întins cu buricul degetului mare pe care a scuipat din belşug, plecând de la încheietura mâinii pe toată lungimea antebraţului.

– Oh, da’ văd că eşti priceput, constată ea pe un ton care-l face să vadă în întuneric capul lăsat pe spate şi privirea orientală exacerbând un surâs ce ţine bine în frâu un hohot de râs nebun.

– Sunt foarte, foarte priceput. Ridică mâna! Aşa, deschide palma!

Izbeşte cu podul palmei în podul palmei ei, repetat, temeinic, pecetluindu-şi parcă lucrarea.

– Păi, nu eşti felcer. Parc-am înţeles că eşti tipograf. Şi eşti şi blond, e ca dracu…

– Nu sunt tipograf, sufleţel. Lucrez într-o tipografie, da’ ca instalator, înţelegi? Schimb ţevi şi robineţi şi desfund closete, da-s mai mult decât douăzeci de felceri şi douăzeci de tipografi şi douăzeci de instalatori şi douăzeci de draci la un loc, blonzi şi bruneţi şi roşcaţi.

– Ce naiba oi mai fi şi tu… îl îngână şi-l apostrofează ea abia auzită. Dacă m-ai prostit să te iau cu mine…

– Foarte, foarte bine-ai făcut că m-ai luat! Mai ţi-e rău? Te-o fi deochiat vreun ţăran de-ăla de-ai tăi din rată. Îţi arde fruntea, sufleţel, ai mâinile reci, eşti palidă, boţită, răvăşită, te văd io…

– Mă vezi?

– Eşti atât de palidă că te văd prin întuneric ca ziua. Am să-ţi spun Tatăl Nostru şi-am să-ţi descând de deochi şi numaidecât o să-ţi treacă. O să fii ca nouă.

Deja borboroseşte ceva indistinct, fără şir şi parcă fără nici o noimă, un ropot dezlânat rostogolindu-se, suind şi coborând prin cotloanele unui labirint doar de el ştiut.

– Dă-mi un chibrit, spune ea.

– Vezi, caută-mă în buzunare, şi nu mă mai întrerupe…

Îşi reia mormăiala cu palmele lipite pe toată fruntea ei şi pe ceafă, cuprinzându-i capul în timp ce-i căutat prin buzunarele scurtei din piele sintetică şi prin buzunarele pantalonilor destul de strâmţi pentru ca amândoi să perceapă senzaţia de apropiere echivocă, indiferentă şi deopotrivă febrilă dintre bărbatul şi femeia în toată firea singuri în noapte şi-n mijlocul câmpului, jucându-se de-a căutatul prin buzunare şi inventând tratamente de urgenţă cu frecţionări şi descântece.

Flacăra chibritului luminează cadranul ceasului şi figura aceleiaşi femei pe care el o vede dintr-o dată nerăbdătoare şi debordând de vitalitate. Lumina se zbate două secunde, după care e şterasă de vânt şi întuneric.

– Gata, te-am vindecat! Vezi ce inspirată ai fost că m-ai luat cu tine? Ce te-ai fi făcut fără mine?

– E doar şapte şi douăzeci. Bine că n-am pierdut autobuzul. Acuma trebuie să apară. Mai avem puţin până acasă.

În definitiv, îşi spune poate pentru a zecea oară de azi dimineaţă, l-a luat cu ea dintr-un motiv temeinic. Deja îi dă mâna să i-o spună şi lui, măcar că-şi poate da seama şi singur. Barem la atâta lucru l-o duce capul, felceru’ şi tipografu’ să-l ia dracu… Cel puţin până-n primăvară, ea nu-şi poate permite să nu-i pese de dorinţele şi toanele lui Roberţel. E dependentă întrucâtva, dat fiind că-i nepoţelul iubit al doamnei Creţu, bătrânica la care stă în gazdă de două luni. Camera-i de departe cea mai bună dintre cele optisprezece câte a schimbat de când e în Bucureşti, şi mobilată aşa cum dintotdeauna şi-a dorit, cu intrare separată şi acces oricând la baie şi bucătărie, apă caldă la orice oră şi gaze şi doar ea cu bătrâna care stă în celelalte două camere ale casei şi două sute de lei pe lună e până la urmă pomană curată. Păi unde a stat ea cu patru sute, tot pe Drumul Găzarului, la cinci străzi mai sus de madam Creţu, ce mai jaf şi dărăpănătură şi ce mizerie cu ăia cu copii mulţi, balamuc toată ziua şi toată noaptea, scandaluri şi bătăi şi beţii şi fără apă-n curte, de-a zis c-ar da şi o mie pe lună, numai să n-o prindă iarna acolo. Până la urmă ar fi dat o mie, la bloc, pentru o garsonieră. Şi-ar fi rupt de la gură ca să aibă cât de cât condiţii şi linişte, să se poată odihni când vine de la fabrică, ca s-o poată lua dimineaţă de la capăt. Adevărul e că slăbise de nu se mai cunoştea când se uita în oglindă, se supsese şi i se coşcovise faţa şi era tot istovită şi nu-i mai ajungea somnul, tot aşa cum nu-i mai ajungeau nici banii.

A fost o mare ocazie şi un noroc chior c-a dat peste madam Creţu, de care, n-are încotro, trebuie să ţină aproape şi prin Roberţel. De când e la madam Creţu a început să-şi revină de pe o zi pe alta. Are tot confortul pentru chiria asta de nimic, de nici nu-ţi vine să crezi şi unde mai pui că băbuţa găteşte pentru amândouă. Are ea plăcerea asta. Când vine Doiniţa de la lucru, găseşte masa pusă şi sporovăiesc, fac conversaţie, şi seara tot împreună la televizor şi dimineaţa madam Creţu se trezeşte prima şi-i face cafeaua şi pachetul cu mâncare pentru la fabrică.

Adevărul e că n-ar fi visat la o astfel de combinaţie umblând din gazdă-n gazdă prin Bucureşti nişte ani buni, vreo şaişpe. E o nimica toată altiminteri să intri pe sub pielea băbuţei. E liniştită, înţelegătoare, fără toane şi ciudăţenii, încât şi-a zis că merită şi se cuvine să facă hatâru ăsta, să-i plimbe nepotul pe la ţară, pe la ai ei, deşi nici pomeneală s-o fi rugat pe Doina ea, bătrâna, ci el s-a oferit şi a insistat. Ea a întrebat-o pe madam Creţu în seara aia, după ce a plecat el, cam ce ar zice, adică nu că i-ar pica rău sau ar incomoda-o, că doar nu-l duce-n spinare, sau că i-ar plăcea, ar fi friptă, sau ar fi cu totul împotriva combinaţiei sau altceva, ci numai ce-ar zice, cum i-ar suna ei, bătrânei, chestia asta, la care ea că mai bine să pleci la drum cu un bărbat după tine decât singură şi pe urmă că Roberţel e băiat bun şi serios şi n-are nici un fel de obligaţii, n-a fost niciodată însurat şi are şi serviciu şi tot felul de vrăjeli din astea, ca şi cum ea n-ar mai fi văzut ca Roberţel în viaţa vieţilor ei, aşa că să pună mâna pe el cât are ocazia, să lase nazurile, fandoselile, fiţele, că nu se mai întâlneşte cu aşa ceva. Deşi n-a spus-o direct, Doina a înţeles, nu-i cuminte să refuze nepoţelul, ca să înceapă să-i scârţâie minunea asta de încropeală cu madam Creţu, tocmai acum în prag de iarnă.

La o adică i-o fi şi lui drag să tragă o femeie de mâini cu scuipat, chiar şi la vârsta lui de băiat bun şi serios, care până acum s-ar fi cuvenit să aibă un rost cât de cât. Ce dacă-i mai mic cu doi ani decât ea? Ce dacă are doar treij’ de ani? Tot bagabont bătrân se cheamă că este, fără familie, fără casă, fără una alta, deşi n-ar fi mare lucru ca aceeaşi impresie să-i fi făcut şi ea lui, ceea ce n-o atinge şi n-o doare nicăieri, cum e vorba aia că mă fut şi mă mut, e-nvăţată Doiniţa de ani de zile tot cu bagaju-n spinare, da’ nu te gândi, că madam Creţu, măcar că Doiniţa şi-a-nghiţit vorba când să-i spună cum e s-apari în sat la părinţi c-un bărbat sau băiat, să-l ia dracu, că-n situaţia asta e băiat şi la şaptej’ de ani.

Nu i-a spus, s-a sfiit să-i spună, tocmai pentru că madam Creţu nu se poate să nu ştie cum vorbeşte lumea, mai ales acolo la ţară, unde te ştie fiecare şi toţi cu ochii pe tine când apari din an în Paşte, care mai de care să te muşte de fund, uite-o paia a lu’ cutare cum face şi drege, pe cine a adus după ea şi pe-a cui o freacă, şi până la urmă nu i-ar fi fost de ea, care şi de-acolo s-a mutat definitiv, cât de ai ei, de părinţi, care să nu creadă madam Creţu că nu le pasă, să nu se facă de râsu’ lumii în sat aidcă, cu fata lor cea mare şi pe deasupra şi nemăritată, fată bătrână, ce mai. Adică la ce să-i zgândăre aiurea pe ai ei pentru un capriciu şi-o distracţie a stricăciunii de nepoţel flăcău tomnatic; ţine la bătrânii ei, că doar pe ei îi are, pe surioara ei Lenţica, şi pe frăţiorii ei Rândunel şi Aurel pe lumea asta, iar în rest singură aicea prin străini, în Bucureşti să-şi câştige viaţa, fără familie şi ea, fără una alta, amărâtă vai de steaua ei, ce mai, îi mai vine uneori amocul că la ce să-i facă şi pe bătrâni să sufere pe lângă ea?

Băbuţa-i femeie de înţeles şi sufletistă de felul ei; nu te gândi că n-ar fi înţeles-o şi n-ar fi acceptat fără să se supere, ca nepoţelul să-şi ia gândul de la plimbări pe spezele bieţilor ei părinţi… Vorba vine că bieţi, Doiniţa n-ar avea la ce să-i plângă după cum nici ei nu-i poartă de grijă şi nu au cu ce s-o ajute, ce mai, vine o vreme când nu mai ai loc de întors şi timp nici ca să-ţi plângi ţie de milă; cu atât mai puţin ţi-ar sta capul la părinţi, fraţi şi surori, mă rog, până la urmă ar fi fost o nimica toată ca madam Creţu s-o înghită nemestecată şi ea să plece de una singură la ţară, cum o face de şaişpe sau şaptişpe ani, încât nici acum nu-şi poate da seama ce a făcut-o să zică hai, cum de bună seamă că Roberţel abia aştepta şi hai a rămas. Unde mai pui că după felul cum vrea să se lege toată povestea asta, după seninătatea necurată cu care-i privea pe amândoi madam Creţu şi cum se foieşte nepoţelu pe lângă ea, poate că-n primul rând de hatârul mătuşă-si o să se şi fută cu el. Ar fi şi asta o chestie, unde merge suta merge şi mia şi milionu, atâta că Doiniţa o fi ea cum o fi, da’ nu-i chiar de douăşcinci de bani. Păi ce impresie îşi fac ei? Că ea n-ar fi o fată cuminte, serioasă şi drăguţă pe deasupra şi are şi ea serviciu şi aşa mai departe, dar poate că mai bine ar fi fost s-o facă de-acasă, până s-apuce el să dea în fiert, zor nevoie să se ţină de coada ei, dacă nu cumva cine ştie ce ar mai fi vrut de la viaţa ei, şi plimbat şi futut şi încă mai ce?

După ce se stinge flacăra chibritului deasupra ceasului, Doina încearcă din două să-şi amintească: prea familiară i-a fost de când l-a cunoscut căutătura asta pendulând între răutate şi visare; încă se străudie să recunoască dintr-o închipuire îndepărtată figura palidă şi osoasă, cu nasul fin, uşor disproporţionat faţă de gura mare şi cărnoasă, cu buze aproape sângerânde, de culoarea unui sex încordat şi înfierbântat, care poate spune mai mult decât vorbele şi ea străduindu-se încă să înţeleagă ce spune gura aceea, spunându-şi totodată că lesne l-ai putea confunda cu o fată. Şuviţele părului blond şi lins se clatină precum pletele unei fete deasupra umerilor osoşi şi mai degrabă înguşti. E înalt şi slab şi puţin adus de spate, te duce cu gândul la un cocostârc, iar în uitătură crucişă a ochilor albaştri, pluteşte uneori o undă de melancolie rece, răsucindu-se, perpelindu-se într-un soi de sfidare. Nu ştii ce vrea, dar e ca o provocare, care o obligă pe Doiona să se adune, să se concentreze, absorbindu-i vorbele şi gesturile şi renunţând pe moment să-şi omoare mintea încercând să-şi amintească unde şi-n ce împrejurări l-a mai întâlnit. Trebuie că-l confundă ori îl aseamănă cu cineva. Oamenii seamănă între ei, deh, toţi oamenii sunt fraţi şi surori… Simţise din nou asta chiar în primele momente ale serii când la- cunoscut, când au băut câteştrei cafele la madam Creţu în cameră. După un sfert de oră de conversaţie el păru cumva interesat de soarta ei; a vrut să-i arate camera să vadă cum s-a aranjat; i-a spus că a locuit şi el în camera aia acum şapte-opt ani, timp de un an aproape.

Au mai stat puţin de vorbă la ea, după ce parşiva de madam Creţu s-a retras, i-a lăsat singuri, poate tot în nădejdea că le-ar veni chef unul de altul şi să aibă loc să se desfăşoare, codoaşa perversă, d-aia era ea aşa filotimă cu Doiniţa. Îi plăcea şi o satisfăcea să se întâmple lucruri din astea în casa ei, în camera de alături, desigur, dar Doiniţa îl suporta tot mai greu pe nepoţel şi deja nu mai avea chef nici de el şi nici de mătuşă-sa. Vroia să fie singură în camera aia pe care mai mult ca oricând o simţea ca nefiind a ei şi dintr-o dată parcă nimic nu-i mai aparţinea, nici rochia de pe ea şi nici propriu-i trup şi oamenii nu mai semănau între ei şi încetaseră demult să fie fraţi şi surori, deosebindu-se mai ales din pricina dorinţei lor de a fi singuri, care-i totuna cu dorinţa de a se ucide între ei şi de a se împreuna. Trebuie că asta vroia şi bărbatul din faţa ei, măcar că-l vedea reţinut şi relaxat totodată, în timp ce-i spunea c-o să intre şi el în concediu de joi, ce bine s-a potrivit şi ce mult i-ar plăcea să meargă cu ea la ţară, hodoronc tronc, scoală-te sulă să te tai! Cam tot aşa a fost când a revenit peste două zile, zor nevoie vrea la ţară şi pe urmă i-a povestit că stă şi el tot în gazdă şi că maică-sa a murit când avea un an şi l-au crescut mătuşile, cele cinci surori ale maică-si. Păi şi madam Creţu, da, în afară c-a stat la ea şi după ce a fost pe picioarele lui, pe leafă. Ea are o fată dusă după bărbatu-său la Piteşti, da, Doiniţa ştie, dar Robert i-a spus în ideea că n-ar avea nici o speranţă de moştenire la ea, după cum nici la celelalte mătuşi…

Au vorbit o vreme aşa, sărind de la una la alta, despre morţi şi vii, despre părinţi, mătuşi, fraţi şi surori, depănându-şi unul altuia crâmpeie din romanul vieţii, ea chiar ajungând la un moment dat să-l întrebe de ce trage speranţă la mătuşi. Păi tocmai că nu trage nici o speranţă, da’ vorba vine. A vrut să-şi clarifice ce i-ar rezerva viitorul şi la o adică s-o pună şi pe ea în temă. Ea a vrut să-l întrebe de fapt, ca o femeie matură, mai mare decât el, trecută prin multe, de ce nu se aşează cu o nevastă la casa lui în loc să umble brambura din gazdă-n gazdă. L-a întrebat parcă dintr-o veche obişnuinţă, aşteptând fără să-şi dea seama un răspuns care ar fi fost valabil şi pentru ea, luându-i-o parcă înainte, ca el să n-o întrebe acelaşi lucru. Robert a dat din mână, o să-şi găsească până la urmă şi o nevastă şi ea îşi spuse că are dreptate, pentru el este mai uşor decât pentru ea, nu-i prea târziu încă să umble de colo-colo căutându-şi o nevastă pe care o poate găsi şi peste zece ani. Are tot timpul, da, şi deja nu mai arăta fript să se culce cu ea şi parcă nici nu mai ţinea cu tot dinadinsul s-o însoţească la ţară. Se lăsa luat de valul sporovăielii, cu un soi de voluptate vie, deschisă, străbătută de afecţiune, aproape ca o femeie dornică să se apropie şi să se împrietenească. Parcă ar fi fost madam Creţu purtându-i de grijă, străduindu-se s-o facă să se simtă bine prin tot ce face şi mai ales prin felul cum îi ţine companie. Lesne l-ai fi asemănat atunci cu mătuşă-sa, iar Doina nu se mai simţea singură printre oamenii care începeau iarăşi să semene între ei până la a redeveni fraţi şi surori. Se bucura gândindu-se la concediu şi c-o să plece şi poate c-o să-l ia cu ea pe Robert şi uite-l acum lângă ea, în întuneric în mijlocul câmpului, istovindu-se înt-run soi de simulacru de pipăială, după ce a borât şi maţele din ea, îmbolnăvită pasămite de drumul ăsta atât de familiar, plin de nădeji şi dor cândva, de frig şi înghesuială şi duhori şi el cică s-o vindece.

Se ascund parcă unul de altul, iar după un minut încep să se caute. Două perechi de mâini cotrobăie febril, umblă pe trupuri pe sub haine, nemaiizbutind să se găsească.

– Trebuie să apară rata, spune ea. Într-o oră suntem acasă. Ai răbdare, ce naiba! Doar n-oi vrea să ne-ntindem aici pe arătură, să ne tragă la noadă, să răcim, să ne îmbolnăvim, să pierdem şi autobuzul ăsta…

Prea dintr-o dată, din senin, el se arată din cale-afară de nerăbdător, iar mustrarea ei pare să-l stârnească.

– Ce-ar mai fi acum dacă l-am pierde? ŞI aşa am mers vreo zece ore de azi dimineaţă. Ce-ar mai conta dacă am ajunge la noapte sau mâine dimineaţă?

Doina pare să se scuze:

– Sunt legăturile proaste, ţi-am spus.

– Sunt legăturile foarte foarte proaste, o îngână el ca prin somn, acompaniind stins tentativa tot mai decisă a acelei triste împreunări în picioare, oh, vai de capul lor de legături.

Palma lui urcă spre sâni şi coboară spre pântecul fierbinte. O palmă aspră care aproape că zgârie cu degete explorând febril, în timp ce ea îi înlesneşte drumul despărţind picioarele şi căutând la rându-i în pantaloni pulsaţia şi zbaterea încordată, transmiţându-i propria aşteptare precipitată. Cealaltă mână o mângâie pe creştet, iar ea distinge limpede în mângâiere o apăsare care o face să se aplece lăsându-se inundată de o smerenie imemorială, te vreau-mă vrei-lasă-mă-lasă-te, vindecă-mă şi apleacă-te într-un hohot tăcut-cutremurat ca un ecou al descântecului, am să-ţi spun Tatăl Nostru şi am să-ţi descânt de deochi, cine ştie sufleţel de la ce ţi s-o fi făcut rău?

A uitat, vezi, că tot de la asta i s-a făcut rău; răul făcut să fie uitat pentru a fi iarăşi şi iarăşi chemat, ecoul reverberând în pulsaţia vie ce-i umple gura şi o inundă din creştet până-n tălpi şi palmele lui curpinzându-i fruntea şi ceafa şi nu se mai termină şi prea repede se termină şi se ridică la el sorbindu-i respiraţia, cu gura udă de el şi plină toată de fiinţa lui.

Un zgomot de motor creşte apropiindu-se odată cu lumina farurilor care mătură şoseaua de pământ tasat.

– Uite-l, hai să mergem, şopteşte ea.