Vas’zică, de planurile noastre cu aducerea Cuminţeniei Pământului într-un muzeu românesc, fie el şi Muzeul Ţăranului Român – cea mai şturlubatică şi zgubilitică idee ce putea trece printr-un cap de culturnic – s-a cam ales praful.
N-avem ce bani să punem peste milionul de euro donat de, vorba lui Brucan, „the stupid people”. Iar fiindcă pipălu ăsta e şi „stupid”, o să-şi vadă banii înapoi când o face el cerere. Ca şi cum, când i-a dat, a făcut vreuna.
Cum nu voiam să rămân în urma dătătorilor de idei oficiali, mi-am stors şi eu creierii ca să găsesc o soluţie insolubilei cestiuni.
Şi ce mi-a dat mie prin cap? Uite, asta:
Ca să înţelegeţi despre ce-i vorba, am să încep spunându-vă că, timp de câţiva ani, am fost inspector de specialitate la Direcţia Control a ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), fiind pus, adică, să elucidez situaţii de genul celei descrise în documentul de mai sus.
Cu acea ocazie, în 2001, m-am dus, împreună cu un coleg, la Ministerul Culturii, ca să dăm de urma editurii cu pricina, actele privind înfiinţarea acesteia trebuind să se afle în arhivele ministerului.
Şi acolo, am avut surpriza pe care o vedeţi în imagine: la 14.03.2001, directorul Direcţiei Dezvoltare, Informatică, Investiţii, Administrativ din zisa instituţie a scris pe adresa oficială cu care ne dusesem la el „în evidenţele Ministerului Culturii şi Cultelor nu s-au găsit documentele solicitate”. Şi a semnat cu mânuţa lui.
Iar deasupra, secretarul de stat Ioan Antonescu a scris „de acord”. Şi a semnat idem.
Mai oficial de-atâta, după cum vedeţi, nu se poate.
Vasăzică, Ministerul ne informa că, aşa cum putusem constata personal scotocind o zi întreagă prin arhiva sa, nu se mai afla în posesia vreunui document privind înfiinţarea editurilor particulare, din anii 1990-1995.
Aici e cazul să adaug că, în anii aceia, am lucrat chiar acolo, la minister, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor. Birourile noastre se aflau vis à vis de Direcţia Carte (sau Cultură Scrisă – nu-i reţin denumirea exactă din acea perioadă), unde se desfăşura marea operaţiune de înfiinţare a acestor edituri.
Şi era într-adevăr una mare. Numărul lor a fost impresionant: după unii, au apărut atunci 3.000 de edituri, iar după alţii, mai mult de 4.000. Desigur, ca urmare a selecţiei (mai mult sau mai puţin) naturale, numărul lor a descrescut semnificativ în deceniile următoare.
În 1991-1992, însă, timp de mai mult de un an, cozile de solicitanţi care aşteptau la uşa Direcţiei Carte au fost, în fiecare zi lucrătoare, de peste 50 de metri. Cam atâta era distanţa dintre uşa biroului acela şi holul, sala mare din capătul coridorului cu pricina. Iar cozile ocupau, în majoritatea cazurilor, şi o suprafaţă măricică din hol.
Taxele de înfiinţare, pe care le percepea în numerar Ministerul Culturii, erau şi ele mari. Nu ştiu cât s-a încasat cu acea ocazie, dar o estimare nu-i greu de făcut, ştiind că, în medie, au fost de cca 100-500 de dolari americani / echivalent, pe cap de editură (era să scriu „furajată”).
Şi iată că de înfiinţarea editurilor particulare autorităţile nu mai ştiau nimic, la mai puţin de un deceniu după. Şi cu atât mai puţin, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie. Ceea ce pe mine chiar m-a mirat. Căci, dacă cineva vrea să dea de urma arhivei de mai sus, o poate face cu uşurinţă.
Iar sumele ce urmează a fi recuperate de la orbul căruia îi vom scoate ochii vor acoperi o bună parte din preţul lucrării brâncuşiene, cu care atâta se omoară nişte miniştri ai Culturii mai nevinovaţi decât ne-am fi închipuit vreodată.
La sfârşitul anilor şaptezeci a descins în Timişoara numitul Dan Predescu, un tip cu vervă bucureşteană, doldora de informaţie culturală. Subterana literară (în care se clocea optzecismul local) l-a adoptat rapid şi fără reserve. Avea toate datele şi câteva pe deasupra. Îşi croise o biografie de scriitor american (sau, dacă vrem, siberian), schimbând meserie după meserie, ca să încununeze, înainte de a împlini 30 de ani, o etapă abundentă absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Repartiţia, survenită prompt şi kafkian, l-a adus profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din “oraşul de pe Bega”. I s-a dat cu chirie o garsonieră confort 4 în Calea Şagului (cu toalete şi duşuri pe culoar), numai bună pentru încins agape cu Mono, cu Bârsilă, cu…
Printre elevii săi s-a numărat şi Claudiu Istodor, dar nu-şi face vreun merit dintr-asta. Dan şi-a consumat stagiatura şi a revenit în Capitală, unde şi-a continuat achiziţia de meserii pentru un CV exemplar. L-am mai întâlnit de atunci o dată sau doar am vorbit la telefon, nu-mi amintesc bine. Prin pagini de revistă, după ‘90, am dat de semnătura lui. Ne-am regăsit, zilele trecute, pe Facebook. I-am recunoscut, intactă, frenezia spiritului pe blogul Ciocu-mic. A publicat proză, poezie, sute de eseuri, de articole, a făcut sau a girat filme documentare. Au scris despre el Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Radu Aldulescu. Un roman i-a fost tradus în Franţa.
Mi-a trimis volumul EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Editura Niculescu, Bucureşti, 2016), un eseu de 120 de pagini, disipat, între 1992 şi 2004, în mai multe periodice (Revue roumaine d’histoire de l’art, România literară, Adevărul literar şi artistic, Privirea ş.a.), iar acum adus la un numitor comun. Nu doar prin titlu, ci şi prin conţinut, Dan Predescu “bate departe”, adică nu se limitează la povestea teatrului, ci se cufundă în istoria mentalităţilor şi a civilizaţiilor/culturilor, în antropologie şi sociologie, în politologie şi ştiinţe ale comunicării, făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar şi marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoare.
Înapoi la teatru. De unde ne-ar veni şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul. Sigur, înainte de asta trebuie pomenit că mondializarea n-a ieşit cum ne-am fi aşteptat, ne aflăm într-o fază “tot mai gregară şi medievală, tot mai iraţională şi ‘asiatică’ “, şi pricina ne vine din bulversarea puţinului intermediu raţionalist pe care am catadicsit, ca europeni, să-l parcurgem şi pe care, dintr-o lehamite inexplicabilă, am prins a-l abandona. Semnele s-ar fi arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, iar teatraliştii de elită au fost primii care au pus botul. Se vor duce pe pustii cuvântul şi actorul, din moment ce miza o să cadă pe conglomeratul ce se cheamă mit în locul operei şi pe replica bulversată în muzică, după vrerea lui Richard Wagner.
Stupefiant e că doi, mai mult, scenografi ar fi continuat distrucţia/ replierea creatoare: Gordon Craig credea că marionetele-s mai OK decât actorii, pe când Adolph Appia a forţat scena înspre a treia dimensiune. Teoretizările lor au fost duse mai departe de Vsevolod Meyerhold, cel care, într-o epocă în care cuvântul avea să fie arestat, a crezut mai mult în “conştiinţa gestului” decât în cuvânt, dar aceasta nu avea să-l scape de execuţia comandată de Stalin. Antonin Artaud a vrut mai mult ţâpurit şi strigătură, desigur, în detrimentul vocabulei, dar şi un melanj care să ne dea pe spate cu toate ingredientele, adică să ajungem la maximum şi dând din mâini, şi făcând mutre, şi scălâmbăindu-ne, mai strecurând câte-o vorbuliţă, băgând gras lumini ce te betejesc, muzichie, dar în aşa fel încât să sari receptiv pe pereţi. Ceea ce nu prea pare să-i placă amicului Dan.
El zice că, bagatelizând Cuvântul din teatru, ne trezim că băgăm în noi doar condimente, iar carne ioc. Pe urmele lui George Banu, Dan Predescu crede că “marginalizarea textului” în teatrul de astăzi se petrece prin creditul dat improvizaţiei (din moment ce textul şi-a pierdut greutatea), prin promovarea senzorialităţii în detrimentul expresivităţii cuvântului şi prin ideea de creaţie colectivă (în contextul decăderii condiţiei individuale). Toate la un loc dau “specificul teatral al unei Europe castrate de valorile sale fundamentale”. Or, dintre multele culturi ale lumii, numai cea a Mediteranei (aici survin şi cele două Americi, împărtăşindu-se mai târziu din ospăţ) a creat o civilizaţie, una care să presupună “idealul supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei (…), generate de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament”.
Punctul nodal l-ar reprezenta Revoluţia Franceză cu a sa Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Bine! Numai că pseudo-valorile “colectivist-arhaice” tot de aici îşi găsesc seva şi re-startul: vezi genocidul din Vandeea anilor 1793-1794 (distinct de războiul civil din acea zonă), primul pe care-l cunoaşte modernitatea (ceea ce îi dă şi prestanţă de păcat originar), când, cramponându-se de “raţiuni superioare”, Robespierre şi ai lui au ordonat lichidarea unei întregi populaţii, genocid agravat prin forma continuată a memoricidului (id est “uciderea memoriei”), deci sinistru precursor al politicii devălmăşiei sovietice, aşa cum se vede din documentele studiate de Reynald Secher (în româneşte, VANDEEA: DE LA GENOCID LA MEMORICID. MECANISMUL UNEI CRIME LEGALE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, Fundaţia Academia Civică, 2013).
Da, “nu poţi fi civilizat (…) dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc”, dar nici să uzezi de tertipurile raţiunii pentru a pretinde că vrei să corectezi prin crimă o lume bezmetică.
(ORIZONT Timişoara, nr. 9/2016, pag. 19)
(2)
Începusem să scriu în numărul precedent despre o carte a lui Dan Predescu, EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Niculescu, Bucureşti, 2016). Deci o carte despre Teatru, dar şi despre Lume. Autorul crede că singura civilizaţie valabilă este cea europeană, una integral artificială, contradictorie, pentru care “personalitatea (e) mai importantă decât apartenenţa la grupul etnic sau la structurile sociale”, iar “bunăstarea terestră (e) mai urgentă decât mântuirea sufletului”. Numai Europa ar fi putut genera simboluri ca Prometeu, Icar, Faust, Golem. Or, secolul al XX-lea se arată neeuropean, “gregar, fanatic, iraţional, tribal, fundamentalist şi asiatic”, după o previziune în răspăr a lui Malraux, dar şi după semne de care te împiedici peste tot. Civilizaţia europeană, aflată la apus, şi-a abandonat valorile şi idealurile, lăsându-se pradă valului de superstiţii. Dar cu teatrul cum rămâne?
Mai întâi, la semnalul dat de Richard Wagner, arta spectacolului se retribalizează, punând în paranteză cuvântul şi făcând paşi înapoi spre sincretismul originar. De aici montările fastuoase pentru mulţimile în delir, pe gustul lui Wagner şi al lui Jean-Michel Jarre, dar şi al unor Hitler, Stalin, Kim Ir Sen, Mao, Ceauşescu, unde “nimic nu va fi criticat, pentru că nimic nu se va propune judecăţii”. Verbalismul în exces a dus la pierderea treptată a încrederii în cuvânt, mai mult, raţionalismul a fost surclasat în confruntarea cu o realitate imprevizibilă, iar arta teatrală, atentă la aceste mutaţii, s-a îndreptat spre limbaje non-verbale, fiind permeabilă la arhaic şi la exotic, la “habitudini comunicaţionale extrem de discutabile, produse ale unor sub- şi anti-culturi”. De aceea, când vorbim de teatru experimental, de avangardă, ar trebui să punem respectivele vocabule în ghilimele, căci un asemenea teatru ne livrează, de fapt, ” ‘noutăţi’ din Epoca de Piatră”. În mod paradoxal, doar teatrul bulevardier ar mai miza pe virtuţile cuvântului. Chiar şi când e vorba de capodopere, acestea, ca să ţină pasul cu vremurile, îşi pun în valoare abilităţile prin a recurge la nonverbalitate, prin excluziunea “dimensiunii discursiv-logice”.
Dan Predescu ia în discuţie un caz-etalon, FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICĂ, în regia lui Andrei Şerban (Teatrul Naţional Bucureşti, 1990) şi admite că marele său succes nu vine doar dintr-atât. Actorii au învăţat pe de rost textul în elină şi în latineşte, la care s-au adăugat nişte graiuri obscure, neînţelegând ce spun vorbă cu vorbă, adică având pentru uz numai sensul general: “Trilogia nu s-a propus, ci s-a impus brutal şi peremptoriu, adresându-se direct neurovegetativului, ocolind intelectul, cu tot bagajul său inutil de conotaţii clasice, livreşti”, iar “noi, oameni ai unei civilizaţii târzii, am reacţionat extatic la stimulii Trilogiei“.
Mai mult, eseistul a avut privilegiul de a asista la două reprezentaţii în Brazilia, unde reacţia publicului a fost de-a dreptul “delirantă” în comparaţie cu primirea (şi aceea comprehensivă, călduroasă) spectatorilor de la Bucureşti. Montarea lui Andrei Şerban ar fi “exemplară şi premonitorie”, având calitatea că “ne ajută să ne adaptăm” la potopul ce va să vină. (În ce mă priveşte, am îndoieli că numai asta a vrut regizorul şi că la atâta se limitează virtuţile spectacolului său.)
Iată că dăm de un alt paradox scornit de regia de teatru contemporană, care doreşte “să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod evident împrumutate de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. Dan Predescu devine drastic atunci când taxează iluzia unora că vechea cultură europeană s-ar revitaliza prin asemenea “sinteze”, care, în fond, sunt “caricaturi neviabile”, rezultat al unor grefe neizbutite. E ca şi cum l-ai restaura pe Vermeer, zice autorul, cu pistolul de vopsit.
Dar discuţia merge mai departe. O capodoperă (sau chiar o înlănţuire de capodopere) nu poate modela mentalităţi. Acestea rămân la dispoziţia kitsch-ului, mult mai agresiv şi mai fascinant. Bântuie “o frisonantă aculturaţie inversă, în care cel evoluat preia de la cel neevoluat”, aşa cum s-a mai petrecut cândva, la căderea Imperiului Roman. (Da, aşa este, dar lumea nu s-a sfârşit atunci. Până la urmă, barbarii au făcut treabă.)
Prognosticul sumbru al lui Dan Predescu nu se opreşte la teatru şi la artă în genere, ci se revarsă peste lumea întreagă: nu asistăm la un război intra-civilizaţional, ci la unul între Civilizaţie şi culturi, prima semnificând “respectă viaţa”, iar celelalte – “dispreţuieşte viaţa”, culturi care ar înmagazina “moştenirea lăsată de vremurile preistorice, adică un putregai periculos şi toxic”.
Argumentaţie seducătoare (dacă se poate zice aşa), dar cu concluderi excesive.
O imagine preţioasă pentru mine. Aici, cu legenda numită David Esrig, despre care se vorbește insistent în cartea de mai sus - la TESFESTRO, Festivalul Internaţional de Teatru Idiş (la Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti, 20-27 noiembrie 2016):
“Puţin apte pentru raţionament, mulţimile se arată în schimb foarte apte pentru acţiune. Organizarea actuală face ca forţa lor să fie imensă. Dogmele pe care le vedem luând naştere vor dobândi curând puterea vechilor dogme, adică forţa tiranică şi suverană care să le pună la adăpost de discuţie.”
(pag. 11)
“…a avea prestigiu nu este suficient ca să-ţi asiguri succesul în alegeri. Electorul ţine să-şi vadă flatate poftele şi vanităţile; candidatul trebuie să-l copleşească cu linguşeli extravagante, să nu ezite să-i facă cele mai fantastice promisiuni. În faţa muncitorilor, se cuvine să-i insulţi şi să-i defăimezi cât poţi pe patronii acestora. Cât despre candidatul rival, trebuie să-ţi dai osteneala să-l zdrobeşti stabilind, prin repetiţie şi contagiune, că el este ultimul dintre ticăloşi şi că nimeni nu ignoră că el a comis mai multe crime. Bineînţeles că este de prisos să se caute vreo aparenţă de probă. Dacă adversarul este un slab cunoscător al psihologiei maselor, el va încerca să se justifice prin argumente, în loc să răspundă simplu la afirmaţiile calomniatorului prin alte afirmaţii la fel de calomnioase; altfel nu va avea nici o şansă să triumfe.”
(pag. 116)
Oameni buni, puneţi mâna şi citiţi-l pe Gustave Le Bon, autorul acestei cărţulii din 1896. E profund reacţionar, e rasist, chiar antisemit uneori, dar e mai aproape de realitate decât toţi părerologii din ziua de azi. (Psihologia mulţimilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, trad. Leonard Gavriliu)
Şi mai citiţi şi asta, că n-are ce să vă strice:
…pentru omul mediu, pentru telespectatorul de rând, lumea reală este cea a lui “da sau nu”, “alb sau negru”. Acestui om simplu majoritar, raţionamentele lui Einstein şi Heisenberg îi par ceva de domeniul vrăjitoriei sau escrocheriei – aşa cum lui Hitler însuşi fizica nucleară îi părea “o şarlatanie ovreiască” (în vreme ce, împreună cu cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, acorda un mare credit “ştiinţelor oculte”). De aceea, omul majoritar aderă cu entuziasm – şi din instinct – la “soluţiile” oferite de cele mai diferite secte, la ideile “simple, dârze şi cinstite” ale lui Lenin şi Hitler, conducători “dintre noi, cu noi, pentru noi” (aceste din urmă cuvinte fiind sloganul folosit, cu referire la candidatul “de stânga”, în campania pentru alegerile prezidenţiale din România anului 1990).
