Posts Tagged ‘Brazilia’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (32)

Monday, June 2nd, 2014

Mama Rosia

2003

Zilele astea, mă sună o fătucă pe care am cunoscut-o acum câţiva ani la vizionarea pentru presă a unui film oarecare. Talentata mea colegă tocmai a publicat o carte, foarte interesantă şi utilă, despre religiozitatea lui Tarkovski şi a creaţiilor sale (inclusiv a poeziilor acestuia, pe care tânăra filmoloagă le şi traduce).

O firitisesc pentru carte, iar ea aduce vorba despre ce-o doare: dacă n-aş vrea eu să dau oarece ajutor de specialitate unei asociaţii culturale studenţeşti, care intenţionează să publice literatură religioasă tradusă din limba rusă, dacă n-aş vrea eu să-i lămuresc pe tinerii aceştia jertfelnici cum e cu dreptul de autor ca să nu-i ia poliţia pe sus, că ei n-au de unde să plătească amendă etc.

(notă din 2014: pe vremea aceea, eram purtătorul de cuvânt al ORDA, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor).

Cu plăcere, zic eu, dar mai spune-mi două vorbe despre asociaţia asta, cum se numeşte şi ce vrea ea de la viaţă, sau măcar de la comisia de subvenţii a Ministerului Culturii. Îmi spune – şi pricep, în fine, despre ce-i vorba: tânăra asociaţie culturală îşi propune să lupte împotriva masoneriei jidoveşti occidentale, care urmăreşte distrugerea României etc.

„Iar Caghebeu’ moare de dragul României, nu-i aşa?”, o întrerup eu, mârlăneşte.

După care, îi spun că asociaţia ei pute rău, o trimit, după datină, în originile sale şi ne spunem, politicos, la revedere. Eu cu alde pravoslavnicii aceştia militanţi nu colaborez; chiar dacă ei sunt proprietarii actuali ai petrolului din Valea Prahovei, al întregii industrii de aluminiu şi a jumătate din industria siderurgică românească .

Apoi, mi-aduc aminte tamnesam de un articol de-al lui Pamfil Şeicaru, publicat prin 1938-39. Celebrul rechin de presă zicea acolo că Marele Frate de la Răsărit, dacă poate, te îmbrobodeşte prin călugării predicatori-cerşetori pe care-i trimite încoace. Când se satură de aceştia, trimite predicatori anarhisto-bolşevici.

On revient toujours, cu bolşevicii s-a zis, acum sunt, din nou, la rând călugăraşii, Mama Rosia să trăiască!

Încălzirea globală şi locală

- Faza cu funcţionara de 25, sau cel mult de 27-28 de ani, minionă şi aparent slăbuţă, de la Ministerul Justiţiei, care, în pauza reciclării de la hotelul Continental din Bucureşti, cu tot soiul de ştabi de la ministerul ei, din Poliţie, Jandarmerie, Procuratură, de la Vămi etc., la prânzul uşor pantagruelic oferit de organizatori, adică de prăvălia unde lucram eu pe atunci, bagă-n ea cât doi-trei poloişti sau rugbişti zdraveni după un antrenament epuizant – un platou măricel plin numai cu cărnărie de tot felul. Eu şi ceilalţi doi funcţionari bătrâni de la masă rămânem un pic ca la dentist, dar pe fată o doare fix în pix şi nu se opreşte până nu-l termină.

- Faza cu tînăra mea colegă, recent angajată la prăvălia de care zisei (în prezent, titulară a unui post frumuşel în Ministerul de Externe), pe care, într-o zi de iarnă, o găsesc în biroul ei cu o aerotermă pusă pe jos, în faţa ei, orientată în aşa fel încât să-I sufle cald pe sub fustă, între picioarele depărtate. Pe care nici gând să le apropie când mă vede intrând.

Am o anumită vârstă, am trăit printre oamenii “cu origine sănătoasă” ai comunismului dejist şi ceauşist, de la muncitori necalificaţi la specialişti supercalificaţi, de la feciori de bani gata şi fete din CC măritate, cu ajutorul dezinteresat al Securităţii, în Occident la scriitori din manualele actuale şi viitoare de română, dar ţopisme de-astea chiar că nu mi-a mai fost dat să întâlnesc. Cu lumea asta se întâmplă, dracului, ceva.

Amintiri din Brazilia

că tot e campionat de fotbal

Am fost acolo în septembrie 1991, ca însoţitor din partea Ministerului Culturii al expozanţilor români la Bienala de arte plastice de la São Paulo, precum şi al turneului Teatrului Naţional şi al teatrului Bulandra din Bucureşti, care, la invitaţia domnului João Galvao, curatorul celebrei expoziţii internaţionale, s-au adăugat celor patru plasticieni (eu fiind unul dintre organizatorii deplasării teatrelor în chestie). Celălalt oficial, respectiv numărul unu al delegaţiei, a fost regretatul meu prieten, scriitorul Adrian Dohotaru, pe atunci secretar de stat la Externe.

Am avut norocul, încă din prima zi, de a fi interpelat de doi domni originari din România, unul, plecat de 25 de ani, iar celălalt, de 30, care, părându-le eu om serios, adică angajat la minister după decembrie 1989, mi-au propus hodoronc-tronc să intru într-o afacere cu cafea, respectiv să las naibii slujba la stat şi să devin reprezentantul lor la Bucureşti, unde ei nu mai aveau pe nimeni. Mi se adresau mie, mi-au spus, pentru a evita o relaţie comercială mediată de ambasada noastră, de care, din multe motive, n-aveau nici o poftă.

De ce era ăsta un noroc? Pentru că cei doi bătrânei vioi au fost de o amabilitate deosebită, fiindu-mi, timp de două săptămâni, ghizi în oraşul lor de 15 milioane de locuitori, care era şi locul cel mai periculos din America Latină, conform statisticilor de specialitate – a criminalitîţii şi a contaminării cu HIV, mai exact. Şi care, pe lângă toate astea, mai e şi o minunăţie de oraş, descins direct de pe planşetele lui Niemayer şi elevilor lui. Şi unde, printre alţii, trăiesc 10000 de români (vreau să zic, cam atâţia erau pe vremea aceea).

http://en.wikipedia.org/wiki/Edifício_Copan#mediaviewer/

File:Copan_ST.jpg

Am văzut de aproape multe locuri şi lucruri de care altfel n-aş fi ştiut nimic, am căscat gura pe splendidul bulevard Paulista, cunoscut de mine dintr-un serial TV, am aflat o grămadă de amănunte inaccesibile turistului obişnuit (darămite unuia care e membru al unei delegaţii străine) şi mai presus de toate, am putut să mă mişc, cu maşinile celor doi.

Dar mai întâi am văzut, de pe autostradă, favella. Asta, în timp ce autobuzul care ne luase de la aeroport ne ducea repejor, cale de treizeci de kilometri, la hotelul de patru stele unde fusesem cazaţi, plasticienii, o mică echipă de la TvR, eu şi încă vreo doi – iar însoţitorul nostru, un amploaiat de la hotel, ne spunea „rugaţi-vă să nu facem pană aici”.

După favella a urmat platforma industrială, São Paulo fiind, printre altele, un mare centru industrial. Ce ne-a surprins, pe noi, care veneam direct din orânduirea ceauşistă şi eram obişnuiţi cu tot soiul de măgăoaie imense şi combinate, vorba lui Mircea Crişan, chixocomice, a fost faptul că uzinele braziliene nu erau mari. Erau nişte făbricuţe, la drept vorbind, însă foarte numeroase, populând o grămadă de kilometri pătraţi în jurul metropolei.

Apoi, hotelul, situat în centru (de fapt, ce anume se poate numi „centru” în aşa un Leviatan de oraş?) şi prevăzut, la fiecare uşă de la parter, cu câte-un haidamac de doi metri, în echipament de paraşutist, cu staţie de emisie şi cu ditamai pistolul lui John Wayne, de calibru 11,43 milimetri. Şi care, mi se spune, nu cu gloanţe oarbe e încărcat.

Chestia asta îmi pare, în primul moment, curată psihoză. Dar, după ce plasticienii noştri trec printr-o situaţie (să-i zicem) neobişnuită, îmi schimb părerea. Cei patru se află în maşina unui fan localnic, un medic român de origine şi pictor în timpul lui liber, care vrea să le facă un mic tur de oraş. La un stop, un puştiulică de cel mult şaişpe ani, venind în fugă din spatele maşinii, se apropie de şofer, care-şi sprijină cotul de portiera cu parbrizul coborât şi încearcă să-i smulgă ceasul de la mână. Acesta îşi trage repede mâna, ridică parbrizul şi porneşte. În acea clipă, puştiul scoate un pistol şi trage un foc spre ei. Din fericire, n-a făcut decât să găurească două geamuri, n-a rănit pe nimeni. După care, pleacă liniştit de acolo, fără să-l mai întrebe cineva de sănătate.

Stelele, bag sama, hotelul nostru (Eldorado, din cartierul Higienopolis!) şi le datorează mai ales pazei eficiente – căci, altfel, patul scârţâie, aerul condiţionat merge hurducăit, nu e mare lux, cu alte cuvinte. Dar serviciul e realmente ireproşabil: lipseşti cinci minute şi când te întorci, camera e dereticată şi aşternutul schimbat. Nu mai vorbesc de faptul că îţi laşi banii şi actele pe noptieră, cobori şi te-ntorci panicat după o oră, când îţi aduci aminte că n-ai încuiat uşa. Alarmă inutilă, nu te-a deranjat nimeni (iar asta s-a repetat  de câteva ori).

Să nu uit: o zi în camera de două paturi, în care mă lăfăi de unul singur, face şaizeci de dolari. Cu mic dejun inclus. Copios, în treacăt fie spus - şi asta, mai ales datorită mulţimii de legume şi fructe, de care habar n-avem ce sunt şi cum le cheamă, dar sunt delicioase.

Chiar în timpul sejurului nostru în Brazilia se produce un eveniment important: salariul minim garantat saltă, de la 25000 la 42000 de cruzeiros, adică de la 50 la 84 de dolari SUA. Ferice de cei care-l au, căci şomeri sunt… câtă frunză, câtă iarbă.

În timpul liber pe care mi-l lasă punctele obligatorii din program, peregrinez, împreună cu colegii din delegaţie sau cu noii mei prieteni localnici, prin oraş. Şi prin magazine, evident. Cu ocazia aceasta, realizăm un mic studiu statistic cu privire la costul vieţii în São Paulo. Cu privire la coşul zilnic, adică. De comun acord, ajungem la concluzia că nivelul cheltuielilor, pentru hrană, este de 6 dolari americani pe zi, de persoană adultă. Adică de 180-190 de dolari pe lună.

Cât despre celelalte… după cum urmează: un televizor color cu diagonala de 51 cm – 375 de dolari; un automobil licenţă Chevrolet cu două uşi, unicul model produs pe atunci de industria braziliană – 2000 de dolari (exact atâta costa şi Dacia noastră în acel moment).

Iar salariul minim e de 84! Simt că mă ia cu ameţeli! Îmi vine să mă proţăpesc în mijlocul intersecţiei de lângă hotel, să opresc circulaţia şi să intonez Internaţionala!

Sentimentele mele se inflamează şi mai şi în momentul când aflu că: salariul de infirmieră (nu de asistentă medicală) într-un spital este de cca 700 de dolari; cel de profesor, de cca 1500; cel de inginer, de cca 3000. Nu discutăm de doctori sau de avocaţi, aceştia sunt liberprofesionişti.

Un asemenea mod de a pune problema ne cam lasă cu gura căscată pe noi, ăştia veniţi din, chipurile, egalitarismul comunist, nu suntem deloc obişnuiţi cu o optică atât de „discriminatorie”.

Cum să-i dai muncitorului necalificat de 70-80 de ori mai puţin decât unui inginer?! Păi, simplu, zice filosofia socială post-colonială: plăteşti competenţa aşa cum merită. Necompetenţa e ieftină, se găseşte pe toate drumurile.

Nu e nici asta o soluţie, ni se pare nouă, celor care n-am fost niciodată colonişti. Ori colonialişti. Chiar dacă necompetenţii nu se-nghesuie deloc la muncă, ci doar la samba, fotbal, trafic de droguri şi prostituţie, nu poţi lăsa chestia asta aşa, adică tratând-o numai cu mijloace poliţieneşti – şi rezolvându-ţi necesarul de forţă calificată de muncă aproape numai cu emigranţi europeni şi asiatici.

À propos: în timpul cât ne-am aflat acolo, am avut de-a face cu funcţionari de la primăria metropolei şi de la guvernul statului São Paulo (care are o suprafaţă ceva mai mare decât România – ca să nu mai vorbim de PIB…) , precum şi cu mulţi oameni de televiziune şi ziarişti. Ce mi s-a părut curios a fost că niciunul dintre cei cu care am stat de vorbă, timp de aproape două săptămâni, nu avea nume cu rezonanţă portugheză. Nici urmă de Fereira, Pereira, Gomez printre persoanele cu, cât de mici, responsabilităţi sau suprafaţă socială cu care am avut de-a face în acest voiaj…

La Memorialul Americii Latine din Parcul Ibirapuera, care găzduieşte şi pavilionul Bienalei, desenat de Niemayer, în ceea ce se numeşte, mi se pare, Sala Tratatelor, se află cinci basoreliefuri din beton înfăţişând, alegoric şi solemn, cam ca la Ateneul nostru, imaginea celor mai importante şi definitorii fapte din istoria ţării.

Drept ghid ne serveşte o tânără şi simpatică doamnă blondă de la Ministerul de Externe (părinţii ei s-au născut, unul în Austria, iar celălalt în Italia, după cum ne spune). Ea ne explică ce-i cu fiecare dintre cele cinci fresce-în-beton: „Iată, acesta e panoul indienilor, adică al indigenilor de dinainte de venirea portughezilor. Acesta, al cuceritorilor portughezi de la anul 1500 încoace. Acesta, al sclavilor africani, aduşi aici după aceea. Iar acesta, al emigranţilor europeni, care au venit începând din secolul XIX. Ei au adus aici industria, comerţul şi cultura.”

După ultima propoziţie, nouă, oaspeţilor, ni se cam taie respiraţia. Nu suntem obişnuiţi să auzim lucruri de-astea spuse de un funcţionar în misie cât se poate de oficială unor vizitatori străini.

http://www.tripadvisor.com/Attraction_Review-g303631-d311965-Reviews-Latin_America_Memorial-Sao_Paulo_State_of_Sao_Paulo.html#LIGHTBOXVIEW

Îmi petrec tot timpul cât mă aflu în hotel în faţa televizorului. N-oi fi ştiind eu portugheza, dar de înţeles înţeleg vreo şapteşcinci la sută, mi se pare, limba fiind foarte asemănătoare românei (de altfel, şi localnicii ne spun că, dacă vorbim mai rar – româneşte, adică – ne pot înţelege).

Ceea ce mă interesează sunt mai ales telejurnalele (în rest, emisiunile celor opt televiziuni locale sunt la fel de kitschoase ca şi cele bucureştene). În special, rubricuţa lor finală, de „aflăm de la Poliţie”. Reporterii televiziunilor braziliene sunt celebri în lume prin promptitudine. Transmisiunile lor sunt chiar în timp real; au căpătat o faimă cam sinistră după ce au transmis în direct sinuciderea unuia care s-a aruncat de pe terasa unui bloculeţ cu zeci de etaje.

În altă ordine de idei, trebuie reamintit, cui nu ştie, că în Brazilia nu există discriminare rasială. Primul lucru pe care l-au făcut cuceritorii portughezi, când au ajuns acolo, a fost să-şi ia neveste indigene.

Dar, în toate telejurnalele văzute de mine acolo, infractorul încătuşat era negru. Iar poliţaiul care dădea interviul (în general, unul cu un grad oarecare, nu un simplu agent de stradă) era japonez.

Sunt mulţi japonezi la São Paulo. Surpriza cea mai nostimă pe care am avut-o pe o stradă paulistană a fost să văd, din spate, un japonez plimbându-se de mână cu fetiţa lui de trei-patru anişori. Când am trecut prin faţa lor, i-am aruncat o privire: fetiţa era neagră-tuci.

Sunt şi foarte mulţi chinezi, cam toate micile dughene din oraş sunt ale lor.

Spectacolul creuzetului etnic în plină fierbere este, probabil, lucrul cel mai fascinant din Brazilia. Amestecul de alb-negru-galben a dat naştere unei rase noi, extrem de sănătoase şi viguroase – cel puţin, la prima vedere. Chipurile de femei întâlnite pe stradă nu sunt neapărat frumoase, uneori aduc mai degrabă a Star Trek, dar adesea au picioare de doi metri…

vezi şi

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=3928

*

Mii de sule şi capsule! răcni căpitanul Nemo, dând de pământ cu laptopul.

*

„Ştire cutremurătoare!” stă scris, de dimineaţa până seara, pe ecranul televizorului meu. Mai curând, curtremurătoare, aş zice. Ba chiar cofleşitoare.

*

Viaţa e ca un penis - simplă, relaxată, balăngănindu-se agale. Femeile sunt cele ce o fac dură! Bancul acesta mi l-a trimis o cucoană care bag mâna-n foc că, de cel puţin 15-20 de ani, n-a mai produs efectul cu pricina asupra obectului acela.

*

Să stăm strâmb în statul de drept.

*

Nea Caisă, în rolul principal din Haiducii lui Treimăgari.

*

Organele puterii nepopulare.

*

De mult mă gândesc la o evocare a cenaclului literar al medicilor V. Voiculescu (fost A. P. Cehov) de pe bulevardul Carol I, fost Republicii, adică din locul unde se află acum Teatrul Foarte Mic.

Cred că acest loc de întâlnire a unei bune părţi dintre membrii Uniunii Scriitorilor de atunci, (care ajungeau, uneori, să fie mai numeroşi, la şedinţele de cenaclu, decât medicii membri en titre), într-o foarte scurtă perioadă de relaxare ideologic-poliţienească, în prezenţa unor scriitori foşti deţinuţi politici - despre care habar n-aveam, pe atunci, că erau aşa ceva, a constituit un fenomen unic în epocă.

Am frecventat cenaclul acesta prin perioada 1969-1975. Şef al său era, pe atunci, doctorul Toma Beuran, radiolog – şi poet, în restul timpului.

Cel care m-a dus acolo a fost doctorul Romulus Dinu, neurolog, autor de proză SF şi co-inventator al Rodilemid-ului, un imunomodulator foarte apreciat, din câte-am auzit.

Pe lângă faptul că medicii sunt oameni culţi, dăruiţi cu acea empatie fără de care meseria lor n-ar putea, pur şi simplu, să existe şi deci, înclinaţi în mod firesc înspre descifrarea misterului sufletelor omeneşti, că mulţi dintre reprezentanţii acestei bresle au fost scriitori (unii chiar foarte mari), prezenţa constantă la cenaclul Cehov/Voiculescu a celorlalţi scriitori, ne-medici, se mai explică şi printr-un amănunt ceva mai prozaic, să nu zic trivial: doctorul Beuran mai era, printre altele, şi şeful Comisiei municipale de Expertiză a Capacităţii de Muncă. Adică, primul care aviza acordarea pensiilor, de bătrâneţe sau medicale.

Asta se întâmpla în anii când, coincidenţă sau nu, îi las pe alţii să lămurească, Nicolae Ceauşescu încă mai conta pe sprijinul ‘telectualilor, iar Zaharia Stancu încă mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor.

Istoria orală, în orice caz, a reţinut că acordarea de pensii unor oameni care n-au avut niciodată carte de muncă, pe considerentul exclusiv că erau membri ai Uniunii Scriitorilor, a fost iniţiativa lui Zaharia Stancu, care se zice c-ar fi avut, pe atunci, un oarecare ascendent asupra lui Ceauşescu. În rest,  gura lumii se cam ferea să spună că majoritatea acestor membri US erau foşti deţinuţi politici, care abia de fuseseră eliberaţi, în 64, din puşcării.

Că Tudor George, în condiţiile astea, fusese dăruit (sau despăgubit… cine-ar putea să se pronunţe?…) cu o pensie de 2500 de lei, iar Ion Negoiţescu, cu una de 4000 de lei – astea sunt detalii pe care le-am aflat chiar de la ei.

Reamintesc că o leafă de inginer era pe la 3000 de lei – iar inginerii, pe atunci, erau printre salariaţii cel mai bine plătiţi… aproape ca miliţienii…

Nimeni nu vorbea, însă, despre puşcării şi Canal (în primul rând, cei în cauză erau de-o muţenie absolută cu privire la subiectul în chestie) - şi abia după ani şi ani am reuşit să înţeleg pe deplin ce era cu Romulus Dianu, de pildă, sau cu Ion Negoiţescu, pe care i-am cunoscut acolo.

Acolo (şi la celebrele Singapore din Rosetti şi Podgoria de pe Magheru) am mai avut ocazia să-i cunosc pe Tudor George, celebrul Ahoe, pe Cezar Ivănescu, Florin Pucă, Virgil Mazilescu, Dinu Flămând, Romulus Vulpescu, Otto Stark, Pan Izverna, Victor Săhleanu, Violeta Zamfirescu, Banu Rădulescu, Adrian Rogoz, Viorica Huber, Mircea Ciobanu, Constantin Abăluţă… şi câţi alţii, de care nu-mi mai amintesc…

Nu-mi mai amintesc, de pildă, numele întreg al unui domn Porumbescu, care, prin 1971 sau 1972, mi-a dat să citesc primele cincizeci de pagini, dactilo, din “Planeta domnului Sammler” de Saul Bellow, pe care începuse să-l traducă. (Fragment ce se pare că ar fi fost publicat, ulterior, în revista Secolul XX, după cum îmi atrage atenţia vechiul meu prieten Daniel Suceava – la rândul lui, frecventator, pe atunci, al cenaclului medicilor.)

Efectul a fost pur şi simplu zdrobitor, mucosul care eram nu îndrăznise până atunci să-şi imagineze că se poate scrie aşa, că monologul interior, că peisajul interior fără pic de “iepică”, cum o alinta Paul Georgescu, pot fi mai palpitante decât un roman de Simenon…

Paranteză: la fel de devastator a fost, în 2008, şi efectul traducerii publicate la Polirom, pe care-am dat buzna s-o cumpăr, cu gândul la fericirea ce-avea să mă aştepte când voi fi citit, în fine, întregul roman. Încă de la primele pagini (6-10), am dat de formulări ca astea: “băgă în priză ochiul electric” (adică reşoul); sau “cauciucurile grase luară curba” (asta voia să însemne “cauciucurile groase”?); sau “privilegiile şi libertăţile barbarismului sub protecţia ordinii civilizate” (acolo unde voise să spună “sălbăticiei” sau “primitivismului”); sau “acceptarea descinderii sociale” (în loc de “declasării” sociale); sau “cârlionţii făceau crize” (pentru a spune că filamentul reşoului electric s-a încins şi apa clocoteşte !)… Probabil că cei doi aşazişi traducători nu sunt vorbitori nativi de română – şi încă şi mai probabil, onorariul lor a fost unul mizerabil… spre inexistent… ca pentru studenţi din Republica Moldova… cu pretenţii modeste… dar ce vină am eu, care-am dat fro patruzeci de lei noi pe şmecheria asta analfabetă ?…

Dar, în fine, să nu ne iuţim… şi mai ales, degeaba…

De fapt, tot ce voiam să spun era că susnumiţii nu se numără printre cei care au “rezistat prin cultură”. Ei doar au creat-o…


Counter instalat la 13.02.2023


MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete), Lulu (Dragoş Galgoţiu) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.

Counter instalat la 25 august 2022