serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940
și depanatorii lor
*
August 2017:
A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?
*
COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.
*
Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.
*
În gara Oradea e loc pentru toată lumea.
*
Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.
*
Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!
*
Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.
*
Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.
*
Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.
“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.
*
Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.
*
2015:
Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…
Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !
De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?
*
WWII pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor
poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs
*
“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.
*
Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.
“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”
TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne
Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov
*
În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.
Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.
Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.
- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.
Nu vă mai spun ce încântat a fost.
*
11.09.2020:
Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.
Sună cunoscut?
“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.
*
SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT
Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.
Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.
Oculte pe dracu’. Zi-le “inculte” - şi-o să fii mai aproape de realitate.
*
Iar am primit o scrisorică de la fisc. Cică eu aş fi “persoană fizică”. Uşurel, băieţi, fiţi atenţi cum vorbiţi cu mine: eu sunt persoană fizico-chimică.
*
ACTE DE SĂRĂCIE
Chiar în acest moment, Antena3 prezintă ca pe o extraordinară descoperire bănculeţele cu “fii ca Ion”, respectiv “nu fi ca Ion”, de care e plin internetul, de câteva săptămâni bune. Cu alte cuvinte, zmeii noştri TV (nu numai ăştia de la A3) utilizează folclorul - mai mult sau mai puţin anonim şi colectiv - în mod abuziv, prezentându-l drept creaţia lor, drept proprietatea lor intelectuală. Asta se cheamă “acte de sărăcie”. Jalnice furturi mărunte. Găinăreală.
Concluzia? “Ioane, nu fi ca Antena3. Ioane, zi-i ceva de dulce!”
*
Ardei gras violat cu chimicale, producţie autohtonă
(Teratologie: ştiinţa despre monştri şi monstruozităţi)
Stiţi ce-i ăsta? Un ardei gras. Unul cumpărat de la Megaimage-ul de vizavi. Şi anume, unul pe a cărui etichetă scria „produs românesc”.
Înăuntrul său, după cum vedeţi, se află un alt ardei gras, destul de bine dezvoltat. Formidabil, ardeiul nostru gras e însărcinat! E gravid!
Încep să pricep ce avea în cap Arghezi când a scris că virgulă „cartofii sunt lehuzi”!
Marele poet a văzut chestia asta numai cu ochii închipuirii, dar eu o văd cu ochii mei cei simpli de cumpărător. De cumpărător nedus la biserică, prozaic şi cârcotaş, care se înfioară la gândul tratamentului sălbatic aplicat bietei plante pentru ca s-o aducă în starea asta monstruoasă. În afară de asta, trebuie neapărat să spun că monstrişori de genul ăsta n-am cumpărat doar o dată de la Alimentara, mi s-a întâmplat de vreo patru-cinci ori în toamna trecută. Ăsta nu mai e accident genetic, mai degrabă e specie nouă.
Şi legumele pot fi torturate, nu-i aşa? Adică, le poţi îndopa cu nitriţi şi nitraţi până nasc pui vii, precum găina lui Cristoiu!
Iar asta, fără ca ele să fie, propriu zis, organismele modificate genetic de care facem noi atâta caz…
Pentru a obţine OMG-urile ce ne fac să-i înjurăm de mamă pe Merkel, Obama, Uniunea Europeană şi pe cine ne mai vine nouă la gură, e nevoie de hoarde de savanţi, de institute de cercetări şi de fonduri uriaşe.
Pentru a obţine, însă, merele, roşiile şi ardeii graşi ai otrăvitorului public de la noi, îţi trebuie doar un pic de Ethrel – şi altele ca el, la fel de ieftine şi accesibile producătorului autohton.
Iar Bizonul Naţional n-are decât să se-ntrebe, ca boul, de ce s-a îmbolnăvit de cancer… că doar s-a ferit… şi n-a mâncat decât fructe şi legume de la noi…
O probă nostimă de „funie în casa spânzuratului”: ADEVĂRUL vorbeşte despre agramaţi şi analfabeţi (vezi mai sus) – aşa, în general, fără exemple concrete, sau mai exact, fără a indica sursele, locurile de unde au fost ele adunate. În ce mă priveşte, om cu inimă largă cum mă ştie tot Facebook-ul, m-am gândit să contribui şi eu cu ceva, cu un exemplu identificabil, de pildă (ştiţi, precum căţelul plin de intenţii bune din Trei într-o barcă de Jerome K. Jerome, care, văzându-i pe cei trei că fac ciorbă punând în oală cam tot ce-au găsit comestibil prin jur, vine şi el cu un şobolan mort). Ce vină am eu dacă exemplul cel mai zemos pe care l-am avut la îndemână provine de la aceeaşi prăvălie ?
E vorba de articolul TRUPA de Oana Stoica (în DILEMA VECHE nr.589/28 mai 2015, pag.17 – DV fiind, cum bine se ştie, o publicaţie a trustului Adevărul). În cronica teatrală care este acest articol dăm peste cuvântul “parşivitate” – cea mai suprarealistă altoire a unui sufix cu vagi conotaţii savante pe o “vorbă proastă”, pe un cuvânt plebeu, de curată mahala.
Ehei, să fi fost eu vreun coleg al autoarei, ce psihanaliză i-aş mai fi tras pornind de aici… Dar nu sunt, aşa că mă limitez la a-mi aduce aminte că, aşa cum am mai spus-o, n-am mai dat peste un termen atât de zglobiu de acum vreo treizeci de ani, când am citit în Sportul popular cuvântul “acerbitate” – adică unul din categoria celor ce le auzi o dată în viaţă. Dacă nu cumva născocitorul are bafta de a fi copiat de alţi telectuali de acelaşi calibru.
În continuare, dăm peste altă înţelepciune: ”partituri dificile, în felurite estetici “ … O fi vrut să spună “în felurite maniere”, sau “în felurite stiluri”, Mi-e greu să cred că s-a referit la estetica lui Lessing, sau a lui Croce. Sau, Doamne fereşte, la a lui Georg Lukács !
Şi când te gândeşti că micuţa creatoare de la DILEMA VECHE e critic de teatru…
Ce vreţi, meseria asta se învaţă mai uşor decât limba maternă…
*
Şi la Iaşi se vorbeşte una dintre cele mai ciudată limbă română.
În 1997, am făcut un scurt voiaj în nordul Europei, ca să văd, împreună cu alţi colegiziarişti, cum funcţionează democraţia la ea acasă.
În toate discuţiile, gazdele ne spuneau : voi ar trebui să aveţi o lege care să facă asta şi asta…
Noi ne uitam unul la altul şi râdeam: păi noi avem de douăzeci (sau de o sută) de ani legea asta.
Iar vikingii rămâneau ca la dentist : atunci de ce nu merge treaba la voi?
Săracii danezi erau atât de nevinovaţi, încât nu reuşeau să priceapă că poţi să ai toate legile din lume… şi să te ştergi cu ele la …nas…
Altă deosebire importantă : ne aflăm în redacţia principalului ziar din Iutlanda, provincia nordică a ţării (parcă mi-amintesc că de Jyllands Posten era vorba, dar n-aş putea să bag mâna-n foc). Gazdele ne pun în faţă ultimul număr, “cald”, abia ieşit din tipografie. Pe prima pagină, mare, o poză color a unor ronduri de flori, la intrarea într-o viluţă unifamilială, aşa cum sunt aproape toate casele la Aalborg, capitala provinciei. Şi un titlu mare : GRĂDINA DOAMNEI NIELSEN ARE O NOUĂ ÎNFĂŢIŞARE.
Şi ce mare brânză? îmi vine să întreb – dar mă dezmeticesc la timp şi-mi ţin naibii gura. În aceste locuri, incomparabil mai apropiate de Polul Nord decât Mizilul, e realmente mare brânză să ţii în viaţă câteva biete floricele. Asta, chiar dacă peninsula e scăldată, pe latura dinspre vest, de Curentul cald al Golfului. Aşa că presa “defilează“ chiar şi cu o doamnă Nielsen absolut oarecare.
Părerea noastră, a musafirilor de la Bucureşti, e că, prin partea locului, chiar n-ai despre ce scrie, aşa-i de liniştită viaţa pe acolo : oamenii se duc la muncă, apoi vin acasă şi fac ce-a zis Voltaire (adică-şi îngrijesc floricelele din faţa casei, de care sunt foarte mândri), apoi, cu ochii-n televizor, îi trag o băută dârză (băutura fiind, de altfel, cumplit de scumpă, din motive de dezvăţat vikingul de trăscău), iar dimineaţă la şase sunt, proaspeţi, în faţa strungului, de parcă seara dinainte s-ar fi scurs în acompaniament de ceai de rostopască.
Îi compătimim cu juma’ de gură pe colegii noştri danezi şi le spunem că, la noi, dacă n-ai un scandal ţapăn pe prima pagină, rămâne ziarul nevândut.
Iar ei ne privesc neîncrezători : teribil ce mai exagerează tipii ăştia din sud-est…
La Aalborg, suntem găzduiţi într-un fost internat, momentan pustiu, după cum ne anunţă funcţionara de la primărie care se ocupă de noi.
Din capul locului, clădirea pare ciudată, plină de camere de supraveghere cum e. Iar mobilierul încăperii ce-mi serveşte de dormitor, încă şi mai şi : nu există nici un şifonier, nici o noptieră, nici un sertar. Numai rafturi şi răftuleţe.
În ziua următoare, misterul se lămureşte : primăria aalborgheză, ai cărei musafiri eram, ne-a găzduit într-o fostă şcoală de corecţie, momentan lipsită de muşterii. De aceea, lipsa dulapurilor şi sertarelor : totul la vedere, ca să nu ne pomenim cu droguri, cuţite sau mai ştiu eu ce.
PS – Într-un singur loc am mai văzut, după aceea, asemenea mobilier : în sala de consiliu a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Unde, categoric, nimeni nu venea cu droguri…
Primăvara la Gernsbach
Dumnezeu s-o odihnească pe Gramatica Academiei …
(Cristian Ghineaîn DILEMA VECHE nr. 423/22.03.2012, pag. 12)
Faptul că romanul À votre santé, poor Yorick! se află de mai bine de doi ani, fără întrerupere,în atenţia publicului din Occident (vezi lista de adrese de mai jos), este, desigur, îmbucurător, atât sub aspectul intereselor mele, cât şi, îndrăznesc să cred, ale culturii române. Prea multe cărţi româneşti n-au fost publicate - şi mai ales vândute -în Vest, pe cât se ştie.
Îndrăznesc să sper că un nume pe o copertă accesibilă oricărui vizitator al Internetului poate contribui - cât de cât - la schimbarea convingerii planetare că, în ţara asta, au existat doar un dictator, o gimnastă şi un fotbalist.
C’est l’histoire d’un bouffon, une tranche de vie d’un Yorick contemporain jeté dans le monde ubuesque de la Roumanie sous Ceaucescu, dans les années‘80, un monde figé sous une chape de plomb, un paradis de la délation. Telle est la toile de fond de ce qu’il est difficile de qualifier : un pamphlet, une satire, un roman sur un avortement clandestin ? Un peu tout cela finalement où l’on passe de l’humour le plus noir et le plus grinçant, à des tirades surréalistes ou des dialogues de roman de gare. L’auteur se joue et se déjoue de la langue de bois, la tire jusqu’à l’aberration. Aucune description précise ne peut avoir la même force que cette émotion débridée pour pressentir cette folie. Un rythme survolté dans l’enchainement des mots comme un mécanisme devenu fou. L’us et l’abus de jeux de mots, d’anagrammes, tout est à lire au deuxième degré. A cela s’ajoute l’inclination bien connue du peuple roumain pour le rire et les jeux de langage en signe de protestation face à l’occupation soviétique puis national-communiste.
Vous trouverez énormément de références dans le texte, références historiques, politiques, littéraires, références indispensables pour tenter de cerner une réalité par ailleurs inénarrable. Le but n’est évidemment pas de donner un cours d’histoire contemporaine ou d’histoire tout court de la Roumanie mais d’approcher au plus près la misère intellectuelle d’une population aux ailes coupées, abrutie de discours lénifiants, ou Kant rivalise avec un petit paquet de beurre. Passe de la fiction au récit témoin où l’imaginaire s’ancre dans le réel ou l’historique.
Ne vous étonnez donc pas, cher lecteur, si certains dialogues suent la poussée d’acné mais le dépassement de l’adolescence ne peut se faire qu’en opposition, à la lumière des différences et des confrontations. Et dans une Roumanie sous l’hégémonie d’une pensée unique et abrutissante, l’exercice est difficile. Et le chemin tortueux passe par la dérision et l’ironie, seules échappatoires. Se glisser comme une anguille insaisissable dans un discours plein de lézards, (l’expression se devait d’etre allusive, conspirative, periphrasique) comme aime l’illustrer l’auteur.
Alors on prend un quotidien gris, de passé et d’avenir sans présent et on introduit un problème de grossesse non voulue au sein d’une politique imposée de fécondation, un peu de Securitate, une louche de dénonciation, 100g de salami, un passage par le théâtre de l’absurde, on mixe tout cela dans une logorrhée totalement débridée peu ponctuée où l’historique s’unit à la fiction et vous voila face à Ica et Dana, et Margot et tous les autres, éléments d’une société en pleine déliquescence.
C’est un texte à lire d’une traite en se laissant bousculer, entrainer dans sa folle sarabande, tourbillon autour d’un profond vide existentiel. Riez, pleurez, puis il vous restera un gout doux-amer qui vous approchera un peu des ces années-la en Roumanie.
Véronique Malengreau- traductrice
- chap. 5 -
Salauds
Arrivé à Bucarest ou La ville de laPoalele Tâmpitei,[1]comme la dénomme Alexandru lors de nos discussions de bistrot, j’ai récupéré mon appareil photo mis en réparation deux mois plus tôt et je suis parti vers le parc Herastrau dans l’idée de faire deux ou trois photos pour le tester. Vers les quatre heures de l’après-midi, il faisait près de trente degrés. Mes pieds s’enfonçaient dans l’asphalte, les mouvements des passants semblaient filmés au ralenti. C’était un jour d’été typique à Bucarest où les nerfs, attisés par le mélange d’odeurs que l’on ne peut trouver que dans la partie nord du parcours de l’autobus 31 et nulle part ailleurs — essence, pneus surchauffés, sueur et déodorants venus de l’Ouest — semblaient prêts à se décharger à tout moment, sans que cela ne se passe néanmoins, à cause de la chaleur qui ramollissaient encore les réactions des asthéniques les plus impénitents.
Je me mouvais comme un automate, pensant même ne plus être capable de penser à quoi que ce soit. J’étais dans des dispositions justes bonnes pour le suicide. J’avais été à l’heure du déjeuner à une audience de Titi Grof, une grosse légume, plus exactement le Directeur de la Direction du Personnel du Conseil Culturel et de l’Education Socialiste, afin de postuler pour un emploi à Bucarest. Mais il me fit comprendre qu’il n’y avait aucune possibilité et il n’y en aurait pas avant deux ou trois ans. Le monde est vaste; je suis jeune et talentueux. S’il était à ma place, il saurait ce qui lui reste à faire, me dit-il en me serrant la main d’un air tendu et me faisant sentir que le pire qui lui soit jamais arrivé à lui, c’est de se réveiller activiste de parti, en voiture noire avec chauffeur avec le grade d’adjudant-major. Quelqu’un devait le défendre lui aussi. Car nous sommes en guerre, n’est ce pas?
Qu’il aille se faire voir Titi. Personne ne se suicide à quatre heures de l’après-midi, d’autant moins par une telle chaleur. Le parc Herastrau était désert; il semblait que tout souffle humain se soit réfugié dans les barques et pédalos qui tanguaient de-ci de-là sur le lac. Je me suis dit que ces gens étaient masochistes. Payer cinq lei l’heure pour jouer de la rame dans une telle fournaise, révèle une âme d’esclave. On pourrait en tirer l’une ou l’autre blague politique, dans le plus pur esprit querelleur bucarestois.
Sur le rivage, sous un parasol rouge, une échoppe de ballons et trompettes en fer blanc. La vendeuse, une naine bossue au visage hideux, ridé, me regardait interrogative. C’était une vision étonnante: en inclinant un peu l’appareil photo, la figure contorsionnée se profilait large sur fond de géométrie rigide de la Casa Scînteii, au milieu de laquelle les rayons du soleil se reflétaient sur l’eau. Je pris rapidement une photo et me préparai à tourner les talons. La naine me dévisagea longuement. Intimidé, je sortis un billet de dix lei tandis qu’elle me glissait deux ballons dans les mains.
A la sortie du parc, je les jetai dans une poubelle où il était écrit “Gar ez a ville ropre“. Je me demandais si c’était la pitié qui m’avait fait faire provision de ballons, ou un quelconque sentiment de culpabilité — il faut dire que ce n’était pas bien malin de la photographier sans lui demander son avis — lorsque je me rendis compte qu’il s’agissait là de mes derniers sous. Cette brigande gagne finalement en une semaine ce que je me fais en un mois! Quel homme charitable je suis!
Mais puisqu’il me restait des billets d’autobus, ce n’était pas trop grave. En face de Casa Scînteii, je découvris un vieillard extraordinaire. Il était assis sur les marches portant la statue de Lénine, et avait sur le dos un vêtement épais et noir. Il semblait fait de la même matière que la statue, mais en une autre couleur. Sur son front, étonnamment, pas l’ombre d’une goutte de transpiration. Il avait des sourcils blancs incroyables qui lui descendaient jusqu’aux paupières, telles des gouttières enneigées. Un vrai papa Noël, en plein été! Je lui ai demandé l’autorisation de le photographier, ce qu’il accepta allègrement. Il semblait à mille lieues de nous autres terriens, les fesses sur le granit de couleur foncée qui devait brûler comme l’enfer. Un milicien s’approcha à pas sautillants:
— Vous êtes étranger? me demanda-t-il.
— Oui, lui ai-je répondu machinalement.
— Comment se fait-il dès lors que vous parliez roumain?
— Et vous, pourquoi m’interrogez-vous en roumain?
Le représentant de l’ordre demanda à voir mes papiers et se calma lorsque je les lui eus montrés.
— Pourquoi prenez-vous des photos de ce misérable? Pourquoi pas plutôt des bâtiments ou des monuments? Ou encore le parc? C’est plus esthétique!
Je l’ai remercié de ses conseils et suis parti, ravi d’avoir pu tirer le portrait du Père Noël. J’en riais tout seul dans l’autobus. Ce dindon avait l’étoffe d’un rédacteur chef. J’en entendais encore les conseils, formulés dans les mêmes termes, même si ceux-ci possédaient plus de bouquins que ce vigile de la Casa Scînteii. On n’y peut rien, l’appareil photo est une machinerie athée, qui n’a jamais appris les chants d’église et qui, dès lors, n’enregistre pas ce qui doit être mais ce qui est. C’est pour cette raison que le photographe ou le reporter est une personne tellement antipathique, une créature tellement suspecte qui doit être mise au pas afin qu’elle ne voie pas n’importe quoi. Les photographies sont “insolentes”. Mais la réalité, est-elle pudique? Les films et les livres que je n’ai pu voir ni lire avaient le défaut de “présenter notre réalité vue de l’escalier de service”, comme le dit un jour Ciomâga à propos d’un film de Daneliuc. Le tov[2]ne sert que la façade. Sans escalier de service, il est difficile de comprendre la façade et, à l’époque, je cherchais encore à comprendre. Ciomâga aurait-il un jour cherché à comprendre quoi que ce soit? Aurait-il jamais fait autre chose que de tirer la langue dans un défilé au pas de l’oie? Et finalement, en Orient, il y a deux ou trois mille ans, c’étaient des eunuques qui étaient les administrateurs des grands empires. Ou ambassadeurs — et laissés gravides de “l’image du pays au-delà des frontières”
- - - - - - -
[1] Jeu de mots: la ville de Brasov est aussi surnommée “la ville de Poalele Tâmpei” – au pied de la montagne Tâmpa (et non “Tâmpitei” càd idiote, allusion à Elena Ceaucescu).
[2] Tov : abréviation commune pendant les années communistes de “tovaras” (camarade)
LE PÈRE DE L’AGNEAU ÉTAIT LE LOUP
- un roman roumain en version française -
Le père de l’agneau(roum. Tatăl mielului, ici avec un nouveau titre) a paru pour la première fois, à Bucarest, en mai 2005. Il a été accompagné par cette courte présentation :
On connait des cas - attestés par des papiers d’état civil, dans les dernières soixante ans - quand le loup mit enceinte la brebiette. Et il ne l’a dévoré qu’après la naissance de l’agneau. D’un tel cas parle le livre ci-présent. Et aussi d’une fille qui a eu le …privilège d’un avortement en conditions absolument légales, dans les années ‘80, à Bucarest (où l’ avortement était, en règle générale, puni comme un crime). Et aussi des deux jeunes gens qui étaient habitués ne respecter rien - au temps où la seul chose à respecter était le nom Ceauşescu.
Outre les cris d’indignation (un commentaire paru enArca,une revue littéraire d’Arad, à l’Ouest de la Roumanie, trouvait, par exemple, qu’il est impardonnablement ironique envers l’Ancien Régime, féodal-communiste, roumain), Le père de l’agneaua eu aussi la chance de se voir présenté ainsi comme suit :
Sous un titre loin de la saveur du livre, la misère sentimentale des temps du Ceauşescu, traitée vaillamment à grande vitesse, en peu de mots, avec ardente insolence. Car “à Bucarest tout est si chaleureux-humain que rien n’est scandaleux”. Pour de bon, dix fois plus dur et plus cynique que Beigbeder, entre nous soit dit.
(Radu Cosaşu en Dilema Veche № 102, 6 janvier 2006)
NB
1 - Le père de l’agneau a paru un an avant le film 4 mois 3 semaines 2 jours (Palme d’Or à Cannes en 2007). Le lancement du livre a eu lieu à 31.05.2005. Le même jour, il a été largement commenté et en détail présenté (spécialement sa couverture, voir une variante là-dessus) à la Télévision Roumaine chanel 1 (TVR1).
2 - Le titre actuel du livre évoque un moment de cette histoire: le personnage du raconteur, qui est un homme de théâtre, a un cauchemar: une nuit, il se trouve dans une fosse qu’ill fouille. Au-dessus, sur le bord de la fosse, est assis le secrétaire pour la Propagande (de l’organisation locale du Parti Communiste), avec un crâne humain dans sa main, dans lequel il verse du whisky d’une bouteille Johnny Walker, en invitant le raconteur boire une gorgée à la santé du pauvre Yorick.
I couldn’t go back, to Bucharest, because I hadn’t succeeded in finding myself a job. I had wasted almost entire summer dancing attendance at Titi Grof and the only thing I’d gained was the suggestion of buzz off Romania. I just couldn’t do that, because, as I found out in the meantime, I could be set free provided that I returned the scholarship and tuition, some forty thousand lei, so I’d heard. Of course I didn’t have this kind of money. And then, what could I possibly do in a foreign country – with my profession, without speaking well enough any widely used language and going out there with no money in the pocket ? Where would I have been a “newspaper man”, else than here? So I returned wisely in my temporary small town, by the end of August. Nothing lasts as a provisional state.
My room was shining clean, the bed-sheets were, nicely starched and arranged, in the wardrobe, and on the table it was reigning a vase with yellow, almost dropped, flowers. I called Dana. She didn’t seem too surprised that I had returned before the end of the holiday. She told me she had renounced for a while at my studio flat, because her mother was hospitalized, with hepatitis. Someone had to take care of her brothers, as well. She had missed me, she was going to visit me in the next afternoon, even if she couldn’t stay for more than an hour or two. And she had something very important to tell me. What could be this important news she had for me? Could that be more important than my return with my tail between my legs?
I didn’t have much to do that afternoon. I called Alexandru, who had a good news for me, too, he didn’t want to tell me about it on the phone.
What I didn’t know and I found out on this occasion was that Alexandru not only chatters about music, but makes it as well. He had send, in spring, three choral pieces at a composition contest, at Tours, in France and he had just received the envelope with the organizers’ congratulations: he had received third prize. He was the youngest prizewinner; on first rank was a Frenchman, and on the next, an Austrian man. I embraced him and I opened the bottle of vodka he had brought.
- I passed today by the Culture Committee, I wanted to inform them about the prize, but they already knew. They told me that next week it would be a contest for the position of musical secretary at the Philharmonic Orchestra and they made me write at once the registration application. What a pity it turns up to be the very day of prize award in Tours.. they invited me, but I won’t be able to go.. I don’t even have a passport… Even if I’ve received the envelope in time, couldn’t I possibly go, issuing a passport takes I don’t know how many months…
Apart this miserable coincidence, he was happy: I’ve never seen him so peaceful, he wasn’t the scraggy neurasthenic anymore that I used to know, throwing some wickedness every time he opened his mouth. And he succeeded in contaminating me.
How well and how identical, even if quite from opposite reasons, two young artists are able to get drunk in some summer afternoon lacking other perspectives! Having arrived by the middle of the bottle, Alexander’s serenity was gone, while I was laughing like dumb of all his buffooneries. We sang together “who passes by Dry Valley and round a tree empties his belly?” and “doctor, I feel something lethal here, in the region of my being, during the day the sun is beating and during the night my feet are stinking”, we also sang “futile blue, silly blue” and “where did you go, dear dinosaurs? why did you go, dear dinosaurs” on the melody “Republic, grandiose hearth”. Then, he recited me from Ceausescu’s speeches, whom he imitated quite well, and afterwards we began to tear to shreds everybody in town, firstly Vuţă Marin, whom he was calling Dick Ultramarine. I was more reserved as regards this subject, I had something in common with him, hadn’t I, he was Margot’s husband, what the hell, only that Alexander, he did not say why, was quite angry on him, this was obvious. And the master of the school where he was teaching, who’s name was Propertius Cocârlă, he called Propârţ. And Ceausescu as well, after all these.
-You listen…everything has been like it has, until I heard on the radio the beloved Leader saying that it shouldn’t be allowed the “instauration of meritocracy”. At that point I felt as if the earth is overturning on me: well, my only God guiding me was the idea of succeeding basing on my merit, this was my God – well then, here it came Nietzsche – Willy from Scornicesti to tell me that God is dead! And he was not joking. Then I realized that the fact of asserting yourself, in some way, outside the Party makes of you like being a nigger in South Africa, or being a Jew in Hitler’s Germany. All that is left for you to do is sit quietly and wait to be taken to the gas chamber.
-Take it easy, I reassured him, they don’t send there composers thatgained prizes at Tours, ‘cause the West knows them. Then, I told him about the flop I had in Bucharest and that I was going to stay, possibly, many years to come in his wonderful town.
-Don’t be sick at heart anymore, not everything is lost… Just the essential,that’s how he encouraged me.
-I have to take it philosophically, haven’t I?
-So to say, artistically, Alexander clarified me. Artistically, followed by folkdances. Like it’s at the Cultural Centre.
In that very moment, God gave me an inspiration. I grabbed some sheets of paper and I began to write.
-What got into you, master, responded Alexander, do you want to show me that you graduated the literacy classes?
-I’m writing a play for the stage, I grumbled. Something like… a short one.Kind of an intermezzo.
-Give it to me.
I hadn’t time but to write a few lines of directing indications, sort ofsomething like that:
Place: Greenland. Not to have words.
Scenery: A small poster upon which it is written, in Arabic language, the word “Greenland”.
Stage props: 2 pots of yoghurt (full) and 1 teaspoon.
Characters: Ionescu 1 and Ionescu 2 (Where there are joined two human beings, we can talk about a society – quote from I don’t remember whom).
-Promising, makes Alexander. But why are you so oversimplified? Couldn’tyou just name them Eugen Ionescu and Nae Ionescu? And aren’t you going to put it a title? You could call it “Gloomy intermezzo”.
-Excellent. Let’s call it “Gloomy intermezzo hyphen With yoghurt”. And Itake out from the refrigerator the two small pots, I take also a teaspoon, and then I declare that Alexander will be N. Ionescu, and me, E. Ionescu.
Then,
EI comes from the rear of the stage, slowly and working musingly with the teaspoon through the yoghurt, followed by N.I., who also keeps in his hand a yoghurt pot, but he has no teaspoon.
EI:There comes a time in the life of any man – of any man who writes, I mean – when, after (he shows to t
Cărţile THEKA pot fi găsite în librăriile bucureştene Eminescu şi Muzeul Literaturii Române. Cititorii din România le pot comanda telefonic sau prin E-mail direct la editură – urmând a le primi cu autograf, dacă doresc. Preţurile, pentru cumpărătorii din România, sunt cele de mai jos.
Pentru cumpărătorii din alte ţări, preţurile în valută vor fi comunicate în urma solicitării acestora.
Autorii mulţumesc cu anticipaţie doritorilor de cărţi româneşti.
versuri
deAristide Mircea
Bucureşti, 1996
80 pag., 14 / 21 cm
EPUIZAT
publicistică teatrală şi politică
de Dan Predescu
Bucureşti, 2001
152 pag., 14 / 21 cm
Preţ Bucureşti :18 lei
Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei
1
Cine a mers, în ultimele două decenii, la teatru va citi cu încântare cartea lui Dan Predescu şi o va pune cu grijă – pentru nostalgice lecturi viitoare – în cutia cu flori presate, bilete de cinema şi programe de spectacol. Sunt cronici teatrale şi interviuri scrise în perioada 1978-1998… Câteva au rămas …inedite din pricina interdicţiilor politice suferite fie de autor, fie de preopinent (aşa cum este cazul interviului cu extraordinara actriţă Liliana Tomescu, comandat de revista Teatrul şi realizat în aprilie 1980, dar nepublicat, deoarece, la foarte scurt timp după predare, Liliana Tomescu a plecat într-un voiaj în Danemarca, iar “uzanţele” vremii cereau ca materialul să aştepte în sertar întoarcerea pe meleagurile româneşti a persoanei – n-a mai fost cazul). Sunt cronici adevărate, scrise un profesionist … pagini din care, la vremea aceea, spectatorul de teatru înţelegea demersul artistic, lămurindu-şi elemente pe care le-a neglijat în timpul celor două ore petrecute în sala de spectacol, sau, dacă le citea înainte de vizionare, îşi putea forma un orizont de aşteptare care, confruntat cu realitatea scenică, suferea destul de puţine modificări.
Măgari interpretând Carnavalul din Veneţia
de Marina Boiangiu
Lumea Magazin , Bucureşti, nr. 9/2002, pag. 46
2
Dan Predescu, o spunem cu bucurie, are instinct critic. Simte valoarea. Diagnostichează precis. E temerar, nu o dată. Nu face temenele politice (lucru important, mai ales înainte de 89!). Iubeşte polemica şi, spre a transforma cronica de teatru într-o lectură agreabilă, o condimentează cu note de subsol anecdotice. Teatrologul e bătăios: calitate admirabilă! (cu oricîte repercusiuni neplăcute i-ar urma).… Cartea este vie.Incitantă.Cu opinii juste şi suspiciuni ce pot scandaliza.Ergo,meritămediatizată.Noi am făcut, aici,un pas…
Intuiţie şi anecdotică
de Bogdan Ulmu
Convorbiri literare, Iaşi, iunie 2003
poeme elementare
de Dan Predescu
Bucureşti, 2003
80 pag., 14 / 21 cm
Preţ Bucureşti : 18 lei
Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei
1
Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” (condus de criticul Alex. Ştefănescu) … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu (implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu (Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu (Bucureşti).
Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5
2
Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex. Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.
Tinereţea cuvintelor
de Elena Zăvoianu
Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4
3
A vă reproşa una şi alta ar fi o greşeală, o lipsă de tact, o zădărnicie, o adresare patetică şi fără puterea de a convinge un semen gata convins…
Se profila o cioară cu trei aripi
Pe staniolul zorilor dogmatici…
Sărmană cioară, vai,
delicvescentă cioară…
spuneţi în aproape cel mai scurt poem al dvs. Aur şiargint, întâmplarea făcând ca la el să vă deschid cartea şi să mă conving repede că întregul rău e de neevitat, pentru că şi răul poate fi, doldora de merite, o lecţie de artă. De la titlu la motto-ul din Tagore, apoi sumarulplus dedicaţiile, subtitlurile cărţii-manuscris, apoi versurile, fiecare în parte, de atâtea ori glorificând o măreţie neagră, toate acestea m-au convins că locul lorcel mai potrivit după lectură este pagina de revistă şi raftul bibliotecii.Şi totuşi, sunt cuvinte, cuvinte doar, nu viziuni, cu convingeri, nu scârbele asasine de care suferim, cuvinte numai în textele dvs. care ar putea fi înlocuite cu termeni civilizaţi, la fel de elocvenţi, dar nu atât de urât mirositori.
Constanţa Buzea
România literară nr. 6 (12februarie 2003)
4
Am să ofer aici, drept consolare, o altă voce poetică, poate un poet tot atît de necunoscut, dar care pe mine m-a convins cu mesajul său autodevorator. E vorba despreDan Predescuşi placheta sa de versuriPlacenta de gheaţă, care are o respiraţie septentrională, venind şi el ca formaţie din placenta shakespeariană. Poetul este mai mult decît glacial, este apocaliptic, dar un apocalipsis de o sinceritate hamletiană ce face trupul şi umbra să fie asemeni, cum spunea Eminescu.…Poetul e un spaţiu-tampon între cer şi pămînt, „doi străini” (Arhimede), consolîndu-se cu ideea că: „Eu sînt Achille / cel cu o sută de călcîie/ - măr jupuit/ şi dureros în frig - / eu sînt Achille/ şi nu ştiu să alerg”. Dilemic, sceptic, sentenţios, fatalist, e gata să încarce „o bandă nouă-n mitralieră” (Fericirea generală). Mai mult, acestei viziuni eshatologice îi adaugă multă autoironie, mult umor, ca înIdioţiilui Lars von Trier. Predescu îşi autodevorează obstrucţiunile din el însuşi, e sincer pînă în măduva cuvintelor, se descărnează în faţa cititorului făţarnic, citîndu-l pe Baudelaire, pe orbecăitorul Ahasveros, care smulge măştile şi lasă aerul să vină proaspăt. …
Grid MODORCEA
Tricolorulnr. 1585 (16.06.2009)
versuri
de Cristiana Tudor Eremia
Bucureşti, 2004
140 pag., 14 / 21 cm, cu prezentare de D. Predescu pe coperta 4
EPUIZAT
Ordinea de zi
e anunţată!
E bogată…
Şi orele trec
Şi orele nu trec…
Eu vreau să plîng,
iar în ordinea de zi
nu e trecut
plînsul meu.
Cam aşa sună poezia Cristianei Tudor Eremia, într-unul din momentele ei bune, amintindu-ne de lirica românească discret-protestatară a anilor 70-80 („discret”, respectiv cu gura închisă, vreau să spun), dar şi, surprinzător, de Brecht, atunci când acesta, referindu-se la o stare de lucruri foarte asemănătoare, cea din Germania anilor 20-30, vorbea despre „ordinea care domneşte într-o ladă goală”. Uneori mimată, alteori nu, în versurile sale e multă candoare, inclusiv stilistică. Fiinţele prevăzute cu simţ critic (sau măcar suspectate de aşa ceva), preocupate, vorba ‘ceea, de influenţa ceva-ului asupra cuiva-ului, vor strâmba din nas. De pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când vreo câţiva hiper-esteţi de la Paris (întâmplător, printre ei se aflau şi doi-trei dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale – da, şi ce-i cu asta?) au hotărât că sentimentalismul e semnul distinctiv al mârlanului, al neamului-prost, ne ferim de el ca de dracu’. Ba chiar putem zice că atâta ne ferim încât nici imaginile de abator pe care le vedem zilnic la telejurnal nu ne mai impresionează. Ei, esteţii, ne-au învăţat că intenţiile bune fac literatura proastă (uitând să ne informeze dacă reciproca e, cumva, adevărată).
Bune, rele, nu contează, poezia nu se face cu intenţii, ci cu altceva. Pe deasupra intenţiilor, pluteşte, precum Duhul se poartă pe deasupra apelor, ea, Expresivitatea.
D.P.
roman
de Dan Predescu
Bucureşti, 2005
130 pag., 14 / 21 cm
Preţ Bucureşti : 18 lei
Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei
1
Autorul descrie, cu o sinceritate dezabuzată, stilul de viaţă umilitor şi lipsit de orizont din timpul comunismului. …Iată, ca exemplu, mărturisirea unei femei însărcinate, care urmează să nască împotriva voinţei ei, pentru că aşa a hotărât, dictatorial, Ceauşescu: “O urăsc. E o bucată din mine pe care-o urăsc. Ceea ce creşte acum în mine nu sunt nici eu, nu eşti nici tu, [partenerul ei de dragoste, n.n.] nu e nici copilul nostru. Port în mine ceva pervers şI bestial, ceva obscen, pătruns în mine fiindcă aşa vrea Ăla.”
Alex Ştefănescu
România literară nr. 20 (25 mai 2005)
2
Cartealui Dan Predescu pare a fi o scriere autobiografică, alcătuită, după cum spune chiar autorul, “din amănunte care nu merită cine ştie ce atenţie, neinteresante din mai toate punctele de vedere”. “Trăirile” pe care ni le propune autorul sunt “cu totul lipsite de importanţă pentru tot restul lumii”. Atunci, dacă este conştient că “cele trăite” sunt interesante doar pentru el (naratorul), de ce ni le propune şi nouă spre lectură?
Horia Ungureanu
Arca, Arad, nr. 7-9 / 2005
3
Sub un titlu departe de savoarea cărţii, mizeria sentimentală de pe vremea lu’ Ăla, tratată în viteză vitează, cu aprigă şi binefăcătoare obrăznicie. Căci “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“. Pe bune, de zece ori mai tare şi mai cinic decît Beigbeder, fie vorba-ntre noi.
Radu Cosaşu
Dilema veche nr. 102 (6 ianuarie 2006)
4
“Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…” - motto-ul Crailor de Curtea-Veche care “pecetluieşte” destinul românului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, e parafrazat de autorul romanului Tatăl mielului prin mai domesticul “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“, pus drept ştampilă românului de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În aceste “particularizări generale” Dan Predescu toarnă, parcă grăbit să vomite ce-l roade încă de tânăr, “carnea” Epocii de Aur, una dintre esenţele dictaturilor de stânga: prostia la putere.
Procesul comunismului prin artă
de Petru Ionescu
Euromuseum nr. 3/2007, pag. 116
5
La EdituraBaudelaire din Lyon, sub titlul ÀVOTRE SANTÉ, POOR YORICK !,a apărut, în 2011, versiunea franceză a romanuluiTatăl mielului, în traducerea semnată Véronique Malengreau.
“Aceasta este povestea unui bufon, o bucată din viaţa unui Yorick contemporan aruncat în universul ubuesc al României lui Ceauşescu, în anii ‘80, într-o lume încremenită sub un acoperământ de plumb, într-un paradis al delaţiunii. Cam aşa arată fundalul pe care se desfăşoară acţiunea acestei scrieri greu de categorisit: pamflet, satiră, sau pur şi simplu un roman despre un avort clandestin? Câte ceva din toate astea, un amestec în care treci de la umorul cel mai negru la tirade suprarealiste şi la dialoguri argotice… Un text de citit dintr-o suflare, lăsându-te zgâlţâit, antrenat în sarabanda lui nebună, în acest turbion iscat în jurul unui profund vid existenţial. Râzând, plângând, rămâi cu un gust dulce-amar, care te apropie de acea vreme din existenţa românilor.”, a scris în prefaţa cărţii DnaVéronique Malengreau.
