JURNAL DE CRIME

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/video-scene-ireale-la-costinesti-turisti-incatusati-pe-plaja-s-au-incaierat-intre-ei-dupa-care-s-au-batut-cu-jandarmii-si-politistii-2466709

Amintirile mele de la Costineşti sunt multe şi pitoreşti. Mi-am petrecut acolo vreo douăzeci de vacanţe, dintre care, unele mai lungi de o lună. Majoritatea, în tabără, unde o zi de cazare costa 12 lei. În tabăra studenţească a UTC-ului, condusă de nişte japiţe de activişti şi populată într-o oarecare măsură de studenţi şi în rest, de secretari (de fapt, mai mult secretare) UTC din făbricile şi de pe ogoarele Patriei. Care, ca o răsplată binemeritată din partea susnumitei Patrii, aveau dreptul de a se bronza cu entuziasm pe cele două plaje nudiste de acolo, împreună cu o grămadă de turişti străini.

Ce vreau eu, însă, să spun e că, pe vremea aceea, animale precum cele care s-au bătut acum cu jandarmii nu aveau acces în tabără. Şi ca atare, nici în sat, la particulari, unde tarifele erau mult mai mari. Deci, Costineştiul era curat. Nu vedeai dintr’ăştia acolo.

Ce s-a întâmplat cu el după ’89 – am să povestesc altădată.

https://www.rfi.ro/social-158871-o-regula-nescrisa-ar-fi-ucis-o-pe-gravida-din-botosani-medicul-de-garda-nu-intervenea

2012

Am dat pe un forum, acum câtva timp, de o discuţie foarte interesantă. Era vorba despre creşterea alarmantă a numărului de avorturi la cerere. O doamnă, care se dădea drept doctoriţă, a intervenit declarând că ea n-a făcut niciodată aşa ceva şi nici n-ar face, chiar dacă femeia în chestiune ar fi să crape, deoarece convingerile ei religioase nu-i dau voie.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că, în SUA, primul client al scaunului electric a fost un doctor (sau, mai degrabă, felcer), care a comis ceva de genul acesta. Mai exact, a făcut o jumătate de întrerupere de sarcină unei fete amărâte, care n-a putut să-i plătească toată suma cerută de el – rămânând stabilit ca, în câteva zile, să-i aducă si restul, iar el să termine operaţia. Ea n-a mai reuşit să procure banii, iar câinele a lăsat-o să moară de septicemie.

Sigur, nu-i aceeaşi situaţie. Dar nici prea departe.

-   -   -   -   -   -   -

Aceste câteva rânduri de mai sus le-am scris în 2012. Acum mai am o singură curiozitate: doamna doctor de atunci n-o fi cumva cea de acum, de la Botoşani? Întreb şi eu, nu dau cu parul…

À propos de aceleaşi fapte, o doamnă a emis următoarea remarcă:

- Nu mă duce capul cum un medic în anul 2023 s-a comportat exact ca pe vremea lui Ceauşescu!

La care am simţit nevoia să-i răspund după cum urmează:

- Fiindcă ştie că el e Puterea. Că e un component important al Puterii. Mai exact, cu drept de viaţă şi de moarte asupra prostimii. Asupra masei.

A existat, puţin înainte de 1989, la Slatina sau în altă reşedinţă de judeţ din împrejurimi, o femeie numită Venerica Pătru (atenţie la accent). Ea avea funcţia de prim secretar PCR judeţean, echivalentă a funcţiei actuale de prefect. Ea a provocat un scandal răsunător, care n-a putut fi muşamalizat, ajungând chiar pe prima pagină a Scînteii, în urma unei relaţii adulterine cu alt ştab din zonă. Dar interesant e altceva: în virtutea atribuţiunilor sale de taie & spânzură pe plan judeţean, Venerica noastră a dispus construirea unui bloc de locuinţe ultracentral, cu un singur etaj şi cu apartamente spaţioase şi foarte confortabile, aşa cum nu se făceau în anii aceia la noi. În ele urmau să se mute ea însăşi, şeful tribunalului, şeful miliţiei şi directorul spitalului  judeţean. Nu mai ştiu care din ăştia era amantul ei. Dar nu asta e important: ceea ce trebuie să reţinem e schema exercitării puterii din căpşorul ei. Aceşti patru erau Puterea. Ei erau Stăpânii.

Din aceeaşi schemă, organigramă, fac parte şi doctorii de la Botoşani. Mai trebuie adăugat doar că, azi, blocul acela ar trebui să aibă cinci apartamente. Nu putem lăsa Biserica deoparte, tovarăşi.

ÎNCĂ 1 VENERICA

- https://www.libertatea.ro/stiri/fost-lacatus-mecanic-numit-de-catre-sefa-psd-botosani-seful-celui-mai-mare-spital-din-judet-4608850
- https://stirileprotv.ro/stiri/socant/un-medic-din-urlati-a-cusut-maneta-unei-frane-de-bicicleta-in-piciorul-unui-pacient-zaveam-doua-gauri-in-pulpa-piciorului.html

- https://www.vice.com/ro/article/z3mza8/cazul-femeii-care-a-trebuit-sa-nasca-in-fata-spitalului-din-urziceni

Acum câţiva ani, Ţara, adică Tovarăşu Guvernu, a constatat că nu prea se mai aflau într-însa doctori şi asistente. Căci, momiţi de lefurile neruşinate din Occidentul cel Păcătos, se cam roiseră. Atunci, în disperare de cauză, le-a mărit lefurile, că doar-doar s-or întoarce ăştia acasă. Nu le-a făcut chiar la nivelul celor din Apus, dar, oricum, la unul mult mai mare decât ale pălmaşilor de pe-aci. Aiurea, nu s-a-ntors nimeni, că tot mai dulce le era “exilaţilor” pâinea amară de prin străini. Aşa că noul fond de salarii, mărit binişor, a rămas să se împartă la mai puţini. Aşa că, normal, fiecăruia dintre cei rămaşi – mulţi cu diplome de pe la universităţi-SRL şi competenţi… de sărè cămeşa de pe dânşii – i-a revenit mai mult. La câte unul, chiar foarte mult. …Şi uite-aşa se întâmplară la Urziceni doctori prea puţini şi lefuri prea mari.

NB. Don doctor de gardă n-a putut să se uite la femeia care năştea, nefiind el obstetrician. Când o începe războiul, care nu-i de loc departe, iar lui don doctor o să-i vină, de pildă, unul împuşcat în burtă, ce-o să-i zică? “Nu te supăra, sună la 112, că eu sunt orelist şi nu mă pricep”?

https://ziaristii.com/firele-care-o-leaga-pe-firea-de-godei-patronul-azilelor-groazei-de-la-sfantul-gabriel-cel-viteaz-chiar-si-iubita-acestuia-fusese-angajata-sefa-primarie-cand-fi/

MISTERELE VERDELUI DE PARIS

Chestii pe veci nelămurite:
1. Pentru cine-şi mai aduce aminte: fata omorâtă prin exorcizare, la Tanacu, Vaslui, avea la ea vreo patru mii de mărci germane (sau de euro, nu-mi amintesc cu precizie), atunci când a ajuns la “mânăstirea” exorcistului-fost-fotbalist Corogeanu. Despre ele, ancheta Organelor privind moartea ei n-a suflat o vorbă – luând, chipurile, de bună afirmaţia că biata fată bolnavă îşi plătise cu toată suma asta scurta găzduire într-un sat din împrejurimi.
2. În prezent, presa afirmă că, în chiar noaptea crimei, asasina Loredana Atănăsoaie de la Mangalia a scos bani de la bancomat. De pe un card care, aflăm după aceea, era al victimei. Pe româneşte: crimă în scop de jaf.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26453313-crima-din-mangalia-marturia-socanta-loredanei-ucis-fapt-alina-cea-mai-buna-prietena.html

Pe ce puneţi pariu că şi acest amănunt va rămâne neinvestigat, în cazul de faţă? cu scopul clar, vizibil, de a o scoate iresponsabilă pe criminală.
Aşa cum va rămâne în veci nelămurită şi – de exemplu – identitatea celui/celor care îi furnizau droguri criminalului Vlad Pascu. De reţele nici nu mai discutăm.

Cum puteţi să-i cereţi nenorocitului acela de băiat de bani gata, abia ieşit din balamuc, să nu se drogheze? A propos: cum de mai are carnet de şofer Vlăduţu Mic, abia externat dintr-un spital psihiatric? That is the question, cum obişnuieşte să zică Doamna Dăncilă.
PS. Ministrul a trimis la Vama Veche Porcul de Control. Că acolo e plajă cu topless.
PPS (7,62 mm). Părinţii monstrului – el, celebru cămătar şi ea, samsar imobiliar de mare calibru – dau un soi de comunicat de presă în care vorbesc de ceea ce le “e dat să ducă”. Păi le e dat să ducă agresivitatea şi nesimţirea pe care le-au sădit în sufletul odraslei. Nimic mai mult.

PPPS. Dacă ăla o fi suflet.

https://project-e.ro/2021/07/31/sterilizarea-ursilor-de-ce-ne-prefacem-ca-nu-avem-solutii/

Bună idee - dar uite una și mai strălucită: să înființăm un ONG cu numele de URSULECO, care să colecteze fonduri pentru achiziționarea de prezervative pentru urși.

https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/explozie-puternica-la-o-statie-gpl-din-dambovita-cu-mai-multe-victime-video

Nu ne trebuie nouă război, sărim în aer  şi pe timp de pace.

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/un-tanar-de-19-ani-beat-a-intrat-cu-masina-intr-un-grup-de-sase-tineri-in-alba-trei-dintre-tineri-au-murit-pe-loc-2481389

Încă 3 tineri omorâţi de alt tânăr, beat pulbere. Tradiţionala pălincă.

CUJETARE ESENŢIALĂ

https://www.mediafax.ro/social/doi-litri-de-apa-pe-zi-un-studiu-precis-de-ultima-ora-arunca-in-aer-recomandarile-in-vigoare-21469914

Poţi muri dacă bei doi litri de apă, deodată. Sau trei, sau patru.
Reţineţi că niciodată nu s-a afirmat aşa ceva despre bere.

- Bună ziua, suntem Compania Vodafone.

- Puteți să fiți și Batalionul Vodafone.

- N-ați vrea să ne acordați 5 minute?

- N-aș vrea.

- Ei, atunci vă lăsăm, o să revenim altădată.

- Într-o altă existență, cu plăcere.

Ultima oară când am dat admiterea la IATC București/ Teatrologie-Filmologie, adică în 1973, am reușit datorită unei cărți pentru copii, sunt absolut convins de asta. Una dintre probe era Istoria Culturii – adică o materie de care nici profesorii noștri de istorie din gimnaziu și liceu nu păreau să fi auzit. Pe scurt, dacă știam câte ceva în domeniul ăsta, era categoric din ce mai citisem în timpul liber. Și din Istoria omenirii de Hendrik Van Loon, într-o traducere românească de dinaintea WWII, împrumutată de la o cunoștință de familie. Examenul acela l-am luat grație – în primul și în primul rând – cărții lui Van Loon. Despre care am aflat acum câțiva ani, când a fost reeditată la noi, că e o carte pentru copii. Le-am cumpărat-o nepoților mei.

TRADIŢIUNE

VORBIŢI ROMÂNEŞTE?

https://adevarul.ro/…/batranii-incuiati-intr-un-azil-au…

Băiatul de la Adevărul scrie că a fost “acordată” o amendă. Dragă băiete, amenzile nu se acordă. Se aplică. Exact ca şuturile în cur.

https://www.hotnews.ro/stiri-defense-26449520-ministerul-apararii-anulat-licitatia-pentru-corvete-istoria-unui-esec-strategic-pentru-romania.htm

Nu ne trebuie corvete. Avem curvedete.

CUJETARE DE CINEMATECĂ

În filmele de la Hollywood, când apare o scrisorică, un bileţel, un răvaş scris de o mână oarecare, fie ea a lui Clark Gable sau a Lizicăi Taylor, sau a cui mai vreţi dvs., totdeauna, dar totdeauna! literele sunt toate majuscule, litere de tipar. Analfabeţii dracului.

https://angelacalatoreste.ro/tag/vatican/

Eu cred sincer că în arhivele de la Vatican se află fişa mea de cont la Banca Internaţională a Religiilor, înălţată la Domnul Faliment acum vreo 25 de ani. Şi care, decedată cum e, tot mai stă cu curul pe nişte parale de-ale subsemnatului. Că tovarăşu Statul, când i-a înregistrat decesul, i-a anunţat pe fraierii de-alde mine că-şi pot recupera banii dând BIR în judecată. Ceea ce eu n-am mai făcut, mulţumindu-mă să-i înjur de mămica lor şi pe tov Statu şi pe BIR. Detalii, la tov Dinu Săraru.

Discuţie aprinsă, pe Facebook, despre Tudor Vornicu, vedeta TVR din anii 70-80.

Că, securist cum era, a murit la timp. Nu poţi spune chestia asta decât dacă te gândești că, dacă ar mai fi trăit, s-ar fi legat revista 22 de el. Dar, vă dați seama, s-ar fi legat degeaba, că el tot ar fi pus la cale vreo Antena1TV. Din economiile lui de redactor la TVR.

O amintire: prin 1980 sau 1981, revista lunară Teatrul, al cărei colaborator eram de 4-5 ori pe an, m-a trimis să fac un reportaj despre emisiunea lui Vornicu. El m-a primit destul de amabil, pot zice, m-a lăsat să mă holbez la camerele de luat vederi și la ce mai era pe acolo, iar o machioză chiar m-a întrebat dacă nu vreau să-mi scoată ochii mai expresivi. În rest, bucătăria emisiunii nu m-a dat pe spate, nu mi s-a părut că se întâmplă cine știe ce minuni pe acolo (recunosc că eram destul de snob pe vremea aia, ca urmare a faptului că eram unul din cele doar câteva sute de cetăţeni ai RSR la curent cu filmele occidentale), iar Vornicu nu mi s-a părut o personalitate fascinantă, ci doar un tip autoritar. Așa încât cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în regia de montaj, unde erau mai multe televizoare, pe care se vedeau diferite alte lucruri. Și unde se aflau două doamne arătoase și elegante (”din pachet”). Și pline de haz. La un moment dat, pe un ecran a apărut mutra lui Ceaușescu, care ținea un discurs. Iar atunci, una dintre ele i-a spus celeilalte să lase totul și să-l asculte cu atenție pe Ceașcă.

”Nu te simți, dragă, pătrunsă?” a mai întrebat-o ea. ”Nu, de loc” a răspuns aceea privind cu atenție între propriile sale picioare.

Mi s-a părut singurul moment simpatic din ziua aia.

Tot citesc la postări Facebook de genul “I-am spus lui Iohannis să”, ori “Geoană nu m-a ascultat când”… etc etc. Și mereu mi-aduc aminte de doamna Natalitza Kiritzoaya, custodele Muzeului de Artă Modernă din Pashkany. Care, conducând un grup de vizitatori, le-a spus, arătând spre un tablou, “iar așiesta este un Kicaso”. “Se zice Picasso”, a corectat-o unul din grup. “S-o fi zicând, da’ tu șini kyzda mă-ti ești?” a replicat dumneaei.

https://gandeste.org/analize-si-opinii/paul-gabriel-andrei-ion-crede-ca-libertatea-de-expresie-inseamna-ca-poti-face-orice-in-numele-artei/129003/?fbclid=IwAR2cnaDI8AfUiTmfUnSSfDWzWhcIJCeVCL_mUIiYubTeFDe-6Z9EXDlGyl4

Îmi iau libertatea să-i răspund aici autorului articolului de mai sus. Aşadar:

Dragă Paulică Frânariu

Dacă ai fi fost, cu mine, la un spectacol de la Nottara în care trei tineri actori en vogue îşi aprindeau ţigările, în timp ce în sală se răspândea mirosul inconfundabil de marijuana…

Dacă ai fi fost, cu mine, la un spectacol prezentat la Festivalul Naţional de Teatru, în care cinci sau şase tinere şi drăguţe actriţe începeau să fumeze, iar în sală se întâmpla ca mai sus…

Poate n-ai mai fi fost atât de categoric.

De-aia zic eu: DUCEŢI-VĂ LA TEATRU!

Stăpânirea iar vrea să ia bani de la Cultură. Să ia de unde n-a prea dat. Şi să pună vitregitele “instituţii” să aducă bani la bugetul Ţerii. Apucătura asta nu-i nouă, era de aşteptat din partea unora care n-au prea mers la şcoală, iar la Operă ori teatru, nici atât. De altfel, şi ăi din anii 80 au făcut exact acelaşi lucru – or fi fost babacii ăstora de acum? tot ce se poate. Dar comuniştii de atunci le-au lăsat, chipurile, o portiţă de scăpare artiştilor: să câştige câte ceva pe alte căi. De pildă, în foaierele teatrelor au fost instalate flippere, jocuri mecanice, bunicele păcănelelor de acum. Iar la şedinţa cu conducerile “instituţiilor de cultură şi artă”, unde li s-au comunicat şefilor acestora cele hotărâte de CâCî, directorul Operei din Bucureşti, am uitat cine era, s-a ridicat şi a zis: “bine, dar în cazul ăsta, o să ne permiteţi să dăm spectacole de striptease, ca să mai vină publicul la manifestările noastre artistice”. “N-o să vă permitem aşa ceva”, a răspuns tipul de la Câcî, “dar o să vă dăm voie să editaţi nişte reviste proprii, pe care să le vindeţi la chioşcuri”. Am publicat şi eu de mai multe ori, în paginile lor. De exemplu, în Cortina, Bucureşti, martie 1989, pag. 47 şi ulterior, în Jertfa, Bucureşti, mai 1990. Despre cine încasa grosul paralelor din vânzarea acestora mai vorbim mâine. Povestea e lungă.

*

O altă „oportunitate” pusă la dispoziţia teatrelor şi căminelor culturale din până şi ultimul cătun a fost înfiinţarea de aşazise videoteci. Cu plată, evident. Să ne înţelegem: n-a existat nici o hârtie, nici un act care să vorbească de asta. Dar erau tolerate. Să zicem, semi-legale. O asemenea înjghebare „culturală” consta într-un videoplayer VHS, un televizor uneori color şi câteva bănci de scândură nefinisată. Videocasetele Video Home Systems aveau rezoluţia de maximum 250 de linii (televizoarele obişnuite din casele oamenilor aveau rezoluţia, respectiv claritatea imaginii, de 625 de linii, nici aceea prea grozavă, dar, oricum, mult mai bună) – şi asta, numai dacă erau „la mâna-ntâi”, adică la prima transpunere pe suport magnetic analogic, pe bandă. Dar, cum quasitotalitatea videocasetelor care circulau la noi erau piratate, ele se aflau la a doua, a treia, sau Dumnezeu ştie la a câta copiere şi răs-copiere. Aşa că ce vedeai acolo erau mai mult nişte umbre.

Cum era, de pildă, Zbor deasupra unui cuib de cuci, pe care l-am văzut, prin 1984 sau 1985, la teatrul Ion Creangă din Bucureşti. Sau Ultimul tango la Paris, la Teatrul Naţional. Asta, cu toate că aşa o pornografie n-ar fi avut loc nicicum pe vreun ecran din ţara noastră. Nici măcar la Cinematecă, unde mai scăpa, uneori, câte o peliculă „neconformă”. Ce se întâmpla, însă, cu încasările rămâne un mister. Nu ţin minte să fi căpătat bilet la vreuna din videotecile pe la care am trecut prin anii aceia.

Responsabilii, adică bişniţarii care exploatau activitatea aceasta, erau întotdeauna din rândul „cadrelor”. Mai mari sau mai mici, mai de la ţară, sau din buricul târgului Capitalei. Metodişti de pe la Casele de Cultură, băieţi cu Ştefan Gheorghiul, sau simpli şăfi de cămine culturale din Fundu Ţării. Cei mai mulţi au ajuns bine după Revoluţie. Unul, chiar director general al Televiziunii Române.

Îmi pare rău, dar nu-i mai ştiu pe ăştia tineri. Vorbesc de actorimea şi mai ales, regizorimea nouă, de la apariţia universităţilor-SRL încoace. Am ajuns ca Margareta Bărbuţă. Habar n-aveţi cine a fost. Critic de teatru, traducătoare, ba chiar activistă CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste) la un moment dat. În ‘91, ne-am întâlnit la o premieră, la Nottara. E vorba de Ospăţul lui Balthazar, spectacol pe un text de Benjamin Fundoianu, de inspiraţie biblică. Punerea în scenă începea, ca să zic aşa, încă din foaier, unde pe toţi pereţii erau întinse nişte ditamai cearceafuri cu citate din Biblie.
- Ia te uită, fac eu, asta-i din Ecleziast.
- O fi, zice doamna Bărbuţă, că dumneavoastră, ăştia tinerii, aţi citit mai multe.
Cred că am râs măcar trei zile după aia.

Counter instalat la 29.08.2023

web counter

Conflictele se înmulțesc
pe-ntreg rotundul pământesc…

Orice om cu judecată vede că omenirea actuală nu numai că e cu zgaibaracele în sus (civilizație sinucigașă, polarizare tot mai accentuată – în unele zone ale lumii se moare de foame, iar în altele din pricina îmbuibării, clima grav și pustiitor îmbolnăvită, cheltuieli militare în necontenită și aberantă urcare, chit că Sahara, de pildă, ar putea deveni un veritabil paradis și foametea ar fi eradicată doar cu banii cheltuiți într-un an de statele lumii cu nebunia înarmării pînă-n dinți etc), dar miliardele de truditori ai prezentului atât de mult s-au obișnuit cu atrocea stare de lucruri de pe întreaga planetă, încât în majoritatea cazurilor (situații sufocante pentru întregul viu) nu mai protestează. Cică doar mai rău să nu fie, deși devastatorul rău planetar (poluare furibundă, hrană cancerigenă, aer toxic, apă pe sponci, războaie și lovituri de stat, educație în regres și infracționalitate în progres, decreștinare îmboldită, familia tradițională câș văzută și sodomia-n legi pecetluită) nu poate fi îmbotnițat prin îndelungata răbdare și suferință a celor mulți, ci prin unirea acestora cu zecile de milioane și împotrivirea la netrebnicele politici globaliste, precum foametea, risipa, pandemiile provocate și conflictele militare încurajate, la urma urmei prin mătrășirea tuturor sforarilor și a structurilor politico-economice înjghebate de ei…

De reținut că, de la încheierea celui de-al doilea război mondial, n-a trecut nicio zi fără conflicte militare pe micuța noastră planetă! Din fericire, toate aceste confruntări (în Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie, Irak, Siria, Cecenia, Georgia, mai nou în Ucraina) au fost doar regionale, chiar dacă – direct sau indirect (furnizare doar de armament, tehnicieni și bani) – în cam toate aceste războaie erau angajate marile puteri economico-financiare și militare ale lumii: de o parte Vestul (Statele Unite și aliații lor – NATO, Japonia, Australia etc.), de cealaltă parte Estul (Rusia și îndoielnicii ei aliați din fosta Uniune Sovietică, așa ca nevolnicul Belarus în clipa de față, din Europa – micuța și multdubioasa Ungarie orbaniană, din Asia – Siria, Iran, Coreea de Nord, China, din Africa subdezvoltată și din America de Sud, precum Venezuela cu marile ei probleme interne, asta deoarece ea nu poate să conteze în sensul și la nivelul dorit pe presupușii amici din BRICS, îndeosebi acuma cu prelungitul și istovitorul război pe care-l duce împotriva Ucrainei).

Căci, de la Petru cel Mare încoace și potrivit Testamentului acestuia, necontenit țarii ruși, inclusiv cei roșii (Stalin cu precădere) au urmărit ba expansiunea în Vest (spre Europa nepravoslavnică, căutând prin toate mijloacele să facă vrajbă între francezi și englezi), spre Est (Orientul Îndepărtat) și, mai ales, spre Sud (Transcaucazia, provinciile românești și Marea Neagră, inclusiv strâmtorile Bosfor și Dardanele, astfel încât să o transforme într-un „lac rusesc”).

Numai că de fiecare dată (mai puțin imediat după al II-lea război mondial, când anglo-americanii i-au dat lui Stalin mână liberă în vasta sa sferă de influență), redutabilul tandem anglo-francez, „părintele” celui anglo-american din ultima sută de ani (mai exact de când Statele Unite au devenit principala putere planetară), a izbutit să reteze ghearele rușilor, ulterior ale sovieticilor: războiul Crimeii (1853-1856), care a avut drept consecință imediată pentru noi eliberarea principatelor de muscali, iar în anul 1859, cu sprijinul francezilor și încuviințarea otomanilor, unirea Moldovei cu Țara Românească; războiul ruso-japonez din 1904-1905, care a făcut din Japonia învingătoare (firește, cu un consistent ajutor britanic) și angajată pe calea reformelor moderne – după Restaurația Meiji din 1867 - principalul „actor” politico-economic și militar din Orientul Îndepărtat; „Miracolul de pe Vistula” din anul 1920 sau strălucita victorie a polonezilor în crâncena bătălie cu sovieticii de la porțile Varșoviei; ținerea în șah a Armatei Roșii (din decembrie 1939 și până în martie 1940) de către micuța și curajoasa armată finlandeză, de unde Hitler a tras concluzia că rușii constituie o pradă rapidă prin Operațiunea Barbarossa; destrămarea Uniunii Sovietice la sfârșitul lungului război rece, proces istoric la care a contribuit nițel neizbânda sovieticilor în războiul din Crimeea, iar în mod decisiv a contribuit retragerea lor cu coada între picioare în 1989 din Afganistan, după aproape zece ani de lupte și mari pierderi (umane și materiale), pierderi provocate de afgani cu avansatul armament american.

Ce anume l-a determinat pe satrapul Putin să ordone armatelor sale, pe 24 februarie 2022, atacarea din mai multe părți a Ucrainei, încredințat fiind că nici de data asta ucrainenii și diplomații străini nu vor riposta, taman ca la ocuparea Crimeei în anul 2014?

Aparent (punct de vedere susținut de toți filorușii), Putin și ai lui au vrut să le dea o lecție militaro-muscălească atât oficialilor NATO, care au ignorat avertismentele kremliniste de a nu se extinde spre granițele Federației Ruse, cât și sculelor prooccidentale de la Kiev – Zelenski și ortacii acestuia (cică, susține propaganda rusă oficială, „operațiunea militară specială” are ca scop denazificarea și demilitarizarea Ucrainei).

În realitate, Hitlerul de la Kremlin a urmărit și continuă să urmărească două strategii:

1) Prima este politică: pentru ruși refacerea Uniunii Sovietice, iar pentru chinezi și ceilalți pretinși prieteni din BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) și din sfera de influență, multipolaritatea lumii în construcție, după o temeinică destrucție, mai exact fragilizarea Vestului și detronarea Statelor Unite din postura de lider mondial (economic, financiar, politic, tehnic, militar, geostrategic), locul lor fiind la o adică luat de Estul marxisto-expansionist, precum și de țările emergente, suprapopulate și doldora de sărăcie lucie, din alianță.

2) A doua strategie este eminamente economică: întrucât este știut că din totdeauna rușii au transformat exportul de petrol și gaze într-o redutabilă armă politică (pentru „frații” ucraineni în mod deosebit, deși conductele rusești treceau prin țara lor), aceștia, cu ajutorul unor companii americane au descoperit pe platoul continental al Peninsulei Crimeea însemnate resurse de petrol și gaze, fapt care le-ar fi asigurat independența energetică, adică descotorosirea de muscali și năravurile lor. Numai că respectivele zăcăminte au alarmat atât de mult Moscova, încât în anul 2014, invocând diverse motive de ordin istoric și social, ea și-a trimis trupele și a ocupat peninsula…

N.B.: Tabloul luptelor politice și al conflictelor militare ar fi incomplet fără menționarea recentei lovituri de stat din Niger, lovitură nu știu dacă pregătită, dar în mod sigur dirijată de Moscova și Beijing, nicidecum cu lăudabila intenție de a veni în ajutorul enormei mase de săraci din acest stat african, că doar rușii și chinezii au hoardele lor de sărăntoci, ci cu perversul scop de a-i izgoni pe occidentali din țară (francezii importă mari cantități de uraniu pentru centralele lor nucleare) și de-a le lua ei locul. Dacă se va întâmpla asta, tot ce se poate ca, peste puțin timp, africanii antioccidentaliști să simtă pe propria piele dura justețe a spusei: „Rău cu rău, dar mai rău fără de rău”.

*

Counter instalat la 26.08.2023

free web page counter

Cum este raiul? Nu știm. Nu l-a descris nimeni. Nici Iisus. Nici Sfântul Pavel.

Puține efulgurații mai găsim la Sfinții Părinți, la Sfântul Ioan Gură de Aur, dar insuficient ca să ne facem o imagine deplină a lui. Povești. Precum povestea că nu noi, ci sufletele noastre vor ajunge în rai dacă, în viață, respectăm preceptele bisericești. Iar dacă vom învia, vom învia nu ca oameni, ci ca duhuri. Dar după cum nici un mort nu a înviat să ne spună cum a fost dincolo, în rai, nu ne rămâne decât iluzia. Iluzia de a ni-l imagina. Oricum, dacă e bine dincolo, mai bine ca aici, nici un mort nu se mai întoarce, nu mai învie, așa cum spun bocitoarele din Țara Făgărașului. Însă după unele observații pe care le putem face în lumea în care trăim, am putea să ne facem o idee despre rai.

Zilele trecute, alungat de canicula din București, am ajuns în zona vâlceană a Băilor Olănești, unde nu mai fusesem niciodată. Și am străbătut-o cu pasul cât am putut, peste 100 de kilometri, suficient ca să spun cu certitudine că în rai nu există indicatoare, cum nu există nici aici, în această zonă. În afară de o săgeată de la margine de oraș, care spune „obiectiv turistic”, nu mai urmează nimic. Doar drumuri de țară sau de munte, poteci, văi cu pietriș, ca drumurile spre satele Șuta, Pietrișu, Comanca, Tisa, Gurguiata sau „Piatra Scrisă”, o adevărată aventură pe drumuri desfundate. Îmi imaginam și ce se întâmplă când plouă. Sau când e prăpăd ceresc, cum a fost aici nu o dată, când izvoarele miraculoase, balneare, au fost distruse, astupate. Acum însă n-am avut parte de nimic potrivnic. Nici lipsa indicatoarelor nu mă deranja, fiindcă mă imaginam în rai. Aici, oriunde privești cu ochii, natura e divină. Cred că el, cuvântul divin, a fost creat ca să-i atribuim naturii divinitate, deși ea e bestială, nu are nici un Dumnezeu.
Singura legătură cu lumea există dacă se întâmplă să apară vreun om, să-l întrebi unde te afli și încotro e mănăstirea pe care o cauți, dar se întâmplă rar acest lucru, fiindcă aici oamenii duc o viață sedentară, iar turiștii nu caută nimic, decât grătare și să stea cu burta la soare. Burta, ce indicator e burta. Eu îmi imaginam că în rai nu sunt burtoși, dar realitatea m-a contrazis.
Am participat la sărbătoarea orașului, care a marcat 496 de ani de atestare documentară. Pe o scenă de la marginea Parcului Central erau cei mai grași oameni pe care îi are acest oraș. Nu sunt oameni, sunt butoaie. Iar lauda lor pesedistă că au făcut minuni din Olănești este pe măsură, adică e umflată, fără acoperire.
Cred că nici unul dintre acei umflați nu au văzut drumurile pe care scrie în oraș „obiectiv turistic”. Eu le-am bătut pe toate, sunt abandonate, desfundate. Și cred că atunci când va ploua, vor fi impracticabile. Am cucerit per pedes toată zona. Acum stăpân este praful. Să nu treacă vreo mașină, că ieși din rai! Așa sunt drumurile care au în oraș indicatoarele Schitul Bradu, Mănăstirea Frăsinei, Tisa, Piatra Scrisă, Mănăstirea Tuturor Sfinților sau Lacul cu nuferi. Cel puțin aici, lacul e total neîngrijit, deși e cât o băltoacă, în două trepte, un lac în scară, iar nuferii uscați de anul trecut îi sufocă pe cei vii. Totul e murdar și fără nici un indicator. Ba pe un copac stă lipit, sfidător, acest afiș: „În fața hotelului Parâng există un magazin cu haine din Polonia”. Nici un consilier al primăriei nu vede această mizerie? Lacul nu are nici un administrator, și acolo, zilnic, vine trenulețul cu turiști și copii, care sunt aduși să vadă „minunea naturii”! Nu merită un panou cu câteva informații?
Cum ieși din localitate, nu mai există nici un semn. NU există decât informația de la om la om, dacă îți iese cumva vreun om în cale. Dar sunt rari, cum am spus. Oamenii au venit la tratament, adică se bălăcesc într-o piscină de mucava și stau cu burta la soare. Tratamentul înseamnă pentru ei sedentarism, nu sănătate. De aceea și sunt atât de umflați. Se ghiftuiesc și stau tolăniți. Moarte curată. De aceea am și numit Aleea Izvoarelor, Aleea Vieții și a Morții. Și ce minunată este Aleea. Unică în țară, ca o faleză montană de unde privești mersul sălbatic, șerpuitor, al râului Olănești. El curge năvalnic, ca o apă de munte, în cascadă. Dar trebuie să te uiți în jos, nu înainte, să nu dai de burtoși. Într-un om cu slănini de zeci de kilograme pe el, vezi moartea. El nici nu știe că mersul lui legănat, greoi, gâfâit, este din cauza grăsimii, care i-a strâmbat și fața. Pe o distanță de 100 de metri, numeri 200 de umflați!
Când grupul de fruntași ai urbei, după discursurile sforăitoare, blagoslovite de un popă, au coborât de pe scenă și au început să facă o baie bășinească de mulțime, m-am apropiat și eu de gigantissimul Președinte al Consiliului local, m-am prezentat și i-am spus că vreau să-i iau un inteviu. Mi-a spus grăbit că nu se poate, că e foarte ocupat. Așteaptă atâția oameni cu mâinile întinse spre el. Dar nu vreau decât să vă pun o singură întebare, i-am zis. Da, ce întrebare, spuneți repede, că mă așteaptă lumea. Câte kilograme aveți? Asta a fost întrebarea mea. S-a speriat și a fugit. Dar un consilier rotofei, ca un cartof de 100 de kile, ce se ținea după el, mi-a spus că așa sunt oamenii aici, e orașul cu cei mai mulți voinici din țară, ca să arătăm cât de bine se trăiește în România. Grașii noștri, domnule, sunt semnul prosperității! Putem câștiga și concursurile americane de greutate. Da, i-am dat dreptate. Oricum, președintele local este dublu decât Iohannis, dacă ar candida la președinție, am avea un dulap dublu.
Dar eu știu că tratamentul universal, leac la toate, nu este grăsimea, sedentarismul, medicamentele sau apa iodată, ci mișcarea. Ori timp de două săptămâni, cât m-am învârtit și eu prin zonă, nu am întâlnit pe nici unul dintre cei care se plimbau seară de seară pe Aleea Burtoșilor. Eu am o memorie a chipurilor formidabilă, citesc omul după față. Sigur, trebuie precizat că erau burtoși din toată țara. Unul și unul. Al căror mers dezechilibrat le desfigura figura. Asemenea fețe pocite n-ai să vezi nicăieri pe lume, nici în filmele dystopice. Să vedeți ce scandal făcea o burtoasă că nu poate urca scările până la „Turnul cu bar” al Aleii! De aceea, Aleea Izvoarelor mai poate fi numită și Aleea Patibularilor.
Și e atât de minunat când ieși din oraș, din aglomerația de vile și hoteluri! Abia după ce ieși din zona de clădiri și intri în pădure, începe raiul, tratamentul adevărat, mersul prin desișuri. La vila unde am locuit, Vila „Alpina”, cu un proprietar destoinic, Virgil Baicu, am avut șansa să mă întâlnesc cu doi prieteni, Rex și Lup, câini negri, de rasă ciobănească, care au fost călăuzele mele. Ei mă duceau pe munte, pe toate cărările, erau niște parteneri de călătorie ideali. Și mereu vânau tot ce mișca în pădure. Iar când le cântam, stăteau lângă mine, le plăcea cântecul. Ce le cântam? Evident, „Cântecul Neînregimentatului” din ISTORIA LITERATURII NEÎNREGMENTATE, care se potrivea de minune cu ceea ce făceam acolo:
Neînregimentatului îi place,
Sus la munte, sus la munte la izvor,
Liber și să fie-n pace,
Al naturii, al naturii domnitor!

Și chiar urcam la izvor. Pe singurul drum normal, drumul făcut de Ceaușescu din beton, care lega heliodromul de la Tisa de vila sa, dinspre Sanatoriul „1 Mai”, ridicat în anii ‘50 de staliniști, există mai multe izvoare. Și lângă fiecare izvor este ridicată o troiță. Că așa este la români, unde există un izvor de la natură, există și o troiță făcută de om. De ce? Ca după ce omul bea apă de la izvor, să se închine la troiță, să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru apa pe care i-a dat-o.
Olăneștiul este ca o fântână arteziană a izvoarelor. Și a troițelor. Ca în rai. În Țara Făgărașului, locul meu de obârșie, în loc de izvoare, sunt fântâni. Și lângă orice fântână, o troiță. Care mi-au inspirat filmul eseistic Fântâna credinței. Apa și troița sunt cele două peceți sacre ale țăranului român.
Și pe drumul de beton, există troița Sf. Dumitru, apoi, la vreun kilometru, troița Sf. Maria. Ele sunt ridicate de neamul lui Baicu, gazda mea. Vă recomand acest loc, este o minune, tratament pur, absolut. De la vilă, direct în rai pe poteca de munte, protejat de câini, și la izvor, la troiță, la masa de acolo, unde am scris toate aceste gânduri. Îmi regăseam deprinderea originală a scrisului, fiindcă era tastelor, a computerelor, ne-a făcut să uităm ce înseamnă condeiul.
Și câinii au un simț colosal al potecilor. Când ei o luau prea vârtos înaintea mea, se opreau și se uitau în urmă, mă așteptau, să ajung până la ei, apoi o luau iar la deal. Ei nu merg, ei aleargă. Și ciulesc urechile. Aud orice mișcare a pădurii. Aud și ce se petrece sub frunziș. Și la rădăcina câte unui arbust, dau frunzele căzute la o parte, scormonesc pământul cu o viteză amețitoare și prind ce mișcă acolo, câte un șoricel. Altă dată, au prins și un șarpe. Sunt formidabili, cum știu să facă liniște și curățenie! Lup, cu figura lui de lup, mergea înainte și avea salturi de panteră când descoperea vreo mișcare la rădăcina unui arbust. Parcă era o vulpe de la Polul Nord, care se scufundă prin zăpada înghețată să prindă șoareci. Rex îi ținea isonul, dar era mai înțelept, nu se aventura prostește. Lup se avânta și în prăpăstii. Ba la izvorul „Sf. Dumitru” (ce coincidență cu biserica unde am fost eu botezat cu acest nume!), se scălda în bazinul de acolo. Pădurea era curtea lor. Ei erau stăpânii ei. O pădure fără câini e un loc unde domnește dezordinea. Și e o binecuvântare că nu întâlnești aici burtoși. Rar vezi câte un om, și acela e suplu.
Cine e atletul care aleargă prin rai și face fitness? Și cântă. Și câinii pe lângă el. Deodată se aude o bubuitură din cer, care anunță ploaia. Parcă era trompeta apocaliptică. Pe aici au mai fost inundații, dar nu și în rai. Raiul. Isihie. Liniște absolută. Urci scara pentru contemplarea lui Dumnezeu. Și câinii latră. A apărut Luna. Latră la Lună. Ei latră la tot ce mișcă. Și luna se mișcă, nu-i așa? În rai, indicatoarele sunt câinii care latră, lupii sau leii care urlă, greierii care greieră, veverițele care… ce fac veverițele?
Uite, au fugit de câini și s-au ascuns în troița „Sf. Dumitru”. Și ce fac acolo? Se închină. Știu și ele ce-i păcatul.

https://www.valceaturistica.ro/atractii-turistice-valcea/baile-olanesti/

Counter instalat la 14.08.2023