Posts Tagged ‘Ion Caramitru’

Reprezentaţia numărul…

Sunday, March 17th, 2019

TOŢI FIII MEI

de Arthur Miller

L-am admirat încă de când am văzut Pădurea spânzuraților, proaspăt premiată la Cannes – dar mai așa, cum să zic, de departe. Aceea era doar o umbră alb-negru pe un ecran de cinema provincial.
Dar când ne-am mutat în București, aveam douăzeci de ani și abia ce terminasem armata, am putut să-l văd în carne și oase, pe scenă, de aproape – și atunci, mi s-a părut că am ajuns pe altă lume, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. (Îl vedeam de aproape, fiindcă, deși aveam cel mai ieftin bilet, m-am dus glonț de m-am așezat în primul rând, care, de obicei, era lăsat gol pe vremea aceea).
Asta era la Play Strindberg de Dürenmatt, în regia lui Ciulei, în 1971, de la Bulandra, un text în care încrâncenarea zbuciumată și zdruncinată a autorului de la sfârșitul secolului nouăsprezece s-a transmutat în sarcasmul postbrechtian, clownesc, al europeanului erei atomice. În care juca Ciulei însuși – și făcea o apariție absolut incredibilă. Mi-aduc aminte că, în tabloul (sau secvența) intitulată Sincope, el cădea lat, efectiv ca o scândură, de vreo trei-patru ori. Cum o fi făcut de nu-și spărgea capul nu pricep nici acum.
Iar domnul Rebengiuc, tânăr și sportiv pe vremea aia, era un gentleman distins, cu un discret aer
milităros – și de un comic cu atât mai senzațional cu cât tonul pe care-și lansa replicile era mai rezervat, mai reținut.

L-am văzut după aceea în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Penciulescu, cu o distribuție formidabilă, unde realiza o apariție tot atât de reținută, însă de un dramatism fără egal, în rolul unui ofițer din Wehrmacht cu probleme de conștiință (cine ştie, poate că vor fi fost şi din aceştia, îţi spuneai, ieşind îngândurat de la spectacol).
Nota comună, în ambele aceste situații, fiind economia de mijloace. Economia clasică de mijloace, îmi vine să zic, gândindu-mă că figura cea mai reprezentativă pentru clasicism este litota, acel procedeu prin care, spunând puțin, comunici mult.
După un salt peste ani, iată-l în Furtuna lui Shakespeare, în regia tot a lui Ciulei, unul din cele mai mari spectacole, cred, din istoria teatrului românesc. Ei bine, aici Rebengiuc era Caliban, o apariție burlescă, funambulescă, nici de canibal din mările Sudului, nici de locuitor din Lumea a Treia exploatată de colonialiști și cadorisită cu kalașnikoave de anti-imperialiști – şi foarte uşor le-ar fi fost, regizorului şi interpretului, să alunece spre asemenea viziune! – ci mai degrabă de mască din Commedia dell’Arte, de un umor neaşteptat, savuros şi nestăvilit, stârnind interminabile hohote de râs ale sălii.
Şi apoi, Ilie Moromete în filmul lui Stere Gulea, un rol de-a dreptul neplauzibil pentru un actor cu o asemenea fişă de creaţie, însă devenit, încă de la premieră, un adevărat monument în care publicul regăseşte întreg autenticul şi caracteristicul, întreg specificul său naţional.
Pentru toate acestea – şi încă multe altele – l-am admirat. Dar de îndrăgit, l-am îndrăgit abia după celebra fază cu hârtia igienică oferită politicos crainicului acela de la TVR.



Din felurite motive, nu văzusem Toţi fiii mei, piesa lui Arthur Miller, care se joacă de ani buni, în regia lui Ion Caramitru, la Naţional. Am văzut-o aseară – şi n-aş zice că am fost surprins. Ci bucuros că, iată, aşteptările nu mi-au fost înşelate nici acum. Domnul Rebengiuc interpretează, aici, cu aceeaşi energie, rolul lui Joe Keller, patronul unei fabrici care, în al doilea război mondial, livrează armatei americane piese de bombardier Boeing B17, ”fortăreaţă zburătoare” – care se întâmplă să mai fie şi defecte, provocând prăbuşirea unora dintre ele. Iar unul dintre piloţii morţi ca urmare a acestui fapt va fi chiar un fiu al său.
Inspirat de un fapt real, Miller a avut flerul teribil de a “mirosi” existenţa conflictului tragic. Vina tragică se numeşte, la el, lăcomia, setea de bani – şi indiferenţa cu privire la soarta celorlalţi. Ceea ce n-ar mai crezut nimeni, după Nietzsche, că e posibil – şi anume, renaşterea tragediei, s-a întâmplat, e drept că foarte rar, şi în zilele noastre, una dintre întâmplările în cauză fiind textul de faţă.
În spectacolul Naţionalului, inspirat pus în scenă şi interpretat de o echipă actoricească de mâna-ntâi, Keller-Rebengiuc are o înfăţişare paradoxal-familiară în rolul acestui Oedip contemporan. Bunicul simpatic care-şi adoră familia şi n-are decât gânduri bune pentru apropiaţii săi află cu oroare, la un moment dat, adevărul şi îşi dă singur pedeapsa.
În rolul soţiei sale, Sanda Toma, în mare vervă, îi dă replica într-un mod realmente senzaţional, ei doi alcătuind, aici, un duo cum nu se vede prea des pe o scenă de teatru – secondat de o echipă tânără  prezentabilă şi foarte talentată: Vivian Alivizache, Fulvia Folosea, Irina Cojar, Dragoş Stemate, Dorin Andone, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru şi last but not least, micul Luca Dăscălescu.
Este, în continuare, un spectacol de zile mari. Şi sper că va fi încă mult timp de-acum încolo.

*

REVERBERAŢII ACTUALE

Şi aici, tot de Boeing e vorba:

https://www.antena3.ro/actualitate/de-ce-au-fost-interzise-zborurile-boeing-737-max-in-romania-si-in-restul-uniunii-europene-511979.html

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

TOATE-S VECHI ŞI 9-S TOATE

Tuesday, February 24th, 2015

TU TE-NTREABĂ ŞI SOCOATE

N-ai decât să te întrebi până ţi s-o înfierbânta întrebătorul şi ţi-o scoate fum socotitorul, măi dragă poPulime - literar-cultural-artistică, în cazul de faţă.

Că chestia timbrului literar (sau cultural, mai nou) e cam tot în halul în care am lăsat-o eu în 1998, când am publicat ancheta de mai jos:

După cum veţi constata citind cele două pagini reproduse mai sus, pe atunci, problema era că legii gândite (vorba vine) la repezeală i se rupea-n paişpe de propria-i aplicabilitate, lăsând sarcina plăţii ACELUIAŞI timbru literar cu care ne batem gura în prezent pe seama vânzătorului de la tarabă şi tonetă, adică, de multe ori, a unui simplu ambulant. Care, pe atunci, în foarte numeroase cazuri, dispărea şi cu marfa ce-i fusese încredinţată spre vânzare, nu numai cu banii, chipurile, destinaţi Uniunii Scriitorilor.

Acea lege 35/1994 era una făcută-n duşmănie şi aplicată în bătaie de joc de către nişte autorităţi care se omorau să pună taxe vamale pe cărţi, în vreme ce maşinile tout-terrain rămâneau nevămuite atunci când erau aduse de unele fundaţii.

Problema, atunci ca şi astăzi, nu consta - doar - în existenţa aceastei contribuţii obligatorii destinate creatorilor (şi administrate, ca în vremurile de anţărţ, de reprezentanţii lor), ci şi în desemnarea plătitorului ei.

Despre un procentaj oarecare reţinut chiar de către organele fiscale din profitul librăriilor şi redistribuit către beneficiarii legali a pomenit cineva? Dar despre un alt asemenea procentaj reţinut de Ministerul Culturii din fondurile de achiziţii ale bibliotecilor subordonate şi redistribuit beneficiarilor legali, adică TUTUROR uniunilor de creatori din domeniul de activitate cu pricina?

Oare când o să ne intre în cap că o problemă nu se rezolvă doar dând o lege? că e nevoie s-o şi aplicăm - şi anume, ca nişte oameni raţionali şi de bună credinţă, nu ca nişte roboţi corciţi cu hoţi de buzunare?

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2014

Friday, October 24th, 2014

VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI

Regizor şi scriitor cu o carieră, fără nici o exagerare, impresionantă, creator al unor spectacole de mare forţă expresivă înscrise, de cel puţin două decenii, în istoria teatrului românesc – şi nu numai, Mihai Măniuţiu ne-a obişnuit cu viziuni monumentale şi uneori, sumbre sau violente. Asta, pentru că, în definitiv, nici o meditaţie, nici o reflecţie asupra istoriei, societăţii şi condiţiei umane în genere n-are cum să fie chiar veselă.
http://www.zi-de-zi.ro/despre-teatru-si-nu-numai-cu-regizorul-mihai-maniutiu/
http://adevarul.ro/cultura/arte/maniutiu-miturile-mor-ochii-nostri-1_50acd40d7c42d5a6638a5e4c/index.html
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Psihoza-448-regia-Mihai-Maniutiu-1760.html

Dac-ar fi să-l compar cu ceva, aş zice că spectacolele sale sunt la fel de bolovănoase, de colţuroase, ca romanele lui Rebreanu.

Cu atât mai surprinzătoare pare actuala sa punere în scenă, pe un text propriu, de la teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e o glumă, cam macabră, dar totuşi comică, din categoria care pe nemţeşte se cheamă Galgenhumor, umor de spânzurătoare (engl. Gallows humor, fr. Rire jaune etc).

Comică în naivitatea ei folclorică, învecinată cu hazul cimitirului de la Săpânţa (şi din Mexic, după cum am aflat de curând, graţie Internetului – pe o cruce mexicană, de pildă, stă scris “Aici zace Enrique-Nu-Ştiu-Cum, Doamne primeşte-l la Tine, dar păzeşte-ţi buzunarele”).

Lumea Aialaltă despre care e vorba aici ni se prezintă ca o cârciumă de cartier, ca o grădină de vară străjuită de stive înalte de lăzi de bere. Şi de sucuri nealcoolice, mai zice textul, ca să nu supere pe nimeni. Unde toţi clienţii se simt bine, cântă şi dansează. Iar, printre picături, îşi spun şi povestea vieţii, respectiv a felului cum au ajuns ei acolo, în acel Paradis unde berea nu se termină niciodată – cam în felul cum se întâmplau lucrurile în celebra Antologie a orăşelului Spoon River de Edgar Lee Masters.

Tânăra trupă de la teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc face faţă cu brio provocărilor multiple ale partiturii. Adică, în primul rând, muzicii compuse de Şerban Ursachi şi coregrafiei foarte solicitante semnate de Vava Ştefănescu.

Episoadele de iuţire de sine, de euforie bachic-cantantă-dansantă, sunt urmate, însă, fără greş, de adevărate surpări în sine, de momentele de adâncă depresie care te trimit cu gândul la Psihoză 4:48, spectacolul lui Măniuţiu din 2008.

Echipa actoricească de la Odorheiu Secuiesc “dă bine” în ambele situaţii, într-un fericit acord cu intenţia auctorial-regizorală.

http://www.szinhaz.ro/index.php?s=1403165500

Pentru cine nu ştie: diseară începe FNT-ul, Festivalul Naţional de Teatru.

Şi anume, cu Furtuna shakespeareană, pusă în scenă, la Naţionalul bucureştean, de Alexandr Morfov, un regizor din Bulgaria.

Rău îmi pare că n-o să mă duc s-o văd. Însă am motivele mele. Primul ar fi că premiera a avut loc astă primăvară …şi dac-am ratat-o, aşa-mi trebuie… fac ciocu’ mic şi citesc cu interes ce-au scris alţii (mai exact, altele) despre ea.

Dar al doilea – şi cel mai important – este că eu am avut norocul de a vedea piesa asta, pusă în scenă de Liviu Ciulei.

Să faci, în 2014, cronica unei reprezentaţii teatrale văzute de tine în 1979 ar fi nebunie curată. Dar să scoţi la iveală cele două-trei lucruri păstrate, cum ziceam odată, în albumul fastuos al memoriei tale de spectator – asta, da, se poate. Ba chiar nu strică.

Primul dintre aceste lucruri este Prospero din acel spectacol. Ei bine, dac-ar fi să spun vreodată că l-am văzut pe Dumnezeu în carne şi oase, despre George Constantin ar fi vorba, în rolul acesta. Titanul rinascentist, în legătură cu care Shakespeare are prudenţa de a nu ne spune dacă ceea ce înfăptuieşte el se datorează ştiinţei sau magiei, genera, pe scena de la Grădina Icoanei, fior mistic. E un clişeu gazetăresc din cele mai banale să afirmi că „atmosfera era electrizantă”. Aş spune, însă, că, văzându-l şi ascultându-l pe George Constantin în clipele acelea, publicul era electrocutat. N-am mai fost martor la o asemenea tensiune emoţională, într-o sală de teatru, decât în 1990, la Trilogia lui Andrei Şerban de la TNB. Şi poate, în ceva mai mică măsură, la Karamazovii lui Mircea Micu, de la Nottara, tot de prin anii aceia – şi tot cu George Constantin în protagonist.

Una e să fii un mare actor – şi alta, să fii o mare personalitate. Cele două noţiuni nu se suprapun necesarmente. George Constantin avea personalitatea, mai degrabă, a unui profet.

Altul, de care trebuie neapărat pomenit, e rolul lui Caliban. Victor Rebengiuc, un actor pe deplin consacrat, care ne obişnuise cu apariţii sobre, de un dramatism reţinut, dar cu atât mai penetrant, ne-a surprins atunci făcând din acesta un clown de un haz frust şi de o inepuizabilă inventivitate. Şi, ceea ce am apreciat ca fiind o notă bună atât pentru el, cât şi pentru regizor, Caliban al său nu era nici un Canibal-incorect-politic, dar nici vreun propagandist pro-moscovit pe tema exploatării Lumii a Treia de către imperialişti (chestie la modă pe atunci – în deplin acord cu orientarea ideologică oficială de la noi, dar şi cu tâmpeniile ‘telectual-stângiste din Occident).

Şi last not least, decorul, pe care mi-l amintesc şi azi drept cel mai elocvent din câte decoruri de teatru am văzut la viaţa mea: o simplă cadă de zinc înconjura spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care pluteau statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale. Iar înţelesul său era, fără îndoială, „în albia Istoriei curge un fluviu de sânge”.

În concluzie: aşa cum am mai spus şi altădată, faptul că Televiziunea Română nu a filmat acest spectacol şi altele asemenea lui (sau, dacă a făcut-o, a distrus ulterior înregistrările) constituie o crimă împotriva culturii. Şi o reamintire a faptului că o dictatură, de orice soi ar fi ea, nu poate face mare lucru fără sprijinul nepreţuit al unui complot al mediocrităţii.

Ca producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, am încercat zadarnic să umplu un gol dureros, realizând o arhivă filmată a vieţii teatrale româneşti. Din multiple cauze, despre care o să vorbesc altădată, n-am reuşit decât în ceea ce priveşte ediţiile din 1991 şi 1992 ale acestui Festival Naţional de Teatru, care pe atunci mai purta şi numele lui I.L. Caragiale.

https://www.youtube.com/watch?v=Rq6vHomMmDs

24 octombrie 2014

http://www.fnt.ro/program/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.