Ciocu-mic.Ro

 Nr. 8/2008

Revistă trimestrială

Bucureşti

Redactor şef Marin CODREANU     codreanu@astaldi.ro

Redactor şef adjunct Petru IONESCU         ionescu_petru7@yahoo.com

          136 pag. 17/24 cm

Preţ: 5 lei

 

O puteţi găsi la:

      librăria Eminescu(Bucureşti, bd. Regina Elisabeta nr. 16)

      librăria Muzeul Literaturii Române(Bucureşti, bd. Dacia nr. 12)

Livrabilă inclusiv prin poştă (ramburs)

 [ Înregistrarea din catalogul Bibliotecii Naţionale a României: http://aleph.bibnat.ro:8991/F/68XRJKA9Y2SD27QL35H2YTRQF7YLMDFS7225J8G1YGP72JDXYQ-05213?func=full-set-set&set_number=092810&set_entry=000001&format=037 ]

În acest număr:

 

 

 

Marin CODREANU

                                  

                                              

BUFNIŢA

Când i se arată bufniţa în cafea

Nu-i mai stă nimeni în cale.

Odată de ziua morţilor i-a zis preotului paroh:

Părinte în curând vei uita slujba de înmormântare.

Când merge pe drum vorbeşte singură

Ca bătrânii de vârsta a treia.

Merge pe drum şi se gândeşte cum să facă

Să pună mai multă viaţă

În trupurile bătrânilor de vârsta a treia

Cu pensii de râsul curcilor.

Se gândeşte şi la mama mea de contingent 916

Care trăieşte de-o viaţă în micul ei univers de provincie

Şi care fără prejudecăţi nu o are deloc la inimă

Pentru că la o consultaţie de rutină i-a zis babă

Iar mama asemenea filosofului sănătos şi sărac

i-a dat pe loc replica: eu doamnă doctor

după cum vezi încă nu merg între două bastoane.

Încă nu am cocoaşă-n spinare şi nici gaură-n piept

Noaptea dorm ca-n basme iar dimineaţa

Când mă deştept mă simt ca după nuntă.

Aşa că babă e mă-ta!

                                                                                                         

                                                                                                          (Sentiment latin)

 

 DOMNUL DE LA UZINĂ

Pentru viaţa pe care o duc aici în provincie

Ar trebui să mă plâng de una de alta…

Ar trebui să mă plâng de domnul de la uzină

Un domn important care întrerupe noapte de noapte lumina.

Mama e de părere că ar trebui să mă duc la domnul de la uzină

Şi să-i zic: domnule uzinar de ce întrerupi noapte de noapte lumina?

Lumina prin excelenţă înseamnă viaţă.

Atunci când dumneata întrerupi lumina îmi întrerupi viaţa.

Dar pentru că domnul de la uzină ştie că nu ştie pe ce lume trăieşte

Nu întreb niciodată cine şi de ce întrerupe lumina.

 

                                                                                                          (Nepoţii lui Moromete)

 

 MĂRTURISIRE

De când am dobândit frica de scris mă declar un om liber dar nefericit.

De acum voi avea grijă să mă gândesc la tot ce-mi trece prin cap.

Voi avea în sfârşit libertatea de a nu mă gândi la nimic.

Aşa că voi avea grijă de viaţa mea

Voi avea grijă de viaţa poemelor mele de-o viaţă.

Zi de zi le voi număra poem cu poem.

Seară de seară le voi scutura de vremuri politice.

Le voi bate cu zale de plumb până la ultima consecinţă:

Jupuirea de piele

Pentru când nu voi mai fi le voi închide într-un cântec de mierlă.

 

                                                                      (Experimentul Focşani)

  

MASA

Aud că domnul Constantin Popa cumpără o masă de biliard.

Profesorul ţine cu orice preţ să aducă Occidentul în sat.

Prin anii cincizeci ne intrase stalinismul în case:

Catiuşa / cazaciocul / republică liberă…

Astăzi în sat se joacă barbut pe nasturi şi poker pe vin.

să-l mai vezi pe Ion Gogodan

(care rupe primăvara câteva hârleţe)

jucând biliard cu Stăncuş clopotarul.

 

                                                                      (Experimentul Focşani)

 

&

                                              

Petru IONESCU

 

 

 

DUBLURA

 (Stand in)

- fragment -

 

EA-n Vârstă: (Arkadina)…”Zdrenţărosule ! Om de nimic !..” (apoi EA-n Vârstă)…Zdrenţăroaso !…Ordinaro !…Fiul meu nu vorbeşte aşa !…Nu te mai prosti…

EA Tânără: Specialo !…(apoi Treplev)…”Zgipţuroaicooo !…Întooaaarce-te la teaaatrul tăăău scuuump şi joaaacă în piese nătââângeee şi fără duuuh !”…

 EA-n Vârstă (Arkadina):…”Niciodată n-am jucat în piese de-astea ! Nu eşti în stare de nimic …deee niiimiiiic !”…(Brusc revine la ea, dar tot teatrală, privind spre sală)…Ceee-ai spusss ?!…Fiul meu…vreau să zic Treplev, personaju, nu vorbeşte aşa cum te maimuţăreşti tu…Şi asta nu-i replica ta…pe asta o am eu şi-o lucrez cu altcineva…ai cam întrecut măsura…da’ eu sunt vinovată…aşa-i dacă dai omului un deget…nu pentru rolul meu sântem aici, ci pentru al tău, fetiţo !…Doar am stabilit că mergem fără dublură, nu ?!…Iar uiţi de la mână pân’ la gură ?!…Cuuum îţi permiiiţi ?!…Ceee eee-n caaapu’ ăla al tăăău, mă cooopil nesimţiiit ?…Cu ciiineee creeezi că vooorbeşşşti ?!…Memo plus e pentru tine ! (EA Tânără îi arată pumnul, rânjind)…Ordinaro !…(pauză. Se întoarce brusc către EA Tânără)…Şi începuse să-mi fie milă de tine…chiar să te simpatizez…mi-ar fi plăcut să mai joc Zarecinaia şi tu să fii dublura mea…dar nu, gata…asta e, cum spuneam, dacă dai un deget ţi se ia toată mâna…tot !…Nu mă-nvăţ minte niciodată !…Da’ acum gata !…Gata cu colegialitatea…gata cu împărtăşirea experienţei…cu dublurile…gata cu confesiunile…şi gata şi cu repetiţia că ce-i prea mult strică…(ameţită, se sprijină de arlechin şi strigă răguşit către Regizor)…Maestre dragă, mie-mi ajunge pe ziua de azi…acum chiar că mă retrag…ţi-am zis că am filmări şi-n studio şi de exterior, la reclamă…acolo chiar nu vreau dubluri !…

 EA Tânără:…Despre ce fel de dublură vorbiţi, stimată colegă ?!…Poate despre propria dumneavoastră dedublare…cu atâtea schimbări…aşa de rapide…cu aşa o personalitate multiplă şi diversă…

 EA-n Vârstă:..Lasă-mă cu filozofiile că m-apucă capu’ şi mai rău !…

 Vocea Regizorului:…Ba nu, duduia devuşka are totuşidreptate, deşi se exprimă cam brutal…dedublarea te-a mâncat toată viaţa…şi-n viaţă şi pe scenă…fii doar tu însăţi peste tot !…Hai odată…mai ia un gât…îmbată-te dacă te-ajută…eu aşa procedez…hai, acu’ !…Trăieşte scenic, ma cher…scenic…trăieşte…

 EA-n Vârstă: (bea ceva mai mult)..Ce dedublarea mea mai vrei şi tu, mă maestre…ce ai cu viaţa mea ?!…Ce, nu mă cunoşti suficient…şi pe dinafară şi pe dinăuntru, că doar ai dat buzna-n mine cu nemiluita…

 Vocea Regizorului:…Nu fi vulgară, dragă…Ou est frau Knipper…eu vorbeam de personaju’ tău nu de tine…de persona…dramatis personae…aia de la grecoteii antici…personacu care le-a pus şi Bergman să se joace pe actriţele lui…hai, oferă-te personajului pe de-a-ntregu’ !…

 EA-n Vârstă:…Care Bergman…mai lasă-mă cu jidanii tăi şi cu amantele lor…asta-mi mai lipsea la ameţeala mea, să mă ofer…cui să mă ofer…cine să mă ofer ?!…Habar nu am…dacă-i vorba să mi-o trag măcar să ştiu de ce şi cu cine…până şi ălora care fac trotuaru’ le e clar…acu’ ţi-ai găsit să mă fuţi la icre cu filozofii şi indicaţii absconse ?!…Acu’ ?!…Nu mă vezi cum sânt ?!…Fă-ţi mendrele cu asta mică şi-nţepată dacă te chinuie talentu’…bă Staliş-navs-kiu-le…

 EA Tânără:…Pardon !?!…Teatrul, arta…talentul…nu e un chin, decât poate pentru cei care nu le prea au…Iar Bergman e suedez…un mare regizor de film su-e-dez…şi alea nu erau amante, ci iubitele lui interprete…

 EA-n Vârstă:…Haida de !…Iubite !?…Interprete !?…Mă lăsaţi…curve, nene ! Pe mine mă lăsaţi (bea)…

Vocea Regizorului:…Nu-nţelegi că am nevoie de voi amândouă…(declamă)… sistemul supratemei o cere… vă cere pe amândouă simultan…

 EA-n Vârstă:…Nimic nou…la câte frau..iere ai avut tu nevoie mereu…şi simultan şi pe deasupra pe temă…

 EA Tânără: (îi ia Ei în Vârstă brusc sticla din mână şi soarbe câteva înghiţituri, tuşeşte, se îneacă, trage aer în piept)…Lăsaţi dom’ Regizor c-o conving eu practic…pierdem timp cu teoria şi-n curând ne vede dublu, ba chiar triplu pe amândoi…Hai madam parteneră, nu înţelegi că actorii trebuie să stea în scenă într-o poziţie fizică incomodă, Lecţiile de regie, pag.7…

 Vocea Regizorului:(preia)…tocmai pentru a sugera spectatorilor că fiarele încolţite, chiar dacă pentru moment nu sânt agresive, eibine, toate aceste fiare prinse-n strânsoare vor începe să muşte, să se apere, să lupte cu toate puterile… o, quelle leçon, devuşka, meine liebe…(fredonează avântat aria)…

 EA Tânără:(către EA-n Vârstă)…Ce dacă habar nu ai cine-s Stanislavski şi Olga Knipper…ai apucat şi mata alte vremuri…ou sont les neiges d’antan, vorba maestrului…da nu-i nimic, nu-i un capăt de ţară, talentu nu trebuie să ştie carte…ce, ţi-e chiar aşa de frică să te uiţi în oglindă ?!…Mie nu mi-e frică să spun că încep să mă văd pe mine cea de peste ani, în tine…în dumneata…în orice-ţi seamănă…da’ tu mai vezi ceva din tine prin mine ?!…Nu ne dublăm deja fără să ne dăm seama, în timp ?!…

 Vocea Regizorului:…Bravo păpuşe !…Precrasnaia, devuşka…Eşti tare…aşa !…N-o slăbi !…Poziţie fizică incomodă…trăire scenică…aduceţi viaţa în scenă…

 EA-n Vârstă:…Ce dracu’ v-a apucat pe toţi ?!…(vrea să-şi ia înapoi sticla dar EA Tânără nu-i dă drumu’ şi rămân amândouă trăgând de sticlă)…Şi tu cum îndrăzneşti să bei din aceeaşi sticlă cu mine ?!…Şi cine să vadă dublu ?!…Poate regizoru’ lu’ peşte de la care altceva n-am învăţat decât mânuirea sticluţei !…Ce, ţi-a dat nas ramolitu’ ăla pe care-l chinuie talentu’ şi-i fug hormonii după fetiţe când cei de vârsta lui îşi văd de pensie şi nepoţi ?!…

 Vocea Regizorului:…Nu eu i-am dat nas, cum zici tu, ci ea mie !…(pauză)…Oh mon Dieu…Zarecinaia…Lika Mizinova, en fin…gospodi…(pauză)…

 EA-n Vârstă:…Licaaa…p-asta de unde-ai mai scos-o…când i-ai tras-o…

 Vocea Regizorului:(continuă fără s-o audă)…Şi, la urma urmei, cine i-a făcut mărturisiri complete, aud ?!…Credeam că nu mai apuc să văd ceva viu, ceva care mişcă pe scena asta de provincie…Teatru de artă…

 

&

 

Thomas HERRERA SANDU

 

 - debut -   

 

 Născut la Creteil, Franţa, în 1992.

 Elev la Liceul Francez Anna de Noaillesdin Bucureşti.

 Limbi vorbite, scrise: franceza, româna, engleza şi spaniola.

 Cu poezia Je fus à Verduna obţinut, în iulie 2007, premiul III la concursul Poésie en libertéorganizat de asociaţia cu acelaşi nume, editura Temps des Cerises şi Primăria Aubervilliers, sub egida Ministerului francez al Educaţiei Naţionale.

 

 

Moi aussi, je fus à Verdun

Et j’ai souffert le long des champs,

Enfoui dans la gadoue comme pas un,

Dénudé sous les balles qui sifflaient,

Voltigeaient, neigeaient

Pour d’hypothétiques lendemains.

 

Au-dessus des corps, les obus crissent,

Et sifflent,

Chaotique symphonie,

Triste cacophonie.

 

Rongé par les rats,

Par les verrats,

Il n’en est plus qu’un

Parmi les fosses de Verdun,

Témoin,

Jusqu’a la fin,

D’un monde en fuite,

D’un monde en ruine,

- Crevant,

Plein, plein plein de sang.

 

Plus d’oiseaux blancs

Pour voler ce matin,

Derrière les tombes, au dessus des bancs.

 

Moi aussi, je fus à Verdun.

  

 

SOUVENIRS

 

Perdu au ras du sol en ce sombre silence blanc,

Mes bras désirent encore sentir la pureté de tes formes,

Mes lèvres encore droguées par ton premier baiser

Me torturent tout en me demandant

L’humide texture en velours des tiennes…

M’imprégner de ton arome,

caresser tes cheveux d’une main nue me manquent.

Et la rouge rose dans ma main a pali et s’est effondrée par terre

Tel ton amour pour moi.

 

Dehors les brillants flocons commencent à se poser sur les pavés noirs,

Ainsi les larmes cristallines au fond de mon âme noircie.

Je me dis que tout n’est pas perdu, qu’il m’en reste un espoir ou deux,

Mais tes mots furent comme des balles gelés, tu l’as dit toi-même :

Tu ne m’aimes pas… Ce fut la balle qui traversa mon cœur…

 

Me voici, soldat couché sur le sol, couvert de neige,

Dans une agonie prolongée, attendant l’illusoire promesse du paradis.

 

 

Une nouvelle puissance naît

 

Une nouvelle puissance naît,

Payant chèrement le prix de ses péchés,

Du désespoir de son passé,

Des larmes le long de ses joues écoulées.

 

Dans son coin, elle attend.

Un nouveau futur brillant.

 

Ses yeux noirs scrutent un vaste horizon.

Elle voit loin dans le futur, se heurtant à son passé.

Sa voix douce parle avec patience et raison.

La fin va bientôt arriver…

Ses rêves n’ont jamais changé…

 

 

Perdu en te cherchant

 

De nouveau perdu dans un aride désert,

Dans un vide glacial, dans un vide hermétique,

Balayé par les tempêtes, fouetté par le sable.  

Sans issue, loin de tout oasis, de tout être humain,

Loin, seul, sans vivres à résister face a l’imprévu et a l’inconnu ;

Seul a compter mes jours, à réaliser mes erreurs et à prier pour un signe.

 

« Dieu, fait que ta colombe blanche vienne a moi avec un rameau d’olivier,

Epargne moi de l’image des rapaces volant au dessus de ma tête,

Se disputant cruellement pour un lambeau ensanglanté et pourrit.

Je me repens pour mes péchés, montre moi de nouveau la route

Vers le paradis, le chemin menant au paradis, a ses bras.

Fait qu’elle me pardonne, fait que l’amour puisse naître…

Fait que je puisse la regarder dans ses yeux.»

 

C’est ainsi que je me traîne, déshydraté, a moitié sans souffle,

Mais sans avoir perdu foie et espoir.

Et je m’en souviens, comme s’il ce fut hier :

 

« J’ai errer de faux pas en faux pas,

M’en allant de plus en plus de toi.

Me perdant de l’amour, me rapprochant du lacunaire désespoir,

Tout en chantant d’hymnes a ma gloire.»

 

Une fois que j’ai réalisé ta perte,

Mes hymnes ont pali, telle une rouge rose sur le trottoir.

Essayant de me rapprocher, tout en m’éloignant,

Commencant ma longue et douloureuse pénitence

Ainsi que ma longue et fructueuse méditation…

Me voici enfin retrouver, tout en me cherchant de longs mois,

Priant et attendant un signe. « Dieu, sauve moi,

Que ton élue puisse me trouver dans ce vide,

Qu’elle puisse me pardonner ! »

Mon cœur est depuis longtemps voué au sien.

 

 

&

 

 

Dan PREDESCU

                                               Desen de Gheorghe MAFTEI, 2002

 

 

PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are şi el părerile lui

  - 6 -

 

- Fraţii Marx şi Engels, în fond, n-au fost decât teoreticieni, nişte revoluţionari de salon, face Harry. Fratele Ulianov a fost ăl cu practica. Fraţii Marx şi Engels au observat că viaţa socială constă în raporturi de forţă. Dar Lenin  e cel care a dictat că viaţa socială trebuie să constea numai în raporturi de forţă. E, totuşi, o oarecare diferenţă între a spune „am să te omor!” şi a o face. Pentru a o şi face, trebuie să vii din fundul Evului Mediu, sau chiar al Comunei Primitive, să fii nepotul lui Ginghis Han – şi atunci o să ştii să citeşti toate cărţile din lume şi să iei din ele numai ce-ţi convine ţie, băgând tot restul pe foc. Caliban chiar aşa spune, „arde-i cărţile”, dar eu zic că prima oară a zis-o pe ruseşte. Apropo, ruşii sunt cei mai talentaţi sălbatici din istorie, cei mai creatori. Sigur, Spartacus nu era rus, dar ruşii l-au iubit cel mai mult – şi ştiţi de ce? Pentru că, la fel ca ei, a vrut puterea nu ca să instaureze vreo ietică şi iechitate socialistă, sclavagistă, sau cum o fi fost ea, ci ca să le ia locul jupânilor de dinainte. Ôte-toi que je m’y mette, asta era totul şi în cazul sclavului care voia să ajungă proprietar de sclavi şi în al slugilor care voiau să-şi omoare stăpânii, la sfârşitul secolului nouăşpe – iar pentru asta, s-au servit cu neruşinare de pamfletul unui sociolog-şoarece de bibliotecă evreu, domiciliat la British Museum, unde citea rapoartele inspectorilor de fabrică englezi de pe la anul o mie opt sute. Şi care nu era tocmai convins că scrie altceva decât un poem romantic. De fapt, în capul lui era să-l concureze pe Heinrich Heine. Şi oricum, el era foarte sigur că zmecheria pe care tocmai o inventa, comunismul, este o noţiune cu aplicabilitate strict occidentală. De unde să-i dea lui prin cap că asta o să prindă cel mai bine tocmai la bunul sălbatic, la inocenţii planetei, care n-aveau nimic de-a face cu nenorocirile aduse de capitalism, fiindcă la ei capitalismul era planificat să răsară cam în mileniul al patrulea după Cristos? Oricum, fapt este că fratele Engels a protestat vehement atunci când un partid politic din Serbia s-a intitulat socialist şi marxist: a publicat un articol în care spunea că doctrina prietenului său n-are nimic de-a face cu acţiunile unor „comitagii balcanici” puşi pe scandaluri şi asasinate. Săracu’ Engels, el credea că la comitagii merge cu articole publicate prin ziare…

 

În definitiv, nici eu n-oi fi fost mai brează, a zâmbit Sanda, luând ţigarea din mâna lui Adrian şi trăgând un fum, cine se aseamănă… cum ai zis, două pagube? Ştii, la un moment dat chiar mi-a fost teamă că au să mă dea afară, sau mai ştiu eu ce-au să-mi facă… M-a pus odată dracu’ să dau din gură exact în momentul când era Ileana de faţă. Ileana, ai cunoscut-o la Costineşti acum vreo câţiva ani, bruneta aceea tunsă scurt, despre care ai zis că are nasul lui Federigo Montefeltro…

- Da, dar am zis şi că are cracii lui Raquel Welch, a mormăit Adrian extrăgându-se uşurel de sub ea, mă rog, n-are importanţă… stai un pic să mă duc să închid mobilul…

- Mă rog… l-a îngânat ea. M-a pus odată dracu’ să zic ceva de mama lu’ Tovarăşu’ Partidu’‚ iar Ileana a făcut o mutră foarte lungă şi atunci i-am zis „ce te strâmbi la mine de parcă o fi şi tac’tu vreun colonel de Secu”, iar ea mi-a răspuns „general. E general”, de erau să-mi cadă chiloţii. Lucram de ani întregi acolo şi abia cu ocazia aia am aflat, era să înebunesc…

            Biata Sanda, era exact genul de amănunt pe care puteai fi sigur că o să-l ignore, că Ileana, cât era ea de fată bună şi simţită, nu ca ceilalţi de pe acolo, tot era angajată ca activistă la sector. A trebuit s-o afle chiar din gura Ilenei, altfel n-ar fi băgat de seamă că aceea are o leafă de aproape trei ori mai mare decât a ei şi că n-ar fi fost în nici un caz cine era dacă n-ar fi fost a cui era.

            Prin o mie nouă sute opt zeci şi opt, raţia lunară a tatălui ei, care pe vremea aceea era deja pensionar, raţia pe care o primea de la magazinul lor special, cu circuit închis, din spatele pieţei Dorobanţi, era de două cartuşe de BT (nişte ţigări proaste bulgăreşti, dar, în orice caz, mai bune decât cele autohtone) cu 80 de lei cartuşul şi un cartuş de Kent, cu 120 de lei. Cum să nu se supere, când şi el şi Ileana erau fumători înverşunaţi? Adevăr grăiesc dumneavoastră, când Zeul vrea să-l piardă pe om, îi ia minţile. Lu’ amărâtu’ de Ceauşescu, care, oricum, nu prea le avea, i le-a luat atunci când i-a băgat în cap să le micşoreze porţia şi să le numere îmbucătura câinilor lui de pază, gărzii pretoriene. Şi după aia, s-a mirat că-l împuşcă fără judecată…  

 

Dar cine ne-o fi pus pe noi, se întreabă Adrian, să ne învârtim numai prin locuri de-astea, unde nu puteai să arunci o piatră fără să nimereşti pe vreunul sau pe vreuna de-alde Ileana? Avea şi el câte ceva de povestit în legătură cu asta. E, într-adevăr, un pic surprinzător (ba chiar şocant, ar considera un suflet mai sensibil) să te hârjoneşti, să te zbengui azi cu o frumuseţe de fată, colegă de-a ta de facultate, iar mâine, brusc, fără preaviz, ea să se transforme într-un bloc de gheaţă şi să nu-ţi mai răspundă la bună ziua. Fluturaş, nu mai ai aripioare, domnul conte ţi le-a retezat. Ei, nu chiar conte, ci tatăl colegei tale, care nu e un aristocrat, ci exact contrariul, adică general ori colonel de Securitate, după cum vei afla la nici douăzeci de ani după aceea, cin’ te-a pus să te învârţi printre ei, fluturaş dragă?

            Oricum, chestia cu fluturaşul a fost şi ea bună la ceva. Din ea s-a născut, la mulţi ani după, ideea videoclipului pentru tampoanele igienice cu aripioare care se prind pe chiloţei. Vine tamponelul în zbor, dând din aripioare, iar pe coloana sonoră se aude non più andrai farfallone amoroso, de pe un disc din 1920, adică destul de vechi ca să nu se mai lege nimeni de tine că-l foloseşti pe gratis. Slavă Dumnezeului Industriei Publicităţii, a încasat cinci mii de dolari pentru scenariul acela.

 

            Sanda şi Ileana au fumat împreună un pachet de Kent-cu-doişpe-lei (asta era mai puţin de jumătate din ce-ar fi trebuit să plăteşti pentru el dacă l-ai fi cumpărat pe bune, la negru - iar la Bucureşti expresia trebuia luată la propriu, fiindcă, de regulă, cel de la care-l cumpărai era un student african…) în noaptea când a dispărut din tabără Loredana de la Adjud. Dintr-una din taberele de Douăştrei August, mai exact din internatul unui liceu de prin Vitan, unde fuseseră nevoiţi să înghesuie aproape o mie două sute de copii şi profesori în vreo opt sute de paturi, fiindcă judeţele făcuseră exces de zel, trimiţând maimulţi copii decât fusese stabilit, asta din cauză că în anul precedent trimiseseră prea puţini, fapt care se lăsase cu nişte destituiri de şefi judeţeni. Iar Loredana n-avea nici treisprezece ani împliniţi, chit că arăta mult mai coaptă.
            Şi cu această ocazie, la necaz - şi anume, la unul care-i făcea, pe Ileana şi pe şefii ei, să le cam clănţăne dinţii (”urmează Apocalipsa, maică, cu scrâşnirea protezelor dentare şi bagarea deştiului în orificiul cu pricina”, profeţise Borduşan, directorul taberei, în şedinţa de comandament organizată atunci când s-a aflat de dispariţie), căci una era s-o scoţi pe mica futăcioasă, mototolită şi excitată, din vreun tufiş, la ora stingerii şi s-o expediezi la dormitor, cu o labă peste ochi, lucru care se întâmplase de două ori până atunci şi alta era să ţi-o aducă Miliţia, cu procesul-verbal aferent - cu această ocazie, aşadar, s-a “scăpat” Ileana şi i-a povestit despre kentanele lor de partid şi de stat cu preţ ca pentru oamenii muncii, împărţindu-le cu ea în noaptea aceea când au păzit împreună, înfrigurate, telefonul din comandament. Dar n-a sunat nimeni, nici de la Miliţie, nici de la spital, nici de la morgă, iar Loredana s-a întors singură, după patru zile.

            Consiliul Naţional al Pionierilor, Miliţia, Securitatea, toate poliţiile imaginabile din Bucureştiul anului 1988 o căutaseră în disperare, fără rezultat. Iar ea se întorcea singură şi povestea, senină, că a cunoscut un nene mai în vârstă, celibatar şi că a petrecut cele patru zile acasă la el, într-o garsonieră dintr-un cartier de blocuri al cărui nume nu-l ştia. Întrebată fiind ce a făcut în timpul acesta, a răspuns: „ne-am uitat la video”. Şefii taberei nici n-au îndrăznit să continue interogatoriul, de frică să nu afle mai multe. Au trimis-o naibii în dormitor şi s-au rugat lui Dumnezeu să nu fi rămas însărcinată. Iar când doctorul taberei a pomenit ceva despre erbedubluve, Borduşan i-a răspuns, cu voce scăzută “ştii, don’ doctor, io zic să-i facă analizele la ea acasă, că n-a venit într-o tabără de muncă ca să-i spunem noi că are SIDA!”

            Nu s-ar putea spune că n-au fost făcute pregătiri pentru un sejur în condiţii civilizate, surâde Sanda: la toalete a fost pusă hârtie igienică, de exemplu. Dar prima grijă a copiilor a fost să arunce sulurile acelea pe fereastră, de la etaj, desfăşurate, astfel încât, în primele ore după sosirea lor, faţada de beton murdar-scorojit a blocului din Vitan a semănat cu un pom de Crăciun împodobit cu ghirlande. După aceea, timp de o lună, cât a durat tabăra, wc-urile n-au mai avut parte de hârtie igienică. Şi nu ştiu câţi dintre profesorii însoţitori, cu care veniseră ei de acasă, îi supravegheau îndeaproape şi îi obligau să se îmbăieze cu regularitate, zice ea.

- Acu’ îţi dă mâna să-i bârfeşti, da’ pe vremea aia erai fericită că poţi să cumperi cârnăciori olteneşti de la ei… o tachinează Adrian - şi râd amândoi ca nebunii.

 

.   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .   .

 

- Eternitatea va fi lungă, zice Harry.

- Lungă şi rece, adaugă Adrian.

- Lungă, rece şi întunecoasă, completează Marcel.

- Lungă, rece, întunecoasă şi tâmpită, conchide Adrian.

- Ca la noi, moşule, fix ca la noi, oftează Marcel, dând din mână a lehamite.

- Nenorocită ţară! exclamă Harry.

- Nu te mai agita, că se desfiinţează oricum, îl linişteşte Adrian.

- Patria este nărodul, iară nu tagma jăfuitorilor, tună Tudor Vladimirescu din toate subwoofer-ele sale, aplicându-se holografic de pe hârtia de douăşcinci de lei pe mutra lui Marcel, tot oltean şi el.

- Patria? întreabă Harry pe tonul lui Gheorghe Cozorici în Richard al Treilea cel Bătrân. Patria? Foarte simplu! Patria e acel loc unde poţi fi tâmpit, puturos, hoţ şi lichea cît vrei tu şi unde, dacă un străin îţi spune că eşti aşa, îi poţi răspunde: cară-te de aici, venetic împuţit! Şi unde, cu toate aceste “însuşiri”, vei fi mai grozav decît orice străin, fie el oricît de străin de ele. Preferaţi săpunul autohton caşcavalului străin! astfel zeflemisea metecul Caragiale simţirile profund româneşti ale compatrioţilor săi. Şi zău dacă ei nu procedau chiar aşa. Ca şi astăzi, de altfel. 

 

Tirada aceasta, cu patria, Harry n-o rostea acum pentru prima oară. O mai făcuse în 1986, după ce păţise o chestie cam nasoală. Pe tabelul pentru locuinţe, de la el de la serviciu, unde figurase în ultimii patru ani pe poziţia cinci din şase, seprodusese peste noapte o schimbare nevăzută, neştiută, insesizabilă, dar al naibii de reală, adică, pe scurt, Harry se trezise pe locul şapte, adică nicăieri, iar când s-a dus să întrebe de ce asta, i s-a spus că din cauza politicii pe care a făcut-o tatăl său înainte de patruşpatru, pentru care acesta a şi fost deportat în urmă cu doar câteva decenii. Dar în institut se zvonea că Smărăndiţa, care îi luase locul pe tabel, îi dăduse lui Mădulărescu, secretarul organizaţiei de bază, trei mii de lei pentru operaţia cu pricina, informaţia provenind, se pare, chiar de la Smărăndiţa, care era o femeie volubilă, comunicativă.

Aşa că Harry s-a trezit vorbind în plus, cum au numit colegii, atunci când au fost întrebaţi, izbucnirea lui. Cea maidetaliată informare, însă, i-a aparţinut Smărăndiţei, care dădea şi amănunte suplimentare, adică pomenea nişte lucruri pe care Harry nu le-ar fi spus nici să-l pici cu ceară, că doar nu era nebun şi lipsit de instinct de conservare. Iar la sfârşit, Smărăndiţa a scris: “Am considerat întotdeauna felul de a vorbi al colegului Gobels ca fiind foarte nepatriotic şi chiar antipartinic şi m-am mirat că nimeni nu ia vreo măsură cu el. Consider că n-ar trebui să se permită prezenţa unui asemenea nume pe o listă pentru case făcute din munca poporului nostru.”

Şi toate astea şi le reaminteşte fulgerător acum, când pe ecranul televizorului apare chiar Smărăndiţa, în prezent, secretar de stat la Autoritatea Naţională pentru Câinii Comunitari, într-un talkshow despre eventuala mărire a pensiilor cu un milion la sută începând de la pulivară.

- Ea e, zbiară Harry, ‘mnezeii măsi de curvă!

Adrian se uită şi el ca la telejurnalul de la ora cinci:

- Mă, eu pe asta o ştiu de undeva!

Realitatea-i că pe Smărăndiţa nu-i greu să o reţii, cu mutriţa ei de Liz Taylor, actualmente relativ plinuţă.

- Dar înăltuţă, apreciază Marcel.

- Soliduţă, face Harry.

- Voluptuoasă, ce mai încoa’şi-ncolo, face Marcel, ca mătuşă-mea de la Severin, Dumnezeu s-o ierte. M-am dus odată, neanunţat, pe la ea şi pentru că nu răspundea, am sunat şi la uşa vecină. A ieşit o cucoană cam tot de vârsta ei, iar eu am întrebat-o dacă ştie unde-i doamna Bădică, adică mătuşă-mea. Iar ea m-a întrebat “doamna aceea grizonată, voluptuoasă?”, iar eu era să mă scap pe mine de râs la gândul unei voluptăţi de vreo sută de chile… săraca tanti, ce femeie cumsecade era… ce de pachete primeam de la ea în studenţie, de Paşti, de Crăciun, de toate alea…

13.02.2009

PLACIDO povestit de Dan Predescu [cap.4.1 audio] 759 Kb. Publicat în EUROMUSEUM Bucureşti nr. 6 / 2008, la  12 iunie 2008.

PLACIDO povestit de Dan Predescu [cap.4.2 audio] 823 Kb

PLACIDO povestit de Dan Predescu [cap.4.3 audio] 702 Kb

 

PLACIDO de Dan Predescu:   << Nu uita că te afli în împărăţia lu’ Mucles, măi Gură Bogată, fii atent ce dai pe goarnă, gura bate curu’, ciocu’ mic – acestea erau recomandările pe care cei trei şi le-au tot făcut, unul altuia, de nenumărate ori, pe vremea lui Ceauşescu. Numai sfaturi bune îşi dădeau, dar păreau de-a dreptul incapabili să ţină seama de ele. Adrian, care inventase vorba cu împărăţia, avea multe din astea la activ. Ghinioanele lui începuseră încă din primul an de studenţie, era sigur de asta, din după amiaza unui seminar la care se plictiseau cu toţii, despre arhitectura romanică de pe la începutul Evului Mediu. Ciacîru Lucian, vecinul lui de pupitru, desenase pe spatele unei foi cu notiţe un mormânt cu o cruce. Adrian i-a luat-o şi i-a completat desenul, scriindu-şi numele pe cruce, iar dedesubt, dracu’ ştie de ce, „născut 14 VI 1948 – decedat 23 VIII 1944”. Şi-a reamintit fulgerător de prostia asta, mulţi ani mai târziu, când îşi căuta o slujbă şi lăsa cereri de angajare în tot felul de locuri. I-a reamintit-o un cadrist, care i-a explicat că are prea multă carte pentru serviciul cu pricina, iar legea nu-i dă voie să-l angajeze pe un post inferior calificării lui. „Şi din moment ce aţi decedat la douăştrei august patruşpatru, ce vă mai trebuie?” adăugase acela, râzând. >>   © Capitolul 4 din PLACIDOa apărut în revista EUROMUSEUMnr. 6, accesibilă publicului la librăria Muzeului Literaturii Române şi la librăria Eminescu din Bucureşti cu începere din 12 iunie 2008. Fişierele audio conţinând fragmente din acest capitol, în lectura autorului, care pot fi văzute mai sus, au fost postate pe blogul de faţă la 14 martie 2009. Fragmentul în discuţie este ultimul, cel numerotat [cap.4.3 audio]. …Iar fragmentul în chestiune din capitolul 4 susmenţionat a fost preluat fără menţionarea sursei într-un articol semnat de un nume pe care, până ieri, îl respectam. (vezi coloana din dreapta)         …Păi dacă eu public un roman într-o revistă cu tiraj confidenţial şi pe un blog idem, fiind pus, de decenii, pe toate listele negre imaginabile (reamintesc că, în anii ‘80, activiştii Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste spuneau în dreapta şi-n stânga că am plecat demult din România, deşi eu mă aflam, şomer, la Bucureşti şi mai luam şi câte-un premiu literar, despre care - culmea! - scria revista Săptămâna), nu-i aşa că oamenii de succes se pot servi din scrierile mele fără să mă întrebe - şi jurând, dacă-i  întrebi, că n-au auzit în viaţa lor de Dan Predescu? Aşa-i că Dan Predescu nu există?

S-A NĂSCUT ŞI A MURIT de Tudor Octavian:   << Un grafician, stabilit de multe decenii la New York, mi-a arătat la plecarea din ţară un desen conţinător cât o autobiografie. Înfăţişa un mormânt pe a cărui cruce scria: Ion Dogar Marinescu, născut la 3 octombrie 1945 – mort la 23 august 1944. >>                         ©   S-A NĂSCUT ŞI A MURIT SCRIITORUL DE LA PAGINA 3 Un grafician, stabilit de multe decenii la New York, mi-a arătat la plecarea din ţară un desen conţinător cât o autobiografie. Înfăţişa un mormânt pe a cărui cruce scria: Ion Dogar Marinescu, născut la 3 octombrie 1945 – mort la 23 august 1944. de Tudor Octavian 16/03/2009 (Actualizat 7:00) http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/s-a-nascut-si-a-murit-146291.html

Morala: …

 

 

 Dan Predescu

 

 

 

Lucrurile se desluşeau cu uşurinţă: celor câţiva pasageri nu le-au trebuit mai mult de două-trei clipe ca să-şi dea seama că cea de pe scăunel era pretena, gagica, amanta şoferului, iar cea cu încleştarea, exact invers, adică nevastă-sa. Legitima, cu acte.

Cum maşina se afla chiar la stopul din Romană, care era pe roşu, şoferul a frânat, a deschis uşa din faţă şi s-a repezit să descleşteze ghearele legitime din penajul victimei, chestie care i-a reuşit, astfel încât mica păsărică a sărit pe trotuar şi a dat s-o rupă la fugă, cu ditamai răpitoarea pe urmele sale. În clipa aceea, păsăroiul itebist s-a repezit să apese pe buton ca să închidă uşa, pentru ca mica zburătoare să aibă timp să se cocoaţe în vârful unui cocotier sau să ia dracului un taxi, chiar dacă n-avea bani să-l plătească…

Dar n-a fost să fie. Comenzile pneumatice ale unui troleibuz TV destul de uzat n-au fost niciodată un model de promptitudine, astfel încât uşa aceea a ezitat să se închidă timp de vreo două secunde bune, suficient pentru ca voinica legitimă să coboare şi să reia păruiala. Atunci, disperatul a hotărât să coboare şi să se bage, cu orice risc, între ele, pentru a evita vărsarea de sânge - numai că n-a mai apucat s-o facă. Exact în clipa când voia să sară pe trotuar, uşa troleibuzului s-a închis, prinzându-i gâtul ca într-o ghilotină. Una cu garnitură de cauciuc, din fericire, dar presând zdravăn, după cum au constatat Adrian şi ceilalţi doi bărbaţi din troleibuz, care-au sărit imediat să-l elibereze pe nefericit, în timp ce acesta privea, vânăt la faţă, cum cele două înaripate îşi ară reciproc mutrele cu manichiura. Tot ce-au reuşit a fost să slăbească puţin apăsarea asupra gâtului de cocoş, ţinându-l în viaţă cam un sfert de oră, pân-a venit maşina de intervenţie. Timp în care cele două şi-au continuat dialogul, pe trotuar, permiţându-i lui Adrian să-şi întipărească în minte trăsăturile Smărăndiţei. Şi înfăţişarea unui sân al ei, după ce preopinenta i-a sfâşiat bluza şi i-a rupt sutienul. Şi-a adus fulgerător aminte: era mare.

- Ştiu de unde-o ştiu! ţipă el victorios.

- De la Revoluţie, îl îngână Marcel. Ai violat-o în transportorul blindat şi dup-aia ai dat foc Bibliotecii Centrale Universitare.

 

            După care, lui Marcel îi îngheaţă cuvântul pe buze: şi el o ştie pe Smărăndiţa!

- Măăă, îşi trage el una peste frunte, Smărăndiţa are o familie! Smărăndiţa are un copil! De-o vârstă cu Mihăiţă, coleg de liceu de-al lui Mihăiţă!

            Prea multe nu ştie Marcel despre colegii lui Mihăiţă –şi nici despre Mihăiţă însuşi, pe care, de aproape douăzeci de ani, de când s-a despărţit de maică-sa, nu l-a mai văzut decât rareori. Dar pe asta a ţinut-o minte: la un moment dat, cu vreo câteva luni înainte de bacalaureat, când s-a nimerit să fie mai în bani, s-a dus să-l ia de la şcoală şi să dea o raită cu el prin câteva magazine, treabă pe care n-o mai făcuse cam de mult. De data asta, ar fi fost vorba de combina audio de care puştiul îi pomenise încă de astă-iarnă. S-a gândit atunci să profite de ocazie şi să-şi facă un pic datoria de tată conştiincios, stând de vorbă cu diriginta băiatului despre felul cum se prezintă acesta, despre ce s-ar mai putea face, îngrăşând, cum s-ar zice, porcul în ajun, adică despre meditaţiile de ultimă oră care i-ar mai fi necesare înaintea admiterii la facultate, ceea ce era, de altfel, impostură curată, fiindcă, după mariajul care se isprăvise când copilul împlinea abia trei ani şi după absenţa lui de încă vreo câţiva ani, mama lui Mihăiţă l-a făcut să înţeleagă, atunci când lui i-a revenit pofta de tăticeală, că era dorit exclusiv în ipostaza de mandat poştal, o dată pe lună. Chestie care, de altfel, nici nu-l deranja prea tare, dar, în discuţia cu diriginta, s-a simţit tentat, o foarte scurtă clipă, de ipostaza cealaltă.

            Diriginta i-a spus că Mihăiţă stă, în general, bine şi că nu i-ar fi teamă pentru el în ce priveşte admiterea la facultate, că e un băiat echilibrat şi, slavă Domnului, serios… nu ca unii colegi ai lui, din fericire, puţini…

            “Puţinii” aceştia erau, de fapt, unul singur, băiatul Smărăndiţei. Împreună cu alţi trei de vârsta lui, sau doar un pic mai mari, se apucaseră să spargă case. Aveau vreo zece la activ înmomentul când au fost prinşi. Ancheta –şi arestul aferent –n-au durat mult, iar procesul a fost la fel de scurt şi s-a soldat cu trei condamnări şi o achitare. Cel achitat era flăcăul Smărăndiţei, deşifusese făptaş cu acte-n regulă, în rând cu ceilalţi trei, ba chiar mai mult, adăugă diriginta, fiind, dintre cei patru, specialistul în încuietori complicate, adică tocmai cel care deschidea în doi timpi şi trei mişcări uşile ultrasigure ale apartamentelor de lux. Diriginta se indigna, de o manieră absolut nepedagogică şi incorectă politic, că elevul ei fusese făcut scăpat fiindcă mă-sa era secretara unui senator.

            Mai degrabă, bodyguard, nu secretară, a zâmbit Marcel, care o văzuse odată, la televizor, alături de şeful ei –şi era cu un cap mai înaltă ca acela.

            Partea nostimă e că Smărăndiţei a început să-i bată vântul în pânze foarte curând după cele întâmplate băiatului ei. Şi băiatului însuşi, de altfel, care astăzi e ziaristul bucureştean cel mai prompt şi temeinic informat în materie de crime spectaculoase, cunoscut de toată lumea. Articolele lui, bârfesc colegii invidioşi, sunt completarea comunicatelor oficiale ale poliţiei, adică atunci când aceasta nu vrea sau nu poate să dea pesticlă anumite amănunte, însă i-ar părea rău ca ele să nu fie ştiute, i le pasează pe şest flăcăului Smărăndiţei, ca să le facă el publicitatea corespunzătoare, cam cum făcea Săptămîna lui Eugen Barbu, pe timpuri.

Smărăndiţa a ajuns secretar destat (”secretor”, pronunţă Marcel) peste noapte, luând locul senatorului care-i fusese şef. Ce să-i faci, nu toţi poliţaii şi procurorii sunt îngeri (mai exact, doar cei din filmele americane sunt aşa ceva) –unii mai sunt şi şantajişti. Iar o Smărăndiţă şantajabilă e o Smărăndiţă promovabilă, sfârşeşte apoteotic Marcel.

- Pe dracu’, mârâie Harry, puteau s-o şantajeze oricând cu porcăriile de pe vremea comunismului, cu turnătoriile ei şi cu ce-o mai fi făcut…

- Da, dar s-a nimerit acum…

- Păi… face Adrian, rezultă că o cunoaştem toţi, nu? Să bem, atunci, în sănătatea ei, ce mămica sa!

- Ce să-i faci, Bucureştiul e un loc atât de mic… oftează Marcel.

- Acu‘, zice Adrian, chestia cu spărgătorii de cinşpe-şaişpe ani e destul de explicabilă. Sanda mi-a povestit că, la Şcoala Cinci din Piaţa Amzei, pe care-o cunoştea bine de dinainte de optzecişinouă, populaţia era de două soiuri: jumătate –copii de ofiţeri, mai ales din miliţie şi securitate, de directori, activişti, pasivişti eţetera şi jumatea ailaltă, copii de muncitori de la Republica, Vulcan, 23 August, adică o compoziţie socială absolut corectă, ca pentru Zona Zero a Capitalei, ICRAL-ul se achita de îndatoriri cu toată seriozitatea… Iar la Şcoala Cinci se făcea maidegrabă televiziune decât şcoală… Fusese şcoală “de protocol” înainte de optzecişinouă, acolo venea Televiziunea ori de câte ori avea de filmat câte un subiect de genul acesta, deschiderea anului şcolar, copii împăiaţi, cu ochi albaştri şi cravată roşie la gât, recitând poezii de Adrian Păunescu… pe scurt, fără părinţi cu cazier şi excesiv de bronzaţi… la televizor, copiii noştri au ochi albaştri, iar asta se vede chiar dacă televizorul e alb-negru… Ei bine, după Marea Bulibăşeală din Decembrie, copchiii celor din prima categorie, care acum sunt mari patroni, senatori şi alte scule-pe-bascule, au început să vină la şcoală cu gipanele conduse de şoferii babacilor lor…ba chiar, fetiţa de nouă ani a unui deputat venea cu o juma de kil de bijuterii, mai mult aur pe ea decât, vorba aia, pe o casieriţă de la Alimentara… în vreme ce colegii lor din a doua categorie, ai căror părinţi tocmai rămăseseră fără slujbe, erau livizi… de-a dreptul străvezii de foame… Aşa că nu m-ar mira de loc ca aceşti băieţi să se reprofileze pe droguri… sau pe spargeri, ca ăsta…

 

            Prima oară, tata Goebbels a încurcat-o, cu toată familia, fiindcă ar fi fost ministrul Propagandei al lui Hitler. A doua oară, la nişte ani buni după aceea, fiindcă era spion britanic. În realitate, în ambele cazuri, pentru că prea locuia în case bune, ca s-o spunem pe-a dreaptă. Dar să nu anticipăm…

            Ce caută ăsta în aşa un spaţiu locativ? îşi spune vulpea, jegoasă, păduchioasă şi roşie de invidie, căci ea n-are de nici unele, în vreme ce bursucul, reputat proprietar şi administrator pedant, are de toate (inclusiv un sistem de aer condiţionat foarte eficient, de concepţie proprie)  în vizuina sa, care străluceşte de curăţenie. Ca atare, vulpea ia măsuri. Se balegă la intrare, chiar în faţa uşii. Bursucul, care nu suportă nici un miros (darămite pe acesta…), pune mâna şi face curat. A doua zi, figura se repetă. A treia zi, la fel. Şi aşa mai departe, de nu ştiu câte ori, până ce bursucul se dă învins şi lasă vizuina pe mâna ICRAL-ului, care o repartizează oamenilor muncii – respectiv, unora care tocmai cu munca n-au avut treabă vreodată.

            A doua oară, prin 1967, lucrurile s-au desfăşurat oarecum mai paşnic. N-a mai venit un camion cu prelată după ei. A trebuit doar ca tata Goebel să se prezinte zilnic, timp de aproape o jumătate de an, la un birou dintr-o clădire fără firmă la intrare, populată de nişte oameni fără uniforme, dar purtând, cu toţii, pistol. Tema discuţiilor a fost una singură: o pereche de pantofi botoşi, pe care tata Goebel îi purtase câţiva ani buni. Primise pantofii aceia, împreună cu nişte cămăşi second hand, o ciocolată de o sută de grame şi un sfert de cafea boabe, în vara lui 1965, într-un pachet de la vărul lui din Haifa. Ciocolata şi cafeaua şi le oprise tovarăşa de la vamă, care desigilase pachetul în faţa lui, ca să nu zică el că i-ar fi furat ceva dinăuntru, iar pantofii îi aruncase, în scârbă, pe jos, în faţa lui.

…Ca să se dovedească, la ani de zile după aceea, că tocmai pantofii erau problema – şi încă, în aşa măsură, încât zece oameni au percheziţionat o zi şi-o noapte, fără întrerupere, casa familiei Goebel de pe Bulevardul Republicii, fost Carol Întâi. De îndată ce-au dat de ei, scotocitorii s-au declarat mulţumiţi şi au plecat – luându-l, desigur, şi pe tata Goebel cu ei. I-au dat, însă, drumul  după nici trei zile, mai exact, după ce el a scris câteva zeci de pagini de declaraţii în care a explicat cum ajunseseră pantofii la el. Problema ar fi constat în marca, sau în eticheta imprimată cu vopsea aurie în interiorul acestora. Din nefericire, zicea tata Goebel, imprimarea s-a dovedit trainică, prea trainică: sigla, marca fabricii care făcuse pantofii, era la fel de vizibilă ca şi în clipa când ajunseseră ei pe raftul magazinului. Sigla aceasta era un glob pământesc stilizat. Iar pe o anumită porţiune a planiglobului imprimat acolo se puteau desluşi nişte linii despre care tovarăşii anchetatori voiau neapărat să ştie totul: în ce an au fost puse ele acolo (deci, când au fost fabricaţi pantofii), în ce ţară au fost ei fabricaţi, cine e vărul din Haifa şi de unde ia el, de fapt, leafă…

Pe scurt, ideea ar fi fost că aceea era o hartă referitoare la războiul arabo-israelian, inclusiv la trecerea ruşilor, în marşul lor spre Tel Aviv, prin Babadag şi Medgidia. Sau că, dimpotrivă, tancurile sovietice urmau să ajungă la Triest – iar în acest caz, pe tălpile lui tata Goebel se putea citi Craiova-Filiaşi. După cum se preciza în unele lucrări istorice recent traduse la noi, serviciile secrete britanice folosiseră, în al doilea război mondial, metoda aceasta, a imprimării de hărţi pe batiste de mătase destinate spionilor lor din Franţa, deci era cât se poate de legitimă ipoteza că acum se foloseau de pantofi, în acelaşi scop.

Oricum, familia Goebel nu stătea bine unde stătea – şi ar fi trebuit să înţeleagă chestia asta. Şi să-şi găsească, la urma urmei, în altă parte, fiindcă, la urma urmei, ce căuta ea taman în Zona Zero a Capitalei?

- Să stăm strâmb şi să judecăm drept, zice Harry, luarea de poziţie a  Smărăndiţiei era cât se poate de justificată: cu ce drept venea ăsta, adică eu, să mănânce din sudoarea poporului, să pretindă şi el o casă făcută din munca noastră, ce, aia-i munca lui? s-a bătut el cu turcii la Podu Înalt? sau la Plevna?

Întrebarea asta se tot repeta, nu foarte des, dar cu o anumită regularitate şi în diferite contexte: cam din trei în trei ani citeai (ultima oară, în Ziua, i se părea lui Harry) despre câte un flăcău înjunghiat la balul (acum, discoteca) dintr-un sat vecin, fiindcă venise, mă-nţelegi, să le ia fetele ălora de-acolo, Elene din tot soiul de Troie judeţene, purtătoare de pizdă proprietate obştească, dintr-o epocă a bronzului care nici de frică nu voia să se mai termine… 

- Aveau dreptate băieţii, înainte de op‘zeşnouă, să se uite urât la România literară, zâmbeşte Adrian a nostalgie. În revista aia am citit eu istorioara unei madam scriitoare păcum că, în vara lui şaizecişinouă, ea se afla într-un sat din Maramureş, la o nuntă. Iar acolo, în bătătura unde erau întinse mesele, se afla şi un televizor, la care, între o sarma, o ţâpuritură şi un pahar de pălincă, se uitau toţi, căci se transmitea în direct alunizarea lui Apollo Unşpe. Şi tocmai când Armstrong, sau Aldrin, sau ăllalt, cum i-o mai fi zis, a spus vorbele măreţe cu pasul mic care e mare sau invers, a ieşit naşa în pridvor, fluturând victorioasă cearceaful pătat cu sânge… Maşina Timpului, stimaţi telespectatori, acolo era cu adevărat Maşina Timpului, singura invenţie care poate face două lucruri atât de abisal diferite să fie strictamente contemporane…

14.05.2009

[ Înregistrarea din catalogul Bibliotecii Naţionale a României: http://aleph.bibnat.ro:8991/F/5GP9U86M2VAY58ANI7DYUFC3YVNB657CVBD794UDGDUG8XCPGS-36793?func=find-acc&acc_sequence=002474895 ]

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 Nr. 11/2009

Dan Predescu

PLACIDO

   - 8 -

 - Ce nume incredibil, mormăie Adrian.

- Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.

- Tovarăşu‘ de care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis. Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu – şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…

            Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.

- O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.

- Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.

            Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.

            La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…

 

            Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune - în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.

            Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.

            Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ‘86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.    

 

- Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…

            Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.

 

            La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de “calificat la locul de muncă”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus “creşterea de două ori a Produsului Intern Brut”, aşa cum scria în relatarea lui, ci “creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut”)… Asta îl scutea, în general, de “şmotru”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.

Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj “simţit” despre eveniment.

De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten, prin ‘87 sau ‘88. Panţâru, pe atunci avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a “iniţiat în munca de activist de partid” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare metamorfoză…

Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu - iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.

Nu era prea clar ce legătură ar fi fost între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui “material” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată - şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii - şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…

Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i “Dinu Păturică cu fustă”.

 

…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie - şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.

           

            În fond, şi eu am procedat cam la fel. Băiat sărac şi fără pile, m-am scos din mocirlă trăgându-mă singur de păr, sau mai curând, dacă se poate spune aşa, de creier, scriind la ziar. M-am bazat numai pe creierul meu, n-am avut nici un alt sprijin, la fel cum Mariella s-a bazat doar pe ţâţele şi cracii ei – poţi spune că nu e o similitudine izbitoare?

 

- Când ieşim de-aici, vii pe la mine? face Pufu. Am un vin excepţional. Vii într-o zi,  tai o găină, face nevastă-mea o mămăligă de să-ţi lingi degetele – şi te mai uiţi la calculatorul lui fii-meu, c-am văzut că le cam ai …p-astea…

- Ce-a păţit calculatorul?

- Păi, nu mai merge, neam. Acu’, io nu zic, ca nevastă-mea, că i-a făcut vreunu’ vrăji, da’ totuşi, e ceva acolo…

- Ai Internet?

- Am, cum să n-am, o săptămână întreagă am stat şi m-am uitat la gagici…

- Şi după aia, s-a înţepenit.

- S-a. De unde ştii? …o fi de la alea? Da‘ fii atent, eu zic că nu-i de la gagici, eu zic că-i de la pisoi, am un cotoi negru… în seara aia, a sărit pe masă şi a trecut peste tastatură… şi când dau să umblu la calculator, mirosea… puţea de trăznea…

- Fii serios, cum să pută calculatorul?

- Puţea tastatura, că a stropit-o cotoiul… a trecut peste ea aşa, fără nici un interes, dar a stropit-o, bestia dracului… am spălat-o de trei ori cu benzină… şi tot mai puţea… nu l-am prins, că-l omoram… Nu-mi plac pisicile. Ştii ce mi-au făcut? Au intrat în pivniţă şi mi-au dat jos de pe masă redresorul de acumulatori… ăla are patruzeci de kile, cum dracu’ or fi făcut… probabil că s-au adunat vreo trei-patru ca să-l împingă jos…

- Ce să-i faci, trebuie să te mai persecute şi pe tine cineva, Elvis dragă… oftează Adrian, cutremurându-se de râs.

- Asta mi-aduce aminte de ce-a păţit un coleg de-al meu, la cutremur, în ‘77, face Marcel. În seara aia, a ajuns acasă, numai el ştia cum, după o şedinţă prelungită desfăşurată sub deviza „hai să ne facem praştie”. La care, de altfel, am luat şi eu parte. Pe la şapte seara, ne-am despărţit. El era atât de obosit încât s-a prăbuşit în pat şi n-a mai ştiut de nimic. Nici de cutremur, din fericire pentru el. Numai că, a doua zi de dimineaţă, când a deschis ochii, s-a trezit într-un peisaj oarecum schimbat: un dulap răsturnat în mijlocul încăperii, cioburi pe podea, un ceas deşteptător făcut praf şi multe altele de felul acesta. Primul lui gând a fost „au intrat hoţii azi noapte”. Apoi s-a ridicat şi s-a dus glonţ să verifice uşa de la intrare. Trecând pe lângă fereastră, a aruncat o privire afară – şi a văzut o mulţime de uniforme şi un camion mare, militar: „Hait, au intrat ruşii!”, a zis el. 

 

- Cam aşa cu Pufu al meu, vecinul şi confidentul Maestrului, suspină Adrian. Pufu, care nu suportă pisicile - dar nici ele pe el…

- Cele mai ciudate şi înfricoşătoare boli, se bagă şi Harry, cărora nu le poate da de cap nici un savant, s-au născut în pieţele din China. Asta, deoarece chinezii sunt de părere că tot ce are patru picioare şi nu se numeşte scaun e comestibil, halind aşadar fără teamă sau repulsie cele mai bizare şi necomestibile vieţuitoare, adunate de prin fundul junglelor Asiei de Sud-Est, unde aproape că n-a călcat vreodată picior de om. După ce le capturează, întreprinzătorii chinezi le aduc în pieţele din marile lor oraşe, unde ciudatele arătări sunt depozitate la grămadă cu găinile şi porcii, la fel de vii cu toţii. Iar prin părţile alea, oamenii cred că noţiunile de “microbi” şi de “spălat pe mâini” sunt doar nişte vrăjeli de-ale colonialiştilor, propagandă imperialistă, eventual superstiţii de-ale europenilor. Şi uite-aşa, nişte specii îndepărtate şi genetic şi geografic, cu găinaţul, bacteriile şi viruşii lor cu tot, ajung în contact direct, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată, de când a făcut Dumnezeu planeta Pământ. Rezultatul e o recoltă stupefiantă de noi viruşi, de noi germeni corciţi, adaptaţi şi înspăimântător de viguroşi, cărora tratamentele noastre nu le pot ţine piept. Cam asta s-a întâmplat şi cu noi, dragi tovarăşi. Dacă-l pui la un loc pe unul ca Pufu cu unul ca Maestrul, în acelaşi coş cu raci fără hrană, sau cu foarte puţină hrană, ca să se devoreze unul pe altul, rezultatul ăsta e, Republica Socialistă România.   

- Care teamă, care repulsie? Lasă-i pe chinezi, Harry, uită-te la noi - şi după aia, mai discutăm despre teamă şi repulsie! Un pic de abilitate, multă ambiţie, invidie şi resentiment cât cuprinde („oftică”, pe româneşte), teamă de loc, ruşine de loc, scârbă de loc – asta-i reţeta reuşitei, la noi.

- Reţeta scoaterii banului din rahat cu dinţii, rânjeşte descurajat Marcel.

- Adevăr grăiesc dumneavoastre, nicicând nu s-au suit atât de multe scroafe în aşa puţini copaci, adaugă Harry.

- Arivismul e un motor important al acţiunilor omeneşti de azi şi dintotdeauna. Totuşi, altădată se mai întâmpla ca el să fie însoţit şi de alte calităţi individuale: talent, forţă de muncă eţetera…

- Şi tenacitate, neapărat.

- Ştii care-i nenorocirea cu tenacitatea? Că oamenii inteligenţi şi talentaţi rareori se-ntâmplă să fie şi tenaci. Pe când, javrele şi jagardelele – în proporţie de nouăzeci la sută. Să te ferească Dumnezeu de un bou care te urăşte, fiindcă el e tenace. Şi te ţine minte.

- În alte părţi, ajungi cineva, în posturi şi demnităţi, dacă ai talent. La noi e invers, capeţi talent după ce eşti numit într-o funcţie oarecare – şi te-apuci să publici cărţi de versuri sau piese de teatru. …The answer, tovarăşi, e futere de vânt, după cum se exprima celebra folchizdă, apreciază Harry.

- Mă talentaţilor, mă deprimaţilor, mă frustraţilor, nţâţâţî… vă faceţi siesta pe nemâncate şi îl invocaţi pe zeul Zdamăsi… vai de popou’ dumneavoastre… oftează Marcel.

- Fiindcă ziseşi de celebra-cum-îi-ziseşi… America e o minunăţie lingvistică. Încă din primii ani ai prezidenţiei lui Reagan, începuseră să apară filme de la Hollywood ai căror interpreţi, americani de baştină, erau capabili să vorbească engleza cu un accent rusesc cât se poate de convingător, semn că, pe străzile americăneşti, limba rusă era tot mai prezentă. Mai încoace, după căderea comunismului, Octav Ialomiţeanu, ăsta cu revista, dăduse buzna peste ei, peste extremoccidentali, cu înjurăturile getodace. Colegii de la întreprinderea aia din Georgia unde lipea el etichete americane pe cuptoarele cu microunde şi aspiratoarele chinezeşti de contrabandă nu înţelegeau propoziţia “mă fut în bafta voastră”, pe care el o rostea adesea, aşa că Tavi le-a tradus-o. În scurt timp, toţi tailandezii, senegalezii şi guatemalezii din hală se salutau cu “I fuck in your luck”. Noua expresie americană a făcut o carieră fulgerătoare. Tavi mi-a arătat articolul dintr-o revistă de specialitate de pe Coasta de Est, apărut încă înainte de întoarcerea lui la Bucureşti, în care era dezbătută problema Cum e corect: “I fuck in your luck” sau “I fuck on your luck”?

- va urma -

24.09.2009