Ciocu-mic.Ro

.

BUFNIŢA

.

Când i se arată bufniţa în cafea

Nu-i mai stă nimeni în cale.

Odată de ziua morţilor i-a zis preotului paroh:

Părinte în curând vei uita slujba de înmormântare.

Când merge pe drum vorbeşte singură

Ca bătrânii de vârsta a treia.

Merge pe drum şi se gândeşte cum să facă

Să pună mai multă viaţă

În trupurile bătrânilor de vârsta a treia

Cu pensii de râsul curcilor.

Se gândeşte şi la mama mea de contingent 916

Care trăieşte de-o viaţă în micul ei univers de provincie

Şi care fără prejudecăţi nu o are deloc la inimă

Pentru că la o consultaţie de rutină i-a zis babă

Iar mama asemenea filosofului sănătos şi sărac

i-a dat pe loc replica: eu doamnă doctor

după cum vezi încă nu merg între două bastoane.

Încă nu am cocoaşă-n spinare şi nici gaură-n piept

Noaptea dorm ca-n basme iar dimineaţa

Când mă deştept mă simt ca după nuntă.

Aşa că babă e mă-ta!

.

(Sentiment latin)

.

DOMNUL DE LA UZINĂ

.

Pentru viaţa pe care o duc aici în provincie

Ar trebui să mă plâng de una de alta…

Ar trebui să mă plâng de domnul de la uzină

Un domn important care întrerupe noapte de noapte lumina.

Mama e de părere că ar trebui să mă duc la domnul de la uzină

Şi să-i zic: domnule uzinar de ce întrerupi noapte de noapte lumina?

Lumina prin excelenţă înseamnă viaţă.

Atunci când dumneata întrerupi lumina îmi întrerupi viaţa.

Dar pentru că domnul de la uzină ştie că nu ştie pe ce lume trăieşte

Nu întreb niciodată cine şi de ce întrerupe lumina.

.

(Nepoţii lui Moromete)

.

MĂRTURISIRE

.

De când am dobândit frica de scris mă declar un om liber dar nefericit.

De acum voi avea grijă să mă gândesc la tot ce-mi trece prin cap.

Voi avea în sfârşit libertatea de a nu mă gândi la nimic.

Aşa că voi avea grijă de viaţa mea

Voi avea grijă de viaţa poemelor mele de-o viaţă.

Zi de zi le voi număra poem cu poem.

Seară de seară le voi scutura de vremuri politice.

Le voi bate cu zale de plumb până la ultima consecinţă:

Jupuirea de piele

Pentru când nu voi mai fi le voi închide într-un cântec de mierlă.

.

(Experimentul Focşani)

.

MASA

.

Aud că domnul Constantin Popa cumpără o masă de biliard.

Profesorul ţine cu orice preţ să aducă Occidentul în sat.

Prin anii cincizeci ne intrase stalinismul în case:

Catiuşa / cazaciocul / republică liberă…

Astăzi în sat se joacă barbut pe nasturi şi poker pe vin.

să-l mai vezi pe Ion Gogodan

(care rupe primăvara câteva hârleţe)

jucând biliard cu Stăncuş clopotarul.

.

(Experimentul Focşani)

.

&

Petru IONESCU

.

DUBLURA

.

(Stand in)

.

- fragment -

.

EA-n Vârstă: (Arkadina)…”Zdrenţărosule ! Om de nimic !..” (apoi EA-n Vârstă)…Zdrenţăroaso !…Ordinaro !…Fiul meu nu vorbeşte aşa !…Nu te mai prosti…

EA Tânără: Specialo !…(apoi Treplev)…”Zgipţuroaicooo !…Întooaaarce-te la teaaatrul tăăău scuuump şi joaaacă în piese nătââângeee şi fără duuuh !”…

EA-n Vârstă (Arkadina):…”Niciodată n-am jucat în piese de-astea ! Nu eşti în stare de nimic …deee niiimiiiic !”…(Brusc revine la ea, dar tot teatrală, privind spre sală)…Ceee-ai spusss ?!…Fiul meu…vreau să zic Treplev, personaju, nu vorbeşte aşa cum te maimuţăreşti tu…Şi asta nu-i replica ta…pe asta o am eu şi-o lucrez cu altcineva…ai cam întrecut măsura…da’ eu sunt vinovată…aşa-i dacă dai omului un deget…nu pentru rolul meu sântem aici, ci pentru al tău, fetiţo !…Doar am stabilit că mergem fără dublură, nu ?!…Iar uiţi de la mână pân’ la gură ?!…Cuuum îţi permiiiţi ?!…Ceee eee-n caaapu’ ăla al tăăău, mă cooopil nesimţiiit ?…Cu ciiineee creeezi că vooorbeşşşti ?!…Memo plus e pentru tine ! (EA Tânără îi arată pumnul, rânjind)…Ordinaro !…(pauză. Se întoarce brusc către EA Tânără)…Şi începuse să-mi fie milă de tine…chiar să te simpatizez…mi-ar fi plăcut să mai joc Zarecinaia şi tu să fii dublura mea…dar nu, gata…asta e, cum spuneam, dacă dai un deget ţi se ia toată mâna…tot !…Nu mă-nvăţ minte niciodată !…Da’ acum gata !…Gata cu colegialitatea…gata cu împărtăşirea experienţei…cu dublurile…gata cu confesiunile…şi gata şi cu repetiţia că ce-i prea mult strică…(ameţită, se sprijină de arlechin şi strigă răguşit către Regizor)…Maestre dragă, mie-mi ajunge pe ziua de azi…acum chiar că mă retrag…ţi-am zis că am filmări şi-n studio şi de exterior, la reclamă…acolo chiar nu vreau dubluri !…

EA Tânără:…Despre ce fel de dublură vorbiţi, stimată colegă ?!…Poate despre propria dumneavoastră dedublare…cu atâtea schimbări…aşa de rapide…cu aşa o personalitate multiplă şi diversă…

EA-n Vârstă:..Lasă-mă cu filozofiile că m-apucă capu’ şi mai rău !…

Vocea Regizorului:…Ba nu, duduia devuşka are totuşidreptate, deşi se exprimă cam brutal…dedublarea te-a mâncat toată viaţa…şi-n viaţă şi pe scenă…fii doar tu însăţi peste tot !…Hai odată…mai ia un gât…îmbată-te dacă te-ajută…eu aşa procedez…hai, acu’ !…Trăieşte scenic, ma cher…scenic…trăieşte…

EA-n Vârstă: (bea ceva mai mult)..Ce dedublarea mea mai vrei şi tu, mă maestre…ce ai cu viaţa mea ?!…Ce, nu mă cunoşti suficient…şi pe dinafară şi pe dinăuntru, că doar ai dat buzna-n mine cu nemiluita…

Vocea Regizorului:…Nu fi vulgară, dragă…Ou est frau Knipper…eu vorbeam de personaju’ tău nu de tine…de persona…dramatis personae…aia de la grecoteii antici…personacu care le-a pus şi Bergman să se joace pe actriţele lui…hai, oferă-te personajului pe de-a-ntregu’ !…

EA-n Vârstă:…Care Bergman…mai lasă-mă cu jidanii tăi şi cu amantele lor…asta-mi mai lipsea la ameţeala mea, să mă ofer…cui să mă ofer…cine să mă ofer ?!…Habar nu am…dacă-i vorba să mi-o trag măcar să ştiu de ce şi cu cine…până şi ălora care fac trotuaru’ le e clar…acu’ ţi-ai găsit să mă fuţi la icre cu filozofii şi indicaţii absconse ?!…Acu’ ?!…Nu mă vezi cum sânt ?!…Fă-ţi mendrele cu asta mică şi-nţepată dacă te chinuie talentu’…bă Staliş-navs-kiu-le…

EA Tânără:…Pardon !?!…Teatrul, arta…talentul…nu e un chin, decât poate pentru cei care nu le prea au…Iar Bergman e suedez…un mare regizor de film su-e-dez…şi alea nu erau amante, ci iubitele lui interprete…

EA-n Vârstă:…Haida de !…Iubite !?…Interprete !?…Mă lăsaţi…curve, nene ! Pe mine mă lăsaţi (bea)…

Vocea Regizorului:…Nu-nţelegi că am nevoie de voi amândouă…(declamă)… sistemul supratemei o cere… vă cere pe amândouă simultan…

EA-n Vârstă:…Nimic nou…la câte frau..iere ai avut tu nevoie mereu…şi simultan şi pe deasupra pe temă…

EA Tânără: (îi ia Ei în Vârstă brusc sticla din mână şi soarbe câteva înghiţituri, tuşeşte, se îneacă, trage aer în piept)…Lăsaţi dom’ Regizor c-o conving eu practic…pierdem timp cu teoria şi-n curând ne vede dublu, ba chiar triplu pe amândoi…Hai madam parteneră, nu înţelegi că actorii trebuie să stea în scenă într-o poziţie fizică incomodă, Lecţiile de regie, pag.7…

Vocea Regizorului:(preia)…tocmai pentru a sugera spectatorilor că fiarele încolţite, chiar dacă pentru moment nu sânt agresive, eibine, toate aceste fiare prinse-n strânsoare vor începe să muşte, să se apere, să lupte cu toate puterile… o, quelle leçon, devuşka, meine liebe…(fredonează avântat aria)…

EA Tânără:(către EA-n Vârstă)…Ce dacă habar nu ai cine-s Stanislavski şi Olga Knipper…ai apucat şi mata alte vremuri…ou sont les neiges d’antan, vorba maestrului…da nu-i nimic, nu-i un capăt de ţară, talentu nu trebuie să ştie carte…ce, ţi-e chiar aşa de frică să te uiţi în oglindă ?!…Mie nu mi-e frică să spun că încep să mă văd pe mine cea de peste ani, în tine…în dumneata…în orice-ţi seamănă…da’ tu mai vezi ceva din tine prin mine ?!…Nu ne dublăm deja fără să ne dăm seama, în timp ?!…

Vocea Regizorului:…Bravo păpuşe !…Precrasnaia, devuşka…Eşti tare…aşa !…N-o slăbi !…Poziţie fizică incomodă…trăire scenică…aduceţi viaţa în scenă…

EA-n Vârstă:…Ce dracu’ v-a apucat pe toţi ?!…(vrea să-şi ia înapoi sticla dar EA Tânără nu-i dă drumu’ şi rămân amândouă trăgând de sticlă)…Şi tu cum îndrăzneşti să bei din aceeaşi sticlă cu mine ?!…Şi cine să vadă dublu ?!…Poate regizoru’ lu’ peşte de la care altceva n-am învăţat decât mânuirea sticluţei !…Ce, ţi-a dat nas ramolitu’ ăla pe care-l chinuie talentu’ şi-i fug hormonii după fetiţe când cei de vârsta lui îşi văd de pensie şi nepoţi ?!…

Vocea Regizorului:…Nu eu i-am dat nas, cum zici tu, ci ea mie !…(pauză)…Oh mon Dieu…Zarecinaia…Lika Mizinova, en fin…gospodi…(pauză)…

EA-n Vârstă:…Licaaa…p-asta de unde-ai mai scos-o…când i-ai tras-o…

Vocea Regizorului:(continuă fără s-o audă)…Şi, la urma urmei, cine i-a făcut mărturisiri complete, aud ?!…Credeam că nu mai apuc să văd ceva viu, ceva care mişcă pe scena asta de provincie…Teatru de artă…

.

&

.

Thomas HERRERA SANDU

.

.

- debut -

.

Născut la Creteil, Franţa, în 1992.

Elev la Liceul Francez Anna de Noaillesdin Bucureşti.

Limbi vorbite, scrise: franceza, româna, engleza şi spaniola.

Cu poezia Je fus à Verduna obţinut, în iulie 2007, premiul III la concursul Poésie en libertéorganizat de asociaţia cu acelaşi nume, editura Temps des Cerises şi Primăria Aubervilliers, sub egida Ministerului francez al Educaţiei Naţionale.

.

Moi aussi, je fus à Verdun

Et j’ai souffert le long des champs,

Enfoui dans la gadoue comme pas un,

Dénudé sous les balles qui sifflaient,

Voltigeaient, neigeaient

Pour d’hypothétiques lendemains.

Au-dessus des corps, les obus crissent,

Et sifflent,

Chaotique symphonie,

Triste cacophonie.

Rongé par les rats,

Par les verrats,

Il n’en est plus qu’un

Parmi les fosses de Verdun,

Témoin,

Jusqu’a la fin,

D’un monde en fuite,

D’un monde en ruine,

- Crevant,

Plein, plein plein de sang.

Plus d’oiseaux blancs

Pour voler ce matin,

Derrière les tombes, au dessus des bancs.

Moi aussi, je fus à Verdun.

.

SOUVENIRS

.

.

Perdu au ras du sol en ce sombre silence blanc,

Mes bras désirent encore sentir la pureté de tes formes,

Mes lèvres encore droguées par ton premier baiser

Me torturent tout en me demandant

L’humide texture en velours des tiennes…

M’imprégner de ton arome,

caresser tes cheveux d’une main nue me manquent.

Et la rouge rose dans ma main a pali et s’est effondrée par terre

Tel ton amour pour moi.

Dehors les brillants flocons commencent à se poser sur les pavés noirs,

Ainsi les larmes cristallines au fond de mon âme noircie.

Je me dis que tout n’est pas perdu, qu’il m’en reste un espoir ou deux,

Mais tes mots furent comme des balles gelés, tu l’as dit toi-même :

Tu ne m’aimes pas… Ce fut la balle qui traversa mon cœur…

Me voici, soldat couché sur le sol, couvert de neige,

Dans une agonie prolongée, attendant l’illusoire promesse du paradis.

.

Une nouvelle puissance naît

.

Une nouvelle puissance naît,

Payant chèrement le prix de ses péchés,

Du désespoir de son passé,

Des larmes le long de ses joues écoulées.

Dans son coin, elle attend.

Un nouveau futur brillant.

Ses yeux noirs scrutent un vaste horizon.

Elle voit loin dans le futur, se heurtant à son passé.

Sa voix douce parle avec patience et raison.

La fin va bientôt arriver…

Ses rêves n’ont jamais changé…

.

Perdu en te cherchant

.

De nouveau perdu dans un aride désert,

Dans un vide glacial, dans un vide hermétique,

Balayé par les tempêtes, fouetté par le sable.

Sans issue, loin de tout oasis, de tout être humain,

Loin, seul, sans vivres à résister face a l’imprévu et a l’inconnu ;

Seul a compter mes jours, à réaliser mes erreurs et à prier pour un signe.

« Dieu, fait que ta colombe blanche vienne a moi avec un rameau d’olivier,

Epargne moi de l’image des rapaces volant au dessus de ma tête,

Se disputant cruellement pour un lambeau ensanglanté et pourrit.

Je me repens pour mes péchés, montre moi de nouveau la route

Vers le paradis, le chemin menant au paradis, a ses bras.

Fait qu’elle me pardonne, fait que l’amour puisse naître…

Fait que je puisse la regarder dans ses yeux.»

C’est ainsi que je me traîne, déshydraté, a moitié sans souffle,

Mais sans avoir perdu foie et espoir.

Et je m’en souviens, comme s’il ce fut hier :

« J’ai errer de faux pas en faux pas,

M’en allant de plus en plus de toi.

Me perdant de l’amour, me rapprochant du lacunaire désespoir,

Tout en chantant d’hymnes a ma gloire.»

Une fois que j’ai réalisé ta perte,

Mes hymnes ont pali, telle une rouge rose sur le trottoir.

Essayant de me rapprocher, tout en m’éloignant,

Commencant ma longue et douloureuse pénitence

Ainsi que ma longue et fructueuse méditation…

Me voici enfin retrouver, tout en me cherchant de longs mois,

Priant et attendant un signe. « Dieu, sauve moi,

Que ton élue puisse me trouver dans ce vide,

Qu’elle puisse me pardonner ! »

Mon cœur est depuis longtemps voué au sien.

.

&

.

Dan PREDESCU

.

Desen de Gheorghe MAFTEI, 2002

http://www.ciocu-mic.ro/biblioTHEKA.htm

.

PLACIDO

.

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are și el părerile lui

.

- 6 -

.

- Fraţii Marx şi Engels, în fond, n-au fost decât teoreticieni, nişte revoluţionari de salon, face Harry. Fratele Ulianov a fost ăl cu practica. Fraţii Marx şi Engels au observat că viaţa socială constă în raporturi de forţă. Dar Lenin e cel care a dictat că viaţa socială trebuie să constea numai în raporturi de forţă. E, totuşi, o oarecare diferenţă între a spune „am să te omor!” şi a o face. Pentru a o şi face, trebuie să vii din fundul Evului Mediu, sau chiar al Comunei Primitive, să fii nepotul lui Ginghis Han – şi atunci o să ştii să citeşti toate cărţile din lume şi să iei din ele numai ce-ţi convine ţie, băgând tot restul pe foc. Caliban chiar aşa spune, „arde-i cărţile”, dar eu zic că prima oară a zis-o pe ruseşte. Apropo, ruşii sunt cei mai talentaţi sălbatici din istorie, cei mai creatori. Sigur, Spartacus nu era rus, dar ruşii l-au iubit cel mai mult – şi ştiţi de ce? Pentru că, la fel ca ei, a vrut puterea nu ca să instaureze vreo ietică şi iechitate socialistă, sclavagistă, sau cum o fi fost ea, ci ca să le ia locul jupânilor de dinainte. Ôte-toi que je m’y mette, asta era totul şi în cazul sclavului care voia să ajungă proprietar de sclavi şi în al slugilor care voiau să-şi omoare stăpânii, la sfârşitul secolului nouăşpe – iar pentru asta, s-au servit cu neruşinare de pamfletul unui sociolog-şoarece de bibliotecă evreu, domiciliat la British Museum, unde citea rapoartele inspectorilor de fabrică englezi de pe la anul o mie opt sute. Şi care nu era tocmai convins că scrie altceva decât un poem romantic. De fapt, în capul lui era să-l concureze pe Heinrich Heine. Şi oricum, el era foarte sigur că zmecheria pe care tocmai o inventa, comunismul, este o noţiune cu aplicabilitate strict occidentală. De unde să-i dea lui prin cap că asta o să prindă cel mai bine tocmai la bunul sălbatic, la inocenţii planetei, care n-aveau nimic de-a face cu nenorocirile aduse de capitalism, fiindcă la ei capitalismul era planificat să răsară cam în mileniul al patrulea după Cristos? Oricum, fapt este că fratele Engels a protestat vehement atunci când un partid politic din Serbia s-a intitulat socialist şi marxist: a publicat un articol în care spunea că doctrina prietenului său n-are nimic de-a face cu acţiunile unor „comitagii balcanici” puşi pe scandaluri şi asasinate. Săracu’ Engels, el credea că la comitagii merge cu articole publicate prin ziare…

În definitiv, nici eu n-oi fi fost mai brează, a zâmbit Sanda, luând ţigarea din mâna lui Adrian şi trăgând un fum, cine se aseamănă… cum ai zis, două pagube? Ştii, la un moment dat chiar mi-a fost teamă că au să mă dea afară, sau mai ştiu eu ce-au să-mi facă… M-a pus odată dracu’ să dau din gură exact în momentul când era Ileana de faţă. Ileana, ai cunoscut-o la Costineşti acum vreo câţiva ani, bruneta aceea tunsă scurt, despre care ai zis că are nasul lui Federigo Montefeltro…

- Da, dar am zis şi că are cracii lui Raquel Welch, a mormăit Adrian extrăgându-se uşurel de sub ea, mă rog, n-are importanţă… stai un pic să mă duc să închid mobilul…

- Mă rog… l-a îngânat ea. M-a pus odată dracu’ să zic ceva de mama lu’ Tovarăşu’ Partidu’‚ iar Ileana a făcut o mutră foarte lungă şi atunci i-am zis „ce te strâmbi la mine de parcă o fi şi tac’tu vreun colonel de Secu”, iar ea mi-a răspuns „general. E general”, de erau să-mi cadă chiloţii. Lucram de ani întregi acolo şi abia cu ocazia aia am aflat, era să înebunesc…

Biata Sanda, era exact genul de amănunt pe care puteai fi sigur că o să-l ignore, că Ileana, cât era ea de fată bună şi simţită, nu ca ceilalţi de pe acolo, tot era angajată ca activistă la sector. A trebuit s-o afle chiar din gura Ilenei, altfel n-ar fi băgat de seamă că aceea are o leafă de aproape trei ori mai mare decât a ei şi că n-ar fi fost în nici un caz cine era dacă n-ar fi fost a cui era.

Prin o mie nouă sute opt zeci şi opt, raţia lunară a tatălui ei, care pe vremea aceea era deja pensionar, raţia pe care o primea de la magazinul lor special, cu circuit închis, din spatele pieţei Dorobanţi, era de două cartuşe de BT (nişte ţigări proaste bulgăreşti, dar, în orice caz, mai bune decât cele autohtone) cu 80 de lei cartuşul şi un cartuş de Kent, cu 120 de lei. Cum să nu se supere, când şi el şi Ileana erau fumători înverşunaţi? Adevăr grăiesc dumneavoastră, când Zeul vrea să-l piardă pe om, îi ia minţile. Lu’ amărâtu’ de Ceauşescu, care, oricum, nu prea le avea, i le-a luat atunci când i-a băgat în cap să le micşoreze porţia şi să le numere îmbucătura câinilor lui de pază, gărzii pretoriene. Şi după aia, s-a mirat că-l împuşcă fără judecată…

Dar cine ne-o fi pus pe noi, se întreabă Adrian, să ne învârtim numai prin locuri de-astea, unde nu puteai să arunci o piatră fără să nimereşti pe vreunul sau pe vreuna de-alde Ileana? Avea şi el câte ceva de povestit în legătură cu asta. E, într-adevăr, un pic surprinzător (ba chiar şocant, ar considera un suflet mai sensibil) să te hârjoneşti, să te zbengui azi cu o frumuseţe de fată, colegă de-a ta de facultate, iar mâine, brusc, fără preaviz, ea să se transforme într-un bloc de gheaţă şi să nu-ţi mai răspundă la bună ziua. Fluturaş, nu mai ai aripioare, domnul conte ţi le-a retezat. Ei, nu chiar conte, ci tatăl colegei tale, care nu e un aristocrat, ci exact contrariul, adică general ori colonel de Securitate, după cum vei afla la nici douăzeci de ani după aceea, cin’ te-a pus să te învârţi printre ei, fluturaş dragă?

Oricum, chestia cu fluturaşul a fost şi ea bună la ceva. Din ea s-a născut, la mulţi ani după, ideea videoclipului pentru tampoanele igienice cu aripioare care se prind pe chiloţei. Vine tamponelul în zbor, dând din aripioare, iar pe coloana sonoră se aude non più andrai farfallone amoroso, de pe un disc din 1920, adică destul de vechi ca să nu se mai lege nimeni de tine că-l foloseşti pe gratis. Slavă Dumnezeului Industriei Publicităţii, a încasat cinci mii de dolari pentru scenariul acela.

Sanda şi Ileana au fumat împreună un pachet de Kent-cu-doişpe-lei (asta era mai puţin de jumătate din ce-ar fi trebuit să plăteşti pentru el dacă l-ai fi cumpărat pe bune, la negru - iar la Bucureşti expresia trebuia luată la propriu, fiindcă, de regulă, cel de la care-l cumpărai era un student african…) în noaptea când a dispărut din tabără Loredana de la Adjud. Dintr-una din taberele de Douăştrei August, mai exact din internatul unui liceu de prin Vitan, unde fuseseră nevoiţi să înghesuie aproape o mie două sute de copii şi profesori în vreo opt sute de paturi, fiindcă judeţele făcuseră exces de zel, trimiţând maimulţi copii decât fusese stabilit, asta din cauză că în anul precedent trimiseseră prea puţini, fapt care se lăsase cu nişte destituiri de şefi judeţeni. Iar Loredana n-avea nici treisprezece ani împliniţi, chit că arăta mult mai coaptă.
Şi cu această ocazie, la necaz - şi anume, la unul care-i făcea, pe Ileana şi pe şefii ei, să le cam clănţăne dinţii (”urmează Apocalipsa, maică, cu scrâşnirea protezelor dentare şi bagarea deştiului în orificiul cu pricina”, profeţise Borduşan, directorul taberei, în şedinţa de comandament organizată atunci când s-a aflat de dispariţie), căci una era s-o scoţi pe mica futăcioasă, mototolită şi excitată, din vreun tufiş, la ora stingerii şi s-o expediezi la dormitor, cu o labă peste ochi, lucru care se întâmplase de două ori până atunci şi alta era să ţi-o aducă Miliţia, cu procesul-verbal aferent - cu această ocazie, aşadar, s-a “scăpat” Ileana şi i-a povestit despre kentanele lor de partid şi de stat cu preţ ca pentru oamenii muncii, împărţindu-le cu ea în noaptea aceea când au păzit împreună, înfrigurate, telefonul din comandament. Dar n-a sunat nimeni, nici de la Miliţie, nici de la spital, nici de la morgă, iar Loredana s-a întors singură, după patru zile.

Consiliul Naţional al Pionierilor, Miliţia, Securitatea, toate poliţiile imaginabile din Bucureştiul anului 1988 o căutaseră în disperare, fără rezultat. Iar ea se întorcea singură şi povestea, senină, că a cunoscut un nene mai în vârstă, celibatar şi că a petrecut cele patru zile acasă la el, într-o garsonieră dintr-un cartier de blocuri al cărui nume nu-l ştia. Întrebată fiind ce a făcut în timpul acesta, a răspuns: „ne-am uitat la video”. Şefii taberei nici n-au îndrăznit să continue interogatoriul, de frică să nu afle mai multe. Au trimis-o naibii în dormitor şi s-au rugat lui Dumnezeu să nu fi rămas însărcinată. Iar când doctorul taberei a pomenit ceva despre erbedubluve, Borduşan i-a răspuns, cu voce scăzută “ştii, don’ doctor, io zic să-i facă analizele la ea acasă, că n-a venit într-o tabără de muncă ca să-i spunem noi că are SIDA!”

Nu s-ar putea spune că n-au fost făcute pregătiri pentru un sejur în condiţii civilizate, surâde Sanda: la toalete a fost pusă hârtie igienică, de exemplu. Dar prima grijă a copiilor a fost să arunce sulurile acelea pe fereastră, de la etaj, desfăşurate, astfel încât, în primele ore după sosirea lor, faţada de beton murdar-scorojit a blocului din Vitan a semănat cu un pom de Crăciun împodobit cu ghirlande. După aceea, timp de o lună, cât a durat tabăra, wc-urile n-au mai avut parte de hârtie igienică. Şi nu ştiu câţi dintre profesorii însoţitori, cu care veniseră ei de acasă, îi supravegheau îndeaproape şi îi obligau să se îmbăieze cu regularitate, zice ea.

- Acu’ îţi dă mâna să-i bârfeşti, da’ pe vremea aia erai fericită că poţi să cumperi cârnăciori olteneşti de la ei… o tachinează Adrian - şi râd amândoi ca nebunii.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Dan Predescu

.

Ce caută ăsta în aşa un spaţiu locativ? îşi spune vulpea, jegoasă, păduchioasă şi roşie de invidie, căci ea n-are de nici unele, în vreme ce bursucul, reputat proprietar şi administrator pedant, are de toate (inclusiv un sistem de aer condiţionat foarte eficient, de concepţie proprie) în vizuina sa, care străluceşte de curăţenie. Ca atare, vulpea ia măsuri. Se balegă la intrare, chiar în faţa uşii. Bursucul, care nu suportă nici un miros (darămite pe acesta…), pune mâna şi face curat. A doua zi, figura se repetă. A treia zi, la fel. Şi aşa mai departe, de nu ştiu câte ori, până ce bursucul se dă învins şi lasă vizuina pe mâna ICRAL-ului, care o repartizează oamenilor muncii – respectiv, unora care tocmai cu munca n-au avut treabă vreodată.

A doua oară, prin 1967, lucrurile s-au desfăşurat oarecum mai paşnic. N-a mai venit un camion cu prelată după ei. A trebuit doar ca tata Goebel să se prezinte zilnic, timp de aproape o jumătate de an, la un birou dintr-o clădire fără firmă la intrare, populată de nişte oameni fără uniforme, dar purtând, cu toţii, pistol. Tema discuţiilor a fost una singură: o pereche de pantofi botoşi, pe care tata Goebel îi purtase câţiva ani buni. Primise pantofii aceia, împreună cu nişte cămăşi second hand, o ciocolată de o sută de grame şi un sfert de cafea boabe, în vara lui 1965, într-un pachet de la vărul lui din Haifa. Ciocolata şi cafeaua şi le oprise tovarăşa de la vamă, care desigilase pachetul în faţa lui, ca să nu zică el că i-ar fi furat ceva dinăuntru, iar pantofii îi aruncase, în scârbă, pe jos, în faţa lui.

…Ca să se dovedească, la ani de zile după aceea, că tocmai pantofii erau problema – şi încă, în aşa măsură, încât zece oameni au percheziţionat o zi şi-o noapte, fără întrerupere, casa familiei Goebel de pe Bulevardul Republicii, fost Carol Întâi. De îndată ce-au dat de ei, scotocitorii s-au declarat mulţumiţi şi au plecat – luându-l, desigur, şi pe tata Goebel cu ei. I-au dat, însă, drumul după nici trei zile, mai exact, după ce el a scris câteva zeci de pagini de declaraţii în care a explicat cum ajunseseră pantofii la el. Problema ar fi constat în marca, sau în eticheta imprimată cu vopsea aurie în interiorul acestora. Din nefericire, zicea tata Goebel, imprimarea s-a dovedit trainică, prea trainică: sigla, marca fabricii care făcuse pantofii, era la fel de vizibilă ca şi în clipa când ajunseseră ei pe raftul magazinului. Sigla aceasta era un glob pământesc stilizat. Iar pe o anumită porţiune a planiglobului imprimat acolo se puteau desluşi nişte linii despre care tovarăşii anchetatori voiau neapărat să ştie totul: în ce an au fost puse ele acolo (deci, când au fost fabricaţi pantofii), în ce ţară au fost ei fabricaţi, cine e vărul din Haifa şi de unde ia el, de fapt, leafă…

Pe scurt, ideea ar fi fost că aceea era o hartă referitoare la războiul arabo-israelian, inclusiv la trecerea ruşilor, în marşul lor spre Tel Aviv, prin Babadag şi Medgidia. Sau că, dimpotrivă, tancurile sovietice urmau să ajungă la Triest – iar în acest caz, pe tălpile lui tata Goebel se putea citi Craiova-Filiaşi. După cum se preciza în unele lucrări istorice recent traduse la noi, serviciile secrete britanice folosiseră, în al doilea război mondial, metoda aceasta, a imprimării de hărţi pe batiste de mătase destinate spionilor lor din Franţa, deci era cât se poate de legitimă ipoteza că acum se foloseau de pantofi, în acelaşi scop.

Oricum, familia Goebel nu stătea bine unde stătea – şi ar fi trebuit să înţeleagă chestia asta. Şi să-şi găsească, la urma urmei, în altă parte, fiindcă, la urma urmei, ce căuta ea taman în Zona Zero a Capitalei?

- Să stăm strâmb şi să judecăm drept, zice Harry, luarea de poziţie a Smărăndiţiei era cât se poate de justificată: cu ce drept venea ăsta, adică eu, să mănânce din sudoarea poporului, să pretindă şi el o casă făcută din munca noastră, ce, aia-i munca lui? s-a bătut el cu turcii la Podu Înalt? sau la Plevna?

Întrebarea asta se tot repeta, nu foarte des, dar cu o anumită regularitate şi în diferite contexte: cam din trei în trei ani citeai (ultima oară, în Ziua, i se părea lui Harry) despre câte un flăcău înjunghiat la balul (acum, discoteca) dintr-un sat vecin, fiindcă venise, mă-nţelegi, să le ia fetele ălora de-acolo, Elene din tot soiul de Troie judeţene, purtătoare de pizdă proprietate obştească, dintr-o epocă a bronzului care nici de frică nu voia să se mai termine…

- Aveau dreptate băieţii, înainte de op‘zeşnouă, să se uite urât la România literară, zâmbeşte Adrian a nostalgie. În revista aia am citit eu istorioara unei madam scriitoare păcum că, în vara lui şaizecişinouă, ea se afla într-un sat din Maramureş, la o nuntă. Iar acolo, în bătătura unde erau întinse mesele, se afla şi un televizor, la care, între o sarma, o ţâpuritură şi un pahar de pălincă, se uitau toţi, căci se transmitea în direct alunizarea lui Apollo Unşpe. Şi tocmai când Armstrong, sau Aldrin, sau ăllalt, cum i-o mai fi zis, a spus vorbele măreţe cu pasul mic care e mare sau invers, a ieşit naşa în pridvor, fluturând victorioasă cearceaful pătat cu sânge… Maşina Timpului, stimaţi telespectatori, acolo era cu adevărat Maşina Timpului, singura invenţie care poate face două lucruri atât de abisal diferite să fie strictamente contemporane…

14.05.2009

.

Notă:

Counter instalat la 26 iulie 2022