Posts Tagged ‘Grid Modorcea’

Grid Modorcea despre filmul erotic

Friday, October 25th, 2019

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Cronicăreală cinematografică 2

Sunday, October 13th, 2019

Asociaţia Criticilor din UCIN:

“Memoria cinematografică a naţiunii e în pericol de moarte”

Un grup de iniţiativă alcătuit din criticii Bujor T. Râpeanu şi Manuela Cernat, cărora li s-a raliat Biroul Asociaţiei Criticilor şi Filmologilor din cadrul UCIN (Uniunea Cineaştilor din România), a organizat în după amiaza zilei de luni o lungă şi încinsă dezbatere cu privire la soarta cinematografiei naţionale, în prezenţa presei şi a unor reprezentanţi ai Legislativului şi Executivului: Radu F. Alexandru, membru al Comisiei pentru Cultură, Arte şi Mijloace de Comunicare în Masă a Senatului, Mona Muscă, membră a comisiei omoloage de la Camera Deputaţilor, secretarul de stat Decebal Mitulescu, preşedinte interimar al Centrului Naţional al Cinematografiei şi Dorana Coşoveanu, consilieră a ministrului Culturii.

Momentul în cauză s-a situat cu cca 3 săptămani înaintea concursului pentru postul de director al Arhivei Naţionale de Filme.

Dezbaterea a debutat cu lectura unui apel al Asociaţiei Criticilor adresat preşedintelui ţării, primului ministru şi comisiilor parlamentare de specialitate, care începe astfel:

În anul centenarului filmului românesc, documentele cinematografice, parte a patrimoniului cultural naţional, se află în faţa unui grav pericol: distrugerea, pierderea lor irecuperabilă. Cauze de ordin economic, tehnologic şi managerial, ale căror efecte s-au acumulat în timp, cu deosebire în ultimii ani, au creat în instituţia abilitată prin lege să protejeze şi să conserve patrimoniul filmului românesc, Arhiva Naţională de Filme, o situaţie deosebit de îngrijorătoare.

Autorii apelului pun această situaţie în special pe seama lui Savel Stiopul, ultimul director al Arhivei.

(Agenţia ARPress a făcut publice, la 24 ianuarie şi 5 februarie a.c., luările de poziţie ale regizorului Savel Stiopul şi respectiv, filmologului Mihai Tolu în disputa privind fotoliul directorial al A.N.F.)

În cursul discuţiilor extrem de animate care au urmat, s-au adus numeroase argumente pro şi contra: că durata de viaţă a peliculei “flamabile”, organice, pe bază de nitrat de celuloză, nu depăşeşte nici în cele mai bune condiţii tehnice de conservare 100 de ani, iar A.N.F. posedă un “fond intangibil” de filme pe peliculă de acest tip, din perioada 1897-1958, care nu a fost niciodată păstrat în asemenea condiţii, ci în fortul de la Jilava, plin de umezeală şi de mucegai; că acest fond a fost, într-un fel, salvat prin copierea sa pe suport video, asigurată în proporţie de 98% în ultimii 3-4 ani, după cum afirmă S. Stiopul; că procesul de distrugere a tuturor materialelor Arhivei, inclusiv a celor scrise şi tipărite, a avansat dramatic în ultimii ani, fiind atacate inclusiv filmele datând de 10 ani sau mai puţin; că, în special, s-au distrus filmele documentare, inclusiv cele aparţinand Ministerului Apărării Naţionale – acesta fiind genul de film cel mai strâns legat de istoria unui popor; sau, dimpotrivă, că A.N.F. ar avea nevoie de o finanţare de 100 de miliarde de lei pentru a funcţiona în bune condiţii, dar nu a obţinut de la bugetul naţional decât cel mult 100 de milioane de lei anual.

Starea actuală a Arhivei – unde mucegaiul a distrus deja originalele unor filme extrem de importante, cum ar fi Moara cu noroc al lui Victor Iliu, din 1956 – este consecinţa unui şir de atentate la integritatea memoriei culturale naţionale, cum a fost, de exemplu, acţiunea de “recuperare” a argintului conţinut în peliculă prin casarea unui mare număr de filme, prin anii ‘80 (în restul lumii, o asemenea acţiune frizând insanitatea a avut loc în anii ‘30, odată cu apariţia filmului sonor, dar protestele oamenilor de cultură au făcut-o să înceteze curând).

Trecând peste chestiunea responsabilităţii personale a cuiva pentru situaţia actuală a cinematografiei şi Arhivei, adunarea s-a văzut obligată să ia act de faptul că întreg patrimoniul cinematografic naţional e pe punctul de a dispărea. În ceea ce-i priveşte, reprezentanţii autorităţilor aflaţi de faţă au recomandat Asociaţiei Criticilor să propună soluţii concrete, punctuale, de finanţare (mai ales prin sponsorizare) şi nu să ceară fonduri de la bugetul statului.

Printre altele – dat fiind faptul că Centrul Naţional al Cinematografiei beneficiază de o finanţare bugetară anuală de cca 3 miliarde de lei, iar rulajul anual al pieţei cinematografice din România este de cca 5 miliarde – participanţii la discuţii au propus ca statul să renunţe la impozitele obţinute de pe urma pieţei cinematografice, estimate la câteva sute de milioane de lei anual, dirijând fondurile în cauză în folosul producţiei cinematografice naţionale şi al Arhivei Naţionale de Filme.

Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, 11 martie 1997, h 21,00

ASFALT TANGO

în sfârşit pe ecranele noastre

După ce şi-a “făcut turul”, rulând în vestul Europei, Asfalt tango, co-producţie franco-română, prezentată în avanpremieră românească la festivalul de la Costineşti din 1996, va începe să ruleze în curând şi pe ecranele noastre.

Semnalul l-a dat proiecţia sa, tot în avanpremieră, vineri seara, la Institutul Francez din Bucureşti.

Tânărul regizor Nae Caranfil începea, cu Asfalt tango, să-şi precizeze stilul anunţat de E pericoloso sporgersi, filmul său precedent, de asemenea o co-producţie franco-română. De astă dată, e vorba de aventura unui grup de dansatoare românce care au semnat contracte pentru a lucra ca animatoare de bar şi stripteuse în Franţa. Patroana, o proxenetă cu ifose, este interpretată de Charlotte Rampling. Soţul uneia dintre ele (al celei interpretate de Cătălina Răhăianu, o neprofesionistă) nu este de acord cu noua carieră a soţiei sale, care l-a părăsit pe furiş - şi face tot posibilul spre a împiedica ieşirea ei din ţară: anunţă poliţia că transportul de dansatoare e destinat prostituţiei, urmăreşte, ca în filme, autobuzul fetelor cu un taxi furat şi apoi cu o bicicletă (tot furată şi aceasta), ia ostatică o altă fată - şi încasează bătaie după bătaie, dar nu se lasă. Nu va reuşi să-şi recupereze soţia, pe care o iubeşte, pentru că ea vrea să plece cu orice preţ, sătulă de sărăcia şi de lipsa de orizont din ţara natală. Asta, cu toate că îl iubeşte pe nearătosul, dar îndârjitul ei soţ.

Care nu este altul decât Mircea Diaconu, într-o formă excepţională. E mult sentimentalism în linia pe care o imprimă el rolului, dar şi o perfectă dozare a efectelor, graţie inteligenţei şi umorului cu totul particular al acestui mare actor. Termenul de referinţă cel mai adecvat pentru creaţia sa este Chaplin: Diaconu pare un Charlot, chiar dacă nu are prea mult din mimica specifică a aceluia. De altfel, filmul lui Caranfil, căruia i se poate prevedea un cert succes de public, este, în întregul său, o veritabilă “excursie” prin istoria cinematografului universal şi totodată, un omagiu adus neorealismului. Acesta din urmă este prezent până la citat (Hoţii de biciclete). Ironia tandră cu care regizorul face trimiteri la filme clasice lasă locul, însă, unei alte tonalităţi, atunci când vine vorba de patroană.

Acest personaj al unei proxenete apare ca un fel de geniu al răului, mitizat, supradimensionat, în scene strident de contrastante cu restul acţiunii. Până la urmă, noul Fantômas feminin are şi o filozofie proprie, pe care o expune într-o lungă dizertaţie finală referitoare la “sensurile profunde” ale tangoului, moment când filmul se apropie periculos de zona ridicolului.

“Hoţii şi vardiştii”, respectiv personajele interlope de la Bucureşti şi poliţaii obtuzi şi neputincioşi (ori mituiţi) care nu au “temei legal” spre a împiedica ieşirea din ţară a transportului de fete destinate unor ocupaţii suspecte, sunt interpretaţi cu evidentă plăcere şi cu o vervă de zile mari de Florin Călinescu, Constantin Cotimanis, George Alexandru, Stelian Nistor, Dan Chişu şi mulţi alţii.

Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, 14 martie 1997, h 21,10

.

FILME CLONATE

ÎNCHISOAREA ÎNGERILOR

Închisoarea îngerilor (Rita Hayworth & The Shawshank Redemption, în original), ecranizare a unei nuvele de Stephen King publicată în 1982, istoriseşte cu optimism reconfortant, dar şi cu o foarte oportună doză de umor negru, parabola omului care “poate fi nimicit, dar nu înfrânt”, care reuşeşte să-şi înfrângă destinul – pe a omului care reuşeşte, pur şi simplu, căci lucrurile povestite se petrec in America.

E vorba aici de tărie sufletească şi de tenacitate – calităţi întruchipate de un tânăr director de bancă întemniţat pe viaţă pentru asasinarea soţiei sale şi a amantului ei. Vină pe care el, fireşte, nu şi-o recunoaşte, la fel cum nici unul dintre colegii săi de penitenciar n-ar recunoaşte în ruptul capului că a făcut ceva cuiva, cândva.

Însuşirile cu pricina îl vor ajuta pe tânărul civilizat şi foarte inteligent să îmblânzească puţin câte puţin şi în măsura posibilului condiţiile infernale ale existenţei printre fiarele care sunt deţinuţii şi paznicii lor şi – surpriza surprizelor – să sape tunelul (ascuns în spatele unui poster cu Rita Hayworth) prin care, într-un târziu, va reuşi să evadeze. Cât despre ciocănelul de geolog folosit la scobirea zidului inchisorii, el s-a aflat ascuns între coperţile unei Biblii.

Cultura (mă rog…) şi credinţa, forţele imaginarului, l-au ajutat să se salveze – ni se spune într-un mod destul de transparent.

Turnat în 1993, cu doi ani înainte de faimosul caz O. J. Simpson, şi nominalizat în anul următor pentru şapte categorii ale premiilor Oscar, Închisoarea îngerilor constituie debutul pe marele ecran al tânărului scenarist şi regizor Frank Darabont, după un promiţător început de carieră în televiziune, unde a semnat regia a două filme şi scenariile mai multor seriale.

Tim Robbins, interpretul tânărului bancher, este posesorul unui premiu pentru cea mai bună interpretare masculină la Cannes, in 1992, cu rolul său din The Player. Alături de el, Morgan Freeman face o creaţie memorabilă în rolul “procurorului”, adică al “vieţaşului” capabil să procure şi să strecoare în închisoare orice lucru necesar celui ce-l plăteşte. Freeman a fost nominalizat, pentru rolul său de aici, la categoria “cea mai bună interpretare a unui rol principal” a Oscarului din 1994.

Tim Robbins seamănă bine, fizic şi comportamental, cu Tom Hanks. Întâmplarea face ca noi, spectatorii români, să fi văzut Forrest Gump înaintea filmului de faţă, în ordinea inversă producerii lor. Semnatarul acestor rânduri, de exemplu, a fost tentat să creadă, în primul moment, că Închisoarea îngerilor ar fi un remake după Forrest Gump, realizând abia apoi că lucrurile ar sta mai degrabă invers.

Fapt este că, sub aspect tipologic-narativ, cele două filme seamănă până la confuzie. La urma urmei, aceasta se poate pune şi pe seama participării lor la un mit comun, acela al tenacităţii şi reuşitei, care face bine la “moral”, mai ales la vreme de criză. Sau pe a dorinţei producătorilor de a-l “perfecţiona” pe primul în sensul des invocatei corectitudini politice, prin realizarea celui de al doilea.

Cel ce reuşea, în 1993, era un puşcăriaş; în 1995, acesta era un handicapat. Filmul din 1993 a fost nominalizat la Oscar; cel din 1995 l-a obţinut.

Aflat anul trecut la Cannes, în calitate de preşedinte al juriului, Francis Ford Coppola declara reporterului de la Le Figaro: “Hollywood-ul nu mai e Hollywood, ci Wall Street. Megacompaniile cinematografice nu au decât un scop, să adune bani, printr-o continuă repetare, pe o reţetă imuabilă. La Hollywood se găseşte tot mai puţin loc pentru originalitate. Cele mai multe filme se nasc prin clonare, unele din altele.”

ROMÂNIA LITERARĂ nr. 16, 23 aprilie 1997, pag. 17

.

JIRI MENZEL:

“nişte derbedei care se ţin de bancuri”

Proiecţia filmului Viaţa şi aventurile extraordinare ale lui Ivan Cionkin (1994) al marelui regizor şi actor Jiri Menzel a inaugurat luni, la Cinemateca Română, Zilele Filmului Ceh. Ambasadorul Jaromir Kvapil a precizat în alocuţiunea sa că prezentul festival este ocazionat de aniversarea eliberării Cehoslovaciei de sub ocupaţia hitleristă, sărbătorită la 8 mai - şi a amintit de sacrificiul celor 60.000 de militari români care au contribuit la aceasta.

Nume definitiv intrat în istoria filmului universal, Menzel este autorul unor filme, considerate de mulţi specialişti drept capodopere, care contează ca unele dintre cele mai desăvârşite expresii ale “şcolii cehe” din perioada ei de glorie, anii ‘60: Trenuri bine păzite (primul film dintr-o ţară comunistă distins cu premiul Oscar, 1967), Vară capricioasă (1967), Ciocârliile pe sârmă (realizat în 1969 şi difuzat în Cehoslovacia în 1990!), Sătucul meu drag (1985). Aproape toate filmele sale au reprezentat Cehoslovacia şi apoi Republica Cehă la festivalurile internaţionale de film, multe dintre ele primind importante premii şi distincţii.

Câteva dintre filmele sale cele mai bune au fost realizate pe scenarii semnate de scriitorul Bohumil Hrabal, un alt ceh celebru (1914-1997), autor al unei proze comic-fantaste unice în peisajul literar european de după al doilea război mondial – şi al nu mai puţin celebrei afirmaţii, puse în gura unui personaj al său, potrivit căreia “cehii sunt nişte derbedei care se ţin de bancuri”.

În vârstă, astăzi, de 59 de ani, Menzel a avut parte de o existenţă destul de zbuciumată: după invadarea Cehoslovaciei, a fost exclus din asociaţia profesională a cineaştilor din patria sa, a lucrat un timp în teatru, apoi i s-a interzis şi aceasta şi, într-un tarziu, autorităţile cehe i-au permis să răspundă solicitării de a juca în Republica Democrată Germană, într-un film pentru copii.

În prezent, el conduce Studio 89 şi este preşedinte al Consiliului Alfa TV, prima fundaţie pentru colaborare în Europa Centrală şi de Est, în domeniul audiovizualului. Este membru al Academy of Motion Picture Arts and Sciences din Statele Unite, al Academiei Europene de Film şi al nou înfiinţatei Academii Cehe de Film şi Televiziune. În perioada 1990-1992, a fost şeful catedrei de regie la Academia de Film din Praga.

În 1996, i s-a decernat Medalia pentru Merit cehă, iar în martie 1997 a fost distins cu Leul Ceh 1996, un premiu pentru îndelungata sa contribuţie la evoluţia artei cinematografice din această ţară.

Nouă dintre cele zece filme ale actualelor Zile ale filmului ceh la Bucureşti (5-13 mai) îi aparţin lui Menzel. După conferinţa de presă care a precedat spectacolul de gală, el a avut amabilitatea de a acorda o scurtă declaraţie în exclusivitate Agenţiei ARPress:

- Domnule Menzel, dacă aţi face astăzi “Trenuri bine păzite”, un film despre rezistenţa antihitleristă cehă din timpul războiului mondial, cum aţi prezenta figurile partizanilor de acolo?

- Nu aş avea nici un motiv să-mi schimb optica, pentru că acesta nu este un film despre partizani, ci despre caracterul ceh. Cehii sunt “nişte bestii care se ţin de bancuri”, iar modul lor de a fi partizani este destul de glumeţ.

- Eu cred că acest film a putut trece de cenzura cehă a vremii deoarece se considera de la sine înţeles că acei partizani erau comunişti.

- Nu. Din păcate, acest film n-a fost făcut când ar fi trebuit. A fost turnat într-o perioadă când n-ar fi trebuit să fie turnat.

- Când a fost el făcut?

- A fost filmat în cea mai bună perioadă, în 1966, când nu era obligatoriu ca acei partizani să pară comunişti.

Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, 5 mai 1997, h 22,40

.

JERRY MAGUIRE

UN DISCURS DESPRE MUNCA FĂCUTĂ CU SUFLET

Jerry Maguire, respectiv personajul interpretat de Tom Cruise în filmul cu acelaşi nume, nutreşte convingerea că, până şi în lumea noastră cinică, obsedată de imperativul sucesului şi terorizată de spectrul concurenţei nemiloase, trebuie să pui un pic de suflet şi de idealism în munca de pe urma căreia îţi câştigi existenţa. Aceasta, pentru a restitui, pentru „a da ceva” şi societăţii, rămânând, astfel, cu conştiinţa împăcată, cum spune la un moment dat un alt personaj, dar şi pentru a putea fi cu adevărat eficient.

Munca este, în cazul lui Jerry, managementul, impresariatul sportiv, o ocupaţie pe undeva înrudită, conform unei prejudecăţi larg răspândite dincoace de Atlantic, cu cea de samsar sau de geambaş. Scenarist-regizorul Cameron Crowe, ex-jurnalist, autor al filmelor Say anything (debut, 1989) şi Singles (1992), nu împărtăşeşte atari opinii învechite.

În viziunea sa, pe această premisă, îndoielnică pentru un ne-american, se configurează o fabulă, o pildă morală. Cine gândeşte ca Jerry va izbândi în cele din urmă – astfel sună mesajul insistent subliniat (cu degetul în ochii spectatorului, cum se spune) al filmului.

Ai senzaţia că nu se lasă nimic neexplicat, aici. Sensurile sunt absolut univoce, ceea ce nu prea are nimic de-a face cu ce eram noi obişnuiţi a numi „polisemia” produsului artistic. În schimb, are o legătură directă cu meşteşugul persuasiunii în cea mai largă accepţiune, de la catehizare la tehnica reclamei, cu abilitatea dirijării intelectului unui public considerat greu de cap şi nu prea dus la biserică. E evident că regizorul şi-a propus să moralizeze, transmiţând un mesaj recepţionabil într-un singur fel, dar, trebuie să recunoaştem, o face cu mijloace, pe alocuri, de un surprinzător profesionalism cinematografic.

Iată, de pildă, momentul cand Jerry, propovăduitorul poeziei şi romantismului ce ar trebui instaurate în impresarierea vedetelor de baseball, pleacă de la firma de profil al cărei angajat a fost, trântind uşa şi strigând „să vedem ce-o să vă faceţi fără mine!”. Pe replica lui, obiectivul transfochează, lăsându-ne să constatăm că sfidarea se adresează unei hale de dimensiuni respectabile, în care o mulţime de funcţionari foiesc pe lângă calculatoare. Este o excelentă ironie, realizată cu mijloace pur vizuale, specific filmice.

În general, atunci când îşi menţine distanţa ironică, filmul e suportabil. „Presa nu înţelege cât stress mi-au adus cele 54 de milioane de dolari câştigate în ultima vreme” – se lamentează un sportiv într-un interviu televizat. Sau: „Dacă nu iubeşti pe toată lumea, nu poţi vinde pe nimeni”, sentenţiază un agent sportiv.

Lucrurile se schimbă, însă, cand această tonalitate cedează locul „mesajului”. E vorba, mai ales, de prima jumătate a filmului, schematică şi didacticistă, cu momente strident inautentice, cum ar fi acela al eroului aplaudat de colegii săi de birou atunci când îşi difuzează raportul-manifest propunând schimbarea stilului de lucru al firmei, sau cu erori de record ridicole, impuse de pruderia realizatorilor, cum ar fi scena în care o interpretă apare nudă şi apoi semiîmbrăcată, în două planuri consecutive, presupuse a se desfăşura în interval de secunde.

Dacă acţiunea se „dezmorţeşte” după aceea, asta se întâmplă în primul rând graţie celor trei actori care dau fond, substanţă, partiturilor lor, altminteri mai curând modeste: Tom Cruise, Renée Zellweger şi Cuba Gooding jr.

Reneé Zellweger, actriţă cu un singur rol de prim plan la activ (în The whole wide world de Dan Ireland, remarcat la festivalul de film necomercial Sundance), este aici funcţionara care îşi urmează boss-ul „disident”, pe Jerry, în aventura de a înfiinţa o mică, „romantică” şi, până una-alta, păguboasă agenţie proprie de impresariat sportiv. Ea este o apariţie inconfundabilă, cu trăiri proprii, de o remarcabilă mobilitate expresivă, aflată foarte departe de portretul-robot al „frumoasei de la Hollywood”.

În rolul unicului client al lui Jerry, Cuba Gooding jr., fotbalist profesionist „reciclat”, actor din 1991 (Boyz ’n the hood, A few good men ş.a.), reuşeşte să “umple ecranul” cu umorul, cu marea sa plasticitate corporală, cu prezenţa sa, pur şi simplu, de o vitalitate ieşită din comun. A fost nominalizat, cu acest rol, la Oscar-ul pentru cel mai bun actor în rol secundar.

Cei doi îi dau, fără complexe, replica lui Tom Cruise, la rândul său nominalizat, cu rolul său de aici, la Oscar-ul pentru cea mai bună interpretare masculină.

Jerry Maguire a obţinut, până acum, Globul de Aur pentru cel mai bun actor în comedie/musical, premiu acordat lui Tom Cruise – şi a mai întrunit, pe lângă cele mai sus pomenite, alte trei nominalizări la premiile Oscar.

Hapul, mesajul moralizator al filmului lui Crowe se află învelit în atâta „ciocolată” cinematografic-expresivă câtă îi putea furniza o echipă de profesionişti, ceea ce, la Hollywood, înseamnă nu puţin lucru. Certamente, nu „ciocolata” a fost propusă pentru Oscar-uri. Cine işi imaginează că nişte premii ca acestea se acordă exclusiv pentru calităţi artistice este un dulce copil.

În ziua de azi, acţiunea promoţională a unor astfel de nominalizări, menită, în cazul de faţă, să facă mai vandabil un film conformist oarecare, este structurată în funcţie de exigenţele unei cenzuri invizibile, dar foarte prezente. Putem spune, parafrazând o replică din film, că trăim într-o lume cinematografică în care noţiunea de „artă” a rămas o simplă superstiţie.

Desigur, ideea de a transmite un mesaj prin intermediul artei filmului nu este, în sine, condamnabilă. Ea devine, însă, astfel, dacă mesajul este conformist şi discutabil.

Reclama e un lucru foarte mare. Ea a făcut dintr-o apă îndulcită şi colorată chimic, deloc inofensivă pe termen lung, singurul produs făcut de mâna omului universal cunoscut pe planetă. Ea va face şi din această peliculă mediocră un „produs artistic”.

ROMÂNIA LITERARĂ nr. 20, 21 mai 1997, pag. 17

.

ISTORIA FILMOLOGIEI ROMÂNEŞTI ANTEBELICE

de Grid Modorcea

Recentă apariţie a editurii Emin, Istoria gândirii estetice româneşti de film de Grid Modorcea încearcă să umple un gol în bibliografia românească de specialitate.

Romancier, dramaturg, realizator TV, posesor al unui doctorat în istoria cinematografului (la Academia de Teatru şi Film din Bucureşti), Modorcea este cunoscut ca jurnalist acid şi ca autor al volumelor Miturile româneşti şi arta filmului (1979), Perspectivele creaţiei (1982), Lumea modernă şi cinematograful (1984), Actualitatea şi filmul (1995), printre altele.

Volumul de faţă trece în revistă gândirea autohtonă despre film – cu valenţe mai mult sau mai puţin sistematice, ştiinţifice – încă de la primele consemnări ale noului fenomen tehnic şi artistic, datând din 1896 şi aparţinând celebrului Claymoor (Mişu Văcărescu), gazetarul de la L’Indépendance roumaine din Bucureşti.

Primul articol dedicat cinematografului ca artă, a fost, însă, la noi, cel semnat de Liviu Rebreanu în anul 1910, în revista Scena, editată de acesta împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul. La ora când filmul era încă departe de a-şi fi demonstrat posibilităţile, marele romancier vedea, premonitoriu, în noul “truc” tehnic un mijloc specific de expresie, capabil să satisfacă şi exigenţele unui public cultivat: “Reprezentaţiile sale pot satisface sufletele cele mai artistice, cele mai rafinate. E un complex, e un lux de artă şi adesea chiar de poezie, în care nici humorul nu lipseşte câteodată. Iată dar că şi acest gen nou, fără a fi consacrat încă de artă, se apropie de adevărurile şi înălţimile ei” (pag. 28).

Modorcea reaminteşte că, în acelaşi an, adică într-o vreme când, în general, oamenii de artă vedeau în noul mijloc de expresie un gen de distracţie bună doar pentru publicul bâlciurilor, puţini erau cei care gândeau altfel despre film; printre aceşti puţini se mai număra, însă, Lev Tolstoi – chiar dacă el se declara adeptul unui cinematograf preponderent documentar, ne-ficţional. Dintre scriitorii care şi-au îndreptat atenţia asupra filmului, lucrarea de faţă îi aminteşte, printre alţii, pe Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Ion Minulescu, Alexandru Davila, Victor Eftimiu (autor şi al unor scenarii). Exponenţii avangardei literare i-au acordat, la rândul lor, o atenţie deosebită: Ion Vinea, Ilarie Voronca, Benjamin Fundoianu, Saşa Pană, Geo Bogza erau printre adepţii fervenţi ai artei cinematografice – mai ales când produsele acesteia erau semnate de Buñuel, de pildă.

Oamenii de ştiinţă s-au servit şi ei de posibilităţile camerei de luat vederi. Primul dintre aceştia a fost profesorul Gheorghe Marinescu, care, încă din 1899, publica într-o revistă de specialitate de la Paris rezultatele unui studiu asupra “hemiplegiei organice studiate cu ajutorul cinematografului”. În anii 30, profesorul Dimitrie Gusti, fondatorul sociologiei româneşti, apela şi el la aparatul de filmat pentru ilustrarea campaniilor sale de cercetări.

Printre contribuţiile teoretice fundamentale la naşterea criticii româneşti de specialitate, autorul le aminteşte pe cele semnate de Tudor Vianu, Mihail Dragomirescu şi Camil Petrescu. La fel de importante sunt considerate şi “fragmentele” dedicate cinematografului de către George Călinescu, Eugen Lovinescu, Tudor Arghezi, Nicolae Iorga, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, prof. Ion Cantacuzino şi D.I. Suchianu.

Cartea lui Grid Modorcea urmăreşte începuturile filmologiei româneşti până după sfârşitul celui de al 2-lea război mondial. În plus, ea conţine o lungă convorbire “necenzurată” cu regretatul regizor Jean Georgescu şi un comentariu la volumul 1234 cineaşti români, un “ghid bio-filmografic” apărut în 1996, la Editura Ştiinţifică, sub semnăturile Cristinei Corciovescu şi a lui Bujor T. Râpeanu. În parte, criticile formulate de Grid Modorcea la adresa autorilor acestuia coincid cu obiecţiile subsemnatului consemnate în Buletinul Cotidian ARPress, la data lansării lucrării în cauză (iunie 1996).

Li se pot adăuga şi altele, cum ar fi mult prea frecventele inadvertenţe biografice, care scot lucrarea din categoria celor de referinţă: de exemplu, este greu de crezut că, aşa cum se specifică în cuprinsul cărţii semnate de tandemul Corciovescu-Râpeanu, talentata actriţă Emilia Popescu ar fi absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (cursuri de 4 ani), la vârsta de 21 de ani, în 1987, sau că scenograful Nicolae Ularu ar fi absolvit Institutul de Arte Plastice Bucureşti la vârsta de 17 ani, în 1970. Sau că binecunoscuta Tora Vasilescu ar fi impus pe ecran “un personaj angajat în lupta pentru supravieţuire ale cărui arme principale sunt sinceritatea, tenacitatea şi asumarea, uneori cu ostentaţie, a condiţiei unui anume tip de sexualitate”. Ca şi cum, în filmele lui Daneliuc şi Pintilie, în care Tora Vasilescu a jucat roluri de primplan, despre sexualitate ar fi fost vorba…

Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, 1 iunie 1997, h 16,05

MULTE FILME PREMIATE

ÎNTR-O ŢARĂ FĂRĂ CINEMATOGRAFIE

La Clubul A al Institutului de Arhitectură Ion Mincu a avut loc marţi un mini-festival al filmelor produse de Academia de Teatru şi Film Bucureşti. Intitulată Made in A.T.F., intalnirea de marţi se doreşte a fi prima dintr-un şir de asemenea evenimente săptpmanale, in cadrul cărora tinerii cineaşti să işi prezinte şi comenteze primele creaţii.

Au putut fi vizionate 5 filme “de examen”, scurt metrajele Mail life de Marius Barna, Menu complet de Cătălin Fetiţa, Marea aventură de Vali Hotea, În fiecare zi e noapte de Alexandru Maftei (premiat la ediţia 1996 a festivalului cinematografic de la Costineşti) şi Cântarea cântărilor de Gheorghe Preda.

Scenaristul Valeriu Drăguşanu, conferenţiar universitar la Facultatea de Cinematografie a A.T.F., a avut amabilitatea de a răspunde intrebărilor redactorului ARPress.

- Câţi studenţi termină în fiecare an cursurile secţiei Regie Film a A.T.F.?

- În medie, în ultimii ani, au absolvit câte 6-7 români, la care se adaugă cam tot atâţia studenţi străini.

- Câţi dintre absolvenţii de anul trecut au acum o slujbă?

- Toţi, din câte ştiu eu. Nu în cinematografie, ci în televiziune, în agenţii de publicitate… Nu se pune atât problema de a-şi găsi un loc de muncă. Depinde, însă, ce fac ei la locurile lor de muncă, dacă fac ceea ce fac siliţi de împrejurări, sau dacă le place ceea ce fac. De muncă este; din păcate, însă, nu în cinema.

- Câte filme produce A.T.F. în fiecare an?

- Multe. Echivalentul a vreo 20 de lung metraje.

- Ce se întâmplă cu ele?

- În primul rând, ele sunt filmele şcolii, care demonstrează munca fiecărui student de-a lungul anilor de facultate. În al doilea rând, cele mai interesante dintre ele au o circulaţie destul de masivă la festivaluri

internaţionale de film, la întâlnirile dintre diversele şcoli de cinema din toată lumea. De obicei, la asemenea întâlniri, şcoala studenţească de film de la A.T.F. a fost cotată ca fiind dintre cele mai bune.

Acum doi ani, la Tel Aviv, într-un festival care a reunit foarte multe şcoli de cinema din Europa, ea a fost cotată drept cea mai bună şcoală de film de pe continent.

- La aceste festivaluri internaţionale unde A.T.F. se prezintă atât de bine, lumea nu e deloc surprinsă auzind că România produce numai 3, 4 sau 5 lungmetraje artistice pe an, că este o ţară practic lipsită de o industrie cinematografică?

- Eu cred că lor le pasă mai puţin de asta. Le pasă numai de ceea ce văd acolo, în festival. Şi dacă le place ceea ce văd, asta înseamnă ceva. Pe ei nu-i interesează. Sigur, acesta este un paradox trist. Dar ar trebui să ne intereseze pe noi şi să facem noi ceva pentru ca cinematografia românească să producă mai mult de 5 filme anual.

Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, 3 iunie 1997, h 22,35


CLINT EASTWOOD

ACTOR, REGIZOR, PRODUCĂTOR

“Puterea absolută corupe absolut”, acesta este motto-ul cu care începe Puterea (Absolute Power), filmul produs, regizat şi interpretat de Clint Eastwood, un fel de Sergiu Nicolaescu al Americii – la scară mult mai mare, din unele puncte de vedere. Parafrazându-l, s-ar putea spune că şi competenţa “absolută” duce, în linii mari, la rezultate de cam acelaşi fel: plictiseşte absolut.

Rolul său de aici este cel al unui “meseriaş”, al unui spărgător de mare clasă, pătruns în casa unui foarte bogat şi influent politician din Washington, unde, pe lângă bijuterii, dă şi peste o crimă: tânăra şi temperamentala soţie a bătrânului politician este împuşcată de un bodyguard al (nici mai mult, nici mai puţin) preşedintelui în funcţie al Statelor Unite. Asta, în timpul unei partide de amor – puţin cam prea sadic şi alcoolizat, după gustul omului de rând – cu însuşi preşedintele. Ascuns în spatele unei oglinzi false, spărgătorul asistă cu gura căscată la brutalităţile “amoroase” ale întâiului mascul al ţării, la riposta la fel de violentă a femelei şi la focul de pistol al vigilentului din umbră, care pune capăt “idilei”.

Poate că există oarece à propos în această istorioară: de exemplu, săptămana trecută, britanicul Sunday Times cita o domnişoară Paula Jones, care ar fi comunicat Universului că preşedintele Bill Clinton are un vultur tatuat pe o anumită parte a anatomiei sale, mai puţin accesibilă electoratului.

Din nefericire, însă, filmul lui Eastwood nu devine, nici măcar în acest context senzaţional, mai palpitant şi inedit, rămânând tot povestea cu hoţul descoperind involuntar o crimă, pe care am mai văzut-o. Iar catastrofa din final, cu preşedintele înjunghiat în biroul său de soţul încornorat, urmată de declaraţia oficială că răposatul s-ar fi sinucis cu un cuţit, e demnă de cele mai reuşite emisiuni comice TV din orice colţ al lumii.

În rolul răposatului preşedinte, inepuizabilul Gene Hackman încearcă să compenseze cu excesul său de expresivitate patetica lipsă de umor a celuilalt termen al binomului interpretativ de prim plan, a veşnicului justiţiar Clint Eastwood – ceea ce e oarecum de înţeles. De neînţeles, aici, este numai faptul că William Goldman, scenaristul acestei pelicule adaptate după un roman semnat David Baldacci, e una şi aceeaşi persoană cu deţinătorul unor Oscaruri pentru scenariile filmelor Butch Cassidy and the Sundance Kid şi All the President’s Men.

Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, 13 iunie 1997, h 22,30

.

UN ÎNGER POGOARĂ DIN PULP FICTION

Autoare de comedii sentimentale relativ suportabile (v. Nopţi albe la Seattle, 1993), Nora Ephron dă lumii încă o producţie de acest gen. Michael, din recentul ei film omonim, este, scurt şi cuprinzător, un înger – ba chiar unul de rang înalt in ierarhia celestă, dacă e să ne luăm după nume.

Un înger şleampăt, cam gras şi nebărbierit, cam slobod la gură, veşnic cu o ţigară şi adesea cu o cutie de bere în mână. Dar, mai presus de orice, el este simpatic şi plin de succes la femei, în special la chelneriţele din cârciumile ieftine prin care se nimereşte să intre. Aflat în ultima sa “învoire” pe Pământ, el va declanşa un şir întreg de năzbâtii comice, vag moralizatoare, la care sala râde sănătos, dezinhibat. Asta, până spre final, cand sunt puse la treabă şi glandele lacrimale ale spectatorului.

În rolul înaripatei făpturi divine (inventatoare a statului la coadă şi a instituţiei căsătoriei, după cum declară), care, precum papagalul din colivie, umple locul de fulgi, John Travolta are o înfăţişare intr-adevăr remarcabilă. Cel puţin, apariţia sa, în una din primele secvenţe, este realmente irezistibilă. Travolta (care nu cântă) este secondat aici de Andie MacDowell (care cântă – şi încă, nu prea rău, imitând-o un pic pe Janis Joplin), de William Hurt şi de Bob Hoskins.

Fantezia amuzantă a Norei Ephron merită să fie văzută pentru dramul ei de insolit – chiar dacă filme cu îngeri „neconvenţionali” s-au mai făcut, încă de pe la începuturile sonorului.

ROMÂNIA LITERARĂ nr. 31, 6 august 1997, pag. 17

.

CRAPĂ TOŢI, DA’ UNII SCAPĂ

Nu ştim cu certitudine dacă dansurile morţii, procesiunile macabre cu diavoli şi schelete din Evul Mediu, aveau darul ori menirea de a-şi reconforta spectatorii, fericiţi că ororile ce le erau prezentate erau, pentru moment, exclusiv de domeniul imaginaţiei; se zice, însă, că filmele-catastrofă, la modă de prin anii ‘70 încoace, ar avea un asemenea rol, în relaţia lor cu un public la fel de primitiv şi de gregar ca şi participanţii la marea isterie milenaristă de acum o mie de ani.

Şi, la fel ca în cazul creaţiilor anonime, colective, ale unei vârste a omenirii ce, până acum 10-20 de ani, părea uitată în paginile cărţilor de istorie, peliculele din acestă categorie nu îşi propun să demonstreze că “omul este singura fiinţă din care iese mai multă informaţie decat a intrat”, ci să repete obsesiv unul şi acelaşi lucru.

Singura deosebire constă în finalităţile lor, diferite: dacă manifestările expresive medievale erau în primul rând fapte de comunicare de ordin propagandistic-religios, cele de astăzi urmăresc doar scopuri mercantile. Ceea ce nu înseamnă, însă, că efectele lor ar fi neapărat diferite: ambele fac să rezulte un acelaşi gen de masificare, de gregaritate tâmpă.

Nici Dante’s Peak, recentul dezastru cinematografic regizat de Roger Donaldson, nu îşi propune să fie inedit. Spre surprinderea spectatorului îndătinat cu “prejudecăţi” estetice, el împrumută o bucată bună din celebrul Fălci de Steven Spielberg. Eroul – generic – al acţiunii este, şi de astă dată, un pitoresc orăşel turistic, a cărui prosperitate este ameninţată de un pericol iminent, o erupţie vulcanică devastatoare. Ca şi în filmul lui Spielberg din 1975, şi aici cineva este interesat ca pericolul să nu prea fie adus la cunoştinţa lumii, deoarece asta ar ruina încasările din turism.

Repetiţia este mama învăţăturii, nu-i aşa?

Pentru că, însă, ne aflăm în 1997 şi nu in 1975, trucajele sunt realizate pe calculator. Şi poate că tot calculatorul, dacă ar fi fost folosit într-un mod mai decis, ar fi evitat o “bâlbâială” scenaristică de genul celor pentru care sunt lăsaţi repetenţi studenţii din anii începători ai facultăţilor de cinematografie: personajul principal (interpretat de Pierce Brosnan) a zăcut cu picioarele zdrobite de prăbuşirea unei galerii de mină, iar după ce este scos de sub stânci, se ridică nonşalant şi umblă fără măcar o cârjă, cam în maniera biblicului Lazăr.

Cât despre ceilalţi locuitori ai orăşelului care ne-a fost arătat acoperit de lavă şi cenuşă, nu ni se mai spune nimic. Scenariul i-a pierdut pe parcurs, lăsându-ne să credem că au pierit, ca la Pompei.

Morala: crapă toţi, da’ unii scapă, la fel ca, de exemplu, în cazul mândrei noastre reforme social-economice actuale.

ROMÂNIA LITERARĂ nr. 31, 6 august 1997, pag. 17

.

UN FILM „NEGRU” ÎNTR-UN PEISAJ DE VIS

Iată un film de vacanţă, la prima vedere, cu frumuseţi blonde în bărci albe – şi ce mai blonde, şi ce mai bărcuţe şi ce frumuseţe de Mare a Caraibelor în planul secund! Numai că aparenţele ne vor înşela şi de astă dată – la fel ca şi la alegeri, ce mai încoace şi-ncolo.

În Jocuri periculoase (Wild Things, in original), filmul regizorului John McNaughton, peisajul e singurul element care chiar este ceea ce pretinde a fi. Kelly (Denise Richards), o jună plină de bani care se bagă – împinsă de curiozitate, nu de altceva – în patul unui la fel de prezentabil tânăr (Matt Dillon), pentru a pretinde apoi că a fost victima unui viol, sau Suzie (Neve Campbell), care face cam acelaşi joc, ţinta fiind, culmea, tot nefericitul seducător de mai ‘nainte, provoacă un scandal bubuitor-jegos, cu implicaţii detectivistice de mai mare dragul în selectul orăşel Blue Bay din Florida.

E foarte interesant ce spune regizorul despre frumuseţe, referindu-se în special la cea a vedetelor sale, aproape debutante, de aici: Trebuie ca bărbaţii şi femeile să fie frumoşi, adică invers decât în realitate. Rezon!

McNaughton, care crede că destul a fost realist în filmele sale de până acum (el este autorul unui celebru Portrait of a Serial Killer), mai zice că dacă spectatorii vor să vadă realitatea, n-au decât să iasă în stradă. Asta, cu toate că, în treacăt fie spus, nici thriller-ul său despre minciună şi corupţie (ironic şi amuzant pe alocuri) nu prea are cum să treacă drept vreo evazionistă poveste cu Albă ca Zăpada.

PRIVIREA nr. 131, 22 iulie 1998, pag. 50

.

ŞUŞANEA CU KILLERI

Marea lovitură ar fi fost doar încă unul dintre banalele basme hollywoodiene de acţiune despre nişte killeri profesionişti şi o răpire, cu urmăriri, explozii şi diferite alte soiuri de buşeli acrobatice, inspirate din tradiţii sud-est asiatice, pe gustul violent şi nepretenţios al adolescenţilor din mahalalele de pe întreg Pământul – dacă n-ar fi avut şi ambiţia de a se „da artistic”.

Filmul – sau, mai exact, scenariul său – încearcă să parodieze câteva titluri celebre, mai vechi sau mai noi: Forrest Gump, Războiul familiei Rose şi altele. O parodie trebuie să fie, însă, cel puţin la fel de inteligentă ca şi ţinta ironiei sale, ceea ce nu se prea întâmplă în cazul de faţă.

Rezultatul rămâne, aici, la nivelul simplului caraghioslâc, o înşiruire de scene „crazy” care nu reuşesc să fie decât monotone şi cam vulgare, atunci când nu sunt greţoase. O scenă de sex, să zicem, în care el şi ea frământă, în delir – mai precis, cu fundul gol al doamnei – o găină tăiată, pe masa din bucătărie, nu este chiar ceea ce înţeleg eu prin „o scenă plină de haz”. Şi nici excitantă (dacă vă excită, treaba dumneavoastră; pe mine, nu), aş mai adăuga.

În fond, Marea lovitură este, în felul său mai curând naiv-şuşanistic, o experienţă de aculturaţie, de ghiveci obţinut prin amestecul unor moşteniri culturale divergente. Filmul i-a fost încredinţat de către finanţator, care nu este altul decât celebrul actor afro-american Wesley Snipes, lui Che-Kirk Wong, regizor originar din Hong Kong (scuzaţi rima), descins la Hollywood ca realizator de secvenţe Kung Fu; aceasta, în vreme ce, de pildă, scenariul vorbeşte, explicit, despre întruparea idealului democratic din faimosul Ghici cine vine la cină, de acum trei decenii, in criminalii şi drogaţii Americii de azi. E de meditat, fără îndoială, asupra acestui subiect – dar, în nici un caz, pe bază de competenţă în „arte marţiale”.

PRIVIREA nr. 136, 26 august 1998, pag. 46

.

CEI TREI BĂTRÂNI MUSCHETARI

Omul cu masca de fier, ecranizare a romanului lui Alexandre Dumas, ni-i aduce în faţa ochilor pe cei trei muschetari la o vârstă ceva mai coaptă, dar la fel de amestecaţi în aventuri periculoase ca şi în tinereţe. Athos – John Malkovich, Portos – Gerard Depardieu, Aramis – Jeremy Irons şi D´Artagnan – Gabriel Byrne se vor bate pentru eliberarea unui misterios prizonier, a cărui faţă este mereu ascunsă de celebra mască. Ştim doar că existenţa lui constituie un teribil motiv de teamă pentru tânărul rege Ludovic al XIV-lea, interpretat de Leonardo Di Caprio.

Filmul marchează debutul regizoral al lui Randall Wallace, fostul scenarist al lui Braveheart, un alt mare succes cu subiect istoric (scoţian). Specializarea este mama înţelepciunii – chiar dacă nu garantează şi talentul.

ALŢII CARE NU ŞTIU CINE-A TRAS ÎN EI

O profesoară dintr-un orăşel liniştit de prin Ohio descoperă cu disperare, într-o bună zi, că e atinsă de amnezie şi că nu ştie nimic despre propriul său trecut, care, după unele indicii, pare să fi fost unul zbuciumat.

Este punctul de plecare al unor aventuri violente şi tenebros-poliţiste, în care sunt implicate mai multe personaje interlope, dar şi o agenţie guvernamentală secretă, interesată ca situaţia să rămână aşa cum este şi nimeni să nu pună întrebări de genul “cine-a tras în noi / şaişpe-douăjdoi?”

Însă, spre deosebire de situaţia de la noi, în filmul regizorului Renny Harlin (autor al unui Die Hard 2, printre altele) se dă un răspuns acestei întrebări.

Alături de tânăra profesoară interpretată de Geena Davis (vă mai aduceţi aminte de Thelma and Louise?), îl vom vedea pe Samuel L. Jackson (Pulp Fiction), în rolul detectivului care va reuşi să-i redea adevărata identitate.

SFÂRŞITUL LUMII SE AMÂNĂ

Ciocnirea planetei noastre de un asteroid măricel nu pare o eventualitate cu totul improbabilă, din moment ce agenţiile de presă ne servesc periodic ştiri despre diverşi vagabonzi cosmici trecând la o distanţă nu prea confortabilă de noi. Un asemenea asteroid periculos, de mărimea Texas-ului, cel mai mare stat al SUA, este şi eroul (fireşte, negativ) al filmului regizat de Michael Bay.

Omenirea are la dispoziţie nici trei săptămâni ca să distrugă bolidul – sau ca să-şi facă bagajele. NASA alege prima soluţie, iar cei trimişi pe asteroid să foreze puţul în care va fi introdusă o încărcătură nucleară, suficient de mare ca să-l pulverizeze pe agresorul ceresc, sunt câţiva petrolişti celebri (în branşă) pentru competenţa lor profesională – şi pentru pitorescul ţicnelilor ce-i bântuie in timpul liber. Lor li se adaugă un astronaut rus, uşor dereglat de prea mult sejur la bordul staţiei orbitale Mir, ceea ce face grupul şi mai vesel. Şi asta, cu atât mai mult cu cât şef de echipă este Bruce Willis.

Filmul are, pe lângă tensiunea de rigoare, ritm şi dialoguri pline de umor. La un moment dat, de pildă, şeful de echipă e întrebat de reprezentanţii autorităţilor ce recompense mai speciale şi-ar dori oamenii săi; el enumeră câteva dintre ele, adăugând şi rugămintea de a i se spune, în sfârşit, cine l-a omorât pe John F. Kennedy.

Dar, mai presus de toate, merită să fie văzut de dragul imaginii. Nu numai de dragul imaginii lui Liv Tyler, în rolul fiicei şefului (care, culmea, chiar seamănă cu Demi Moore, mama sa din film) – deşi, har Domnului, merită, ci şi de al panoramărilor din spaţiu, care dau poveştii, nu mai mult de câteva clipe, grandoare autentică. Păcat că acestea din urmă nu sunt mai lungi, iar momentele sentimentaloide, mai scurte; rezultatul ar fi fost la fel de spectaculos. Şi de rentabil, chiar dacă un pic mai inteligent.

PRIVIREA nr. 138, 9 septembrie 1998, pag. 46

.

PE FEMEI SĂ NU LE SUPERI

Cum arată staffboard-ul, consiliul de conducere al unui prosper şantier naval din Rusia de azi, în condiţiile “construirii societăţii capitaliste multilateral dezvoltate”? Păi, cum să arate decât tot ca un “colectiv de oameni ai muncii”, ca nişte demni “fruntaşi în întrecerea socialistă” de pe timpuri. Da, numai că de astă dată îi putem admira pe urmaşii bravilor stahanovişti la volanul unor automobile Audi nou-nouţe şi puşi la patru ace în costume semnate de nume celebre din moda internaţională. Sau măcar, părând a fi aşa ceva.

E drept că uneori le mai scapă cate un “stimaţi tovarăşi, pardon, domnilor”, dar asta, în definitiv, n-are nici o importanţă. Important e ca treaba să meargă. Iar ea merge – până în momentul când patronul îşi dă obştescul sfârşit şi o lasă la cârma afacerii, că tot vorbim despre construcţii navale, pe propria-i fiică.

Vreo doi – trei dintre asociaţii şi subalternii răposatului s-ar bucura s-o vadă în această postură, cu gândul că, fiind o neiniţiată, ar fi uşor manipulabilă, dar cei mai mulţi îi sunt de-a dreptul ostili – şi nici măcar nu se ostenesc să o ascundă.

Distanţa de la intenţia testamentară la punerea ei în practică e apreciabilă, în cazul de faţă, căci noua patroană n-are nimic în comun cu mediul transporturilor fluviale şi maritime. Ea este, de fapt, o profesoară de liceu preocupată doar de slujbă, de educaţia copilului său şi de jogging. Vom surâde, în următoarea oră şi jumătate, văzând cum această tenace profesoară de matematică reuşeşte să-i ţină în frâu pe “durii” de la şantierul naval, pe reprezentanţii concurenţei, ba chiar şi pe un ex-amiral sovietic cu câţiva buni decimetri pătraţi de decoraţii pe piept.

Şi cum, după toate astea, mai are timp să se gândească şi la o veche poveste de dragoste, care tocmai e pe cale de a se reînfiripa.

Hazul peliculei recente a regizorului Iuri Prohorov constă mai ales in alăturarea unor elemente provenind din epoci diferite, cum ar fi tradiţionala baie de aburi în care locul măturicii din nuiele de mesteacăn a fost luat de bicicleta ergonomică – dar şi în ideea patroanei de a se reîntoarce la catedră după ce tocmai a reuşit să se arate o patroană hotărâtă, energică şi abilă, cu nimic mai prejos de concurenţii ei.

În ceea ce o priveşte, Vera Glagoleva, interpreta rolului principal, reuşeşte să rămână credibilă de la un capăt la celălalt. Ea are darul de a te “ţine cu privirea lipită de ecran”, care nu li se întâmplă prea multora dintre cei pe care-i vedem în filme.

Societatea Română de Televiziune / TVR CULTURAL, Opinii critice, 7 ianuarie 2003

(in lectura lui Claudiu Istodor)

.

NEPOATA PREŞEDINTELUI

M-am întrebat de câteva ori, văzând filme ruseşti recente, dacă locuitorii Rusiei postcomuniste sunt conştienţi de aspectul, de aerul lor încă foarte sovietic. În cazul filmului pe care-l vom vedea în această seară, întrebarea n-are nici un sens: e cât se poate de limpede că Preşedintele şi nepoata sa tocmai la reminiscenţele sovietice, la sechelele cazon-totalitariste se referă. Iar ceea ce rezultă este o savuroasă comedie.

Poate că Oleg Tabakov ar fi la fel de bine cotat ca şi, să zicem, Walter Mathau sau Jack Lemmon – dacă publicul din restul lumii ar avea poftă de filme ruseşti. Ghinionul lui – ca şi al lui Toma Caragiu sau George Constantin, altădată, la noi – este că se mişcă în cadrul unei culturi cu posibilităţi reduse de export. Şi, până una-alta, norocul nostru că-l putem vedea în acest film.

El ni se înfăţişează în rolul unui actual preşedinte democrat al Rusiei, care acum vreo 15 ani era un violent şi temut general al Armatei Roşii, ce-şi permitea orice, ştiind că nimeni nu-i va cere vreodată socoteală. Hazul cel mare e că personajul său nu caricaturizează un anumit conducător contemporan al Rusiei, ci combină mult din trăsăturile fizice şi morale a doi dintre ei. Vă las dumneavoastră plăcerea de a-i recunoaşte.

E o adevărată esenţă, un personaj mai real decat realitatea însăşi, acest ţar-preşedinte, căruia parcă nu i-ar sta rău nici făcând gimnastică ritmică cu globul pământesc, precum Chaplin în rolul altui celebru dictator.

Cât despre acţiunea propriu-zisă, ea este o re-povestire a unui roman binecunoscut, Prinţ şi cerşetor de Mark Twain. Două surori gemene, fiicele unei familii moscovite oarecare, au fost despărţite la naştere, iar una dintre ele a ajuns să fie nepoata preşedintelui. Asta, după ce adevăratul lui nepot a murit la naştere, iar medicul, înspăimântat de consecinţe, l-a înlocuit cu una dintre gemene. Aşa încât, aceasta va ajunge să locuiască la Kremlin, iar sora sa, într-un cartier sărăcăcios de blocuri. Una trăieşte în luxul absurd şi anacronic al reşedinţei imperiale, în condiţiile spaimei permanente de răpiri şi atentate, iar cealaltă duce o viaţă liniştită, mai câştigand câte un ban din vânzarea sticlelor goale pe care le lasă beţivii prin parcuri.

Centrul de interes rămâne, însă, preşedintele, cu evoluţia sa de-a lungul vremii. Dacă la inceputul filmului, el îl ameninţă cu pistolul pe mamoşul nurorii sale, finalul îl surprinde bând o bere mizerabilă, altoită cu votcă, în compania unor “boschetari”, undeva, pe un maidan. Rusia nu mai e Uniunea Sovietică, iar preşedinţii ei au ajuns să facă nişte lucruri care lui Brejnev nici nu i-ar fi trecut prin minte…

Societatea Română de Televiziune / TVR CULTURAL, Opinii critice, 14 ianuarie 2003

(in lectura lui Claudiu Istodor)

.

ŢĂRĂNCUŢA

Ce ne-ar putea spune nouă, astăzi, o poveste despre fata unui boiernaş rus de pe la 1800, care, pentru a-l cuceri pe foarte prezentabilul fiu al unui moşier vecin, se deghizează în ţărăncuţă şi hoinăreşte prin pădurea unde el a ieşit la vânătoare, precum o Scufiţa Roşie aflată întâmplător la cules de ciuperci?

Romanticului Alexandr Sergheevici Puşkin, autorul ei, acest pretext de-a dreptul pastoral i-a servit pentru a-şi etala verva comică scoţând în evidenţă mai ales închistarea provincială a micii nobilimi de modă veche căreia îi aparţin părinţii celor doi tineri, precum şi nostima lor aspiraţie, à la Coana Chiriţa, de a ţine pasul cu vremurile noi, europeneşti.

Cei doi tineri au educaţie occidentală: ea are guvernantă englezoaică, iar el tocmai s-a întors din Olanda, de la studii – şi anume, cu intenţia fermă de a se face ofiţer de cavalerie. Nici părinţii lor nu vor să se lase mai prejos: ca nişte adevăraţi vizionari, precursori ai tranzacţiilor prin Internet, ei analizează cu atenţie oportunităţile de afaceri oferite de bursa din Londra, despre care au citit câte ceva în ziare şi se întreabă cu toată seriozitatea dacă n-ar putea scoate un ban ipotecându-şi acolo moşiile.

Regizorul Alexei Saharov, autor al filmului pe care-l vom vedea în continuare, nuanţează cu umor blând şi nostalgic ironia puşkiniană. Satirizarea formelor fără fond ale Rusiei patriarhale devine, în această peliculă prezentată la Festivalul Mondial de Cinema de la Montreal, ediţia 1996, mai degrabă o idilă tandră şi plină de frumuseţi formale.

Sub aspectul perfecţiunii vizuale, filmul acesta aduce aminte de Dueliştii sau de Tom Jones. De mult nu s-a mai văzut o asemenea înlănţuire de imagini superbe în sine. Vaporoase, poetic-înceţoşate, o adevărată bucurie pentru un ochi de fotograf publicitar, ele compun o poveste cu aer de idilă sau de vis. Ori, mai degrabă, de rememorare hipnotică a unei alte existenţe, dintr-o altă lume, dintr-un fel de Atlantidă sau de paradis pierdut. Avem aici câteva portrete ale unei adolescente încântătoare, dintre care unul este aproape o reproducere după Botticelli. Ea are reverii amoroase, materializate pe ecran sub formă de umbre chinezeşti.

În general, totul e frumos, totul e la fel de frumos în acest film: oameni, peisaje, câini, cai, lebede, gândăcei şi peşti.

Cu certitudine, aglomerarea aceasta de fotogenie nu e o lecţie de stil. Mai degrabă, este o mostră de paseism, expresia nostalgiei unor vremuri în care cuvantul “stil” avea conţinut. Şi gândindu-ne la asta, am putea fi indulgenţi cu cineastul de la finele secolului XX, chiar dacă el se dovedeşte mai naiv decât romanticul de la începutul secolului al XIX-lea.

Cineva a spus odată că va exista întotdeauna romantism pentru cei capabili de el. La urma urmei, de ce nu s-ar putea afirma ceva asemănător şi despre naivitate, ba chiar şi despre idilism? Şi de ce n-am fi naivi din când în când?

Nu de alta, dar ne aflăm în mileniul al III-lea, iar telejurnalele numai naive şi idilice nu sunt.

Societatea Română de Televiziune / TVR CULTURAL, Opinii critice, 28 ianuarie 2003

(în lectura lui Claudiu Istodor)

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

“VAN GOGH” în programul CANNES À BUCAREST

Monday, October 28th, 2013

În cadrul galei LES FILMS DE CANNES À BUCAREST (25-31 oct.), poate fi văzută retrospectiva unui mare regizor, Maurice Pialat: mai exact, 10 din cele 11 filme ale sale.

Celebrul Van Gogh nu a mai fost subiectul unui film de la realizarea lui Vicente Minnelli din 1956, cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn, care fac creaţii memorabile în rolul titular şi în al lui Paul Gauguin, pentru care au obţinut Globul de Aur şi respectiv un Oscar.

Maurice Pialat (1925 – 2003) este un cineast cvasi-necunoscut în România, dar o voce cu totul originală în Franţa şi în lume. A debutat la 43 de ani şi a realizat 11 filme, unul şi unul. El însuşi de formaţie pictor, a visat să facă filmul despre marele olandez. A pregătit doi ani începerea filmărilor, a căutat un actor cu o faţă chinuită şi l-a găsit pe Jacques Dutronc, un actor cu un palmares modest, dar care, în Van Gogh, va lua premiul César (1992). Personajul lui arată cam anemic, nu viguros precum cel interpretat de Kirk Douglas. Evident, Minnelli a americanizat personajul, i-a dat o desfăşurare mai amplă, cu multe racorduri la viaţa legendară a pictorului.

Dimpotrivă, personajul jucat de Dutronc e patibular, pare sortit morţii, are o figură tristă. De altfel, într-un film anterior, de mare succes, À nos amours (1983), încununat cu două premii César, există o conversaţie despre pictură între protagonişti, în care personajul tatălui, jucat chiar de Pialat, spune că atunci când se gândeşte la Van Gogh, are imaginea tristeţii, vede în el un om trist. Şi aşa arată şi faţa lui Dutronc, tristă.

Maurice Pialat se concentrează asupra ultimelor 67 de zile din viaţa lui Vincent Van Gogh. Suntem în anul 1890, când el avea 37 de ani. După ce iese din azil, se instalează în mica localitate Auvers-sur-Oise, lângă Paris, pentru a fi sub supravegherea dr. Gachet (Gérard Séty), mare iubitor de artă şi protector al pictorilor. Dar Van Gogh va prefera o cameră de hotel, lângă gară, fiindcă de mic copil îi plăcea să privească trenurile cum vin şi pleacă. Dar el este mereu prezent la familia Gachet, atras mai ales de fiica doctorului, Marguerite (Alexandra London), pe care o pictează. Ei însă nu-i place tabloul, îl judecă pe artist, dar treptat se îndrăgosteşte de el, dăruindu-i fecioria. E o întreagă dispută în casă pe această temă, aşa cum se întâmplă şi în À nos amours, când adolescenta de 15 ani, Suzanne (Sandrine Bonnaire), îşi începe senzaţionala viaţă de seducătoare.

Fiind aproape de Paris, Vincent e vizitat de fratele său, Théo (Bernard Le Coq), renumit negustor de artă, care, de fapt, îl întreţine, cât şi de o prostituată, Cathy (Elsa Zylberstein), cu care mai avusese relaţii intime. De fapt, grupul ei, format din prostituate şi peşti, vine adesea la iarbă verde, la râul satului, unde se întâlneşte cu Vincent, deşi el era combinat şi cu Marguerite. La rândul lui, Vincent vizitează Parisul şi bordelul ştiut, unde se petrece o formidabilă reconstituire în stil Moulin Rouge. Aici va avea o înfruntare dură cu fratele său, care are 200 de tablouri de la el şi nu a reuşit să vândă niciunul. Această realitate îl va face pe Vincent să-şi tragă un glonte în stomac, care îi va fi fatal. După o zi de chin, el va muri cu trupul chircit, ca un animal.

E un film sută la sută francez, dominat de un nonconformism apropiat de spiritul rebel al personajului. Pialat îşi rezumă astfel filmul: “Un tip stă pe peronul gării, aşteaptă trenul spre Auvers. Are o sută de tablouri de pictat, trei luni de trăit, se numeşte Van Gogh şi nu are nimic de pierdut”.

Personajul este total insolit, rupt de clişee, ba aş spune atipic. Van Gogh spune că suferă de dureri de cap, când aude un zgomot surd, continuu. Pialat a urmărit să reprezinte omul, nu pictorul, pe care îl vedem pictând mai rar, deşi mereu e pe drum cu şevaletul, cu pachetul cu mâncare frugală.

Senzaţională este atmosfera creată de Pialat, inclusiv decuparea personajelor. El îşi mută adesea interesul de pe Van Gogh pe Théo, Gachet, dar mai ales pe Marguerite, Cathy şi celelalte femei. Femeile sunt “vioara întâi” în acest film, ele strălucesc şi au replici ca în piesele lui Shakespeare. Marguerite aminteşte de Rosalinda din Cum vă place. Regizorul experimentase acest limbaj în À nos amours, unde Suzanne dovedeşte o remarcabilă maturitate. De altfel, tot grupul de fete din jurul ei se remarcă prin sclipiri shakespeariene. E formidabil tratată tema libertinajului adolescentin.

Pialat e creator de atmosferă de grup, dovedind o sensibilitate aparte în abordarea personajului feminin, ca şi în Loulou (1980), un formidabil film erotic, cu Depardieu şi Isabelle Huppert, aflaţi la vârsta frumuseţii. Nota cu precădere a lui Pialat este surprinderea autenticului. El sacrifică orice story senzaţional pentru un moment de adevăr, aşa cum s-a întâmplat la Loulou, un film tracasant, plin de tensiuni pe platou, fapt care a obosit-o enorm pe Huppert. La una din filmări, ea adoarme pe platou. Dar Pialat n-o trezeşte şi îi pune pe operatori să aştepte momentul trezirii ei şi să îl filmeze.

E un moment miraculos, pe care l-a introdus în film. Uluitor la Pialat este mizanscena elaborată pe bază de improvizaţii neîntrerupte. Şi în Van Gogh avem la tot pasul astfel de momente de mister cotidian, cum ar spune Eliade. El s-a apropiat de înţelegerea personajului prin studiul operei lui Van Gogh.

Pialat nu realizează un film melodramatic, cu scene senzaţionale, cum ar fi faimosul act când pictorul îşi taie o ureche, ci se apleacă spre tristeţea interioară a personajului, în ciuda faptului că din exterior este copleşit de iubire. E aici un subtil neorealism, prin surprinderea banalului, a vieţii de zi cu zi, a ceea ce este insignifiant, precum masa frugală a eroului sau supa pe care Vincent o mănâncă grăbit, ca un automat, în timp ce-i ascultă pe cei din jur, care i se adresează. E foarte tăcut, rar vorbeşte, iar reacţiile lui sunt imprevizibile, precum scena când se aruncă în apă îmbrăcat în timpul unei plimbări obişnuite cu Marguarite şi familia ei. Sunt şi câteva momente când el mimează sinuciderea cu un pistol. Ca şi desele sale ieşiri nefireşti, coşmareşti, comportări ale unei minţi întunecate.

Semnificativ este faptul că, în pofida bolii, a tristeţii funciare, Van Gogh este înconjurat de toată lumea cu o dragoste copleşitoare. Fapt care, paradoxal, îi adânceşte nefericirea.

Mai mult, se dovedeşte că boala lui Vincent nu este aşa de rea ca boala lui Théo şi a celorlalţi, fiindcă toţi au stări ciudate, cel puţin câte o ieşire bizară. Aşa cum îi spune şi doctorul, toţi suntem neurastenici.

Apar şi detalii noi din viaţa lui Van Gogh, cum ar fi aşteptarea morţii lui. Nimeni nu face nimic să-l salveze, îi respectă dorinţa de a muri. El nu vrea să i se scoată glonţul, nici să mănânce. Pialat evită total melodramaticul. Alţii o aduceau pe Marguerite la căpătâiul lui. Nu, o vedem la sfârşit, cum îşi ridică vălul negru de pe chip şi intră în vorbă cu un alt pictor care aterizase în satul lor, devenit faimos fiindcă aici a murit Van Gogh şi fost locul de creaţie şi al altor pictori celebri, precum Cézanne.

Sigur, ceea ce este uluitor în acest film este atmosfera, lumea epocii în care a trăit Van Gogh. Personajele sunt toate atipice, foarte marcate de problema eului, a singurătăţii, a iubirilor fugare, neîmplinite. Interesant este contrastul dintre faţa tristă a lui Van Gogh şi situaţiile fericite în care e pus. Înseşi picturile sale din această perioadă reprezintă explozii solare, peisaje de neaşteptate armonii coloristice.

În fond, Pialat a compus o imagine fericită a lui Vincent, dorit şi iubit imens de femei. Şi el era un afemeiat. Tema fidelităţii este principală, fiindcă nimeni nu e fidel. Marguarite îl iubeşte, îi vorbeşte despre faptul că îi va fi fidelă, dar el nu crede. Se gândeşte la moarte. E hotărât să plece din această lume, de aceea se comportă fără nici o remuşcare în relaţiile cu femeile. Vorba lui Pialat, nu mai are nimic de pierdut. Dovadă că nu se abţine nici în casa lui Théo şi vrea să-i călărească nevasta. Deşi nu există o acţiune spectaculoasă, apar doar instantanee de viaţă cotidiană, legate de ce se întâmplă cu Vincent, cum pictează, cum trăieşte, totuşi latura filozofării, o caracteristică a spiritului francez, îşi pune la tot pasul, ca un păienjeniş, pecetea. Sunt abordate marile teme ale literaturii şi artei franceze, libertinajul, infidelitatea, egoismul şi lipsa de egoism. Toate femeile îl iubesc pe Vincent, în ciuda faptului că îl văd cum le înşeală. Ceea ce e nefiresc.

Ele îl iubesc a posteriori, ca şi cum ar şti că el va fi nemuritor, un pictor supercelebru, deşi în viaţă, în faţa lor, apare ca un ratat, cum îi spune la un moment dat Marguarite. Şi fratele său, Théo, în ciuda ieşirilor lui Vincent, îl iubeşte. De pildă, într-o scenă, Vincent îl pălmuieşte, iar Théo îl îmbrăţişează.

De altfel, şi în celelalte filme ale sale, Pialat combină pălmuirile cu iubirea. Suzanne e mereu bătută de fratele şi mama ei, dar la sfârşit, după ce se eliberează prin ceartă şi păruială, se îmbrăţişează, plâng, se împacă. Aşa se întmplă şi în Loulou, când soţii se despart, se bat, apoi se împacă, la fel cum se întâmplă şi între soţ şi amant. Pialat pare să aplice în filmele sale vorba “bătaia e ruptă din rai”. Oamenii acceptă bătaia ca pe ceva firesc, aflat în natura relaţiilor dintre oameni. Acest lucru l-a înţeles şi Caragiale.

Personajele lui Pialat nu se bat ca să se răzbune, ci se defulează, fapt care face ca toate aceste scene să nu fie violente, să ni se pară poate caraghioase, dar profund umane.

Aici este capcana, când faci un film despre o mare personalitate, te copleşeşte şi trădezi personajul. Desigur, Pialat a încercat să mascheze această capcană, de a nu ne arăta că ştie cine a ajuns Van Gogh, el se concentrează asupra a ceea ce însuşi personajul ştie că este, deocamdată un nimeni, un pictor contestat de colegi, care nu vinde, are tablouri proste, pe care nu le cumpără nimeni, toate clişeele care se ştiu despre Van Gogh. Deşi el a vrut să facă un nou Van Gogh, nu a putut evita tensiunea interioară a personajului, accesele de furie, absintul otrăvitor şi certurile la beţie.

Şi e de discutat dacă Van Gogh ar fi avut fabuloasa recunoaştere postumă, dacă nu ar fi creat în Franţa, dacă nu ar fi trăit într-un mediu unde exista un cult pentru artă, pentru pictură, un respect pentru pictori din partea oamenilor simpli, servitoare sau cârciumari, până şi nebunul satului are respect pentru Vincent şi îi cere să-l picteze. Şi mă gândesc automat la pictorul român Constantin Gheorghe, pe care l-am numit “Van Gogh al României”, oare cine îl mai ştie, cine îşi mai aminteşte de el? De ce? Fiindcă el a trăit într-o ţară fără respect pentru artişti!

Filmul e de o copleşitoare picturalitate şi Maurice Pialat reuşeşte să transmită imaginea unei lumi profund umane, a vieţii nemistificate, în ceea ce are ea mai frumos, care ne face să o iubim şi să spunem că merită să trăim.

GRID MODORCEA

foto: http://www.moviesnxs.com/web/movieboard/viewmessage.php?id=24494

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

COMEDIA ERORILOR, ca pe Broadway

Saturday, June 29th, 2013

Aici, la New York, e în plină desfăşurare evenimentul cultural al verii numit Shakespeare in the Park, aflat la a 58-a ediţie, adică piese de Shakespeare montate pentru marele public. De aceea, arena lui Delacorte Theater e botezată şi The Public Theater, fiindcă biletele sunt gratuite, iar montările sunt cu totul speciale, adaptate la condiţia de teatru în aer liber, din Central Park.

E un teatru popular, cu uşile deschise, ca în visul lui Voltaire, Rousseau sau altor utopişti de soi. Vis devenit realitate.

În acest an, Shakespeare in the Park a debutat cu spectacolul lui Daniel Sullivan după Comedia erorilor, piesă care nu a mai fost montată la New York de 20 de ani. Spectacolul, care va avea 35 de reprezentaţii, este atât de minunat, atât de american, veritabil Entertainment, încât cozile la biletele free sunt lungi ca de la gară până în centru, ca să dau o imagine comună oraşelor mici din România. Dar aici ele şerpuiesc în pădure, pe potecile ei, se afundă departe, iar oamenii vin cu noaptea în cap să ocupe un loc la rând. Unii vin cu pături, cu saltele, cu şezlonguri. Dacă nu ai, sunt vânzători care îţi inchiriază.

Tot ei vin cu sticle cu apă sau cu sandwich-uri. Ba există şi muzicanţi care cântă la diferite instrumente, ca să-ţi facă aşteptarea mai plăcută. S-a creat astfel un show original al cozilor. Dacă sunt cozi pentru Shakespeare, înseamnă că e bine, că există speranţă.

Sunt martorul acestui fenomen de câtiva ani, dar parcă în acest an e şi mai şi, o afluenţă nemaipomenită. Şi am înţeles de ce după ce am văzut Comedia erorilor.

Este un spectacol realizat ca un cabaret pe Broadway. Despre Daniel Sullivan (n. 1940) am scris de multe ori. I-am văzut spectacole unul şi unul: Romeo şi Julieta, Cum vă place, Totul e bine când se termină cu bine, Neguţătorul din Venetia, A douăsprezecea noapte, Visul unei nopţi de vară.

Experimentatul regizor american s-a adaptat la condiţia decorului natural, dovadă că mai toate aceste montări se petrec în pădure, iar într-unul din spectacole actorii chiar joacă prin copaci !

Dar parcă acum Daniel Sullivan se întrece pe sine. Spectacolul durează 90 de minute şi e făcut dintr-o suflare. Are un ritm ameţitor, curge din scenă în scenă şi ai vrea să nu se mai termine. Are tinereţe, frumuseţe, cântec, dans şi mai ales, mult umor. O cascadă de gaguri face ca spectatorii să aibă mereu gura până la urechi. Ei tropăie, ţipă, se bucură continuu.

Desigur, de vină este mai ales Shakespeare, povestea lui trăsnită, bazată pe realitatea proprie, el fiind tată a doi copii gemeni. Aici sunt patru gemeni, două perechi de gemeni identici care au fost separați de un naufragiu. Antipholus din Siracuza și servitorul său Dromio ajung în Efes, la o casă care se dovedește a fi locuinţa fraților lor gemeni Antipholus din Efes şi servitorul sau, Dromio din Efes. Când siracuzanii se întâlnesc cu prietenii și familiile gemenilor din Efes, se întâmplă o serie de lucruri inexplicabile provocate pe identităţi gresite, care duc la confuzii și acţiuni greșite, cum ar fi arestarea lui Antipholus din Efes, la acuzații false de infidelitate, furt, nebunie și demonică posesie. Evident, totul se termină cu bine, toţi se vor recunoaște și defini, graţie și celor două seducţii, Adriana si Luciana, una mai sexy decât alta.

Când se întâmplă ca un spectacol să fie reușit, să te cucerească? Atunci când exprimă o viziune regizorală fără cusur, care te prinde din prima scenă. Dacă viziunea e bună, totul curge.

Iar Daniel Sullivan a inventat ceva pe gustul americanilor, în stil Broadway: a plasat acţiunea piesei din Efes-ul antic în New York-ul anilor ’20, într-o atmosferă gangsterească. Iar dansul epocii, charleston-ul, a devenit vioara intâi. Totul se joacă în ritm de charleston. Sunt momente în care actorii dau replici și se mișcă în acest ritm. Ca liant, există șase dansatori, pe rol de mașiniști, care duc și aduc decorul în ritm de charleston.

Totul e dans, întrerupt de textul scenelor comice, dar și de o cântăreaţă de la un bar, apărută din decorul permanent al spectacolului, din fundal, dinspre lacul și castelul medieval al parcului.

Decorul este semnat de același vechi colaborator al lui Sullivan, John Lee Beatty, specializat în montări Shakespeare. El a imaginat trei case mobile, care se învârt la fiecare scenă, având mereu alte funcţii: staţie de autobuze, biserica unei mânăstiri, apartamente de locuit, o cafenea, magazine de bijuterii, tot ce amintește de zona Little Italy a New York-ului, unde s-a desfășurat din plin Mafia italiană. Casele au câte un etaj, iar personajele se plimbă și prin aceste clădiri, fiind și în “interior” o mișcare continuă.

Actorii sunt unul și unul, cu o carieră de invidiat în teatru, Broadway și film. Îi vom pomeni doar pe actorii principali: în dublu rol, pe Antipholus din Siracuza și din Efes îi joacă Hamish Linklater, pe care l-am văzut și în celelate spectatocle ale lui Sullivan, ca și pe Jesse Tyler Ferguson, de altfel, aici in Dromio de Siracuza și Efes, starul spectacolului, un excelent actor de comedie, fiecare gest al lui fiind un gag. Senzaţional.

Ca și fenomenala Emily Bergl, în Adriana, o stea a Broadway-ului, care a lucrat cu Sullivan de când a creat rolul Julietei. În sora ei, Luciana, joacă Heidi Schreck, actriţă de Off-Broadway și de dramă, de pildă a jucat și în filmul de televiziune Hedda Gabler, dar și în cunoscutul serial Law & Order.

Ni se oferă deci o comedie cu gangsteri, în ritm de charleston, o cascadă de qui pro quo-uri marca Shakespeare, pe urmele lui Plaut, fapt de care a profitat din plin Daniel Sullivan, apelând la trucurile Commediei dell’arte. O sărbătoare a jocului, o bucurie a privirii, un show foarte vizual, în care, însă, muzica de la un vechi tonomat îţi pătrunde în vene și ai vrea să fii și tu pe scenă, co-participarea fiind generală, nebună, dovadă aplauzele și fluierăturile de plăcere, de uimire, ce pigmentează continuu acest spectacol în aer liber, la care participă și natura, adică pădurea, stelele, Luna, inclusiv păsările de noapte care zboară prin arenă.

E un summershow de nota zece.

GRID MODORCEA

New York

http://www.shakespeareinthepark.org/

Grid Modorcea. PRESA DE LA COADA VACII

Wednesday, May 8th, 2013

Aflu, cu o totală lipsă de uimire, că presa din România a ajuns acolo unde îi este locul, la nivelul unor ţări bananiere ca Burkina Faso. În orice caz, sub Bostwana, oricum, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Şi asta, în condiţiile când are toată libertatea. Când orice ziarist fără şcoală poate să-l bălăcărească cum vrea pe preşedintele ţării fără să rişte pedeapsa pentru insultă şi calomnie. Acum, Curtea Constituţională cere să se reintroducă această pedeapsă, dar nu va folosi la nimic. Nu asta e Soluţia ca presa din Romania să fie sănătoasă.

E suficient să citiţi ce scrie “antologatorul” CTP, care a fost ani de zile şeful Clubului Român de Presă, autosurprins ca mercenar (500 dolari pe emisiune la TVR), ca să vă daţi seama că presa din ţara noastră este bolnavă. Rău de tot. Cu câteva luni în urmă, am trimis peste tot un semnal de alarmă, articolul Pentru o lege a presei “prea libere”. A fost total ignorat în ţară, a apărut doar în două ziare de limbă română din America.

Sigur, nimănui nu-i convine acest articol, care arată cauza răului în presa română: lipsa de pregătire, de cultură, a ziaristului român. De unde, şi spaima de lege. Numai oamenii fără cultură nu au lege. Cultura te disciplinează, te orientează, are legi, principii, morală. Fără principii şi respectul lor se ajunge la haos, la “banana republic”, la cleptocraţie.

Încă de când lucram la “Expres Magazin”, am atras atenţia asupra acestui fenomen îngrijorător: avalanşa de nechemaţi în rândurile presei. Cristoiu îi numea pe alde Cartianu şi alti rătăciţi “furnici”. Lasă-i să care ştiri, îi zicea el lui Hârciog, patronul ziarului, noi le prelucrăm şi facem bani! Patronul însuşi, un elefant avid, semianalfabet, încuraja “furnicile”. Iar combinaţia dintre furnici şi elefant a generat o presă suburbană, subterana, plină de urdori, cârtiţe şi dihori.

Treptat, toată presa din România a coborat ştacheta tot mai jos, până la nivelul gloatei. Şi a apărut fenomenul de bumerang, adică gloata, masa de cititori semianalfabeţi, a descoperit rubrica Forum, rubrica de comentarii şi a devenit ziaristă.

Am scris doi ani de zile, zi de zi, la ziare.ro. Am trimis din America numai perle. Numai lucruri de soi, despre evenimente de excepţie. Am arătat cum poate fi şi presa din România, cum se poate ridica ştacheta culturii în ţara noastră. Citiţi, vă rog, ce au făcut, în schimb, forumiştii.

Exact ca în parabola cu mărgăritarele şi porcii. Au murdărit tot, sfidător, fără jenă. Asa cum jenă nu a avut nici ziare.ro, respectiv dl. Tita, pe care l-am avertizat de atâtea ori că ceea ce face este o crimă, să laşi pe orice mitocan să-şi dea cu părerea, asta nu e libertate a presei. A pune o cenzură culturala, o cenzură a bunului simţ, un criteriu de alfabetizare, nu e cenzură, ci o lecţie de civilizaţie.

În America, orice ziar are rubrică de Forum, dar cel ce scrie acolo îşi dă adresa, numele corect, identitatea, adesea şi o fotografie, ca să ştii cu cine dialoghezi, să ştii cine te înjură. Dar nu te înjură, fiindcă îşi dă identitatea şi ca atare îşi exprimă civilizat un alt punct de vedere, dacă are.

A trebuit să curgă multă apă pe Dunăre până să înţeleagă şi dl Tita că trebuie să reglementeze situaţia. Şi a reglementat-o, nu mi-a mai publicat articolele!

Dar cine e dl. Tita? Habar nu am. Patronul ziare.ro. Cine este, ce pregătire are, e altă problemă. Patronii de ziare sunt, de regulă, oameni de afaceri. Ei au numai interese pecuniare. Şi în consecinţă, angajează “furnici”. Furnicile sunt instrumente de adus ştiri, de alăptat gloata.

“Furnicile” nu trebuie să gândească, să aibă conştiinţă. Gloata trebuie să primească exact ce vrea.

Şi ce vrea ea? Scandal şi vendeta. Să i se deschidă toate porţile ca să se defuleze. Orice Bogdănel să-l înjure pe Bogdan Vodă. Satisfacţie de oligofreni şi onanişti, în momentul când aduc sub talpa opincii lor o personalitate! Această plăcere barbară de a bălăcări, de a pune semnul “egal” între portar şi directorul fabricii, cum făceau comuniştii, a devenit regulă a “omului nou” post-decembrist, a dus la dezastrul presei.

Încă din 1990 am simţit această primejdie care paşte presa, aceea de a o lua vertiginos la vale, pe panta scandalului ieftin, a vulgarităţii şi violenţei. Am scos imediat un ziar “Homo Scandalum”, în care am arătat care e diferenţa între scandalul de mahala şi de beţiv, scandalul la bina, şi scandalul de idee, gen Iisus Hristos, Ioana D’Arc sau alte mişcări de idei care au răscolit lumea, care au schimbat istoria şi destinele oamenilor. În România post-decembristă a dispărut “scandalul” de idei (de fapt, confruntarea, polemica onestă şi la obiect – n.red.), care era curentă in perioada interbelică. Intelectualilor autentici le şi este frică să mai scoată capul, să polemizeze, fiindcă orice idee preţioasă este radical “sancţionată” de vulg, cu concursul generos al presei române.

Arătaţi-mi o valoare din România, de la Nicolae Manolescu la Nadia Comaneci, care nu a fost bălăcărită de presă? Pentru cine are respect presa română? Pentru patrie, veţi zice, pentru România. Aiurea. România este cea mai terfelită, ea a ajuns demult Românica, nu mai are mamă, tată, identitate. Toţi îşi bat joc de România, de drapelul ţării, de imn şi de alte valori sacre. In momentul când nişte oligofreni de la “Vacanţa Mare” îşi băteau joc de “Mioriţa”, trebuia spus “stop”. Aşa cum trebuia sa facă Ion Iliescu cu primul jaf evident în chiar timpul revoluţiei române. Dar el a pus umărul să se fure (nu era Dan Iosif şeful lui de cabinet? păi să tot fii “sărac şi curat” cu aşa personalitate la uşă… – n.red.) Au luat toţi exemplu. La fel şi Sârbu-Protv a încurajat această mizerie. Apoi a urmat alta. Şi alta. Care le-au adus lui Sârbu et co. case la Paris.

Ce contează că a fost jertfită o idee sacră, pentru care Blaga, Arghezi sau Sadoveanu au deschis porţile Academiei?! Un ziarist adevărat trebuie să pornească de la iubirea pentru valorile sacre ale poporului român, pentru România profundă. Să le urce la idee.

Dar presa din România nu ridică cititorul la idee, ci coboară ea în stradă, la nivelul rigolei. Mi-aduc aminte, la Festivalul Enescu, ce mândră era o ziaristă, Daniela Zeca, pentru faptul că ea, de la TVR Cultural, contribuie cu “toate forţele” la coborârea Festivalului în stradă! Bravos televiziune!

Am scris revoltat. Nici un efect. Mii de pagini am scris pe această idee, a prostituării presei, a mass-media. În România sunt ziare de neimaginat. Ziariştii daţi afară s-au adunat pe tot felul de site-uri, trăgând din toate poziţiile în cei care i-au faultat. E un măcel de nedescris. O satanizare incredibilă. Citiţi ziaristionline.

Oricâte păcate ar avea Liiceanu, Pleşu, Manolescu etc., nu-i este dat oricărui dihoraş să-i judece sau înfiereze (citeşte “bălăcărească”). Unde se ajunge dacă murdărim şi coborâm valorile la coada vacii? Dăm satisfacţie vulgului. Aceste cuvinte au fost rostite aidoma de Sergiu Nicolaescu. Şi se referea punctual la unul dintre cei pomeniţi aici. El folosea adesea expresia “presa de la coada vacii”. Nicolaescu a fost un aristocrat, un nobil şi ştia ce spune. El nu făcea publice astfel de destăinuiri, fiindcă s-a educat să nu gafeze. Avea o decenţă specială, să ascundă ceea ce gândeşte. A dat sute de interviuri, dar nu a jignit niciodată presa pe faţă, eu nu sunt Băsescu, spunea, să gafez. Ştia regula bumerangului, că orice vorbă, într-o presă de la coada vacii, se întoarce pe capul tău ca un cazan cu zoaie. Dar mie, între patru ochi, îmi spunea ce gândeşte. Nu a suportat niciodată mitocănia din presă şi din parlament. De aceea, nici mort nu a vrut să-i vada pe ziarişti şi pe colegii din parlament şi a cerut să-i fie sicriul acoperit.

Ce ar fi spus el acum, dacă în Săptămâna Patimilor nu ar fi găsit în presa română nici un rând despre doliu, reculegere, meditaţie, cum se întâmplă la catolici, ci dimpotrivă, ar vedea că s-a scris ca în delir despre câte case are Ponta, câte hectare, în ce zi are voie femeia să-şi bată bărbatul, când se face drobul, ce se întâmplă cu oasele mielului sacrificat (secretul sănătăţii veşnice) şi tot astfel de aberaţii?!

Aşa cum arată presa din România, aşa arată şi ţara. Aşa arată şi parlamentul, şi guvernul, şi şcoala, şi spitalele, şi biserica, şi armata, şi piloţii de pe avioane! E irespirabil, e sufocant! Fără aer, un avion se prăbuşeşte. O fiinţă vie moare. Presa din România ia aerul, produce un efect de gazare.

Nu există nici o soluţie decat ca Dihoraş să se ridice la idee, la cultură, la alfabetizare. Iar nivelul presei depinde de fiecare cititor. Fiecare cititor e responsabil pentru acest nivel, dacă se află la înălţimea Ideii sau la coada vacii. Cu ignoranţa şi ignorarea nu ajungem nicăieri, adică ajungem pe ultimul loc, la groapa de gunoi a istoriei.

corespondenţă de la New York

Notă. De câte ori citesc un articol de-al lui Grid îmi vine să zic ca ardeleanul din bancul acela străvechi: mă, ăsta ori vrea ceva, ori mere undeva !

Nu sunt de acord cu toate părerile lui, nici (de multe ori) cu tonul lui, dar nu pot să nu recunosc că, în esenţă, gândim cam la fel şi că, dacă el a scris chestiile de mai sus, m-a scutit pe mine de osteneala de a o face.

Asta, chiar dacă eu nu m-am dat în vânt după, de exemplu, Sergiu Nicolaescu nici pe vremea când era în viaţă. (Printre altele, din cauza faptului că, într-un film al lui despre Timişoara din decembrie 1989, se arată cum manifestanţilor de atunci, aflaţi la intrarea în Catedrala Ortodoxă, preoţii le-au deschis porţile ca să se adăpostească înăuntru. Or, noi ştim că ei le-au închis, iar manifestanţii au fost ucişi cu mitraliera, pe treptele Catedralei, de către unele persoane îmbrăcate în uniforme militare româneşti. Şi am mai aflat, de curând, că “unele persoane” intenţionează să demoleze acele trepte. Probabil, în acelaşi scop pentru care cadavrul lui Bin Laden a fost aruncat în mare: pentru ca mormântul ori locul morţii să nu devină loc de pelerinaj.)

Dar acesta e un detaliu neimportant faţă de observaţiile lui Grid referitoare la nivelul incredibil de jos(nic) al ziaristului român – ca să nu mai vorbim de masele de comentatori, pe daiboj ori pe parale, de pe forumurile ziarelor.

À propos de asta, să vă spun eu de ce nu puteam să ajung la o leafă mai de Doamne ajută la marele ziar anticomunist unde-am fost angajat acum aproape douăzeci de ani (şi unde eram coleg cu fostul secretar PCR cu Propaganda al judeţului Teleorman, plătit cu salariu de trei ori mai mare decât al meu): fiindcă, din cei cam 35 de oameni ai secţiei cu pricina, doar vreo nouă sau zece eram angajaţi cu carte de muncă. Ceilalţi lucrau “pe colaborare”, “pe drepturi de autor”, ceea ce însemna cam zece dolari USA pe lună. Iar ei erau fericiţi că, aproximativ o dată la un an jumate, le apărea numele în ziar, sub o notiţă de cinci rânduri, însă fără greşeli gramaticale (“materialul” cu pricina fiind tradus pe româneşte de subsemnatul). Pentru asta, erau în stare nu doar să renunţe la orice pretenţii băneşti, ci să şi dea de la ei. Şi nu vă mai spun ce dădeau de la ele tinerele mele colege…

(Povestioara de mai jos pare rod al imaginaţiei şi talentului lui Dan Predescu – mulţumesc, sunteţi prea amabil/ă – dar miezul ei faptic este, pur şi simplu, consemnarea fidelă a unei întâmplări absolut reale din vremea aceea:

<< Mache şi Lache la o masă de berărie: eu şi prietenul meu, absolvent de latină şi română, actualmente ziarist la un cotidian. Care, în treacăt fie spus, vorbeşte mult mai bine decât scrie. Sigur, există scuze şi explicaţii: de scris scrie, sub stress, despre indivizii antipatici cărora trebuie să le ia interviuri în pagina de politică internă, iar de vorbit vorbeşte cu un fost coleg de redacţie (subsemnatul) – şi anume, în împrejurarea suspomenită etc.

Mai nou, avem o tipă, zice Mache, cu totul remarcabilă. Din pâdevî zootehnic, vreau să spun. Nouăşpe ani, doi craci – da´ ce craci! două balcoane – da´ ce balcoane! un botic à la Mariah Carey şâamâdî. E, cică, dactilografă. Şi nu face nimic, fiindcă nu e nimic de dactilografiat pe acolo, toţi ne scriem materialele direct în calculator şi ni le corectăm singuri, după aceea. Da´ dă bine pe fundal, trebuie să recunosc. Şi parcă te remontează niţel, după ce-ai năduşit la un articol de căcat despre creşterea PIB-ului cu doi la sută luna trecută, să-i arunci o privire şi ea să-ţi surâdă ca şi cum ar vrea ceva de la tine. Da´ tocmai asta-i nenorocirea, că nu vrea. Vrea numai de la şefii de secţie. De la şef de secţie în sus, vreau să zic. Pân´acu´, a lichidat cam jumătate din conducere. Şi azi noapte, pe la ora unu, când să terminăm ediţia, intră unul din ăştia – care, de altfel, n-avea nici o treabă cu noi, la ora aia – şi mă întreabă “unde-i Cleo?” Cleo fiind tocmai exponatul cu pricina. Îi răspund că nu ştiu, iar el pleacă. Apoi se întoarce Cleo – de la toaletă, sau unde-o fi fost – iar eu o întreb “tu în ce parte o iei?” Asta, ca să ştiu ce trasee să le fac celor doi şoferi care au venit să ne adune şi să ne ducă acasă, pe fiecare în cartierul lui, noi grupându-ne în maşinile ziarului după vecinătăţi. Iar Cleo-mi răspunde “mă crezi că nu ştiu?” Înţelegi, nu-l mai vizitase niciodată pe individ şi vas´zică, nu ştia unde locuieşte. Tu mă crezi că de atunci râd întruna şi nu mă mai pot opri?

Mache, îi răspund eu, purtăm noi nume din Caragiale, da´ replica fetei ăleia e din Ion Băieşu. Asta se cheamă “l´air du temps”, dacă nu ştii.

Ăsta-i necazul cu noi: că suntem culţi. Şi absolut incorecţi din pâdevî politically. >>

… După cum vedeţi, Realitatea e mult mai nostimă decât aş putea fi eu vreodată …

D.P.

PLUTA de Grid Modorcea (recenzie de Anca Şerban)

Thursday, May 2nd, 2013

revista MOZAICUL, Craiova

nr. 4/2013

Grid Modorcea. TEATRALITATEA LUI ADRIAN GHENIE

Wednesday, March 13th, 2013

Pace Gallery ne face iar o surpriză de proporţii. După seria începută în acest an cu Song Dong, Keith Tyson, Jim Dine, Thomas Nozkowski şi alti artişti nonconformişti, care sparg percepţia normală, iată că organizează acum expoziţia lui Adrian Ghenie, român din Baia Mare (n. 1977), cu studii la Cluj, care a apucat demult drumul străinătăţii, impunându-se în special în Germania, unde locuieşte şi munceşte. Chiar şi la Pace Gallery a mai expus ceva în 2011. În America, însă, a fost cultivat asiduu de Nicodim Gallery din Los Angeles. El se află acum pe val, este inclus în multe muzee, cota lui a crescut, chiar Sotheby i-a vândut o lucrare cu 140 de mii de euro, ceea ce nu s-a mai întâmplat de mult cu un artist român.

Am mai scris despre Ghenie, dar en passant întrucât nu-i văzusem decât o lucrare la Nicodim Gallery. Acum îl percep pentru prima oară aici, la Pace Gallery, în toată amploarea, în expoziţia New Paintings, deşi mi-ar place să consider că aceasta este doar o fază din creaţia sa. Artistul are talent virulent şi din acest motiv e imprevizibil, talentul sau îl poate duce pe diferite pârtii, dacă nu are capacitatea să-l controleze.

Deocamdată, în această fază, este anacronic, în sensul că ceea ce arată el este în totală contradicţie cu ceea ce vedem de regulă în expoziţiile americane, orientate către instalaţii, expresionism abstract şi experiment. În timp ce pe strada vecină, la Gagosian Gallery, vedem expoziţii pur americane, dedicate lui Jean-Michel Basquiat, Ed Ruscha sau Helen Frankenthaler, Ghenie vine dintr-o altă şcoală. Nu veţi vedea în tot New York-ul o asemenea manieră de a picta. O găsiţi doar la Bucureşti şi la Laussane, două locuri unde au creat marii artişti Corneliu Baba şi respectiv Mircea Ciobanu, din care Adrian Ghenie se trage, deşi criticii săi îi găsesc descendenţa din Francis Bacon (întrucât nu-l cunosc pe Ciobanu). Şi mă întreb dacă chiar el, Ghenie, îl cunoaşte. Volens-nolens, el este, ca şi Ciobanu, un babist, adica un poet al barocului. Mai mult, el este un barochist patetic. Artistul foloseşte pasta groasă şi realizează o artă figurativă, dominată de chipuri obstaculate ostentativ cu tubul de culoare.

La Mircea Ciobanu, pe urmele lui Baba, chipurile sunt şterse. Adică el le pictează, apoi le răzuieşte. Faimoasa lui serie de Înţelepţi capătă astfel o dimensiune magică, un contur mistic. Dar analiza operei lui Mircea Ciobanu o fac în volumul JAFUL SECOLULUI, numit astfel întrucât artistul a avut neşansa să fie deposedat de 2000 de lucrări, printre care 106 numai la New York, după ce a expus la Nelson Rockefeller Gallery. Fapt care a dus la moartea sa timpurie (41 de ani).

Adrian Ghenie cam seamănă şi fizic cu Mircea Ciobanu, sper să înveţe din lecţia acestuia şi să nu-i calce pe urme la capitolul afaceri, să fie foarte prevăzător. E necesar însă să cunoască drama lui Mircea Ciobanu şi toate capcanele care i s-au întins.

Americanii nu-şi imaginează ce ar însemna la New York o retrospectivă Mircea Ciobanu! Nu ne mirăm că îl iau in braţe pe Adrian Ghenie, fiindcă el e anacronic, adică face cum nu fac ei. Şi poate că aceasta e adevărata linie a artei. Nu o dată am scris cât de modern şi avangardist poate fi un pictor tradiţionalist în marasmul kitsch-urilor si instalaţiilor. Mr. Peter Boris, de la Pace Gallery, care este un galerist distins (clujean de origine), poate lua act de existenţa unui geniu neînţeles ca Mircea Ciobanu. Ba poate face o reparaţie morală, chiar aici, la New York, unde Ciobanu a fost jefuit!

Adrian Ghenie continuă o tradiţie a picturii româneşti, el nu inovează decât în marginile ei, nu abstractizează, e într-o fază a sugestiei figurative. Mi-e teamă să nu se apuce să imite Occidentul. Asocierea cu Bacon e deja un semn flagrant! De această capcană va scăpa dacă îşi va crea o estetică proprie. Deocamdată, a luat numai o temă bolnavă, care bântuie Germania şi lumea, nu ştim cât va mai ţine, dar Adrian Ghenie nu a putut-o evita: Hitler şi nazismul. Evident, aşa cum nu poate evita nici grotescul, nici influenţele expresioniste.

Pe un fotoliu galben vedem o fantomă, o siluetă, picior peste picior şi cu mustaţa drept chip. În faţa sa e un vas cu flori. Exact pe peretele opus al galeriei vedem tot un interior şi personajul Hitler în picioare, într-un halat de casă, cu mâinile încleştate ca nişte gheare şi cu capul ridicat, urlând. E urletul fiarei. Imaginea e parcă scoasă din Dictatorul lui Chaplin. Dar Dictatorul lui Ghenie are un contrapunct comic, în spatele lui, deasupra capului, vedem un covor persian, reprezentând un cerb în mijloc, iar pe margini căprioare bând apă dintr-un râu. Pe comoda din spatele său, vedem acelaşi vas cu flori. Interioarele amintesc de pictura lui Pallady si Tonitza, în care laitmotiv este fotoliul. Legătura dintre cele două tablouri o realizează mustaţa personajului fantomatic şi vasul cu flori aflat pe servantă.

O alta variantă a interiorului vedem într-un tablou dominat de culoarea roşie. Tot un fotoliu, dar roşu, un dulap, un vas cu flori, ca în celebra serie de Interioare a lui Cézanne. Apoi totul e înecat în culoare. E senzaţia că trebuie ascuns ceea ce ar fi să vedem, ca în maniera rusului Shimon Okshteyn, care ne lasă să înţelegem că sub o imagine se află altă imagine. E definită aici însăşi natura artei, a iluziei optice, fiindcă, aşa cum spunea Dali, nu vedem tot ceea ce privim.

Dacă Mircea Ciobanu întâi termina pictura, apoi răzuia faţa personajelor, Adrian Ghenie, după ce termină lucrarea figurativă, procedeaza ca Pollock, adică o stropeşte cu culoare. Totul devine o mâzgăleală voită, o pânză pătată. Ceva oarecum asemănător cu feţele desfigurate ale lui Jean-Michel Basquiat (vezi o mostră la Simon Capstick-Dale Gallery).

Într-o altă sală vedem o serie de siluete, care au fost portrete, dar au acum chipul obstaculat de brazde de culoare, în maniera canadianului Joseph Adolphe, care în seria Toro Bravo surprinde, aşa cum am arătat în volumul FINE ARTS IN AMERICA, caracterul hidrei umane. El şi-a numit o lucrare Lost, fiindcă personajul şi-a pierdut identitatea, precum Richard al II-lea, care îşi caută identitatea în mii de cioburi după ce şi-a pierdut coroana şi a spart “oglinda mincinoasă”, care nu-i mai reflecta căderea. Şi obstaculatele portrete ale lui Adrian Ghenie şi-au pierdut identitatea. Şi ele sunt “lost”, atinse deja de paranoia sau de alte boli ale monstruozităţii.

Evident, apare şi personajul cu mustaţă inconfundabilă. Apoi mai multe chipuri obstaculate. Ideea ar fi că de la Hitler s-au molipsit şi alţii, care, în varii evoluţii şi aspecte, aşa cum îi trădează haina de pe ei sau cravata, au împrumutat de la Hitler masca depersonalizată. Nu mai sunt oameni, sunt măşti, aşa cum sugerează deja artistul în cazul unui astfel de “portret”.

În maniera de a picta a lui Adrian Ghenie dominantă în această fază este teatralitatea. Personajele sunt plasate în decoruri teatrale şi fac gesturi teatrale. Hitler al său (lucrarea e numită Pie Fight Interior), parcă ar fi ilustrarea unui rol burlesc. Şi e foarte operetistic. Ba se sugereaza şi melodrame ca Omul cu o mie de feţe, dar şi filme SF, în care chipul unui personaj devine, prin prelucrare digitală, altul. Ca într-un alt tablou, reprezentând un interior în care vedem o femeie în picioare care îşi acoperă faţa. Totul e înecat în culoare, ghiveci, greoi, rochia ei verde e pătată, ca şi mâinile cu care îşi acoperă faţa, care nici ele nu mai au identitate. Toată partea superioară a personajului arată ca atacul unui stup de albine.

Aşa cum un alt tablou reprezintă un bărbat mefistofelic aflat sub un pod de piatră, pe sub care trece un râu. Peisaj tipic romantic, cu elemente teatrale evidente, prin întoarcerea capului, fiindcă personajul este reprezentat cu spatele la noi.

De asemenea, impresia de patetism este evidentă. E firesc, artistul e tânăr, încă nu şi-a rafinat mijloacele, totul este ostentativ. Toate personajele parcă ar fi scoase din dramolete, din teatrul lui Schiller, toate sunt malefice şi  patetice.

Faptul că artistul se află într-o fază de căutări se deduce dintr-o lucrare cu totul diferită. Pe un întreg perete se află un tablou uriaş (de cca 3 x 3 metri) reprezentând o pădure, în care vedem într-un tufiş un om pe vine (tot fără faţă, mai apropiat de maniera lui Ciobanu), atacat de un lup. Parca am fi în Pădurea de mesteceni a lui Andrzej Wajda. Categoric, tânărul artist român are vocaţie de scenograf de film. El ştie să creeze atmosferă, ceea ce este esenţial pentru arta mişcătoare în special şi pentru artă în general.

corespondenţă din New York

OSCAR: praf în ochi cu Michelle

Tuesday, February 26th, 2013

Încă din toamnă, am scris mai mult decat favorabil despre Argo, pe care îl văzusem la Bucureşti, la Patria, cu încă doi spectatori în sală. Dar nu mi-am închipuit că un astfel de film poate lua marele Oscar, Best Picture! E inimaginabil!

Mă gândesc ce deformat se pot vedea lucrurile din spaţiul în care trăieşti. Cât de diferită poate fi percepţia. Filmul e acelaşi, dar cât de mult înseamnă contextual! Cred că un tablou de Picasso, acelaşi, are o valoare la Artmark şi cu totul alta la Sotheby! Iar Argo, aici, mi se pare un muşuroi. Nu pot să-l confund cu un munte.

Oscar înseamnă pretenţii, exigenţă maximă, ştachetă înaltă. A lua un Oscar înseamnă a fi, într-adevăr, cel mai bun!

Dacă n-aş fi văzut filme ca Beasts of the Southern Wild, o parabolă a supravieţuirii, ca şi alte filme de antologie, precum Django Unchained, un model de western spaghetti, al lui Quentin Tarantino, Zero Dark Thirty, în regia lui Kathryn Bigelow, Lincoln de Steven Spielberg, Les Misérables al faimosului Tom Hooper, încununat acum doi ani cu Best Picture pentru The King’s Speech, Life of Pi de Ang Lee, regizorul neegalatului Brokeback Mountain, da, aş fi spus că Argo e cel mai bun! Dar nu este. Comparativ cu celelalte filme din competiţie, este nu numai modest, dar şi penibil din punct de vedere al genului thriller, superficial, o glumă, un joc cu argonauţi, nemaivorbind că, din punct de vedere politic, face un mare deserviciu Americii, fiindcă e tezist, ne bagă în ochi cât de isteţi sunt americanii şi ce tâmpiţi arabii!

La fel, cand am văzut-o pe Emmanuelle Riva, ce rol a facut în Amour al lui Michael Haneke, ca şi pe micuţa Quvenzhané Wallis în filmul lui Benh Zeitlin, dar a luat premiul de interpretare feminină o actriţă modestă, Jennifer Lawrence, pentru rolul din comedioara Silver Linings Playbook de David O. Russell, mi-am zis că s-au prostit şi oscarioţii!

Am scris anterior că această actriţă cam seamănă cu Anda Onesa, dar nu are talentul ei. E de categorie minoră. Dacă acum, la debut, când are 22 de ani, ia 40 de premii, toate premiile importante din lume, ce va întâmpla mâine? Cred că se face o crimă când un debutant este superpremiat. Praf în ochi! Nu urmează decat o prăbuşire fulgerătoare, conform schemei clasice marca Hollywood Babilon. Asa am văzut-o, şchiopătând, pe supertitrata de ieri, Christin Stewart, iar despre Adele, ce să mai spun, nu se poate imagina să vezi un tanc cum se chinuie să urce câteva trepte. Şi cade. A căzut de altfel şi Jennifer, s-o fi împiedicat în imensa trenă a rochiei! Bine că s-a aflat Hugh Jackman în preajmă s-o ridice!

Vă daţi seama ce prost este Lincoln, filmul lui Spielberg, dacă marele premiu a fost acordat unui film modest, Argo, al şi mai modestului actor şi regizor Ben Affleck?!

În mare criză se află nu filmul, fiindcă filme valoroase există, se fac, ci juriile, marii juraţi ai judecăţilor drepte (juriul Oscar are 5 783 membri!)

De dragul apărării unei imagini politice, se dă premiul cel mare unui film tras de păr, care prezintă o gogoaşă, o imagine ridicolă a politicului. Juriul Oscar ne ia drept naivi, ne aruncă praf în ochi!

Singura dreptate s-a făcut cu Life of Pi, filmul lui Ang Lee, încununat cu patru premii.

Poate nu mai ştiu eu să judec, dar vi se pare logic să-l împopoţonezi pe Lincoln cu 12 nominalizari, 12! şi să nu ia decât două premii, pentru decor şi pentru interpretare masculină?! Dacă era atât de prost acest film, de ce nu a fost selectat Abraham Lincoln: Vampire Hunter (2012), în regia lui Timur Bekmambetov, în care al 16-lea preşedinte al Statelor Unite este văzut ca un supererou ce scapă America de vampiri?

Desigur, marele actor Daniel Day-Lewis a luat premiul pentru că a dat chip unui erou naţional, dar cel mai bun actor al competiţiei a fost Hugh Jackman, care face în Jean Valjean din musical-ul Les Misérables un rol antologic. De altfel,  momentul cel mai impresionant al galei a fost secvenţa live din acest film, când zeci de actori au susţinut o partitură muzicală. Şi, culmea, premiul pentru muzică l-a luat Mychael Danna pentru Life Of Pi!

D-ale Oscarului!

Dacă tot se dă premiul Oscar pentru film politic, de ce a fost total ignorată Kathryn Bigelow, prima femeie care a luat mai an Best Picture pentru un film despre Irak, ca acum să atace în Zero Dark Thirty cazul Bin Laden. O regizoare tenace, foarte îndrăzneaţă, care lucrează pe baza unor scenarii solide, dovadă că şi scenariul acestui film, scris de Mark Boal, a fost nominalizat. De asemenea, preferă caractere tari, cu actori pe potrivă, astfel că la Cea mai bună actriţă în rol principal toate şansele se îndreptau spre Jessica Chastain, deşi aici concurenţa a fost nemiloasă, fiindcă celelalte nominalizari au fost acordate unor interprete de excepţie, precum Quvenzhane Wallis pentru Beasts of the Southern Wild, Naomi Watts pentru The Impossible şi Emmanuelle Riva pentru Amour. Lipseşte Keira Knightley din Anna Karenina, o nominalizare făcută anterior de toată presa americană. Dar bafta a cazut, repet, pe Jennifer Lawrence pentru Silver Linings Playbook!

Serioasă a fost numai concurenţa pentru premiul de regie, care i-a revenit lui Ang Lee, ca şi pentru premiul de imagine, atribuit lui Claudio Miranda (Life of Pi). Mă mir că Skyfall a fost şi el ocolit, deşi, din punct de vedere politic, dezvoltă o idee foarte preţioasă, că azi războaiele nu se mai poartă între armate, între ţări, ci sunt războaie din umbră, în special psihologice.

Desigur, premiile Oscar, atât de râvnite, nu au cum să mulţumească pe toată lumea, dar noi ne referim la o ştachetă a valorii estetice, nu doar politice. Suntem la un festival de film, nu la unul politic. Dar dacă ne înşelăm?

Poate că subtilitatea organizatorilor se lasă întrevăzută în gestul final. Cine a anunţat Marele Premiu? Nu Jack Nicholson, aflat pe scenă şi desemnat să facă acest ultim act, ci… Michelle Obama, de la Casa Albă, intrată în legătură directă cu sala din Los Angeles, unde se desfăşura gala!

Şi Michelle parcă era Elena Ceauşescu, şcolăriţă, cand se purta cu breton! Abia i se vedeau ochii mari, negri şi erai tentat să-i dai deoparte părul de pe frunte. De ce a purtat un asemenea breton stufos? Ca să nu-i intre praful în ochi când a anunţat: Argo!

Ne îmbătăm cu apă chioară. Cu filme! De ce nu ne-ar părea stele verzi şi praful în ochi? La urma urmei, trăim într-o lume de Argonauţi!

GRID MODORCEA

New York

vezi şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7983

New York: OUTSIDER ART FAIR

Saturday, February 2nd, 2013

În ultima zi a lui Gerar, între orele 6-9 PM, a avut loc vernisajul celei de a 21-a ediţii a faimosului târg de artă Outsider. Cu acest prilej s-a inaugurat şi Center 548 în Chelsea, unde are loc evenimentul, într-un building cu patru nivele de pe 22 St., în locaţia unde până mai ieri exista Chelsea Museum. Sper ca acest minunat muzeu să nu-şi fi încetat existenţa.

Outsider Art Fair nu este gigantissim precum Artexpo sau Armory Show, dar e suficient de bogat, ca şi evenimentul New York Gallery Week, fiind prezente cu lucrări peste 50 de galerii din toată lumea, din Jamaica până în Elveţia. Dominante sunt, însă, cele americane. Dar cu excepţia lui Andrew Edlin, care a avut în paralel un vernisaj la galeria sa de pe Tenth Ave, nici una dintre galerii nu mi-e cunoscută. Nu sunt galerii de circulaţie. Iata câteva din New York: American Primitive, Cavin-Morris, Fountain, Laurel Gitlen, Marion Harris, Ricco/Maresca, Luise Ross, Vito Schnabel, Gary Snyder, St. Etienne.

Nici nu ştiam că există. De unde au apărut? Sigur, sunt galerii outsider, adică venite din urmă, cu şansă secundară. “Outsider” mai înseamnă şi bădăran, intrus, necioplit, persoană din afară, străin. Şi, într-adevăr, lucrările sunt tocmai de acest fel, realizări bădărăneşti, care nu apar în faţă, nu le vezi la galerii de renume, precum Pace, Nolan, Kelly, Delacroix, Stux, Cohan, Kasher, Margaret Thatcher, Asya Geisberg şi sute ca ele, nu mai spun de Gagosian, cu locaţii pe tot Pământul.

Oricum, Outsider Art Fair este un eveniment care mi-a dat de gândit.

Din perspectiva artei, aşa cum o înţelege un european cultivat şi exigent, ataşat de principiile clasice şi moderne ale esteticii, ceea ce se poate vedea la târgul Outsider Art ţine de domeniul kitsch-ului. O copleşitoare cantitate de bădărănie, de artă intrată pe uşa din dos, o uriaşă cantitate de nonvalori, pe care nu le poţi vedea în nici o galerie normală. În toate galeriile din Chelsea, unde are loc evenimentul, nu se expune aşa ceva. Parcă e o artă venită de pe altă planetă, din preistoria artei, oricum.

Şi am să dau un exemplu semnificativ. Un bărbat masiv, cu un fes pe cap şi fără dinţi, i se vedea doar un dinte în faţă, cand râdea, stătea la intrarea galeriei Peter Tillou, unde avea lucrările, după cum am aflat.

Numele lui, Rembert, m-a făcut sa ticluiesc un calambur. I-am spus: dumneavoastră sunteţi domnul Remb… randt? El cică DA, mi-a zâmbit cu gingia şi mi-a întins mâna. Dacă dumneavoastră sunteţi Rembrandt van Rijn, i-am mai spus, atunci eu sunt Johannes Vermeer. Îmi pare bine de cunoştinţă, zice.

E cât se poate de evident ca dl. Rembert nu auzise nici de Rembrandt, nici de Vermeer. În lucrarea sa Mama and Me, el a lipit lângă cele două personaje de culoare o pagină de jurnal, în care povesteşte câteva amintiri legate de mama sa. Cam de acest calibru sunt artiştii şi galeriştii de la Outsider.

Normal, ei sunt Outsiders, bine i-a numit cel care a gândit această afacere. Adică galeristul şi colecţionarul Sanford Smith, care a fondat OAF în 1993, concepându-l ca parte din folk art (“part of the folk art continuum”).

Sigur, acest tip de artă continuă ceea ce au instaurat Andy Warhol şi comilitonii săi prin Pop Art. Este însă Outsider Art şi are reprezentanţi precum Henry Darger, Martin Ramirez, Bill Tylor şi Thornton Dial, prezenţi cu lucrări şi la această ediţie. Ca şi mai noii lor continuatori: Judith Scott, James Castle, Guo Fengyi, Arthur Bispo do Rosário sau Marton Bartlett.

Ca artişti outsideri de succes sunt cotaţi Nek Chand, George Widener, Vahakn Arslanian, Dan Miller. Pe unii i-am cunoscut. De pildă, pe artistul elveţian, cu rădăcini italiene, Mario del Curto, care expune fotografii în maniera lui Fellini, personaje scoase parcă din La Strada sau din Roma, cum e imaginea unor statui de piatră, antice, aflate pe un râu. L-am cunoscut şi pe englezul David Burton, ale cărui desene colorate mi-au amintit de curentul Free Cinema. La fel, pe Widener, el însuşi o arătare, un personaj caricat.

Oricum, sentimentul pe care îl ai la OAF este de negustorie, că asişti la un business original - ca dovadă, fenomenala afluenţă a publicului, compus în principal din dealeri şi colecţionari, dar şi din cumpărători de artizanat. Sigur, mai erau şi ziarişti, şi cunoscători, şi tot felul de pişcotari, fiindca preparatele cu care zeci de chelneri au servit non-stop lumea erau abundente şi alese.

Indiscutabil, OAF are o mare importanţă, mai ales pentru America, să ştie tot americanul că oricine poate fi artist, că oricine are o idee de outsider poate veni aici şi expune. Aşa îmi spunea şi o englezoaică – “în America fiecare are iluzia că e artist”. Categoric, arta kitsch a devenit o mare industrie. Nu e de glumit. Aşa ceva nu a mai existat în istoria artei - şi mai ales în a celei din Europa.

*

Dar să ştiţi că acest tip de artă nu este chiar la îndemâna oricui. Toate exponatele, de la un baston sculptat la un peisaj, sunt atât de migăloase, presupun atâta travaliu, cum sunt copacii pe care îi pictează Giorgio Rigas din Baltimore, încât numai la un Rousseau Vameşul mai vezi aşa ceva. Ba există o lucrare care imită exact frunzele din The Dream. Se numeste Snakewoman (1984) şi e semnată de haitianul Salnave Phillippe-Auguste. Femeia-şarpe încolăceşte un copac cu frunze exotice. Altă pictură asemănătoare e opera lui Lawrence Lebduska şi se numeşte Eve in the Garden.

Epatant este caracterul naiv al acestei arte, copilăresc, stângaci, primitiv, asemănător cu ilustraţiile gen comicbooks. E de necrezut ce a imaginat Stephanie Lucas, în Bebe, un dans al păsărilor şi animalelor într-o peşteră magică. Ce să mai spun de jacheta pe care Agnes Emma Richter şi-a scris autobiografia! E bine să ştim că această operă datează din anul 1894, fiind considerată sămânţa lui Outsider ArtDial şi Darger triumfă în forme animaliere şi umane foarte naive, iar Ramirez a imaginat un tren cu un tunel vertical, cum ar fi Descensorul din filmul Total Recall (2012).

Outsider Art Fair seamănă cu un muzeu de curiozităţi, de simple excentricităţi. Vezi toate ciudăţeniile umane. Sylvain Corentin face turnuri de câţiva metri din cuie, sfoară şi sârmă. Susan Brown pictează sute de profesori şi elevi ca la fotograf, cum se fac pozele de buletin. Coloritul este halucinant, poate şi fiindcă artista e autistă. Oricum, este un nume foarte popular în Outsider Art, ea participând la toate ediţiile.

Andrew Edlin, actualul coordonator al târgului, defilează cu lucrări din clasicii acestei mişcări, dar şi cu John Byam, sculptor ale cărui piese din lemn şi plută le expune şi în galeria proprie, de pe Tenth Ave. Lonnie Usrey imaginează un Obama Chair, în care picioarele din faţă ale scaunului sunt picioare de om, cele două braţe sunt braţe de om, iar în partea superioară a spătarului sunt modelate nişte urechi late. O canoe împodobită cu tot felul de roţi şi agregate devine, în viziunea haitianului Jean-Camille Nasson, Notre Dames des Graces.

Se poate spune, însă, şi altceva, că unele lucrări ies din categoria curiozităţilor, intrând în cea a  imitaţiilor pretenţioase, cum am arătat în cazurile copiate după Rousseau sau cum este tabloul Last Run of Sap (1954), de la St. Etienne Gallery, care aminteşte izbitor de Peisaj de iarnă al lui Bruegel.

Naivii, folkiştii au o imaginaţie fără limite. Fapt care se poate vedea şi la American Folk Art Museum, care aparţine de MoMA, prezent şi el la acest târg cu un eveniment la Lincoln Center. Outsiderii nu se joacă. Vor să demonstreze că sunt artişti de soi. Totul e formidabil de bine executat, dar o fac  precum nişte meşteşugari. Rezultatul e uneori remarcabil, dar ei nu sunt artişti. Diferenţa constă în aceea că la ei primează execuţia. Mijlocul e mai important decat forma, scopul, ideea sau mesajul. La fel, primează şi materialele cu care lucrează. Nu se poate imagina ce devin niste păpuşi stricate, când sunt echipate atât de ingenios cum se întâmplă la Bourbon-Lally Gallery. Desigur, materialele sunt ordinare, luate de prin tomberoane. Dar sunt folosite şi tehnici noi, insolite, cum face Rembert, combinând “dye on carved and tooled leather” (vopsea pe cioplitură şi echipament de piele tăbăcită). Te contrariază, dar emoţia estetică lipseşte.

Din experienţa mea, care este foarte solidă în materie, arta americană poate fi încadrată în trei mari categorii:

- Arta kitsch, foarte populară

- Experimentele din galerii, accesibile iniţiaţilor

- Marile muzee.

Indiscutabil, efervescenţa este creată de primele două, care sunt de o mare diversitate şi înglobează sute de mii, poate milioane de artişti, dintre care apar marii creatori, cei demni de marile muzee.

Grid Modorcea

New York

ARGO, surpriza de la Golden Globe

Thursday, January 17th, 2013

Gala Golden Globe Awards ne-a prezentat în finalul unui maraton de trei ore o imagine antologică: monştrii sacri Steven Spielberg, Quentin Tarantino, Ang Lee, Cathryn Bigelow, Tom Hooper au rămas cu gura căscată când au văzut că Marele Premiu nu a fost acordat unuia dintre filmele lor cotate cu şanse, ci filmului Argo, al tânărului actor Ben Affleck (n. 1972, California), care, puţin mai devreme, la altă categorie-cheie, obţinuse şi mult râvnitul premiu pentru cel mai bun regizor. Într-adevăr, uluitor! Care să fie misterul acestei surprize de proporţii?

Dacă aţi urmărit cu atenţie gala, aţi observat că lângă Ben Affleck a stat toată seara, la aceeaşi masă, George Clooney. Şi în acest fel, o parte din mister se explică. Pasionaţii de film îşi aduc, poate, aminte că anul trecut Marele Premiu a fost obţinut de The Descendants, în care Clooney deţine rolul principal, care i-a adus un Golden Globe. Anul trecut, cei care au rămas cu gura căscată au fost Woody Allen, Martin Scorsese, Roman Polanski şi Pedro Almodovar.

Iar acum trebuie să ştim că Argo este produs de George Clooney! Indiscutabil, aşa cum spuneam şi atunci, George Clooney se dovedeşte cel mai abil sforar.

Semnalez aici o altă explicaţie venită de la Brooks Barnes, corespondentul ziarului New York Times la Hollywood. El scrie, în numărul din 12 ianuarie, negru pe alb despre juriu, respectiv despre Foreign Press Association: “The group’s 84 voting members, givers of the Golden Globe Awards, insist, for instance, that they are impartial journalists. Yet they mostly write for obscure publications like Ogoniok, a Russian magazine and they allow studios to court them agressively” (Grupul celor 84 de membri cu drept de vot, care acordă Premiile Globul de Aur, insistă, de exemplu, că ei sunt jurnalişti imparţiali. Cu toate acestea, ei scriu, în cea mai mare parte, în publicaţii obscure, cum ar fi Ogoniok, o revistă rusească şi permit studiourilor să-i curteze agresiv).

Barnes dezvăluie şi alte dedesubturi, cum ar fi faptul că mesele le sunt oferite de cei interesaţi să ia premii: “Lunch courtesy of Harvey Weinstein”. Şi deja fraţii Weinstein, celebri producători, au 14 Globuri!

Cu un cuvânt, Globurile de Aur “are not taken seriously as artistic milestones, especially compared with the Oscars” (nu sunt luate in serios ca repere artistice, mai ales în comparatie cu premiile Oscar). Dovadă şi audienţa, care e în scădere, de la 55 de milioane în 1998 la 30 milioane, cât este acum. Însăşi preşedinta juriului, Aida Takla-O’Reilly, născută în Egipt, e persiflată fiindcă publică în reviste obscure din Dubai.

În fine, o altă cheie de dezlegat misterul poate veni şi din partea lui Bill Clinton. Ce căuta el acolo? Toată sala cu vedete s-a ridicat în picioare când fostul preşedinte al SUA a apărut la microfon şi a prefaţat videoclipul filmului Lincoln, făcând un scurt elogiu lui Abraham Lincoln, “datorită caruia suntem noi toţi aici”, fiindcă el nu a făcut compromisuri; iar  Daniel Day-Lewis a realizat un rol mai convingător decât legenda. Mai apoi, actorul avea să ia premiul pentru cea mai bună interpretare.

Dar prezenţa lui Clinton a mai însemnat ceva pentru cunoscători - şi anume că de numele lui este legată desecretizarea documentelor privind misiunea Argo, cum vom vedea. Prezenţa lui Bill Clinton a iscat şi o glumă, care a apărut a doua zi în toată presa americană. Dupa ce el şi-a terminat cuvântul, în timp ce ieşea din scenă, prezentatoarea Amy Poehler l-a privit din urmă şi a spus: “Oh my God. What an exciting special guest! That was Hillary Clinton’s husband”.

Se petrec şi astfel de derapaje la o prestigioasă gală, care, de altfel, a fost pigmentată non-stop cu momente de umor, fie că veneau de la cele două prezentatoare (a doua, Tina Fey, la un moment dat a apărut în travesti), fie de la monştri sacri ca Sylvester Stallone şi Arnold Schwarzenegger, fie de la Sasha Cohen Baron sau alţi comici americani.

Se spune că Golden Globe pregătesc premiile Oscar. Desigur, altfel nu ar mai avea nici un farmec dacă Golden Globe ar fi mers acum la Lincoln sau premiul de regie la un monstru sacru. Aşa, nimeni nu se supără că marele premiu a ajuns la un tânăr ambiţios, înzestrat să fie un star hollywoodian.

O altă surpriză de proporţii a fost premiul Cecil B. DeMille, care anul trecut a fost acordat lui Morgan Freeman, iar anul acesta actriţei si regizoarei Jodie Foster, flancată pe parcursul întregului eveniment de Mel Gibson, care a jucat rolul principal în ultimul ei film, The Beaver (2011). Şi se spune că prin acest rol ea l-a scos de la dezalcoolizare pe Gibson, redându-i viaţa filmului. Ba s-a şi vorbit o vreme de o relaţie între cei doi, deşi Jodie Foster, în pateticul ei discurs de premiere, a spus că e singură (“I am single”) şi că aşteaptă un fluierat din sală.

În stilul ce caracterizează valorile americane, ea a uimit prin sinceritate, arătând că factorul principal în viaţă şi artă îl constituie iubirea, să înveţi să iubeşti oamenii, pe cei cu care colaborezi. De pildă, ea are un agent cu care lucrează de 38 de ani. Jodie arată splendid, ca imaginile din filmele ei, de când a jucat în Taxi Driver până la The Beaver. Are şi doi băieţi frumoşi, care îi seamănă, prezenţi şi ei la gală.

Indiscutabil, fidelitatea este un sentiment plenar, care lipseşte adesea în relaţiile dintre oameni. Actorii americani premiaţi care au vorbit au făcut elogiul prieteniei, al iubirii, al fidelităţii. Cel mai mult ei apreciază prietenia. Oamenii sunt prea singuri.

Dar poate că secretul încununării cu Best Picture stă chiar în valoarea filmului Argo, în valoarea lui politică, în mesajul lui plin de speranţă. Juriul a dat un semnal adversarilor Americii.

Pe de altă parte, subiectul este o ingenioasă combinaţie între un thriller politic şi un film de artă. În Argo se poate vedea ce miracol este filmul, o artă care poate salva vieţi omeneşti!

Vă mai aduceţi aminte de cazul diplomaţilor americani luaţi ostatici în timpul revoluţiei iraniene, sub ayatollahul Khomeiny? La data de 4 noiembrie 1979, când revoluţia iraniană atingea punctul său critic, militanţii au atacat ambasada americană din Teheran, luând 52 de ostatici. În mijlocul acestui haos, şase americani au reuşit să scape şi să se ascundă în casa ambasadorului canadian Ken Taylor. Ei sunt căutaţi, ameninţaţi cu moartea, de aceea atât guvernul american, cât şi cel canadian roagă CIA să intervină. Agenţia apelează la specialistul de top în „exilări” Tony Mendez, cerându-i să vină cu un plan ca să-i scoată în siguranţă pe cei şase din ţară. Şi el face un plan cu adevărat incredibil, rupt din filme.

Dosarul a fost desecretizat de Bill Clinton şi el a devenit baza acestui film senzaţional, Argo (2012), produs şi realizat de Ben Affleck, care deţine şi rolul principal, pe cel al lui Mendez. Ben Affleck este câştigător al premiului Oscar pentru filmele The Town si Good Will Hunting, acesta din urmă ivit dintr-o colaborare cu Matt Damon. Iată, o nouă generaţie de actori, mă gândesc şi la Clooney, la Brad Pitt şi Angelina Jolie, care devin producători, scenarişti şi regizori.

Drama prezentată în Argo a inflamat spiritele. Însuşi preşedintele Carter cerea să se găsească o soluţie. Au fost mai multe propuneri, dar proaste. O soluţie mai bună a găsit Tony Mendez, în timp ce vedea cu băiatul lui filmul Planeta maimuţelor - când i-a şi venit ideea să apeleze la un prieten de la Hollywood, autor de măşti SF.

Mendez s-a gândit la realizarea unui fals film, la înscenarea unui film SF. Însă avea nevoie de un producător credibil de la Hollywood, pe care l-a găsit, apoi de un scenarist, alegând din zeci de proiecte scenariul Argo - cuvânt care vine de la argonauţi, eroii antici care s-au aventurat după Lâna de aur. A mai ales un regizor, actori, costume, a alcătuit cât a putut de repede această echipă, a avut loc şi o lectură cu actorii în faţa ziariştilor, totul a fost înregistrat, mediatizat, popularizat. Între el şi prietenii lui s-a creat un dialog special, în care expresia „spargo” (adică “să-i spargem!”) a devenit laitmotiv.

Astfel pregătit, Mendez porneşte în acţiunea „spargo” şi ajunge în Iran cu scopul să facă prospecţii, chipurile, pentru filmul Argo.

Cei şase diplomaţi care trebuie scoşi din Iran sunt „distribuiţi” în roluri de regizor, scenarist sau secretară de platou, iar Mendez de producător executiv. Au şi făcut o prospecţie în bazarul de la Teheran, cel mai mare din lume, unde au avut parte de multe emoţii. Totul este palpitant, culminând cu cererea Washington-ului de a se opri acţiunea. Dar Mendez riscă şi merge până la capăt, reuşind să-i scoată pe diplomaţi din Iran cu o cursă de Zürich. Toată această aventură se petrece pe fondul celei mai isterice atmosfere, a urii fără margini a iranienilor împotriva americanilor, care nu-l extrădau pe şahul Reza Pahlavi.

Însă incredibilul a fost real, aşa ceva s-a petrecut în realitate, în perioada 1979-1981. Ostaticii au petrecut 444 zile de coşmar, la limita dintre moarte şi evadare, într-o tensiune tipic islamică.

Dar Affleck s-a oprit numai la cazul celor şase diplomaţi. Iar filmul s-a dovedit a fi calul troian care i-a scos din cetate, care le-a salvat viaţa. În acest fel, Argo este o artă poetică. Poate de aceea, la Bucureşti rulează cu doi spectatori în sală, cum l-am văzut eu la “Patria”, in timp ce, aici, încasările lui sunt deja de trei ori mai mari decat investiţia.

Sigur, e o dramă americană. E un  film politic. Întotdeauna, calul troian al filmului american s-a dovedit filmul politic.

În competiţia din acest an sunt trei astfel de filme nominalizate şi la Oscar, Lincoln, Zero Dark Thirty şi Argo. La Golden Globe a câştigat unul dintre ele. Aşa cum se va întâmpla şi la Oscar, unde sigur va câştiga Lincoln. Acum e Argo, cu un subiect dramatic, tensionat, pe muchie de cuţit, care îi priveşte în primul rând pe americani, dar situaţia e generală, se poate întâmpla oricui, oricărei ţări europene, de pildă, cu ambasade în ţări musulmane.

Mai mult, Argo poate fi o metafora a existenţei, a cărei natură face din oameni, mai mult sau mai puţin, niste argonauţi.

Grid Modorcea

New York

http://www.telegraph.co.uk/culture/film/filmreviews/9664467/Ben-Afflecks-Argo-review.html

Palmares:

MOVIES

Best Motion Picture, Drama: “Argo”

Best Motion Picture, Comedy or Musical: “Les Misérables”

Best Actress, Drama: Jessica Chastain, “Zero Dark Thirty”

Best Actor, Daniel Day-Lewis, “Lincoln”

Best Actress, Comedy or Musical: Jennifer Lawrence, “Silver Linings Playbook”

Best Actor, Comedy or Musical: Hugh Jackman, “Les Misérables”

Best Director: Ben Affleck, “Argo”

Best Supporting Actress: Anne Hathaway, “Les Misérables”

Best Supporting Actor: Christoph Waltz, “Django Unchained”

Best Foreign Language Film: “Amour”

Best Animated Film: “Brave”

Best Screenplay: Quentin Tarantino, “Django Unchained”

Best Original Score: Mychael Danna, “Life of Pi”

Best Original Song: “Skyfall” (music and lyrics by Adele and Paul Epworth), “Skyfall”

TELEVISION

Best Series, Drama: “Homeland,” Showtime

Best Series, Musical or Comedy: “Girls,” HBO

Best Actress, Drama: Claire Danes, “Homeland”

Best Actor, Drama: Damian Lewis, “Homeland”

Best Actress, Comedy or Musical: Lena Dunham, “Girls”

Best Actor, Comedy or Musical: Don Cheadle, “House of Lies”

Best Miniseries or Movie: “Game Change”

Best Actress, Miniseries or Movie: Julianne Moore, “Game Change”

Best Actor, Miniseries or Movie: Kevin Costner, “Hatfields & McCoys”

Best Supporting Actress: Maggie Smith, “Downton Abbey”

Best Supporting Actor: Ed Harris, “Game Change”