Archive for February, 2016

Săraca limbă română

Monday, February 29th, 2016

Cică toate limbile neolatine de azi nu sunt altceva decât variantele de latină stricată vorbite de barbarii needucaţi de la periferia imperiului, cu toate greşelile lor de care râdea, de pildă, Ovidiu, la Tomis, acum vreo două mii de ani.

Aşa ne consolează lingviştii: că dezacordurile gramaticale, barbarismele şi anacoluturile de azi, din ce în ce mai răspândite graţie radioului, televiziunii şi Internetului, fac limba de mâine.

Ei, dacă-i aşa, atunci uită-te, dragul meu cititor, la aceste câteva capturi de ecran. Le vezi?

Nu te cruci; şăzi blând şi bagă la cap: asta e limba română pe care au s-o înveţe la şcoală copiii şi nepoţii tăi.

(Cum era şi firesc, prima imagine de mai jos reproduce un text semnat de un membru serios ai Uniunii Scriitorilor, publicat în ROMÂNIA LITERARĂ, ditamai organu’…)

, ,

, ,

, .

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

arhivă anticariat vechituri bulendre etc.

Monday, February 22nd, 2016
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ETERNUL ŞI FASCINANTUL

Thursday, February 18th, 2016

I. L. CARAGIALE

JALBA HOŢILOR DIN ÎNCHISORI

Daţi-ne drumul din puşcărie,
Daţi-ne posturi,
Cu bune rosturi,
Daţi-ne voie la tâlhărie,
C-a sta în lanţuri
Cînd alţii danţuri
Trag fără frică sus la putere,
Şi cînd ei fură
Fără măsură,
E anarhie !… însă… tăcere :
Ei au putere !…

*

Daţi-ne drumul, căci, cum se poate
Noi în catene,
Pe cînd în pene
Dânşii se umflă, şi peste gloate
Pun pungăşeala
Şi tîrnuiala ?…
Noi stăm la umbră pentru nimica,
Şi… dânşii fură
Fără măsură
Şi, ei sunt liberi !… Nu cunosc frica…
Nu e nimica !…

*

Daţi-ne drumul : e nedreptate
În puşcărie
Ca să ne ţie
Colegii noştri ! Oh ! ce păcate !…
A noastră şcoală
A rămas goală,
Căci toţi elevii au chilipire,
Au berechete,
Grase budgete…
Iar noi, acilea în amorţire
Stăm în lihnire !…

*

Daţi-ne drumul ! fără zăbavă !
Daţi-ne posturi
Cu bune rosturi,
Daţi-ne totul : fiţi de ispravă !
La tîlhărie
Ţara să fie
Pe mîna noastră a tuturor,
Iar nu voi care
Aţi făcut stare
S-o smulgeţi singuri ca din topor !…
Daţi-ne drumul cu mare zor !…

GHIMPELE, 1875, 26 ian.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ

Thursday, February 11th, 2016

la TEATRUL NAŢIONAL BUCUREŞTI

Visul… este unul dintre textele teatrale cel mai frecvent puse în scenă, la noi şi aiurea (uneori, în montări seducătoare). Din acest motiv, e greu, la prima vedere, să spui ceva inedit despre el – şi despre cotloanele sufletului omenesc pe care basmul shakespearean le luminează stroboscopic, fulgerător, însă în profunzime. Şi de altfel, e absolut necesar să fii un adolescent candid-entuziast ca să te poţi lăsa hipnotizat de un nou Vis al unei nopţi de vară.

Dar asta, doar la prima vedere. Fiindcă viziunile regizorale operează cu atâta aplomb pe text încât uneori nici nu poţi fi prea sigur de paternitatea lui. E foarte probabil că n-o să vezi acelaşi text dramatic purtând acest titlu în două montări consecutive. Şi asta nu din cauză că e vorba de traduceri diferite.

Şi totuşi…

Dacă e să rezum în două cuvinte situaţia actuală a Visului, cel puţin de la noi, fiindcă pe cea din restul lumii, din păcate, n-o cunosc, aş spune că faimosul Jan Kott, autorul celui mai prestigios îndreptar shakespearologic din secolul douăzeci, care l-a …decriptat cu hotărâre pe elisabetan, înregistrează un succes deplin. Nu prea ştiu regizor, în ultimele decenii, care să nu-l fi citit pe Shakespeare prin ochelarii lui.

Tot pe urmele lui, dar mai ales, pe direcţia indicată de Sigmund Freud, regizorul Petrică Ionescu afirmă că a perceput latura coşmarescă mai curând decât pe cea comic-fantastă, feerică, a acţiunii dramatice. Un demers cam de aceeaşi natură cu reinterpretările parodice ale basmelor, care spun răutăţi incalificabile despre Scufiţa Roşie şi Albă ca Zăpada, s-ar zice la prima vedere.

Şi totuşi…

Cu ocazia nunţii sale cu Hipolita, regina amazoanelor, plănuită pentru proxima seară cu lună nouă, ducele Tezeu al unei Atene convenţional-fanteziste (cum e, de altfel, toată geografia din opera lui Shakespeare) porunceşte bogate serbări.

În acelaşi timp, două perechi de tineri atenieni de bună condiţie, Hermia, Helena, Demetrius şi Lisandru, trec prin nişte supărări amoroase care le par a fi sfârşitul lumii, sau ceva asemănător.

Tot în acelaşi timp, undeva, într-un plan superior, supranatural, Oberon, Regele Ielelor, se ceartă îngrozitor cu soţia sa Titania.  Asta nu e ceva de trecut cu vederea, neînţelegerile dintre ei se traduc prin dezastre:  recoltele putrezesc pe câmp, dau molimi în vitele oamenilor ş.a.m.d.

Şi tot în acelaşi timp, ca să revenim pe pământ, câţiva meseriaşi atenieni, constituiţi într-o mică trupă de actori amatori, pregătesc un spectacol pentru această ocazie festivă.

Numai că, în actuala montare de la Naţionalul bucureştean, prinţului Tezeu cel pământesc, civil, personajului atenian de toată ziua, îi cresc copite de ţap şi coarne impozante – şi iată-l în chip de nocturn Oberon dionisiac. Sau de ţap mefistofelic, diabolic, dacă operăm cu noţiuni imaginar-medievale. În acea noapte, el e le maître de jeu (era să scriu „moderatorul”) – care, pe deasupra, profită şi de serviciile atotputernicului mag Puck, un duh fantastic, dăruit cu un simţ al umorului ceva mai aparte şi maliţios cât cuprinde.

Împreună cu care îi va juca o farsă deloc plăcută Titaniei. Vraja scornită de cei doi o va face pe mândra Crăiasă a Zânelor să se culce cu un măgar – mod auctorial (cât se poate de misogin, altminteri) de a scoate în evidenţă, fără menajamente, latura instinctual animalică a firii omeneşti.

În noaptea magică de Sânziene, ordinea socială, morală, civilizat-convenţională a lucrurilor este  abolită în favoarea uneia mai profunde, mai reale – cea a naturii, a ordinii cosmice. Sau a unor credinţe arhaice despre care n-am fi crezut că ne aparţin. Sau, mai curând, cărora constatăm, şocaţi, că încă le mai aparţinem.

E un alt mod de a spune, la urma urmei, ceea ce zicea şi Freud, că ne situăm nu chiar departe de omul cavernelor şi că ceea ce numim civilizaţie nu e decât o spoială.

Titania, cealaltă apariţie supranaturală de aici, are şi ea copite căpreşti. Nu şi tărie, însă. Ea ne e înfăţişată în chip de victimă a răzbunării unui Oberon refuzat, respins. Şi de victimă a slăbiciunii ei femeieşti, se mai poate citi printre rânduri, care uită de toate când dă de un mascul …prezentabil, fie el cât de dobitoc. (Lucrurile sunt în aşa măsură spuse pe şleau, aici, încât te şi miri că opera  asta shakespeareană a ocazionat vreodată reprezentări ad usum Delphini şi că n-a fost pusă la index, mai nou, în numele obtuzităţii corect politice.)

Ceea ce nu mai trebuie citit printre rânduri, în spectacol, este falusul aurit, festiv, lung de trei metri, purtat de mulţimea de adoratori extatici, la un moment dat. Biblicul Viţel de Aur, îmi vine a zice, era mic copil pe lângă acesta…

Punerea în scenă semnată de Petrică Ionescu este, în primul rând, fastuoasă,  aşa cum îi stă bine unei feerii. Şi aducând a sărbătoare asiatică sau a carnaval brazilian – aceste serbări exotice fiind lucrurile cele mai bogat împodobite din lume. Dar şi cele mai pline de mişcare şi de comuniere, la fel ca spectacolul de faţă.

În rolurile Tezeu/Oberon, Marius Bodochi are ţinuta care face plauzibile – şi uneori, admirabile – cele două personaje. Şi mai ales, are dicţie, rostirea sa este una dintre cele mai bune de pe scenele bucureştene ale momentului. În ipostază de prinţ mărinimos sau de zeitate ranchiunoasă, el îşi trăieşte replicile la o intensitate care aduce aminte de marile nume ale Naţionalului din ultimele decenii.

Titania, interpretată de Daniela Nane (rol pe care-l împarte cu Maia Morgenstern), trece rampa în ambele sale ipostaze, de zeiţă inaccesibilă şi de biată femeie slabă – ba încă şi drogată cu o poţiune magică preparată de Puck. Sau mai degrabă, cucerită de virilitatea brută (ne-dată cu deodorant, adică), depinde din ce parte priveşti lucrurile. Este o apariţie dăruită cu fotogenie, farmec şi umor, dar mai ales, sigură pe sine, fără aproximări şi ezitări.

Hipolita, mireasa ducelui Tezeu, pandantul precedentei, este un rol schiţat nu foarte amănunţit de autor. În interpretarea Ralucăi Petra, personajul apare ca opusul real, terestru, al unei ipostazieri fantastice, supranaturale.

Duhul, spiriduşul Puck apare, în varianta Claudiu Bleonţ, mai degrabă horror decât plin de haz, un pic cam lipsit de spirit – şi graţios, nu prea.

Un plan aparte îl reprezintă, în această intrigă stufoasă, cel al perechilor de îndrăgostiţi prinşi într-un cadril complicat. Hermia ar urma să îl ia de soţ pe Demetrius, aşa cum a plănuit Egeu, tatăl ei – firesc şi corect interpretat, acesta din urmă, de Costel Constantin. Însă ea îl iubeşte pe Lisandru, care la rândul lui o iubeşte. Iar Helena, care moare după Demetrius, e deznădăjduită şi umilită fiindcă acesta n-are ochi s-o vadă…

Pentru ca lucrurile să fie şi mai încurcate, iar Oberon să poată râde în voie de zadarnicele chinuri ale dragostei celor patru tineri, Puck cel răutăcios îi droghează şi pe ei. După care, Lisandru se trezeşte îndrăgostit pătimaş de Helena, iar Hermia începe să creadă că Demetrius l-a ucis pe Lisandru…

Tot acest talmeş-balmeş sentimental constituie din capul locului, adică din paginile textului, un spectacol oarecum de sine stătător. Rămâi cu impresia că cei patru tineri – Hermia / Ana Covalciuc, Helena / Ilinca Hărnuţ, Demetrius / Silviu Mircescu şi Lisandru / Alexandru Călin – joacă într-un spectacol al lor, dintr-o lume a lor, care doar accidental se află în vreo relaţie cu restul Universului.

Ce-i drept, cei patru o fac bine (chiar dacă momentului lor îi este lipită, fără justificare narativă, o vagă sugestie de lesbianism). Momentele lor sunt veritabile dezlănţuiri de energie fizică şi nervoasă, într-un desen atât de precis al mişcării încât obiecţiunile morale, sau moralizatoare, se evaporă. Încât până şi spectatorul pudibond tace din gură – şi aplaudă. Alexandru Călin confirmă, ceilalţi încă promit, dar e clar că poţi paria pe ei.

Artiştii amatori din Atena sunt interpretaţi, cu verva pe care momentul lor o cere, de Dorin Andone, Bogdan Costea, Istvan Teglas, Daniel Badale, Ştefan Ruxanda.

Şi de Mihai Constantin, în rolul suculent al lui Fundulea (Bottom), ţesătorul. Care e, în general, bun – iar în reprezentaţia pe care am văzut-o, de câteva ori, senzaţional. Ca de pildă, atunci când se trezeşte lângă proaspăt cucerita crăiasă a zânelor, cărora începe să le dea porunci, debitând calambururi nesărate manierist-gongorice, sau în avangardistul teatru-în-teatru final, de la nunţile lui Tezeu şi ale celor două perechi de îndrăgostiţi, când joacă rolul kitsch al unui Pyram amator, gros caricaturizat de autorul şi actorul profesionist Shakespeare.

Mihai Constantin parcă e făcut, de altfel, pentru hiperbola comică. Iar călare pe falusul aurit de care ziceam, e pur şi simplu monumental.

Noaptea feerică de Sânziene are, în viziunea lui Petrică Ionescu, un aspect mai curând de Noapte a Walpurgiei. Zânele şi spiriduşii ce o populează descriu o frenetică mişcare browniană, o perpetuă acuplare nu tocmai feerică şi nici graţioasă.

La asta contribuie şi costumele. Mai exact, mănuşile roşii ale spiriduşilor au nişte prelungiri ale degetelor care le fac să semene a gheare sau tentacule, mai ales că sunt agitate în permanenţă.

Decorul lui Helmut Stürmer constă, de fapt, într-un simbol: general cunoscutele măşti teatrale, comică şi tragică. Dar, la dimensiunea lor de aici, ele sugerează mai curând nişte neliniştitoare simboluri totemice primitive, neeuropene.

Costumele concepute de Corina Grămoşteanu, ca de altfel şi machiajul, fac mult pentru definirea personajelor fantastice. Titania şi Oberon datorează mult din identitatea lor costumelor supradimensionate de aici.

Per ansamblu, ca impresie generală, spectacolul lui Petrică Ionescu are coerenţă şi ritm susţinut, în crescendo.

Este, fără îndoială, un eveniment al actualei stagiuni. Dar are un mare cusur, nu e pentru oricine. Pentru fiinţe lipsite de umor, în nici un caz.

book_petrika-ionesco_web

După postarea cronicii de mai sus, am primit un mesaj de la domnul Sergiu Cioiu, din care mi-am permis să citez:

Citind cele scrise de cronicarul atent și nepervertit al acestui spectacol, n-aș fi pus niciun bemol la sfîrșit. E un spectacol, îmi pare, de văzut chiar și de cei care suferă de tîmpenie și lipsă de umor. Ar da naștere la penibile dezbateri estetice, adică ce se poate și ce nu se poate în teatrul de azi în arta spectacolului, chiar și în România. În fond, după umila mea părere, gusturile se pot discuta, dar dacă succesul este indiscutabil, trebuie exploatat cum se cuvine! Felicitări sincere!

În ce-l priveşte, se bucură şi e onorat de asemenea vizitatori.

https://www.youtube.com/watch?v=7HwHvqD6UAA

P.S. Dat fiind că nici de data asta n-am citit cronicile paralele înainte de a mă apuca s-o scriu pe a mea (prost obicei, recunosc), n-am dat decât acum peste nelămurirea dnei/drei Iulia Popovici din Adevărul (28 dec. 2015). Care se întreba ce naiba caută bufniţele alea pe palatul lui Tezeu. Păi, Tezeu e ducele Atenei, aşa susţine Shakespeare. Iar Atena are bufniţa ca animal totemic. Asta-i tot.

“Nu, tovarăşă I.P., zeiţa Atena nu e membră a masoneriei, cum aţi scris dv.” - comentează Radio Erevan.

http://adevarul.ro/cultura/teatru/visul-nopti-vara-haosulerotic-sens-1_56813e6437115986c6e61657/index.html

MEA CULPA

3 mai 2016

Pentru că am rătăcit şi am uitat, timp de aproape trei luni, această explicaţie a autorului spectacolului. O reproduc mai jos, cu scuzele de rigoare:

În articolul tău superb îţi pui totuşi întrebarea “unde am găsit eu relaţia lesbiană între cele două fete”. Păi… în text, bineînţeles… citeşte prima lor întâlnire şi apoi quatuorul lor din pădure: de fiecare dată, Helena, ca să o “şantajeze” şi “apropie” pe Hermia, îi aduce aminte de culcuşul unde se întâlneau şi ascundeau ele de lume în momentul când erau “doar o inimă, doar un trup, o aceeaşi fiinţă jurând unirea veşnică” etc. etc.

Fetiţele făceau mici experienţe “nevinovate”? …căci, fete fierbinţi şi în plină febrilitate hormonală… momente în care “şi-au jurat unire pe viaţă fiind doar una” etc. etc.

Citeşte cu un ochi mai pervers Shakesperean şi sper să nu mai ai nici un dubiu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (51)

Sunday, February 7th, 2016

Ţările baltice, Polonia, Bielorusia, Ucraina, Basarabia, România, fosta Iugoslavie, Grecia sunt cele mai antisemite ţări europene. Toate, nu atât înapoiate, cât complexate, trăgând cu coada ochiului invidios la Occidentul pe care-l urăsc din fundul sufletului.

Şi căruia, pe de altă parte, i se ploconesc cu slugărnicie sălbatic-orientală. Popoare incapabile de a se uni, de a genera viaţa comunitară care a clădit catedrale şi imperii, ele locuiesc acele zone de pe harta lumii unde lucrurile nu merg bine. Unde, mai exact, n-au mers bine niciodată. Istoriile lor sunt un lung pomelnic de nenorociri, presărat cu câte-un nume, două, de personaj menţionabil la un secol o dată.

Pentru asta, desigur, trebuie să fie cineva de vină. Că n-am luat niciodată Nobel-ul. Sau că n-am reuşit la admitere la Bele Arte.

Că numai evreii au succes pe plan internaţional (întrebaţi-l pe Dan C. Mihăilescu, că vă spune el ce şi cum).

Sigur, nu se poate afirma că ţările de la marginea Europei au monopolul antisemitismului. Există aşa ceva şi în Occident; diferenţa constă, însă, în faptul că acolo poţi auzi remarci antisemite şi negaţioniste doar în cârciumile ieftine. Nu în dezbateri publice, nu la televizor. Nu în gura persoanelor publice.

*

La adresa de mai jos, veţi găsi o incitantă dezbatere prilejuită de dorinţa unor aleşi locali de a-l face pe Vintilă Horia cetăţean de onoare al orăşelului lor.

http://adevarul.ro/news/eveniment/dezbatere-cazul-vintila-horia-memoria-culturala-aplica-legea-2172015-privind-crimele-umanitatii-crimele-razboi-1_56b4d38e5ab6550cb87c971e/index.html

În cuprinsul paginii dedicate acestui subiect, Iulia Roşu scrie după cum urmează :

judecarea lui Vintilă Horia trebuie să fie făcută cu neutralitate şi chibzuinţă, astfel încât diferenţele între criminalii de război şi credinţele din tinereţe ale unor scriitori să fie delimitate, iar, acolo unde este cazul, condamnate“.

Întrutotul de acord cu domnia sa. Dar de la judecarea imparţială şi chibzuită până la ditamai omagiu, fie el şi postum… parcă ar mai fi un pas-doi…

Nu vi se pare ?

*

În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, când timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord.afirma Vintilă Horia în ianuarie 1991.

Am încercat să dau de acele articole în care el ataca principiile unui partid… etc.

Din nefericire, nu mi-a fost accesibilă decât lista de mai jos, extrasă din actul de acuzare al Tribunalului postbelic zis Al Poporului :

<< Temele folosite de Vintilă Horia sunt următoarele:
I. Propaganda pentru fascism şi hitlerism şi pentru aderarea României la politica Axei
Această propagandă este realizată de Vintilă Horia cu deosebită îndemânare, folosind mijloace cele mai variate:
A. Elogierea ditiramică a fascismului şi hitlerismului şi a reprezentanţilor lor:
a) Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocat ( Povestea Ducelui, Sfarmă Piatră, 23 septembrie 1937).
b) Adolf Hitler este o genială minte politică ( Semnificaţia unei revoluţii, Sfarmă Piatră, 2 februarie 1941).
c) Adolf Hitler şi nu Napolen este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de mare european ( Mare European, Sfarmă Piatră, 5 iulie 1941).
d) Naţional socialismul este asemănător ca forţă şi întindere religiei în Evul Medidu şi artei în timpul Renaşterii ( Hommo europeus, Sfarmă Piatră, 17 decembrie 1941).
e) Germania stăpâneşte destinele Continetului ( Elogiul curajului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
f) Fuehrer-ul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne ( Elogiul curajului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
B. Difamarea democraţiei şi reprezentanţilor ei:
a) Ne zvârcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri (Cultura democraţei noastre, Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937).
b) Nu vom reuşi să fim români decât rupând legăturile cu democraţia ( Cultura democraţiei noastre, Sfarmă Piatră, 4 februarie 1937).
c) Ţara dispreţueşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor (Gh. Şeful Strull Cuten- Mihail Sadoveanu, Sfarmă Piatră, 11 februarie 1937).
d) Democraţia este inutilă ( Pe rugul unei Vieţi, Sfarmă Piatră, 18 martie 1937).
C) Difuzarea temelor antisemite, elemente constitutive ale hitlerismului:
a) Curente semite au aruncat Occidentul în decadenţă ( Nordul în Mediterană, Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941).
b) Iudaismul este un pericol dizolvant ( Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
c)  Marile democraţii sunt stăpânite de evrei (Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941, şi Preşedintele judaismului mondial, Sfarmă Piatră, 14 februarie 1941).
d)  Izrael vroia să-şi facă o bogată Patrie în România ( De ce tineretul României a fost şi este antisemit, Sfarmă Piatră, 16 aprilie 1941).
D. România trebuie să fie indisolubil legată de axă deoarece:
a) Hitler va salva Occidentul ( Nordul în Mediterană, Sfarmă Piatră, 9 iunie 1941).
b) În spatele lui Hitler stă întreaga lume care râvneşte la libertate (Elogiul curagiului, Sfarmă Piatră, 27 februarie 1941).
c) Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei (Valoarea morală a actului tripatit, Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).
d) Hitler creiază spaţiul Pacific ( Adevărata pace balcanică, Sfarmă Piatră, 5 martie 1941).
e) Ordinea nouă creiază numai binefaceri ( Fuehrer-ul în Balcani, Sfarmă Piatră, 24 aprilie 1941).
f) Hitler va fi biruitor, el reprezentând ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche ( Valoarea morală a pactului tripartit, Sfarmă Piatră, 4 martie 1941).

II. Sprijinirea dictaturii antonesciene
A. Vintilă Horia nu se sfieşte să spună pe toate tonurile că marele merit al lui Antonescu este acela de a fi închinat ţara lui Hitler.
a) Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei noui (Funcţia de azi a presei, Sfarmă Piatră, 19 mai 1941).
b) România şi-a găsit destinul prin fapta generalului Antonescu ( Cuvinte pentru strădaniile noastre, Sfarmă Piatră, 7 mai 1941).
c) Prin Antonescu România şi-a recăpătat încrederea Reich-ului ( Ecouri despre Plebiscit, Sfarmă Piatră, 13 martie 1941).
B. De aceea nu precupeţeşte laude la adresa lui Antonescu.
a) Salvarea nu poate veni decât de la Antonescu, singurul Român nepătat şi bun ( Salvaţi sufletele noastre, Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).
b) Antonescu a izbutit împlinirea unui miracol ( Ecouri despre Plebiscit, Sfarmă Piatră, 13 martie 1941).
c) Portretul lui să-l punem la icoană ( Salvaţi sufletele noastre, Sfarmă Piatră, 28 ianuarie 1941).
Culpabilitatea lui Vintilă V. Caftanciogulu zis Vintilă Horia, este astfel complect dovedită, deoarece prin acţiuni directe-articolele sale - a contribuit cu intenţiune criminală, la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România: aderarea României la Axă şi menţinerea dictaturii antonesciene; folosind acestor scopuri prin activitatea sa, el s-a pus în mod evident, în slujba hitlerismului.
Faptul se i se impută este prevăzut şi penal în art.2 al o. comb. cu art. 3 din Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul Ţării şi de crime de războiu.
>>

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/153/art14-arhiva.html )

Aşadar, cum rămâne cu “mi-am retras admiraţia” ?

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com