Archive for August, 2016

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (58)

Monday, August 22nd, 2016

Multe lucruri s-au prăpădit în ţara asta, în ultimul sfert de secol. Industrie, agricultură, irigaţii, păduri…
Dar cea mai grea pierdere o putem considera pe cea din domeniul educaţiei. Nu numai că un corp didactic plătit mizerabil şi batjocorit de toţi se răzbună fabricând fără ruşine şi frică gloate de analfabeţi cu diplome, dar şi celelalte locuri şi ocazii de instruire a maselor au fost desfiinţate.

Prima şi cea mai importantă dintre ele: armata.
Stagiul militar obligatoriu de 16 sau 24 de luni era ocazia oferită maselor largi - vorbesc de sute de mii şi milioane de tineri de provenienţă în special rurală - de a dobândi o bună condiţie fizică şi, eventual, o meserie, dar mai ales, deprinderi igienice, alimentare şi integrativ-sociale. Educaţie de bază, pe scurt, oferită celor care n-avuseseră parte de ea.
Şi ştiinţă de carte, printre altele. Fiindcă nimeni nu pleca din armată aşa cum venise; la liberare, nimeni nu mai semna cu degetul. Neştiutorii de carte făceau şi şcoală, odată cu armata.
Faptul că, astăzi, vezi pe stradă băieţi de douăzeci-treizeci de ani cu bicepşi invizibili şi cu burtoi de gravidă în opt luni ne arată limpede la ce era bun stagiul militar obligatoriu.
Şi mârlănia violentă a celor mai mulţi dintre ei, pe stradă sau pe internet, tot aia ne arată.

CASA DE HOHENZOLLERN / ARIPA IULIAN VLAD

Ne-am dat dracu’: o distinsă colaboratoare a Securităţii traduce cartea scrisă de o regină.

.
El e un noctambul. Ziua, doarme.
.
Camuflat cât cuprinde.
.
El e Leul, venerabilul Leul. Care a împlinit 20 de ani.
.

Orşova era un orăşel de “vaporeni”, mineri şi negustori. Şi de contrabandişti, această din urmă ocupaţie fiind cam la fel de îndătinată prin părţile acelea precum, de exemplu, oieritul pe la Sibiu. Din câte ştiu, comerţul ilicit cu tutun, sare şi monezi din aur între Serbia şi Ungaria a reprezentat, de prin secolul al XVIII-lea şi până la primul război mondial (dacă nu cumva şi după), o serioasă sursă de venituri pentru localnici.

De aceea, îmi venea să râd de fiecare dată când ziarele noastre, pe vremea războiului din Iugoslavia, clănţăneau de-a proasta despre contrabanda cu benzină de pe Clisura Dunării. Fiindcă singurul lucru nou, în povestea asta, erau oficialii noştri băgaţi pân-la gât în ea. Ea, povestea în sine, contrabanda, era veche de când lumea. Tradiţional-folclorică, putem zice.

Era o zonă, care, cu toată apartenenţa-i austro-ungară de pe timpuri şi apoi, românească, mai asculta şi de vorba Angliei. De pildă, în ajunul celui de la doilea război mondial, ca un făcut, toţi piloţii fluviali orşoveni, cei opt-zece oameni fără de care trecerea unui vapor pe la Cazane, prin Porţile de Fier, ar fi fost absolut imposibilă, s-au retras din activitate. Ei s-au apucat să-şi ridice vile luxoase şi, în general, să trăiască pe picior mare. Nu că înainte de asta le-ar fi lipsit banii, meseria de pilot a fost şi este, pretutindeni în lume, una bine plătită. Dar acum aveau mulţi – şi dintr-odată. Şi aşa se face că degeaba eram noi aliaţii Germaniei, de la Orşova în jos, nici un vapor n-a mai trecut pe Dunăre în timpul războiului, ceea ce, vă daţi seama, a avut oarece consecinţe asupra bunei funcţionări a maşinăriei de război nemţeşti în zona plină de probleme a Balcanilor.
Cât despre piloţi, s-a încercat “convingerea” lor în diverse moduri, au fost chiar închişi în lagărul de la Târgu Jiu, dar tot degeaba. Oamenii s-au declarat pensionari şi cu asta, basta. Lumea vorbea că bizara lor decizie ar fi fost provocată de banii primiţi de la serviciile secrete engleze. Şi de ameninţările din partea aceloraşi. Pentru că, după primul război mondial, traficul pe Dunăre era controlat de Comisia Europeană a Dunării, unde Anglia avea un cuvânt greu de spus, dacă nu cumva cel mai greu.
(Iar la chestia cu ameninţările putem medita cu folos, mai ales după ce am văzut pe Discovery un filmuleţ despre agenţii englezi rătăcind prin Germania, la câţiva ani după procesul de la Nürnberg, în căutarea S.S.-iştilor mai mici, a celor care n-au ucis mii, ci doar câţiva sau câteva zeci de oameni şi care nu apucaseră să fie identificaţi şi judecaţi imediat după război. Filmul ne arăta cum englezii cei discreţi îşi găseau omul în câte-o berărie, îl aşteptau până intra la toaletă, unde-l întrebau politicos dacă, într-adevăr, el e fostul locotenent sau caporal Cutare din Polonia sau Iugoslavia, îi spuneau la repezeală că a fost condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii şi-i trăgeau un glonţ în cap. Urâte, foarte urâte obiceiuri de vespasiană, nu mă aşteptam la aşa ceva din partea englezilor, dar, ce să-i faci, asta-i viaţa şi n-o să-i condamn tocmai eu pentru asta. Mă întreb numai dacă filmuleţul o fi fost difuzat şi în Germania.)
Cert este că piloţii au supravieţuit războiului al doilea. Ce s-a întâmplat, însă, cu ei după aceea e mai greu de spus. Fără îndoială că măcar câţiva dintre ei au apucat să-şi transfere banii în străinătate şi s-o şteargă la timp. Despre ceilalţi nu se mai ştie nimic, Dumnezeu să-i odihnească în pământul Siberiei, sau în cimitirul anonim de la Gherla, sau pe unde s-or mai afla oasele lor.

Am copilărit în oraşul Arad. Am locuit acolo până la vârsta de paisprezece ani, adică până în 1962. Trei lucruri ţin minte din copilăria mea: cărţile de la biblioteca municipală, care mi-au ocupat timpul mai mult decât jucăriile (acestea costau bani – şi ai mei nu prea aveau), copiii din clasa şi de pe strada mea – şi Cetatea. Abia la mulţi ani după mutarea noastră în altă zonă a ţării, am înţeles de ce mi-i aminteam mereu pe băieţii şi pe fetele acelea ca pe ceva extraordinar, dintr-o altă lume: fiindcă erau de mai multe naţii. Ei se numeau Nelu Neagu, Pisti Kerekes, blonda-spic-de-grâu Savici Ana Maria şi bruna Lia Rosenblau, două bune (şi al naibii de frumoase) prietene, care mi-au populat, cred, primele vise erotice, Măriuca Borlovan, Heini Wellmann, Doru Nadolu… şi câţi alţii, pe care nu-i mai ţin minte…
Mai târziu, ca vechi bucureştean, am realizat de ce-mi aduceam întotdeauna aminte de grupul acesta, al nostru, ca de ceva extraordinar şi fantastic, de pe altă lume: pentru că niciunuia dintre noi – şi nici profesorilor noştri – nu-i trecea vreodată prin cap să-l întrebe pe Wellmann, de pildă, ce fel de nume e cel pe care-l poartă. O întrebare pe care-am auzit-o frecvent la Bucureşti; urmată, mai totdeauna, de comentarii, în clipa când cel în cauză închidea uşa pe dinafară. De altfel, multora dintre prietenii mei le-ar fi fost destul de greu să răspundă unei astfel de întrebări, fiindcă, adesea, părinţii lor erau de naţii diferite (de multe ori, şi bunicii).
Şi à propos de jucarii: printre puţinele de care-mi amintesc sunt şuruburile şi resturile metalice de toate formele şi mărimile cu care-mi făceam de lucru în atelierul mecanic a’ lu’ domnu’ Bőszőrmenyi, din curtea noastră de pe strada 6 Martie. (Cum dracu’ oi fi ajuns, cu asemenea antecedente, critic de teatru şi de cinema? Sunt pe lume, Horatio, mai multe lucruri decât stau scrise în Fişa Postului…) Şi, puţin mai târziu, când aveam cam zece ani, de unele asemănătoare, cu care m-a dus să fac cunoştinţă prietenul meu Nelu Neagu, în Cetate – părinţii mei neştiind, fireşte, nimic despre vizitele noastre acolo.
Ce-i aceea Cetatea din Arad? Păi, chiar o cetate, adică nişte fortificaţii ridicate, dacă nu mă-nşel, de Maria Theresa, austriaca. Ele au servit cu cinste în mai multe ocazii, de la revoluţia ungurească din 1848 la primul război mondial. Şi chiar la al doilea, despre implicarea lor în acesta din urmă vorbindu-se, însă, mai puţin, adică de loc, fiindcă, în ‘44, ele au fost bombardate de aviaţia prietenilor sovietici. Care-au făcut praf şi podul de piatră de peste Mureş, noi trebuind să trecem, în 1958, spre a ajunge în Cetate, peste un pod de pontoane capturate, probabil, de laWehrmacht. În schimb, tramvaiele oraşului proveneau de la Odesa, de unde fuseseră confiscate, în ‘41 sau ’42, de armata română. Curios, pretenii ruşi nu le-au cerut înapoi atunci când au venit de şi-au instalat garnizoana în Arad, după 1945. N-or mai fi avut poftă de ele, sau s-or fi despăgubit cu oarece materii prime, mai ştii… Ca-ntre preteni, ce mai.
După cum vedeţi, multe erau încurcate pe vremea aceea în frumosul oraş al copilăriei mele. Iar multiculturalitatea noastră avea o grămadă de avantaje care-mi plăceau teribil. Unul era acela de a serba vreo trei Paşti şi măcar vreo două Crăciunuri în fiecare an. Bradul lui Moş Gerilă şi pacheţelul cu darul aferent, de la tata de la serviciu (căci tata era membru de partid şi ca atare, îngrozitor de ateu – ca şi mine, de altfel), nu făceau nici cât o ceapă degerată faţă de caltaboşul şi sângeretele preparate cu dichis, nemţeşte, pe care le-am mâncat de vreo două ori acasă la Heini, de Crăciun, sau faţă de inimioarele şi iepuraşii de turtă dulce, cu câte o mică oglinjoară pusă-n mijloc, între nişte bibiluri roz, glazurate. (Am avut o tresărire fericită, în ’91, într-un muzeu folcloric din São Paulo, redescoperind inimioarele de la hramul mânăstirii din Radna – Doamne, ce mică-i lumea, i-am spus braziliencei de la Ministerul de Externe care ne însoţea, iar ea m-a înţeles perfect, căci tatăl ei era austriac, iar mama, italiancă).
Dar să revin la jucăriile din Cetate. Acelea erau, de obicei, cartuşe de toate soiurile, începând de la cele pentru pistol până la unele zdravene, de mitralieră antiaeriană, dar se mai găseau uneori şi grenade sau chiar mine de aruncător şi o mulţime de măşti de gaze, resturi de uniforme nemţeşti şi altele asemenea. Şi, pe ici pe colo, schelete de oameni şi de cai, întregi sau incomplete. Iar Cetatea era nepăzită, spre fericirea noastră, deşi era ocupată de ruşi şi tot oraşul, începând cu vilele cele mai frumoase, era plin de ei! Ruşii, care aveau în Cetate cel puţin un poligon şi un tancodrom, nu se supărau că noi ne băgam nasul prin cazematele prăbuşite şi tranşeele nedeminate. Nişte băieţi blonzi şi blajini, ruşii. Odată, unul m-a luat cu el sus, pe turela unui tanc – şi astfel, am făcut prima mea plimbare cu T34. (Pe a doua am făcut-o în armată, T34 fiind primul vehicul cu motor pe care l-am condus în viaţa mea.)

În ’59, la plecarea ruşilor – credeţi sau nu, vă priveşte – gara oraşului era plină de localnici de ambe sexe care plângeau de sărè cămeşa de pe dânşii, dar mai ales de femei (am văzut asta de pe acoperişul gării, unde tot un coleg de şcoală m-a dus). Multe dintre acestea, rămase cu câte-un mic suvenir blond, cu ochi albaştri, sau, şi mai ciudat, cu ochi oblici: hazu’ dracului, ce mai, să te cheme Ion sau Janos – şi să arăţi ca un tadjik sadea !
Cetatea a fost luată în primire de armata română. Şi primul lucru pe care l-au făcut ai noştri a fost să nu ne mai lase, pe noi, băieţii de zece-cinşpe ani, să ne mai fâţâim şi să scormonim pământul pe-acolo. Şi pe mine m-au dat afară de vreo două ori, cu şuturi în fund. Câtă deosebire faţă de soldatul sovietic, care ne râdea cu toată gura, de la distanţă, atunci când noi aprindeam un foc mic de vreascuri şi aruncam deasupra câteva cartuşe ruginite! Zău dacă nu-i înţelegeam pe lăcrimoşii din gară…


Morala: astăzi, în Arad, trebuie să mai fie destui …băieţi de vârsta mea, ba făr-un ochi, ba fără o mână. Ca să nu mai vorbim de cei care nu mai sunt de loc. Important e că ruşilor le plăceau copiii.

că tot veni vorba:

http://www.actualitati-arad.ro/isu-arad-distrugere-munitie-poligonul-de-la-taut/

22 august 2016

Ieri dimineaţă, TVR1, televiziunea oficială, a prezentat o emisiune despre catastrofa de la Costeşti, Argeş, din 1930. La Învierea din acel an, în mica biserică din lemn de acolo s-a produs un incendiu. Din cauză că uşa se deschidea spre înăuntru, cei din biserică s-au trezit blocaţi şi au pierit de o moarte cumplită. Au murit 144 de persoane, majoritatea tineri.
În emisiunea cu pricina se aminteşte că atunci s-a organizat o colectă naţională pentru ajutorarea familiilor îndoliate (în unele dintre acestea, muriseră toţi cei trei sau patru copii) şi s-au strâns sume foarte mari - care, însă, n-au ajuns niciodată la acestea.
Fără a intra prea adânc în detalii, în filmul de la TVR se pomenenşte şi de catastrofa recentă de la clubul Colectiv. Şi cu acea ocazie, se adunaseră nişte bani, oare ce s-o fi ales de ei ?

(apropont: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16073)

Multregretatul G. L., cel mai iubit (şi poate, cel mai erudit şi mai talentat) dintre profesorii noştri, s-a enervat, la un seminar, că una dintre colegele mele tăcea cu încăpăţânare. (Aici trebuie să fac o paranteză şi să adaug că L. avea acest mic cusur, al exprimării preţioase – dar noi, studenţii lui, eram în unanimitate de acord că nu-i vine rău, ba chiar că e, probabil, singura persoană din lume căreia savantlâcul chiar îi stă bine.)
Aşadar, bietul L., exasperat de muţenia colegei mele, a izbucnit:
- Hai, domnişoară, spuneţi ceva - sau trebuie să vă scot vorba cu forcepsu’ din…
Şi a amuţit, cu o expresie îngrozită pe faţă, în timp ce eu şi Paul, celălalt băiat din grupă (celelalte şapte sunt fete), sughiţam de râs, gata să cădem sub bancă.

.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (57)

Thursday, August 18th, 2016

Să-i îmbrăcăm pe cei goi – şi să-i trimitem la alfabetizare pe “ziarişti”.
De exemplu, pe aceştia (sau, mai probabil, acestea) de la PERFECTE.RO, ce-o mai fi şi aia.
Aşadar, dragi Perfecte/Perfecţi: se spune “voluptuoase”, nu “voluptoase”.
În ce mă priveşte, cred că mica voastră greşeală de tipar a fost provocată de faptul că, scriind cuvântul cu pricina, aveaţi în minte cuvântul “ţâţoase”.
Dar, pe de altă parte, e bine să reţineţi că la fel de greşit ar fi fost şi dacă aţi fi scris “ţâţuoase”. Ce dracu’ să-i faci, limba maternă e pur şi simplu răutăcioasă cu noi… chiar şi atunci când vine vorba de ţâţe…
Pt. conf.:
http://www.perfecte.ro/international/cu-forme-sau-skinny-ndash-cum-le-sta-mai-bine-vedetelor-de-la-hollywood-foto.html

Pot spune că, până la un punct, eu sunt creaţionist. N-am nici o îndoială că Cineva a făcut Cerul şi Pământul, plantele şi animalele.
Şi sunt convins că, după ce le-a făcut, Creatorul, obosit, s-a instalat comod şi s-a apucat să le admire cum evoluează în modul descris de dl. Darwin.

Probabil că s-a mirat El însuşi de ce-a putut ieşi din treaba asta, că uneori a făcut, surprins, „nţâţâţâţî” şi că alteori a râs cu toată gura. Sau că alteori a clătinat, dezolat, din cap.
De exemplu, atunci când s-a uitat mai atent la mutrele parlamentarilor de la Bucureşti – şi la ce dau ei pe goarnă.

Vacile vin acasă, seara, în front, desfăşurat. Vacile nu vor s-audă de formaţia “în coloană” – şi cred că ştiu de ce.
“Nu-i Bălţata mai brează ca mine”, aşa-şi zice Joiana, “de ce să mi-o ia înainte?”
“Şi nu-i dau voie nici lu’ aia cu zbenghiu-ntre coarne, ce, ea-i mai dăşteaptă ? vaca dracului !” adaugă ea, ca să pricepem de ce-avem noi atâtea posturi de şăfi – iar de executanţi, canci. Căci s-au cărat în Spania.
Că vacile lui Cervantes ştiu să zică “olé”.

Monumentele Bucureştiului: uitaţi-vă la ele şi-o să înţelegeţi cum se face că Absurdul s-a născut tocmai în România.

www.easy-hit-counter.com

www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (56)

Thursday, August 4th, 2016

S-a produs într-o zonă neobișnuită“:

ÎNTR-UN WC PUBLIC DIN BUCUREŞTII NOI.


DE CE “NEOBIŞNUITĂ” ?
FIINDCĂ ÎN BUCUREŞTII NOI NU EXISTĂ CLOSETE PUBLICE !

http://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/cutremur-in-romania-brasov-2-1559480

Licenţa în Coregrafie e o chestie delicioasă. Iar un doctorat în Coregrafie face cât piramida lui Kheops plus Moulin Rouge de la Paris, la un loc. Pe vremea când lucram la Direcţia de Control a ORDA, am primit spre legală şi judicioasă rezolvare o plângere a unui autor de viziune coregrafică (pe lângă care, viziunile Sf. Anton, vă daţi seama, erau floare la ureche). Omul reclama faptul că o schemă coregrafică excogitată de el a fost copiată de un alt coregraf. Copiată şi viciată, până la urmă, fiindcă, de ex., la momentul x din Lacul lebedelor, când, în viziunea lui originală, lebedele ridicau cracul la 25 de grade, la plagiatorul său, ele îl ridicau la 30 de grade - ceea ce denatura grav sensul psihosociologic şi filosofic al lucrării. Şi transcendent - şi evanescent etc.

Nu mai ştiu cum l-am împăcat. Tot ce-i posibil să fi ajuns, ulterior, şi la tribunal cu plângerea lui.

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-21198145-ion-caramitru-doctoratele-arta-prostie-daca-scuturate-cele-din-domeniul-nostru-avea-mari-surprize.htm
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

AVIZ AMATORILOR

Monday, August 1st, 2016

Cei care preiau lucrări create de subsemnatul, precum şi alte materiale originale de pe acest blog, postându-le pe site-urile şi blogurile lor (în special, pe cele aducătoare de venituri), o pot face numai cerându-mi permisiunea prealabilă şi respectând exigenţele mele.

DAN PREDESCU

http://www.ziarulactualitatea.ro/radu-beligan/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com