Ciocu-mic.Ro

.

.

.

.

P E R S O N A J E:

.

DORU – 28 de ani, păr lung, alură de hippie întârziat, poartă ochelari rotunzi, stil John Lennon.

INGRID – 25 de ani, înaltă, slabă, cu părul vopsit strident, dar nu lipsită de oarecare farmec feminin.

MADAM GICA – 86 de ani, mică, dolofană, dar plină de vitalitate.

DAN – 53 de ani, are o barbă hirsută și părul neîngrijit. E îmbrăcat cu niște pantaloni de treining care atârnă și un tricou pătat.

A C T U L I

Scena 1

(Scena e cufundată în întuneric. Se aud obsesiv picaturi de apă care se întețesc. Din culise intră intempestiv o siluetă, adică DORU.)

DORU : Futu-i!… E apă peste tot!… (Urlă.) E inundație! Mișcă-ți curul, Ingrid, că ne-a inundat baba de sus! Ingrid, trezește-te, ce mama naibii! E plin de apă în sufragerie!… (Apasă un comutator. Se aprinde pentru scurt timp o lumină. Urmează un scurt circuit, pocnește un bec, iar DORU zvacnește spasmotic, apoi se prăbușește.)

(Se vede lumina unei lanterne, care se mișcă fără noimă. Intră INGRID.)

INGRID (În cele din urmă, fixează lumina pe chipul lui DORU, care zace nemișcat) : Aoleu, a murit Doru… S-a electrocutat… (Se apropie de el și îngenunchiază.) Săracu’ de tine. Să-ți facă mama un masaj cardiac… (Ezită.) Poate mă electrocutez și eu, Doamne ferește… Mai bine chem pompierii… (Dă să se ridice.)

DORU (o strânge în brațe) : Ai vrea tu să mă curăț, ticăloaso…

INGRID (îl îmbrâncește) : Ce ai, mă?! Ești un porc!… Animalule, ție-ți arde de prostii și nouă ne plouă în cap! Mișcă-ți hoitul și fă lumină, să vedem ce s-a întâmplat!

(Cei doi încep să se miște care încotro, aducând ligheane, crătiți și ibrice pentru a capta apa care se presupune că ar curge de sus. Se aude zgomotul enervant al apei care se prelinge. DORU trage un cablu din culise și spânzură un bec de sus. Se aprinde lumina. Descoperim o cameră relativ goală, cu pereți tapetați cu afișe ale unor vedete rock. În mijloc se află o masă acoperită cu resturile cinei unor tineri care nu se tem de colesterol, diabet și cancer : maldăre de ambalaje de pizza, nenumărate cutii goale de bere, sticle de cola și chiar de tărie. Din loc în loc sunt presărate instrumente muzicale – chitări, tobe, eventual o orgă. În dreptul mesei se află și câteva scaune.)

DORU (evaluează situația) : Futu-i!… Ne-a distrus sufrageria! (Trage o dușcă dintr-o cutie de bere desfăcută, găsită pe masă.)

INGRID : Du-te, fă ceva, că ești bărbat, ce naiba!

DORU (bea ultima picătură de bere și strivește cutia, aruncând-o pe jos) : Așa am să fac! O sparg pe babă! (Iese din scenă.)

INGRID (stoarce o cârpă într-un lighean și șterge pe jos) : Ce caut eu aici, în blocul ăsta dărăpănat, cu dementul, când mi-era așa de bine cu mama, la Copșa Mică?! Eram profesoară suplinitoare de muzică la școala de ambliopi, făceam solfegii cu puradeii, primeam ulei și zahăr de la Uniunea Europeană, plus multă compasiune de la oengeuri, n-aveam bani, dar nici probleme. N-aveam griji, ce mai încolo și-ncoace! Dracu m-a pus să mă mut la București cu ratatul ăsta… Dacă n-aveam ghinionul să mă nasc într-un oraș de bețivi impotenți și canceroși ce bine mi-ar fi fost. (Trântește cârpa în găleată.) De ce nu m-ai făcut, mamă, cetățean american?! N-aș fi râvnit la California sau New York, era bună și Nebraska, sau Alaska, că tot mai bine era decât aici!

(Intră DORU, destul de morcovit.)

DORU : Ce ziceai?

Scena 2

INGRID : Eu?… Nimic. Mai bine zi tu, Rambo. Ai spart-o pe babă?

DORU : Nu.

INGRID : Păi de ce? Păreai destul de hotărât când ai plecat.

DORU : Eu eram hotărât, dar dacă ea n-a vrut să deschidă ușa?!

INGRID : Poate dormea.

DORU : Nu dormea, am auzit-o cum fleoșcăia pe-acolo, prin apă. Am sunat la sonerie, ca un om civilizat, apoi am bătut cu pumnii în ușă, ca un mitocan și apoi cu picioarele, ca o bestie din filmele horror. Iar ea stătea lipită de ușă și mă asculta.

INGRID (continuând să șteargă pe jos) : Și?!

DORU : Și am urlat la ea că-mi curge apă în casă și că-i sparg ușa dacă nu deschide.

INGRID : Și?

DORU : Și ce?! Tipa face mișto de noi! Mi-a spus că la ea nu curge nici un strop de apă și că nu pot să-i sparg ușa pentru că e de fier.

INGRID : Doar atât?

DORU : Nu. Mi-a mai spus că suntem niște drogați nenorociți și că din cauza asta avem halucinații și vedem inundații unde nu există.

INGRID (îi trântește cârpa în brațe lui DORU și se ridică, nervoasă) : Cretinule! Lasă-mă pe mine să rezolv problema, că numai o femeie știe să lupte cu o altă femeie!

DORU : Aia nu e o femeie, e o fostă femeie, devenită pensionară, apoi fiară!

INGRID: Și eu sunt o fiară!

(INGRID dă să iasă din scenă, dar dă nas în nas cu MADAM GICA, care intră impetuos. E îmbrăcată cu o cămasă de noapte, peste care a pus un halat de molton. Poartă cizme de cauciuc. Moment de stupoare. Cei doi sunt luați prin surprindere.)

Scena 3

DORU (stoarce cârpa în mâini, intimidat) : Ce ne-ați făcut doamna Gica?! (arată în sus.) Ne-ați făcut varză sufrageria.

GICA (se uită în jur) : Ce vreți de la mine? V-ați îmbătat și ați aruncat cu bere pe covor, iar acum mă luați la rost!

INGRID : Doamnă, dar chiar nu vedeți că e totul fleașcă aici?

DORU (îi pune cârpa sub nas) : Asta-i apă, nu bere!

GICA (calmă) : Și ce-i cu asta? Poate mai beți și voi apă din când în când…

INGRID : Uite care e treaba, doamna Gica: ne-ați inundat și vrem să știm ce se poate face ca să oprim inundația.

DORU (umil) : Lăsați-mă să vin la dumneavoastră, ca să văd despre ce este vorba… Poate rezolvăm cumva… Măcar să oprim apa!

GICA : Ce apă, dragă?!… Tu nu înțelegi că apa asta nu vine de la mine?

DORU : Dar de unde vine, madam Gica?!

GICA : De la voi! Și mie să nu-mi spui ”madam”, fii respectuos, că ești mai tânăr ca mine!

INGRID : Doamnă, legea gravitației spune clar că apa nu poate curge în sus, ci doar în jos.

GICA : Eu nu cunosc această lege! E scrisă în constituție? În Codul Penal?…

INGRID : E legea lui Newton!

GICA : Și ce dacă?! Acuma, că am intrat în NATO, suntem obligați să respectăm toate obiceiurile americane? Avem și noi tradițiile noastre. Legile și obiceiurile românești, care ni se potrivesc nouă, că de-aia s-a spurcat tineretul, că nu mai respectă legile strămoșești!

INGRID : Legea gravitației este o lege universală. Este o lege a fizicii.

GICA : A cui zici că e legea asta?

INGRID : A tuturor! Nimic nu poate să cadă în sus, ci doar în jos. Asta e legea gravitației și de aceea apa curge de la dumneata la noi și nu invers.

GICA : Ești sigură cu nu curge de la voi?

DORU : Suntem absolut siguri. Apa vine din tavan.

GICA (se așează pe un scaun) : Ce chestie!…

DORU : În concluzie, cum procedăm?…

GICA : Eu zic să așteptați până se scurge apa.

DORU : Ce apă?

GICA : Apa din centrala termică. (Învinsă.) A înghețat apa în țevi și a pocnit pe undeva. Nu e multă apă… cam ce era prin calorifere.

INGRID : Cum adică a înghețat apa în instalație?! Adică dumneata nu folosești centrala?

GICA : Nu.

DORU : Și cu ce te încălzești?

GICA : Cu reșoul, că mi-a pus Dan de la parter o priză falsă și trag curent de la contor.

INGRID : Și centrala?!

GICA : Centrala mi-a pus-o fi-miu, când a venit acum doi ani din Italia, dar eu n-am bani de gaze, așa că o pornesc doar vara, două ore, ca să nu se strice rulmenții.

DORU : Ce rulmenți, doamna Gica?… Centrala nu are rulmenți!

GICA : Păi, eu de unde să știu dacă are sau n-are rulmenți? Pe vremea mea, puține lucruri nu aveau rulmenți. Bunăoară, soțul meu, Dumnezeu să-l ierte (face câteva cruci), Doamne ajută… care era mecanic auto emerit, nu pleca de-acasă fără borcanul de vaselină. ”Gico, fără vaselină se gripează și împărăteasa Bizanțului, dar-mi-te o amărâtă de garnitură de chiulasă!”

DORU : Foarte bine, dacă nu știi cum se folosește centrala termică, va trebui să plătești.

GICA (cu falsă candoare) : Pentru ce să plătesc?!

DORU și INGRID (urlă) : Pentru INUNDAȚIE!!!

GICA : Păi ce vină am eu că au înghețat țevile? Am vrut eu să vină frigul?… Nu! Asta e situația, vă privește!… (Se ridică să plece.)

DORU (îi taie calea) : Uite care-i treaba: apa se scurge în tavanul nostru de la centrala dumitale și trebuie să răspunzi pentru pagubă!

GICA (evaluează din priviri situația) : Nu-i nici o pagubă! (Se îndreaptă spre ieșire.)

INGRID (ușor isterică, îi taie calea) : Ba da! Trebuie să ne plătești zugrăveala, instalația electrică, covoarele, mobila și ce-o mai fi!

GICA : Fetițo, ai grijă cum vorbești, că eu am văzut multe la viața mea și nu mă sperii ușor.

INGRID (către DORU) : Zi ceva, idiotule!

DORU (către GICA) : O să te dăm în judecată!… Și o să câștigăm!…

INGRID : O să-ți cerem despăgubiri de… (se gândește) zece mii de euro!

GICA (ieșind din scenă) : Foarte bine, dați-mă în judecată și după aia nu aveți decât să vă recuperați cheltuielile de avocați și ce mai vreți voi din pensia mea de patru sute de lei. Conform legii, aveți dreptul să popriți un sfert din ea, așa că într-o sută de ani vă scoateți și voi ăia zece mii de euro. La revedere!… Și să nu mă mai deranjați dacă n-aveți motive serioase.

(MADAM GICA iese din scenă, demnă.)

Scena 4

(INGRID și DORU se așează unul lângă altul, pe masă. DORU aprinde o țigară.)

INGRID (după o tăcere lungă) : Ce facem?

DORU : Cum adică?

INGRID (îi ia țigara și trage un fum) : Ce ești așa de dobitoc?! Avem sufrageria varză… apă pe tavan, pe pereți, pe jos, apă în instalația electrică și baba care ne-a inundat ne sfidează.

DORU (își recuperează țigara și trage un fum) : Exact.

INGRID (furioasă) : Exact ce? Vreau să știu ce reacție ai tu, ca bărbat, ca mascul caruia i s-a pângărit domiciliul conjugal…

DORU : Stai dragă, că nu suntem încă…

INGRID : Nu mă întrerupe!… Ce dacă nu suntem căsătoriți?! Mie să-mi spui ce ai de gând să faci. Cum rezolvi problema?

DORU : Păi, cum s-o rezolv?! Scoatem apa, lăsăm să se usuce și după aia zugrăvim, ce vrei să facem mai mult? Asta e!

INGRID (tot mai furioasă) : Și onoarea ta, unde e? Baba asta te umilește de când te știu! Ții minte când a chemat poliția de ziua ta și am plătit o amendă pentru tulburarea liniștii publice de ne-am căcat pe noi?! A fost dublu de cât ne-a costat toată petrecerea! Dar când ți-a aruncat motanul pe geam mai ții minte?

DORU : Da. Îl găsisem pe Pișcot în parc și-mi plăcea de el, că era negru și mieuna de fiecare dată când mă vedea. Era prietenul meu… Dar se căca în ghivecele ei de flori de pe scară.

INGRID : Da! Și în loc să-ți spună să-i iei motanului ladă cu nisip, l-a aruncat pe geam! Ce bestie!

DORU (montat) : Ai dreptate! Ce bestie!… Am s-o omor!…

(Pauză. Cei doi sunt în pauză de idei.)

INGRID (după o lungă tăcere) : Cum?

DORU : Cum ce?!…

INGRID : Cum o lichidezi pe babă?

DORU : O să văd eu…

INGRID : Cum?

DORU (pus în încurcătură) : Poate-i pun săpun pe scări și când coboară cu gunoiul…

INGRID : După ce că ești o cârpă, mai ești și dobitoc! Baba coboară cu liftul, că de-aia suntem în Secolul XXI! Strânge-o de gât… tai-o cu briciul… împușc-o… calc-o cu mașina…

DORU : Știi bine că nu am carnet de conducere… nici mașină și nici pistol…

INGRID (începe să plângă) : Nu mai suport umilința! De când m-am mutat în blocul ăsta alături de tine, baba asta n-a scăpat o ocazie să te facă de căcat. Am crezut în tine. Când te-am văzut atunci, la Festivalul ciupercilor de pădure de la Călan, pe scenă, atât de mândru, atât de sigur, cu chitara atârnată de piept ca o mitralieră, mi-am zis că ești un nou Jimi Hendrix, un revoluționar, un Che Guevara al rock-ului și…

DORU (îi place ce aude) : Și?… Și?…

INGRID : Și m-am îndrăgostit de tine. De imaginea ta de dur. Când m-ai cățărat după concert pe motoreta aia nenorocita, mă gândeam că sunt călare pe Harley Davidson-ul lui Bruce Springsteen și până să mă regulezi tu în tufișuri, eu deja avusesem zece orgasme. Am crezut că ești un bărbat adevărat!

DORU : Și ce, nu sunt? Te-am adus la București, uite, stăm într-un apartament în centrul capitalei, ai ce mânca, ai ce bea, ai ce fuma, intri pe gratis în toate cluburile…

INGRID : Nu ești bărbat, ești o cârpă! (Îi aruncă în față cârpa plină de apă, din găleată.) M-ai adus într-un oraș care nu îmi place, murdar, zgomotos, urât, plin de javre și de nesimțiți. E drept, stau în centru, dar într-un bloc părăginit, care va pica la primul cutremur, unde se strică hidroforul din două-n două săptămâni, care pute a igrasie și, bașca, e plin de gândaci.

DORU : Asta-i situația, dragă. Dacă tata avea o propietate la Miami, mi-o lăsa pe aia moștenire. Și știi ceva, dacă nu-ți convine, du-te înapoi la mă-ta, la Copșa Mică și fă foamea acolo, cu demnitate.

INGRID : Am să plec și acolo, n-ai frică! Mai bine iau de bărbat un miner analfabet, care să mă bată cu șlogul în fiecare seară, dar să fie om dintr-o bucată, nu o caricatură ca tine …

DORU : Scuză-mă că te întrerup… dar ce-i aia ”șlog”?

INGRID : Un soi de furtun! (Urlă.) Și nu mă mai întrerupe, că-ți trag una de-ți zboară mucii din creier!… Apropo, bagă-ți mințile-n cap! Să știi că eu nu vreau să plec de aici învinsă! Vreau să te văd cum faci dreptate! Cum îmi răzbuni onoarea… După aia plec și faci ce vrei.

DORU (pus în dificultate) : Dragă, eu nu vreau să pleci, Doamne ferește. Știi cât de bine ne înțelegem noi, adică ne iubim, vorba aia, dar chestia asta nu e chiar așa de simplă…

INGRID : Ba e foarte simplă: ești bărbat sau nu ești bărbat! Alege!

DORU (nesigur) : Păi, cum să-ți explic eu… Baba asta ne sfidează de mult… plus că are o vârstă indecentă… e sărită de optzeci de ani… ce bine era dacă murea de moarte bună, așa cum se cuvine, la vârsta asta…

INGRID : Lasă gargara! Zi cum vrei s-o omori!

DORU (cuprins de inspirație) : O prind pe stradă, când vine de la cumpărături și îi sparg capul.

INGRID : Cu ce?

DORU (se uită împrejur și găsește un stativ de microfon) : Uite, cu ăsta!

INGRID : E clar! Ești idiot. Cum s-o omori cu stativul, când toată lumea știe că e al tău? De ce nu-i dai în cap cu chitara, că tot ți-ai scrijelit inițialele pe ea?!… (Ironică.) Tu n-ai auzit de Winnetou? Tipul avea o flintă amărâtă, vai mama ei, nu ca tine, ditamai chitara Fender Stratocaster, dar o folosea cu pricepere. Trăgea numai la diblă și cioplea pe ea doar numele ălora pe care i-a lichidat, nu autografe. (Oftează.) Ăla bărbat!

DORU : Începi să mă enervezi. Am să îmi cumpăr un topor din Obor…

INGRID (îl îngână, ironică) : …Timpul să-mi omor. (Pauză.) E clar, nu ai stofă de killer. Trebuie să apelăm la cineva priceput.

DORU : La cine? Cunoști tu vreun mafiot sicilian, sau un rackett din Moldova?

INGRID : Nu. Ăia nu sunt buni pentru ce ne trebuie nouă. Avem nevoie de cineva care o cunoaște, care îi știe tabieturile și care n-are scrupule.

DORU : E clar! Hai să-l chemăm pe Dan de la parter. E perfect. Știe tot ce mișcă prin cartier, e prieten la cataramă cu baba și n-are scrupule.

INGRID : Ce mai stai? Cheamă-l!

(DORU iese în fugă din scenă.)

Scena 5

(INGRID stă tolănită pe canapea și zăngăne o melodie la chitară, în timp ce fumează, evident, un joint. Intră DORU, urmat de DAN. Acesta pare un dobitoc, dar nu este deloc. Are o viclenie nativă și o oarecare cunoaștere a oamenilor și a vieții, în general.)

DAN : Bună, Ingrid. (Se hlizește în jur și râde cretin.) Hă, hă, hă… V-a aranjat bine coana Gica.

INGRID : Așa se pare. (Către DORU.) Ia zi, ai vorbit cu Dan despre ce e vorba?

DORU : Da… i-am explicat așa… în mare…

DAN (se așează confortabil) : Dă-mi și mie o țigară… (DORU îi întinde pachetul lui.) Nu de-asta, ci de-aia de care fumează gagica.

INGRID : Nu mai am, fă-ți singur. (Îi întinde pachetul de tutun și foițele. DAN începe să-și răsucească o țigară. Toată lumea tace, în timp ce el își pregătește țigara.)

DAN (trage cu sete din țigară, suflând fumul în cerculețe) : Și zi așa, păpușă, vă enervează baba de sus.

INGRID și DORU : Da.

DAN (trage din țigară) : Bună marfă! Păi dacă așa e situația, vă rezolvă unchiul Dan. Nici mie nu-mi place de ea. E zgârcită. (Dur.) Ce vreți să-i facem? O speriem?… Sau îi rup o mână?… O sparg la bot, sau… vreți mai mult?…

(INGRID îi trage un ghiont lui DORU.)

DORU (jenat) : Dane… cum să-ți explic eu… femeia asta a depășit de mult pragul decent al senectuții, așa că poate ar fi momentul să… se repauzeze… să se odihnească și ea…

DAN : … alături de strămoșii ei, aleluia! Adică… hârști! (Face un semn elocvent.)

DORU : Cam așa ceva.

DAN : Excelent. Ceva de băut n-aveți, că m-am emoționat? (Râde din nou, foarte mândru de glumă.)

(DORU îi aduce o cutie de bere.)

DAN (desface berea și bea, cu sete) : Bine, am priceput care-i treaba. Măi copiii, eu o omor, că mi-e drag de voi, dar mie ce-mi iese? Adică mai concret, câți bani îmi dați pe chestia asta?

INGRID : Bine, dar nu spuneai că te enervează și că …

DORU : E zgârcită!

DAN : Exact! Dar bag seama că și voi sunteți. Cât dați ca să vă scap de babă?

DORU (se uită, disperat, spre INGRID, care zdrăngăne la chitară) : Păi… cât să dăm?!…

INGRID : Dăm oricât!

DAN : Mai concret, dragă. Voi vreți să mă puneți pe mine să vă fac toate treburile murdare, dar când vine vorba de parale, vă dați loviți.

INGRID : Ce treburi murdare?

DAN : Ai uitat că ți-am schimbat flotorul de la veceu săptămâna trecută? Și când ai rămas blocată în lift, cine te-a scos? Dar când v-ați îmbătat și ați pierdut cheia de la casă, cine a spart broasca?! Nici nu mai vorbesc de altele, că-s prea multe.(Plin de el.) În cartierul ăsta toată lumea s-a obișnuit să apeleze la SuperDan. Mă știu toți și dau năvală pe capul meu zi și noapte. (Maimuțărește diverse voci.) ”Dane, mi s-a descărcat bateria, vin-o să-mi dai curent, că te cinstesc… Domnu’ Dan, îmi cumperi și mie un sac de cartofi de la Obor?Ai de la mine o damigeană de vin care s-a acrit… Dane, n-ai să-mi dai și mie o bormașină? … Vreau varză murată, că a ta e mai bună… Schimbă-mi și mie bateria de la cadă, că-ți dau o vișinată de casă… (Furios.) Gata, nu mai ține așa! Păi eu mi-am sacrificat cariera mea înfloritoare de inginer agronom ca să vă servesc pe voi și să-mi distrug ficatul?

DORU : Las-o baltă cu agronomia! Știi bine că ai făcut facultatea aia doar pentru că taică-tu voia să te vadă om cu studii și pentru că se intra cu nota cinci la toate probele. Și în altă ordine de idei, te-ai lăsat de agronomie, după ce te-au prins, când erai angajat la C.A.P.-ul din comuna Ghergani că jucai pocher zi și noapte în timp ce îți mureau vacile pe capete.

DAN : Jucam șaizeci și șase, nu pocher.

DORU : Da! Ți-ai ratat cariera de agronom în momentul în care nevastă-ta s-a săturat să plătească animalele care mureau din cauza ta, nu că te asaltau vecinii cu rugămințile!

DAN : Bine, bine… Lasă gargara și zi cât dați ca să vă rezolv problema.

INGRID : Uite care-i treaba: îți dăm motocicleta lui Doru…

DORU : Ceeee!… Cum să-i dai motocicleta mea?… (Către DAN.) Știi ceva? Du-te, nene, acasă și lasă-ne-n pace, că baba aia o să moară pe cale naturală, doar n-o să-mi dau eu Kawasaki-ul așa, de florile mărului.

INGRID (către DAN) : Nu-l băga în seamă, că e idiot. Când îi văd ferparul în ziar, ai motocicleta.

DAN : Cam puțin… dar mă mai gândesc.

(Iese din scenă.)

Scena 6

DORU (furios) : Cum să-i dai boului ăsta motocicleta?! Ești dementă?

INGRID : Da! Vreau s-o văd crăpând pe babă!

DORU : Dacă o urăști așa de mult, de ce n-o lichidezi tu? Ar fi și mai ieftin.

INGRID : Pentru că nu pot. Eu nici un pui de găină nu pot să omor, iar când tăia tata porcul, mă ascundeam sub pat, să n-aud cum guiță. Și, la urma urmelor, sunt femeie, sunt sensibilă.

DORU : Tare sensibilă, din moment ce i-ai pus gând rău unei amărâte de babă…

INGRID : Știi ceva? Te rog să alegi: ori eu, ori motocicleta!

DORU (cântărește situația) : Păi, știu și eu…

(Se aude soneria de la intrare. Cineva sună insistent.)

DORU (strigă) : Intră, e deschis.

(În scenă intră MADAM GICA. Cei doi sunt surprinși.)

GICA : Știți ceva? Deși v-ați purtat foarte urât cu mine, eu vreau să vă ajut, că sunteți tineri și n-a avut cine să vă educe. (Scoate un șomoiog de bancnote, pe care le întinde spre DORU.) Uite, aveți aici două sute de lei, să vă zugrăviți camera.

INGRID : Două sute?! Păi zugrăveala și instalația electrică o să ne coste pe puțin opt mii!

GICA : Duduie, uite care-i treaba: eu n-am nici o vină în inundația voastră, dar am zis să vă ajut așa, că mi-e drag de voi. Dar dacă mă iei așa, să știi că nu vă mai dau nimic.

INGRID : Ce tupeu!

GICA : Ascultă dragă, eu m-am descurcat o viață întreagă fără să cer nimic de la nimeni. Voi v-ați învățat să primiți totul de la alții și să faceți gălăgie când nu vi se dă ce vreți. Dar n-a fost tot timpul așa! Ce știți voi cum e viața? Eu, la vârsta de opt ani am venit refugiată din Basarabia, în timpul războiului. Mama, care a fost o femeie puternică, așa ca mine, când au intrat rușii în Chișinău, a pus un vecin să taie un porc și cu copiii de mână și un sac de slănină în spinare, a trecut linia frontului în plină ofensivă sovietică! O soră de-a mea a ieșit din groapa de obuz în care ne ascunsesem și de atunci n-am mai văzut-o! Dar noi, ceilalți, am scăpat cu viață. Dar nici aici nu ne-a fost ușor. Am trăit cu spaima să nu ne trimită înapoi în U.R.S.S., că ne căutau prin ’48 securiștii să ne urce în trenurile către Siberia. Ne-am ascuns ca șobolanii și am supraviețuit pe tăcute. Găsisem un loc într-un subsol. Stăteam toți, claie peste grămadă, într-o cămăruță, dar nu ne-am lăsat. Eu m-am dus pe șantier, ca să-mi pierd urma. Căram cărămizi cu roaba, găteam, spălam haine, spălam veceuri, mai turnam la securitate, ca să am bine cu ei și uite-așa, m-am descurcat când alții l-au văzut pe dracu. Pe bietul Lucică, bărbatu-miu, l-am cunoscut în arest, când a venit Nixon în România și ne-au săltat la circa de miliție pe toți ăia cu probleme. Eu că aveam origine dubioasă și el că era beat. N-a contat că era bețiv, urât, păros și puțea a transpirație, l-am luat pentru că avea domiciliu stabil. Așa am ajuns eu în blocul ăsta: pe muncă, nu ca voi, din întâmplare!

DORU : Madam Gica, m-ai năucit cu toată povestea asta și tot nu înțeleg ce vrei de la noi.

GICA : Vreau să pricepeți că că eu fac legea în bloc și dacă vreți să luați banii ăștia bine (îi bagă în mână lui DORU cu forța șomoiogul de bani.), dacă nu, să știți că n-o să aveți viață bună cu mine aici.

INGRID : Adică ne ameninți, madam Gica?

GICA : Nu, duduie! Vreau să-ți spun doar că au mai fost pe aici, prin bloc, locatari care n-au corespuns și am avut eu grijă de ei.

INGRID : Nu mai spune! Și ce le-ai făcut, dragă?

GICA : Eu?!… Eu nu le-am făcut nimic, dar organele au avut grijă de fiecare în parte. (Accentuând.) Duduie, am experiență și când simt că ceva nu e în regulă, e clar, anunț miliția.

DORU : Madam Gica, nu mai este miliție de mult. Acum e poliție, suntem în democrație!

GICA : Asta s-o crezi tu – miliția-i tot miliție, indiferent dacă e democrație sau dictatură. (Dă să iasă.) Și să mă mai lăsați cu ”Madam Gica”, pentru că pe mine mă cheamă Genoveva! Să vă fie clar, dacă nu vreți să mă enervez…

(MADAM GICA iese mândră.)

Scena 7

DORU (pune pe masă șomoiogul de bani) : Ce chestie…

INGRID (spumegând) : Individa asta ne amenință pe față. A venit momentul să-i răspundem cu aceeași monedă…

DORU (se așează) : Lasă-mă-n pace. Mă bântuie un gând…

INGRID : Serios?! Acum te-a lovit melancolia, în loc să acționezi!

DORU : Ingrid, tu știi de ce e femeia asta atât de rea?

INGRID (nedumerită) : Cum de ce? De răutatea care dospește în ea.

DORU : Adică?

INGRID : Adică așa e ea… E o răutate nativă. Așa cum unii oameni se nasc buni, alții se nasc răi. Păi Hitler de ce a fost așa de rău?

DORU : Hai să nu ne băgăm în istorie, că ne complicăm existența. Dar totuși… Tu știai că Hitler a suferit un atac cu gaze de luptă în Primul Război Mondial și a orbit temporar? Că a suferit nenumărate dezamăgiri în tinerețea lui? Că l-au respins la admitere la Institutul de Arte de la Viena?

INGRID : Ce vrei să spui?

DORU : Că dacă avea un picuț de talent în plus și era admis, poate ar fi devenit un pictor onorabil. Plus că dacă ar fi fost student nu l-ar fi incorporat și n-ar fi dat cu nasul de război și nu i s-ar fi trezit instinctele militare. Îți dai seama că lumea ar fi arătat altfel astăzi dacă nenorocita aia de comisie îl lăsa și pe amărâtul ăla să smângălească tablouri alta ar fi fost istoria?

INGRID : Așa o fi, dar eu tot nu înțeleg unde bați.

DORU : Vreau să spun că femeia asta n-a fost așa de la început. Oamenii, viața ei grea, singurătatea, frica, au transformat-o în… ce vedem noi astăzi.

INGRID (se așează și își aprinde o țigară) : M-am prins, te-ai îndrăgostit de babă.

DORU : Nu e vorba de asta, știi bine că mi-e scârbă de ea, dar cred că mai are ceva omenesc în ea.

INGRID : Și ce propui?

DORU (o ia în brațe) : Eu zic să-i mai dăm o șansă. Poate-i vine mintea la cap.

INGRID : La vârsta ei?

DORU (începe să o sărute) : Niciodată nu e prea târziu, dacă există bunăvoință.

(Lumina începe să scadă, ea chicotește. Încep să zboare hainele celor doi.)

INGRID : Și dacă o lichidează Dan până se căiește?

DORU : Ăla e un bou. O viață întreagă n-a făcut nimic, crezi că se apucă acum, la 50 de ani, să facă pe Rambo?

INGRID : Mai știi?…

(Întuneric.)

ACTUL II

Scena 1

(Același decor. A mai trecut o oră, sau două… o zi, o lună… cine știe? DORU cântă, acompaniat de INGRID, o melodie veche a cuplului Sonny & Cher – ”I got you baby”. La un moment dat se opresc.)

DORU (se străduie să desfacă o sticlă de șampanie) : La mulți ani, Baby!

INGRID (vine cu paharele și îl sărută) : Mulțumesc, baby!

(Cei doi ciocnesc paharele și dau să bea. Din culise se aud zgomote, bușituri, țipete, apoi în scenă se năpustește GICA.)

GICA : Ajutoooor!… (Se aruncă în brațele lui DORU, care scapă sticla de șampanie pe jos.)

DORU : Ce faci bre, la mine-n brațe?

GICA : Ajutor!… A vrut să mă omoare! Scapă-mă… îți dau orice…

DORU : Ce să-mi dai?! Du-te, mamaie, acasă și lasă-ne în pace, că avem treabă.

INGRID : Doru, arunc-o naibii afară, că a devenit tot mai enervantă. Într-o bună zi o să ne trezim cu ea în pat, peste noi.

GICA (cade în genunchi în fața celor doi) : Nu mă dați afară din casă. Mă așteaptă pe scări, ca să mă omoare.

DORU : Cine vrea să te omoare?

INGRID (aparte) : Mai bine zis, cine nu vrea să o omoare!

GICA : Dan de la parter! M-a așteptat pe scară, când mă duceam cu gunoiul și a sărit să mă sugrume. M-a strâns de gât. (Arată.) Uite-așa.

DORU : Ești sigură, madam Gica?

GICA : Sigur că sunt sigură. Avea el un ciorap pe față, dar l-am recunoscut după damful de țuică. Nu există țuică mai puturoasă ca aia pe care o face el.

INGRID : Păi, dacă te-a strâns de gât, cum de-ai scăpat nevătămată, că e ditamai dihania?!

GICA (cade epuizată pe un fotoliu) : I-am turnat găleata de gunoi în cap și după aia i-am dat brânci pe scări și am fugit la voi.

(Cei doi se uită unul la altul.)

INGRID : Și zici că a vrut să te omoare?

DORU (către INGRID) : Ăsta chiar că nu e sănătos la cap! A luat de bună chestia cu motocicleta. (Decis.) E clar. Mă duc să văd despre ce este vorba. (Dă să iasă, dar se întoarce.) Madam Gica, ești sigură că era Dan? Nu cumva era vreun boschetar de pe stradă?

GICA (intimidată) : Mie așa mi s-a părut.

DORU (s-a liniștit) : Da, e clar. Nu poate să fie el. Mă duc să văd despre ce e vorba.

(DORU dă să iasă din scenă, când e trântit la pământ de DAN, care intră vijelios. Deși nu are un ciorap pe față, este acoperit cu gunoaie pe cap și umeri. MADAM GICA s-a ascuns sub masă, ocazie cu care toată lumea uită de ea.)

Scena 2

DAN (urlă, furibund) : Unde-i baba? Știu că se ascunde la voi!

DORU : Dane, calmează-te.

INGRID (îi întinde un pahar) : Bea ceva, să le liniștești.

DAN : Ce să mă liniștesc? Moanstra aia a încercat să mă omoare!

DORU : Fii serios, cum să vrea să te omoare o amărâtă de babă de optzeci de ani? Tu nu te uiți la tine, câtamai omul ești?

DAN : Dacă-ți spun! Eram pe scară și încercam să schimb becul de la etajul trei, că era beznă ca-n curul unui negru și nu-ți spun că mă trezesc cu baba aia nebună că-mi dă cu găleata de lături drept în cap, așa, din senin și mă împinge pe scară ca dementa! M-am dus până la parter de-a berbeleacul și stau și mă mir cum de-am scăpat cu viață. Auzi, nenorocita! Să mă atace pe mine…

INGRID : Păi, parcă altfel ne înțelesesem. Nu era vorba să fie vice-versa?

DAN : Doar nu credeați că-mi bag eu pielea la saramură pentru hârbul ăla de motocicletă? Adică mie nu mi-e bine aici? Mai pun un bec, mai repar un fier de călcat, mai schimb o butelie, am din ce trăi. Și nu mă doare capul!

DORU : Atunci de ce ai promis că… ne rezolvi problema?

DAN : Ca să fac mișto de voi. Ca să văd cât sunteți de proști! Dar acum s-a schimbat treaba: chestiunea a devenit personală. Mie nu-mi aruncă nimeni gunoi în cap și nici nu-mi dă brânci pe scări, că nu sunt adunat de pe gârlă. Eu sunt om serios, cu facultate, nu o vacă analfabetă!… Pân-aici i-a fost! Îi iau gâtul!

GICA (țâșnește de sub masă) : Ați auzit? Sunteți martori. A recunoscut de bună voie!

DAN (răcnește) : Aici erai, moanstro? (Se repede spre ea, dar e prins de INGRID și DORU.)

INGRID : Calmează-te.

DORU : Nu la noi în casă… Dane, te rog eu frumos, fi rezonabil.

INGRID : Să știi că ai binecuvântarea noastră, dar nu aici. Ia-o și fă-i felul cum vrei tu, dar pe scară, sau și mai bine, pe stradă, ca să nu ne bagi și pe noi în rahatul acesta.

GICA : Lăsați-l, dați-i drumul. (Vitează.) Hai să vedem de ce ești în stare, ucigasule! Nu mi-a fost mie frică de armata sovietică și de securitate, doar n-o să mă sperii de un boschetar căcăcios ca tine. Nu mai trăiește săracu’ bărbatu-miu, că ce toc de bătaie îți trăgea!

DAN (se smulge din mâinile lui DORU și INGRID) : Fir-ai a naibii de javră! Vino încoace, să te eutanasiez…

(Cei doi se învârt în jurul mesei, DAN încercând să o prindă pe MADAM GICA. Ea dovedește o sprinteneală remarcabilă, în timp ce DORU și INGRID privesc scena de pe margine.)

GICA : Șobolan lepros ce ești, mai ții minte când te-au prins ăia doi băieți și te băteau cu rândul în spatele blocului? Ai uitat cum te-am salvat atunci, hm? Nu mai ții minte nici când le-am dat eu cu poșeta în cap și te-am scos din încurcătură?

DAN (nedumerit) : Când m-ai salvat mata, madam Gica? Halucinezi?

GICA : Nu, dragă! Încă mai am ținere de minte. Asta a fost când abia te mutaseși în bloc și erai în clasa a II-a, prin ’70 sau ’71.

DAN : Nu-mi aduc aminte. (Se apropie amenințător de ea.) Eu trăiesc în prezent, iar tu în trecut!

GICA (se apleacă și ia de jos sticla de șampanie și îl lovește pe DAN drept între picioare, cu sete) : Trecut ești tu și neamul tău!

DAN (se prăbușește, ghemuit de durere) : Aoleu, m-a otânjit la sfintele moaște!…

Scena 3

GICA (războinică, îi mai dă câteva șuturi, ca să-și cimenteze victoria) : Na! Ia-o și pe-asta! (Victorioasă, către DORU și INGRID.) Cine se pune cu mine o belește, să fie clar!

INGRID : Aoleu, cum vorbești, madam Gica…

GICA : Așa m-a învățat viața, că eu n-am fost crescută-n puf, ca tine. Eu am stat printre șantieriști, caloriferiști, securiști… (are o pauză de inspirație.)

DORU : Pupincuriști…

INGRID : Ariviști…

GICA : Ce, mă îngânați? (Rotește sticla de șampanie amenințător.) Faceți bășcălie de mine?!… Voi nu știți câți oameni am văzut eu aici, în blocul ăsta! Și nu mi-a fost frică de niciunul!

DAN (dă să se ridice) : Fir-ai tu să fii de babă…

(GICA îl lovește cu sticla în cap. DAN pică din nou lat.)

GICA : Voi știați că la etajul unu a stat un ucigaș în serie? (Cei doi dau din umeri.) Da, era prin anii ’80. Mai precis în 1983. Eu l-am prins. Adică nu eu l-am prins, că l-a prins miliția, dar eu l-am denunțat. Știți ce făcea? Omora femei, le tranșa și apoi le fierbea, iar din oase făcea mărțișoare… că mi-a dat și mie unul. Dar eu l-am mirosit că face ceva dubios, că de unde avea el atâta carne să facă atâta supă și cine să o mănânce, că el era trecut la întreținere singur și nici nu o vindea, că aș fi știut.

(Cei doi sunt oripilați, dar și fascinați.)

INGRID : Adică ăla omora femei și le tăia în bucăți aici?

GICA : Nu tot timpul. Cam una la doi ani… Așa zicea dom’ colonel Georgescu, care a anchetat cazul. Că mă și împrietenisem cu dânsul. O dată mi-a și zis: ”Măi Geni… că știa cum mă cheamă, nu ca voi, care-mi spuneți Gica… ce ficus frumos aveți pe hol, cum îl îngrijiți, că am și eu unul acasă care e ofilit rău de tot.” Eu i-am spus că nu știu, dar mă informez. Ei bine, nu vă spun că am găsit în ghiveci o căpățână de om! Ăla, nea Florică, ucigașul, nu mai avea loc în casă și o ascunsese în ghiveci.

INGRID : Aoleu! (Leșină.)

DORU : Mai termină, naibii, cu poveștile astea, madam Gica! Nu vezi că ai speriat-o pe Ingrid? Vrei s-o ai pe conștiință? Tu știi că ea nu suportă nici la televizor să vadă sau să audă orori?

GICA : Lasă, dragă, să nu mai fie așa sensibilă, că astea-s lucruri care fac parte din viață. Așa a fost situația în blocul ăsta. Nu ne-a fost niciodată ușor. De exemplu, tu știi că ăla de-a construit blocul a murit la Canal?

DORU : Cum așa?

GICA : Păi foarte simplu, Caragioglu ăsta era mare afacerist, croit pe import de trufandale din Orient. Era putred de bogat. Tot ce însemna marfă de lux în București trecea prin mâinile lui. Ei bine, într-o zi ce crezi că i-a trecut prin cap? În loc să-și bage banii într-o bancă americană și s-o șteargă de-aici, că se terminase războiul și era clar cine câștigase și ce-o să se întâmple aici, dobitocul s-a gândit să construiască un bloc, să-l închirieze. N-a apucat el bine să-l termine, că au venit comuniștii la putere și au naționalizat blocul. Atunci m-am mutat și eu aici, locuiam pe vremea aia la subsol.

DORU : Și ce-are naționalizarea cu canalul?

GICA : Păi cum să nu aibă?! Că atunci când au venit soldații ca să-i ia mobila și să i-o urce în camion, nevastă-sa, madam Caliopi, sare-n sus că să i-o pună cu grijă, că e mobilă de la Paris, sau de la Viena… nu mai țiu minte… Dar ăia special bușeau mobilele, ba de camion, ba de trotuar. Caragioglu făcea fețe-fețe, iar Caliopi își frângea mâinile și ofta, că știau ei ce știau. Ei, și nu-ți spun că la un moment dat unul dintre malaci ia un biedermeyer de-ăla și dă cu el de caldarâm! (Mimează.) Buf!

DORU : Și?

GICA : Cum și?! Era plin cu mahmudele! Se-ngălbenise trotuarul de atâta aur. Atunci i-au săltat și nimeni nu i-a mai văzut vii.

DORU : Ce soartă crâncenă…

GICA : Acuma, fie vorba între noi, mie-mi pare rău de ei, că nu erau oameni răi. Mai mult ea era ticăloasă, dar el era pâinea lui Dumnezeu. Dar și pe ăștia tot prostia i-a pierdut. Cine i-a pus să descleieze scaunele în casă și să bată o noapte întreagă la ținte în tapițerie? Mie mi-a fost limpede de când l-am văzut că a luat ciocanul din garaj. Caragioglu nu bătuse un cui în viața lui, că avea servitori. Așa că mi-a atras atenția imediat. Mi-am și zis în sinea mea: ia să stăm noi cu urechea ciulită, că aici nu e lucru curat. Și i-am pândit toată noaptea. Am tras cu urechea la ușă până m-am lămurit ce aveau de gând să facă și…

DORU : Adică tot mata i-ai denunțat, madam Gica?…

GICA : N-aveam încotro. Dacă nu-i turnam eu, îi turna altul și, Doamne ferește, dacă mă luau și pe mine, că de ce nu i-am denunțat și crăpam și eu la Canal?

INGRID (și-a revenit) : Doru, ajută-mă!

(DORU sare și o ajută să se ridice de jos. O așează pe fotoliu și îi dă o gură de bere.)

DORU : Cum te simți?

INGRID (încă amețită) : Bine. (Dă cu ochii de MADAM GICA și scoate un răcnet.) Aaaaa! (Leșină din nou, în brațele lui DORU.)

GICA : Măi, dar sensibilă e fata asta. (Către DORU.) Ai dus-o la doctor?

DORU : Nu, dar te-aș ruga să te duci acasă la dumneata și să ne lași în pace.

GICA : Adică vrei să mă dai afară din casă, după ce ai vrut să mă omori?

DORU : Cum adică?!

GICA : Tu crezi că nu mi-am dat seama că voi l-ați năimit pe dobitoc să mă strângă de gât? Credeți că sunteți singurii care au încercat? Stau în blocul ăsta din o… mie… nouă… sute… patruzeci… și … șase! Am fost bătută cu lanțul, înjunghiată, asfixiată, otrăvită cu mercur și clor… dar am scăpat întotdeauna cu viață. Și așa va fi mereu, pentru că eu sunt mai deșteaptă ca voi toți. Eu nu sunt dinozaur, să mor călare pe niște principii de căcat! Eu mă adaptez la vremuri și voi

fi mereu înaintea voastră.

INGRID (furibundă) : Ești odioasă! Ai trăit optzeci de ani numai că să faci rău altor oameni!

GICA : Pardon! Am optzeci și șase și mă simt foarte bine.

INGRID : Să te ia dracul de ticăloasă!

GICA : Nu te mai ambala, duduie, că abia ai intrat în blocul ăsta, mai ai de învățat multe. Eu n-am făcut rău la nimeni, niciodată. Eu doar am încercat să trăiesc. Modest, fără pretenții. Doar să supraviețuiesc… Și dacă s-a înâmplat vreodată să nedreptățesc pe cineva, sau să greșesc, a fost doar pentru că mi s-a amenințat existența. Eu sunt un om bun, nu ca voi, care ați încercat să mă omorâți! (Amenințătoare.) Oricum, o să vă pară rău, că așa scrie în Codul Penal: tentativa se pedepsește ca și fapta săvârșită. O să putreziți în pușcărie… luzărilor!

Scena 4

(Dă să iasă demnă, din scenă, dar DAN o prinde viclean de picior și o trântește jos.)

DAN : Unde pleci, iubirea vieții mele? (MADAM GICA se zbate, în timp ce DAN încearcă să o strângă de gât.)

INGRID : Bine-i face!

DORU (o trage de-o parte) : Nu te băga. E problema lor, să și-o rezolve.

INGRID : La noi în sufragerie?!

DORU : Oriunde, numai s-o termine odată! M-am săturat de madam Gica.

(Între timp, GICA și DAN se luptă din greu.)

GICA (gâfâind) : Te-am crescut ca pe copilul meu…

DAN : Nu ai copii…

GICA (începe să plângă în hohote, lucru care îl descumpănește pe DAN) : Nu am avut copii, dar mi-am dorit atât de tare… Nimeni nu m-a iubit așa de mult ca să vrea să-mi facă un copil, iar răposatul era impotent deja, când l-am luat… din cauza alcoolului, știți cum e situația la noi în țară… (Către DAN, care încă o ține de mâini.) Dintre toți copiii din bloc, tu mi-ai fost cel mai drag… poate pentru că semănai cu mine. Erai urât și nătâng, dar aveai ochi frumoși.

(Cei doi au rămas cumva într-o poziție ambiguă, unul peste altul.)

DORU : Ce-i porcăria asta? Vă bateți joc de noi?

INGRID (zăngăne cheile motocicletei) : Dane, te-ai lăudat că faci ceva… Mai ales că e vorba de… o răzbunare personală!

GICA : Am să fac denunț la poliție! O să vă pară rău!

(MADAM GICA se smulge din brațele lui DAN și încearcă să iasă în fugă, dar e prinsă de acesta.)

DAN : Nu mai faci tu nici un denunț, javră!

GICA : Asta s-o crezi tu! (Scoate de undeva un pistol, cu care îl împușcă pe DAN, care se prăbușește.)

(DORU și INGRID sunt în șoc, în timp ce MADAM GICA dă un picior în cadavrul lui DAN, apoi mai trage un foc, pentru a fi sigură că e mort.)

Scena 5

(DORU și INGRID sunt în stare de șoc.)

GICA (ușor dezamăgită) : Pistol T.T., rusesc. Foarte prost. Îl am de la Revoluție, mi l-a vândut un băiat care l-a găsit pe stradă. Era plin de ele pe vremea aia… Am zis să-l cumpăr așa, să-l am în casă, că nu știi când prinde bine.

INGRID (se repede spre DAN, constată că e mort) : E mort! (Spre GICA, total debusolat.) L-ai omorât, bestie!

GICA (ascunde pistolul sub capot) : Mi se pare normal, din moment ce el m-a strâns de gât primul.

DORU : Și noi ce facem acum?

INGRID : Ce facem?

GICA (energică) : Hai să facem!

INGRID & DORU : Ce să facem?

GICA : Hai să ne gândim, că vorba aia, poate ne dă Dumnezeu o soluție, dacă nu, măcar o idee, ceva…

INGRID : Ce mai tura vura, chemăm poliția și asta e.

DORU : Madam Gica, te predai și având în vedere etatea dumitale și cazierul impecabil, probabil că justiția o să fie clementă și o să-ți dea cam…

INGRID : Și dacă-i dau cu suspendare?! Sau, Doamne ferește, cu arest la domiciliu?!

GICA : Dragii mei, eu sunt de mai demult în blocul ăsta și știu mai multe ca voi.

DORU : Cum adică?

GICA : Blocul ăsta are multe secrete și nici măcar marele cutremur pe care îl tot anunță ăștia n-o să le dezvăluie pe toate. Așa că nu trebuie să vă grăbiți cu poliția. Dacă e cazul să chemăm poliția, eu o chem, că pe mine mă știe lumea, nu pe voi, veneticilor!

INGRID (pune mâna pe telefonul mobil) : Eu nu mai aștept. Baba asta dementă e înarmată, este un cetățean mort aici, în sufrageria mea, așa că treaba e încheiată.

GICA (către DORU) : Nu e încheiată! Văd că ai aici o chitară. Nu vrei să cânți la ea prin insulele alea însorite din America?

DORU : Adică? (pune o mână pe telefonul pe care tocmai în butonează INGRID.)

GICA : Ți-am spus că madam Caliopi Caragioglu avea obiceiul de ascundea lucruri prin mobile?

DORU : Da.

GICA : Ei bine, scaunul ăla în care și-a ascuns diamantele, nu l-au găsit comuniștii. A rămas la mine, că nu degeaba am tras cu urechea atunci, când a fost nevoie. Știam tot.

DORU : Și câte diamante sunt?

GICA : Multe!… Cât să cumpărați toate blocurile de pe strada asta, plus o vilă în Bahamas.

INGRID : Doru, cum poți să stai de vorbă cu ucigașa asta?

DORU (îi rade două palme, INGRID se prăbușește) : Uite-așa! (Către MADAM GICA.) Ce facem cu mortul?

GICA (sigură pe ea) : Îl ducem jos cu liftul, apoi îl îngropăm în pivniță, mai am vreo doi, nici o problemă.

DORU (către INGRID) : Mișcă, fi-ți-ar capu’ al naibii de intelectuală care ai văzut prea multe filme și ai vrut să faci pe marea manipulatoare. Ți-a trebuit ție să te pui cu madam Gica. Ce dacă ne-a inundat? Tot nu zugrăvisem de cincșpe ani. Hai, nu te mai holba la mine și pune cârca să-l cărăm pe fostul nostru asociat, poate vedem și noi cum o fi prin Caraibe.

INGRID (se ridică) : Asta s-o crezi tu! De aici nu mai scăpăm!

(Lumina începe să scadă, în timp ce DORU, INGRID și GICA târăsc trupul lui DAN.)

S F Â R Ș I T