Posts Tagged ‘Andrei Serban’

CÂTE CEVA DESPRE ZĂDĂRNICIE

Wednesday, May 22nd, 2019
.

.
Despre ce anume se întâmplă în premiera de săptămâna trecută de la Bulandra n-are rost să vă povestesc. A făcut-o regizorul Andrei Şerban în persoană, iar textul său a apărut în Adevărul, chiar dacă sub pseudonimul Otilia Andrei: https://adevarul.ro/cultura/teatru/premiera-andrei-Serban-despre-razboiul-sexelor-zadarnicele-chinuri-dragostei-1_5cdc1704445219c57ea9fab1/index.html .

Mă limitez să constat că încurcăturile şi necazurile comic-graţios-idilice ale îndrăgostiţilor shakespearieni au devenit, în actuala montare, ceva teribil de actual, adică deloc idilic. În postură de armăsar, nu-i poţi pretinde ţânţarului să mai fie şi graţios. Asta, deşi în spectacol se cântă cam de toate, de la hip hop la o baladă englezească de pe vremea lui Shakespeare. Se şi vorbeşte – cu două-trei excepţii, inexpresiv şi cu prune-n gură.

O fi adevărat că la UNATC nu mai există cursuri de rostire scenică? că aşa am auzit. Şi dacă acolo nu mai sunt, ce pretenţii să ai de la Universitatea Naţională de Arte Mihai Viteazul SRL din Strehaia?

Singurele excepţii onorabile mi s-au părut a fi Şerban Pavlu şi Lucian Ifrim, care, cel puţin, reuşesc să se facă înţeleşi.

În rest, scălâmbăieli demne de televiziunile de mahala – şi surprize dezagreabile din partea câte unui interpret cotat, George Ivaşcu, mizând (prea) mult pe datele sale fizice, iar în rest, afectat şi câteodată inaudibil. Asta, deşi scena e dotată cu amplificare.

Despre cele şase tinere speranţe feminine care trec prin scenă, teamă mi-e că n-am nimic de spus. Mi s-au părut, fără excepţie, nişte apariţii palide, şterse.

-   -   -   -   -   -   -

După ce, în Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul său din 2014, şi-a pus fără nici o noimă un personaj să vorbească cu accent evreiesc, rezultând nişte vagi conotaţii antisemite care au indispus mai multă lume 1, adică nu numai pe evrei, în actuala sa montare îl aduce în scenă pe Iuda. Nu pe Iuda Iscariotul din Noul Testament, cel care l-a vândut pe Isus, ci pe Iuda Macabeul din Vechiul Testament, al cărui nume îl purta Ţara Iudeii – asta, ca să înţelegem noi, poporul spectator, că intenţiile regizorului au fost absolut politic-corecte. Şi cu toate că, pe de altă parte, autorul la niciunul dintre cei doi Iuda nu s-a gândit scriind această piesă.

Chestia asta e leit povestea cu Bulă în autobuz. Văzând-o pe cucoana din faţa lui cu rochia intrată în fund, i-a tras-o uşurel afară, drept care s-a ales cu un fulgerător dos de labă. Atunci, înţelegând că a greşit, i-a băgat-o la loc. Drept care, a mai încasat una. Aşa şi cu Andrei Şerban şi cu grefele lui de contemporaneitate pe sărmanele texte semnate de “contemporanul nostru”.

Şi, ca să revin, nutresc bănuiala că nici la cazacii beţivi şi violatori din prezentul spectacol nu s-a gândit tata Shakespeare, cunoştinţele lui geografice mergând, din câte mi-amintesc, doar până în Scandinavia.

-   -   -   -   -   -   -

1 Am mai văzut aşa ceva o singură dată: în 1978, în Opera de trei parale, un spectacol pus la teatrul G. Bacovia din Bacău de tunisianul Sassy Brahim. Atunci, însă, Organele-Corecte-Politic s-au sesizat, iar accentul cu pricina al gangsterului Mackie Messer s-a evaporat chiar de la a doua reprezentaţie.

.

Dă dămult… mai dă dămult… :

E cazul să reamintesc că articolul meu reprodus în imaginea de mai sus a apărut în 1991, în România literară, într-unul din momentele când mai mulţi actori ai Teatrului Naţional Bucureşti îl contestau zgomotos pe directorul lor, regizorul Andrei Şerban - ajungând chiar să se plângă de obiceiurile lui nesănătoase (îi obliga să repete opt ore pe zi!) cu ocazia audienţei ce le-a acordat-o, în acest scop, preşedintele Ion Iliescu.

În cele din urmă, şi-au atins ţinta. Andrei Şerban şi-a dat demisia şi a plecat, încă o dată, din ţară, reîntorcându-se după nişte ani buni, nu mai ştiu exact câţi.

Din câte-mi aduc aminte, acest articol al meu a fost singura luare de poziţie din presa autohtonă în favoarea marelui regizor de atunci. Dacă se întâmplă să mă înşel, iar în publicaţiila româneşti din 1991 să mai fi apărut vreo frază care să-i ia apărarea, voi fi plăcut surprins de această descoperire tardivă, pe care o voi semnala neîntârziat în prezenta publicaţie de arte parţiale, mulţumindu-i călduros autorului ei.

Căci ciocu’ mic nu face bine nimănui. Nici chiar în Ţara lui Mucles, al cărei trecut este lucrul cel mai imprevizibil din lume.

Urmare logică (şi previzibilă) :

https://adevarul.ro/cultura/teatru/teatrul-galant-andrei-Serban-1_5ce6485b445219c57ef2cfd2/index.html

&

https://despreopera.com/2019/05/22/teatrul-galant-al-lui-andrei-serban/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2013

Sunday, October 27th, 2013

SOLITARITATE

La cei 36 de ani ai săi, Gianina Cărbunariu este o regizoare şi autoare dramatică destul de cunoscută în Europa. Ba chiar aş zice că are o fişă de activitate (ziceţi-i Sivi dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine) impresionantă.

Ea face parte dintre cei nu mai mult de 5 regizori români invitaţi să pună în scenă şi peste graniţă, în lumea largă. Idem, dintre cei maximum 5 dramaturgi români (hai, poate 6, 7, mai ştii, n-am apucat să-i număr) jucaţi “afară”. Dar nu ştiu cum se face că n-am prea găsit – adică ce “n-am prea”, n-am descoperit absolut nici o cronică sau vreo altă producţie jurnalistică referitoare la activitatea-i multilaterală , semnată de vreun gazetar mai bătrân de 35 de ani. Ci numai de colegii săi de generaţie.

Ăsta nu mai e nici măcar tribalism, tataie. E un fenomen propriu societăţilor animale (turmă, haită etc.), în care tineretul nărăvaş (nonconformist şi energic, adică) este exclus din grupul de obârşie şi obligat să-şi creeze un grup nou, separat. Vreau să zic, o altă gaşcă.

Sau, poate, asta se întâmplă fiindcă bătrânii aceştia, printre care, din pdv Carte de Identitate, mă prenumăr, nu iau cunoştinţă de apariţia unui fenomen decât după dispariţia lui. “Clasicizare”, nu-i aşa, e sinonim cu “marmorificare”. Un scriitor român descria odată, într-un fel de proză Science Fiction, procesul acesta de consacrare în Lumea-care-va-să-vină : i se face omului (viu) o injecţie şi gata, iată-l transformat în monument ! de marmură !

Din fericire, Gianina Cărbunariu e încă departe de un aşa tratament. Teatrul ei e remarcabil de viu. Ba chiar contrastează violent cu peisajul, cu ambianţa umană şi culturală mortăcioasă de prin partea locului.

*

În loc de orice altă prezentare a intenţiilor spectacolului coupé SOLITARITATE (titlu destul de elocvent, la rândul lui, ca să nu necesite explicaţii), voi cita chiar cuvintele autoarei, din caietul-program :

Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală : de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvării cetăţeanului”, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ce ar putea să ne apropie. Discursul politic despre sărăcie (văzută ca o vină a celui incapabil să fie competitiv şi eficient) a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită. Trendurile naţionaliste din ultimii ani sunt efectul cel mai clar al atitudinilor politice discriminatorii care instigă la lipsa de toleranţă şi la găsirea unor ţapi ispăşitori.

Acceptăm, fără a mai pune sub semnul întrebării, noi reguli care ne limitează drepturile de locuitori ai unui oraş. Actorii principali au acaparat întreaga vizibilitate, în timp ce noi rămânem spectatori tăcuţi, în întuneric. Dacă ni se cere părerea e, de cele mai mlte ori, formal. Din ce în ce mai pregnant apare sentimentul că oraşele nu ne mai aparţin nouă, locuitorilor. Se iau decizii în ceea ce priveşte felul în care acestea ar trebui să arate, ignorându-se luările de poziţie, criticile, protestele publice. Cu siguranţă trebuie inventate noi mijloace de presiune eficiente, însă acum trăim un moment de derută totală, care duce la însingurare şi chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă, iar ficţiunile mediatice atât de suprarealiste, încât nu mai reuşim să articulăm coerent un discurs de apărare, de protest. Tocmai acest sentiment de derută, de blocaj am încercat să-l traduc în spectacol. Ceea ce încerc să articulez e tocmai neputinţa de a mai articula.

În realitate, însă, spectacolul ei articulează foarte bine. Are adresă, situaţii comice cât cuprinde, replici acide, tempo. Nici vorbă de existenţialism à la Camus, sau de bufonerie tragică eugenionesciană, provocate de insuficienţa limbajului şi de imposibilitatea comunicării interumane, aşa cum s-ar înţelege, la prima vedere, din finalul Argumentului de mai sus.

Dacă m-ar întreba cineva de ce anume îmi aduce aminte acest spectacol, aş zice : de Brecht.

Ceea ce se întâmplă aici, în cel puţin două dintre “scenele” spectacolului, e teatru politic în deplinul înţeles al cuvântului. Respectiv, în sensul de stânga al acestuia. (De altfel, nici n-am auzit vreodată de vreun “teatru de dreapta”.)

E vorba, aici, despre subiectele de la telejurnal : sărăcie, manipulare, exploatare, primari veroşi şi subalterni slugarnici, mafioţi politici, evaziune fiscală, furie naţionalistă şi misticoidă… transformate în numere de circ. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea greu, diferenţele între ele fiind minime.

Cel mai savuros mi s-a părut scheciul despre înmormântarea marii actriţe Eugenia Ionescu, o componentă a patrimoniului cultural naţional, un tezaur al naţiunii…

Îndărătul figurii distinsei cronicărese dramatice care rosteşte un speech în acea împrejurare se profilează trăsăturile unui sau unor personaje cât se poate de reale şi de actuale. Poanta zguduitoare este că în organizarea tristei ceremonii este amestecat şi securistul căruia, pe timpuri, răposata îi furniza informări despre colegii ei care bârfeau “regimul de democraţie populară”. Iar acesta, aplecat peste sicriu, îi şopteşte : “să ţii legătura cu mine, mă interesează tot ce se întâmplă acolo !”

Despre actorii Gianinei Cărbunariu trebuie spus că sunt o trupă tânără pe deplin rodată, foarte profesionistă. Cei nouă de aici sunt printre puţinii noştri actori cu dicţie. Şi cu asta am spus tot.

—————————————————

O voce (foarte cunoscută) din public —–>

Bună, Dane
Mi-a plăcut punctul tău de vedere.

Nu doar acuitatea şi actualitatea lui, ci şi “…aciditatea” mai mult sau mai puţin subliminală. :)

Numai bine,
vl@d (Rădescu)

un spectacol de GIANINA CĂRBUNARIU

Andu Dumitrescu - decor, light design

Andrei Dinu - costume

Bogdan Burlăcianu - muzică

Florin Fieroiu - coregrafie

cu : FLORIN COŞULEŢ, ALI DEAC, DIANA FUFEZAN,

ADRIAN MATIOCMARIANA MIHUOFELIA POPII,

CRISTINA RAGOS, CIPRIAN SCURTEA, MARIUS TURDEANU

Teatrul Naţional RADU STANCA Sibiu

co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d’Avignon 2014

Spectacol realizat în cadrul Proiectului ORAȘE PE SCENĂ / VILLES EN SCENE, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura

http://tempsreel.nouvelobs.com/culture/20140721.AFP2315/theatre-les-nouveaux-demons-de-la-roumanie-mis-en-scene-a-avignon.html

http://www.tnrs.ro/focus/spectacolul-solitaritate-va-fi-prezentat-la-madrid-si-bruxelles-in-ianuarie-2015

- 1990 -

FESTIVALUL TRILOGIEI

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei ŞerbanJohn Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y compris muzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă în Medeea este o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor (actualul Bucureşti FM), în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de TRILOGIA lui Andrei Serban - Radio Antena Bucurestilor1

Referitor la TRILOGIA lui Andrei Şerban din 1990:

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (I)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 4 iulie 1993

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (VI)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 8 august 1993

Notă: în fragmentul publicat la 08.08.1993, trebuie citit “comuniere” în loc de “comunicare”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Din FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, Bucureşti 2012

Sunday, November 4th, 2012

Impresia generală, acum, la sfârşit de festival, este că selecţia a fost judicioasă, că ea chiar reflectă starea actuală a teatrului din România - iar pentru asta,  meritul îi revine, fără îndoială, colegei mele Alice Georgescu, în calitatea ei de director artistic şi selecţioner unic. Unic, căci, nu-i aşa? un cal desenat de o comisie, de un grup de oameni ai muncii, va arăta mai degrabă a cămilă.

Cât despre festival, atâta cât am văzut din el, a fost, pentru mine cel puţin, unul dătător de surprize - şi plăcute şi mai puţin plăcute. La urma urmei, tocmai ăsta e rostul unei asemenea cantităţi de spectacol / metru pătrat / oră, să te surprindă. “Fa stupir”, aşa zicea poetul manierist de acum câteva secole - să te uimească, acesta e rolul principal al artei, iar artistul care nu ştie s-o facă n-are decât să se apuce de ţesălat caii, mai adăuga el.

*

Herta Müller

ŢINUTURILE JOASE / NIEDERUNGEN

Dintre uimirile plăcute ale acestei ediţii, aş începe cu cea provocată de Teatrul German de Stat din Timişoara, venerabilă instituţie ale cărei producţii, cam reumatice pe atunci, le-am comentat în câteva cronici publicate pe la sfârşitul anilor 70, în revistele Orizont şi Teatrul.

Recunosc că, de atunci, multe spectacole ale acestui teatru n-am mai văzut.

Cu atât mai plăcută a fost surpriza descoperirii, acum, a unei trupe noi, tinere, în Ţinuturile joase, un scenariu din textele Hertei Müller realizat de Niky Wolcz, Valerie Seufert şi Ulla Wolcz (traducerea în română a prezentei versiuni scenice fiind semnată de Nora Iuga şi Alexandru Al. Şahighian).

Niky Wolcz este actor, regizor de teatru şi de operă şi de câţiva ani, cadru didactic, alături de Andrei Şerban, la Columbia University din New York. Până la plecarea sa din România, în 1975, a luat parte, ca actor şi ca asistent de regie, la câteva evenimente excepţionale din istoria teatrului românesc, printre care Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig.

Pentru subsemnatul, reîntâlnirea a avut o uşoară tentă nostalgică: ultima oară când l-am mai văzut pe scenă a fost în 1975, la Casandra, studioul IATC-ului, într-un spectacol de diplomă cu Galy Gay de Brecht, dacă mi-aduc bine aminte.

Niederungen / Ţinuturile joase este nostalgie pură, aşa cum numai o rememorare a copilăriei şi a unui îndepărtat loc natal poate fi. Locul se numeşte Nitzkydorf, satul timişean al copilăriei autoarei, iar vremurile sunt cele de după al doilea război mondial, cu cortegiul lor de nenorociri prăvălite peste şvabii bănăţeni: confiscări, tot felul de interdicţii, deportări în Siberia…

Întâmplările cotidiene din viaţa unei familii ca oricare alta de prin partea locului sunt povestite cu ironie tandră de naratoarea Herta (Eszter Tompa) şi trăite cu dăruire inocentă de Herta-copil (Mara Bugarin), ambele, foarte expresive şi convingătoare în rolurile lor. Culmea, Eszter Tompa chiar seamănă cu autoarea.

E descrisă, cu umor sec şi enorm, scena băii şvăbeşti, în care toată familia se spală, săptămânal, pe rând în aceeaşi apă caldă, puţină, căci lemnele de foc sunt scumpe. Sunt pomenite aluziv, fără comentarii şi amănuntele mai puţin avuabile din istoria aceleiaşi comunităţi, respectiv înrolarea voluntară a unora dintre tinerii săi în armata lui Hitler. Şi scriitoarea şi regizorul au darul litotei, cel de a comunica mult cu mijloace puţine.

Toate acestea, într-o dublă ambianţă scenografică, cea propriu-zisă, semnată de celebrul Helmut Stürmer şi cealaltă, cinematografică, regizată de Bogdan George Apetri. E remarcabil felul cum acestea două se completează, se continuă şi se susţin reciproc, într-un ingenios dialog al personajelor şi decorurilor de pe scena de teatru cu cele de pe ecranul din fundal, proiecţia de film nefiind o simplă ilustrare sau un simplu ornament, cum s-a întâmplat să mai văd uneori, ci participant la acţiune, cu drepturi depline.

Ideile lui Erwin Piscator, comilitonul lui Brecht, care a folosit primul, acum vreo opt decenii, proiecţiile cinematografice într-un spectacol de teatru, capătă aici o înfăţişare trimiţând la tablourile lui Chagall: sunt imagini fugitive, în filmul din fundal, care par de-a dreptul parafraze chagalliene şi traduc întocmai lirismul textului.

Dincolo de rafinamentul mizanscenei, însă, ceea ce contează (şi impresionează) cu precădere sunt prezenţele actoriceşti.

Eszter Tompa, Mara Bugarin, Ioana Iacob, Radu Vulpe, Ida Jarcsek-Gaza, Franz Kattesch, Enikő Blénessy, Daniela Török şi toţi ceilalţi - numeroşi - interpreţi de pe afişul acesta atât de multicultural fac să rezulte un spectacol viu, alert, memorabil.

D.P.

Referinţe suplimentare:

http://www.teatrulgerman.ro/repertoriu.html?no_cache=1&L=3&action=single_view&spectacol_id=123

http://atelier.liternet.ro/articol/7077/Alina-Mazilu-Niky-Wolcz/Actorul-instrumentist-si-instrument-Trebuie-sa-mergi-la-teatru-ca-sa-te-formezi-ca-om.html

Grid Modorcea. MONAHISMUL ROMÂNESC ACUZAT DE PRACTICI NECURATE ŞI DE CRIMĂ

Sunday, October 28th, 2012

Evenimentul Les filmes de Cannes à Bucharest s-a încheiat cu premiera filmului românesc După dealuri (2012), în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru scenariu. Şi bucuria mare a fost că pelicula avea subtitrare în franceză, aşa că am putut să înţeleg replicile, care în română sună execrabil, banda sonoră, ca la orice film românesc, fiind un fiasco. Limba pe care o vorbesc personajele este ininteligibilă, o moldovenească de peste Prut, ca în filmul Legiunea străină al lui Daneliuc, care chiar a vrut să ridiculizeze un astfel de limbaj.

Dar la Mungiu tonul este grav, sentenţios, apăsat, teatralizat, ca în Baltagul lui Mircea Mureşan sau ca în Năpasta lui Alexa Visarion. Dacă nu ar fi fost subtitrat, mie la sută că filmul lui Mungiu nu ar fi luat premiul pentru scenariu, fiindcă, prin absurd, dacă juriul ar fi cunoscut limba română, nimeni nu ar fi înţeles nici un sfert din text. Şansa acestui limbaj păsăresc, ieşit din sudoarea celor ce mungesc, este că apare în faţa străinilor subtitrat într-o curată limbă franceză sau engleză, unde nu transpar particularităţile de limbă, neaoşismele personajelor.

Dar dincolo de altoiul şi alterările lingvistice, îngroşate la maximum de actori, aleşi să pară cât mai butucănoşi, filmul este o mostră de teatralitate, de realism socialist, semănând cu Golgota lui Mircea Drăgan şi cu alte filme teziste, în care narativitatea este liniară. Dar După dealuri este mult mai modest. Cazul Tănacu a fost arhimediatizat, prin televiziune, prin cărţi, prin sute de articole, prin spectacolul lui Andrei Şerban, a creat o întreagă isterie mediatică. Iar acum, iată, vine şi acest film. Qui prodest?

Ce vedem? O fată, pe nume Alina (Cristina Flutur), care vine din Germania, unde lucrează, la prietena sa, Voichiţa (Cosmina Stratan), cu care a crescut la orfelinat şi a avut o relaţie. Vine s-o ia şi pe ea acolo, la muncă, dar Voichiţa şi-a găsit vocaţia, în credinţă, şi familia, în măicuţele de la mănăstire şi în preotul paroh, pe care, crede Alina, Voichiţa îl iubeşte. Şi ea face tot efortul de a o recuceri pe iubita sa din orfelinat. Dar Alina nu are nimic în comun cu religia, cu credinţa.

Pe poarta mănăstirii pe care intră scrie că străinii de religia ortodoxă nu au ce căuta aici.

Dar Alina e străină de orice religie, deşi în Germania s-a atins cu catolicismul. Oricum, e o ne-ortodoxă şi deci o păcătoasă. Ea nu crede în Dumnezeu şi în toate canoanele pe care le întâlneşte aici.

Ar fi fost un fel de Viridiana sau Agnes, ori o „maica Ioana a îngerilor” (vezi capodopera lui Jerzy Kawalerowicz, un adevărat film despre exorcizare şi iubire), dacă actriţa ar fi fost seducătoare, dacă ar fi fost întruchiparea păcatului erotic, dar ea se manifestă cum arată, primitiv, brutal, fiindcă e bolnavă, aude o voce, cum îi explică ea doctorului la spitalul unde ajunge după ce are o criză de epilepsie, cum spun măicuţele. Care se dovedesc bune legătoare. Ştiu adică să o lege, să-i lege mâinile, picioarele, gura, să o facă precum un colet. Dar Voichiţa se roagă de preot (Valeriu Andriuţă) şi Alina este reprimită la mănăstire.

Dacă regizorul ar fi fost artist, găsea în această poveste o idee în genul lui Buñuel şi am fi avut în Alina tema „diavolul la mânăstire” sau „îngerul exterminator”. Un artist pornea de la caz mai departe, nu relua şi pe peliculă un caz ajuns la saturaţie mediatică. Dar aşa, Alina lui Mungiu (încă nu Pippidi) pare anacronică, cel mult o rebelă, care nu înţelege nimic din canoanele mânăstireşti. Singurul ei mobil este s-o recucerească pe Voichiţa, deşi nici acest lucru, ca atracţie erotică, nu e pregnant (e doar sugerată vag o relaţie homosexuală, dar aşa ceva se petrece pretutindeni în monahism).

Totul este confuz, scenariul e scris grăbit, fără nici o idee. Actorii joacă otova, ca nişte executanţi, de umplutură, ca în scenele de la spital sau poliţie (de pildă, ce caută acolo alde Sapdaru sau Iosifescu?!). Cristian Mungiu a urmărit să spună „adevărul” despre cazul Tănacu, o gravă eroare. Nici Dumnezeu nu deţine adevărul într-un hăţiş mânăstiresc. Vezi ce a ieşit din Il nome della rosa. De aceea, a tratat subiectul sec, reportericeşte, ca dovadă că sentinţele sunt date de doctoriţa care constată decesul Alinei, cât şi de ancheta poliţiei, total inutilă. Fără ea, filmul ar fi câştigat în valenţe dramatice.

Dar ceea ce e dramatic, se pierde prin “burta” finală. Aşadar, cineastul a fost determinat de o atitudine deloc estetică. El a făcut un business cu acest subiect, nu a urmărit decât să şocheze Occidentul.

*

Cu ce? Cu ironizarea practicilor mânăstireşti, spre amuzamentul păcătoşilor din sală.

Aceste practici însă, în tot dogmatismul lor, sunt de o frumuseţe rară. Eu am scris un roman, Un blestem numit Electra, despre cum au ele loc în mănăstirile de maici (acţiunea se petrece la mânăstirea Buciumeni), iar într-o altă carte, Un păcătos la Athos, cum se petrec în mediul călugăresc.

Dar aici, la Mungiu, Alina (era să scriu Pippidi) nu face nici un efort să înţeleagă aceste practici, ea nu înţelege de ce Voichiţa stă noaptea şi se roagă în biserică în loc să doarmă.

Nici Voichiţa, nici maica stareţă (Liliana Mocanu, soţia regizorului) şi nici preotul nu-i explică. O tradiţie creştină milenară nu se înţelege peste noapte. E nevoie de o imensă dragoste să înţelegi de ce călugării de la Vatopedu, de exemplu, se roagă noaptea la Dumnezeu pentru toţi oameni, să le ierte păcatele.

Evident că după cum se manifestă, Alina pare nebună. Ba, aşa cum zic măicuţele, posedată de „necuratu”. E şi firesc să zică aşa când o văd că intră în altar, că îl agresează pe preot, că sparge icoana sfântă, că le ironizează pe măicuţele care citesc canonul păcatelor sau îi citesc din Sfânta Scriptură. Ea e mereu revoltată. De ce? Fără nici un motiv. Şi nimeni nu-i explică de ce femeile nu au voie să intre în altar, canon impus de însăşi Maica Domnului pe Muntele Athos.

Dar aşa cum acest lucru nu este ştiut de regizor, nu are cum să-l ştie nici Alina sau preotul de după dealurile moldave. În asemenea context de ignoranţă, e firesc ca Alina să săvârşească la fiecare pas un păcat sau o blasfemie, cum zice popa, fără să-i explice.

Înainte de a-şi propune să facă acest film, Mungiu ar fi trebuit să citească măcar nuvela Păcat a lui Caragiale şi să ia cunoştinţă de filmul lui Jean Mihail tras după ea în anul 1924.

Atitudinea Alinei are o singură explicaţie în film, că ea în orfelinat a făcut karate, cum tot spune Voichiţa. De aceea e atât de forţoasă, de războinică, precum Alina Pippidi (posibilul model al regizorului). Şi e firesc ca, prin toate aceste reacţii, să provoace panică în mânăstire. Şi celelalte măicuţe sunt tulburate, nu mai au linişte, văd diavolul peste tot; până şi într-un lemn pe care îl despică pentru foc, maica Antonia vede diavolul.

Nu există decât o soluţie, ca Alina să dispară, să le lase în pace. Dar mereu Voichiţa se roagă de maica stareţă şi de preot să n-o alunge, fiindcă Alina are nevoie de Dumnezeu şi dacă Dumnezeu n-o ajută, atunci cine?

Dar crizele continuă, Alina devine un pericol pentru mica obşte şi atunci măicuţele construiesc un fel de pat din scânduri pe care o aşează cu forţa, o bat bine şi o leagă cu lanţuri. Degeaba strigă Alina „Lăsaţi-mă să plec!”. Ele o schingiuiesc. Ca într-un fel de delir. Şi parcă îi bat cuie în mâini, în tălpi, dar totul e o cacealma. Nu o răstignesc, aşa cum se întâmpla în spectacolul lui Andrei Şerban. Acolo era vorba de demonizare, de exorcizare, aici, dimpotrivă, totul e sec, fără nici o explicaţie, măicuţele o leagă cu lanţuri şi o închid într-o cameră, unde Alina moare. Îşi revine un moment, apoi cade deodată, nu aşa cum s-a întâmplat în realitate, când măicuţa „demonizată” a fost ţinută zile întregi răstignită şi înfometată.

Nota bene, aici Alina nu este o măicuţă, este o karatistă imigrantă. Ea este doar schingiuită. Şi, aşa cum se întâmplă la noi, ambulanţa vine prea târziu. Când ajunge la spital, doctoriţa de serviciu constată moartea, strigând la maica stareţă şi la Voichiţa care au însoţit-o pe Alina că măicuţele sunt nişte criminale, că le dă pe mâna poliţiei şi justiţiei. Au ucis o fată de 25 de ani, trebuie să plătească. Această sentinţă nu face parte dintr-un film artistic, ci dintr-un documentar, aşa cum este tratat în final acest caz.

Ba, atitudinea regizorului iese şi mai clar în evidenţă, atunci când doctoriţa le spune maicilor: „Mai bine merg în iad decât să ajung la rugăciunile voastre”. Ceea ce era de demonstrat, tezismul acestui film.

Excluzând tot ce ştim despre cazul Tănacu, excelent problematizat de Andrei Şerban, scenariul acestui film ne prezintă un caz absurd, fără cap şi coadă, ca un fapt divers.

Regizorul nu se ridică la idee, nu este pătruns de spirit religios sau filosofic, să problematizeze o astfel de situaţie cu totul particulară. Nimeni nu înţelege nimic, de ce s-a făcut un astfel de film. De ce regizorul nu s-a documentat, să trăiască un timp în mediul monastic, să afle că orice mânăstire de maici are o maică stareţă şi un preot, dar aici, culmea, preotul e considerat stareţul mânăstirii!? Un sigur lucru reiese cu claritate: că regizorul condamnă ortodoxismul, biserica ortodoxă, practicile ei mănăstireşti, fanatismul religios, care au dus la o asemenea faptă. Străinii nu reţin decât o lume urâtă, barbară, a monahismului românesc. E o pagină de ev mediu bisericesc, un creştinism abrutizat, o lume cu totul înapoiată.

Filmul este modest, tratat în manieră realistă, un realism însă rudimentar, primar. Poate de aceea interpretele principale au şi fost onorate cu un premiu. Regizorul nu apelează la nici o metaforă, limbajul cinematografic este sec, alb-negru, ca în tragedia antică. Dar fără rafinamentul acelui limbaj antic. E o atmosferă de un fals bigotism.

O sclipire diferită am văzut în ochii actriţei Cosmina Stratan, când Alina se duce, iar preotul rosteşte o lepădare de blestem, cuvinte care devin deodată de neînţeles pentru ea.

Şi Voichiţa pare să aibă o revelaţie, să o înţeleagă mai mult pe Alina decât cuvintele citite din Sfânta Scriptură. Şi deodată, revoltată, pleacă de acolo, din biserică. Şi iese afară, se duce pe un deal, lângă un copac asemănător cu măslinii de la Ierusalim. Şi credeam că, asemenea lui Iuda, se va spânzura. Dar nu se întâmplă acest lucru, aşa cum nu există în tot filmul nici o metaforă a răstignirii sau o aluzie la alt simbol creştin.

Regizorul nu este un artist, este un ilustrator. Totul e tratat plat, otova, în acest film, de parcă ar fi o comandă a partidului de la Cannes.

Bibliografie:

http://www.adevarul.ro/actualitate/Vaslui-_Exorcistul_de_la_Tanacu_se_intoarce_0_691731147.html#

Video: SPOVEDANIE LA TANACU. ©videoclip: Dan Predescu (fragment din spectacolul regizat de Andrei Şerban, teatrul Odeon, Bucureşti, 16.05.2008)

Foto / Fono / VideoTHEKA: teatru vechi, teatru nou

Friday, June 10th, 2011

FRAŢII KARAMAZOV, după Dostoievski

Regie, Dan Micu. Cu George Constantin, Alexandru Repan, Dragoş Pâslaru.

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1982

Manuela Hărăbor, 1990

ADUNAREA FEMEILOR de Aristofan

Regie, Florin Zamfirescu. Academia Luceafărul, Bucureşti, 20.05.1994.

Adriana Trandafir şi Victoria Cociaş, 1975

Ioan Luchian Mihalea & ceva din Song - la un chef, în 1981

Grigore Manolescu (1857-1892) în HAMLET

Afişul unui turneu cu HAMLET la Chişinău, în 1888 - cu Grigore Manolescu în rolul principal

Constantin Nottara (1859-1935) - imagine inedită

Maia Morgenstern în PATUL LUI PROCUST, după Camil Petrescu. Regie, Cătălina Buzoianu.

Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Bucureşti, 1995

*

DE LA MUNTELE SINAI LA MUNTELE LUI VENUS

spectacol eveniment de şi cu Maia Morgenstern şi A.G. Weinberger. Prezentat cu ocazia festivalului naţional de teatru Caragiale, Bucureşti, noiembrie 2007. ©videoclip Dan Predescu 2007

Adina Cartianu, Marcela Motoc, Mihai Bisericanu în PATUL LUI PROCUST după Camil Petrescu. Regie, Cătălina Buzoianu. Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Bucureşti, 1995

(revista Privirea nr. 107, 4 februarie 1998, pag. 50)

George Mihăiţă la Gala Recitalurilor - Bacău, 1979

*

REVIZORUL de Gogol

Regie, Horaţiu Mălăele. Teatrul de Comedie Bucureşti, 2006.

Cu George Mihăiţă, Virginia Mirea, Delia Nartea, Ştefan Bănică jr., Valentin Teodosiu ş.a.

Probabil, cel mai bun spectacol românesc al anului 2006,

cu un George Mihăiţă cum nu l-am mai văzut de mult.

©videoclip Dan Predescu 2006

http://www.youtube.com/watch?v=wvTgsEdDfX4

HAENSEL ŞI GRETEL. Teatrul Ion Creangă Bucureşti, 1997

VEDETE PE BANII PĂRINŢILOR

N-AM VRUT SĂ DEBUTEZ LA GRĂMADĂ

…… …………De baştină din Coteana, judeţul Olt, şi absolventă din 1991 a clasei Sanda Manu de la Academia de Teatru şi Film Bucureşti, Cerasela Iosifescu a rezistat tentaţiei de a juca încă din studenţie într-un mare spectacol, în celebra Trilogie a lui Andrei Şerban. Am întrebat-o cum de a lăsat să-i scape această ocazie, pe care mulţi se băteau acum opt ani.

- Andrei Şerban avea nevoie de mulţi oameni într-un personaj colectiv, în cor. Eu n-am vrut să debutez aşa, la grămadă.
- Aţi debutat, imediat după absolvire, la Nottara…
- Da, dar aici, unul dintre primele mele roluri a fost Nora , în piesa lui Ibsen, în regia lui Mircea Cornişteanu. Am mai jucat în “Puricele”,” Avarul”, “Revizorul”, “Laurii domnului Schutz”, “Căsătoria” şi în alte câteva, puse în scenă de Mircea Cornişteanu, Dominic Dembinski, Horaţiu Mălăele şi Gavril Pinte.
- Mi-aţi spus că nu vă place să daţi interviuri.
- Păi, pentru că majoritatea celor care mi le-au cerut nu voiau, de fapt, să stea de vorbă cu mine, ci se ţineau doar după un plan de întrebări făcut dinainte, şi nici nu ştiau nimic despre mine. Am fost invitată, acum doi ani, la o emisiune în direct la Antena 1. L-am întrebat pe prezentator, care mi se părea cam pe dinafara subiectului, în ce spectacole m-a văzut. Omul a început să se bâlbâie, n-a mai ştiut cum să schimbe vorba… Mie mi se pare normal să ştii cu cine stai de vorbă. Altfel, discutăm ca să ne auzim vorbind.
- Cum staţi cu banii?
- Despre salariu n-am ce să vă spun, că ştiţi şi dumneavoastră. Evident că trebuie să-ţi scoţi banii şi din altceva, reclame, un pic de televiziune, sau mai ştiu eu ce. Mai recurg şi la părinţii mei, din când în când. Dar acum repet “pe contract”, într-un spectacol pus de Mihai Manolescu pentru teatrul George Ciprian din Buzău. E vorba de “Cârtiţa”, un text de Tudor Popescu în premieră absolută şi joc alături de Tamara Buciuceanu şi de Cornel Vulpe, printre alţii.
- La cât se ridică onorariul?
- Nu pot să vă spun, e confidenţial. Nu e foarte mult peste leafă, dar, în condiţiile actuale, e bine.

SUNTEM NIŞTE HANDICAPAŢI

……Clara Vodă este o altă tânără actriţă de la Nottara. A absolvit ATF Bucureşti, clasa Gelu Colceag, în 1993. A jucat, printre altele, în Avarul, Puricele, O noapte furtunoasă (regie, Dan Micu) şi Maria Callas(în regia lui Radu Gabrea).
- Am intrat la IATC în 1989. Pe atunci, aşa se numea – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Eram trei sute de candidate pe patru locuri, era o concurenţă monstruoasă…
- Acelea erau dificultăţile de atunci. Care sunt cele din prezent?
- Cea mai mare e lipsa de regizori. Sunt fericită că repet, acum, cu Alexandru Darie, în “Viforul” de Delavrancea, la noi, la Nottara. Puţini au şansa să lucreze cu un regizor bun. Şi mai e şi problema banilor, despre care se vorbeşte atâta că ne-am şi plictisit să o mai pomenim. Filme nu se fac… e foarte greu şi să te afirmi, dar şi să te descurci, pur şi simplu. Sunt foarte mulţi actori tineri care se gândesc să se reprofileze. Cred că nu numai mie mi se întâmplă să simt aşa, ci întregii mele generaţii. Suntem nişe handicapaţi. Facem, în curând, treizeci de ani şi nu putem sta pe picioarele noastre. Dacă n-ar fi părinţii…
- Profesia dumneavoastră este una concurenţială în cel mai înalt grad…
- Dacă am lucra pe contract, altfel s-ar pune problema. Mai bine înfrunţi riscul de a nu reuşi să-ţi găseşti un angajament, decât să fii un soi de funcţionar plătit mizerabil, la un teatru lipsit de activitate. Din fericire, la Nottara se lucrează. Nici nu ştiţi ce fericită sunt că pot lucra cu Alexandru Darie.

VA AJUNGE VÂNZĂTOAREA VEDETĂ ?

……Dacă regele Carol I era de părere că România nu de talente duce lipsă, ci de caractere, noi ar trebui să constatăm că talente (teatrale, în cazul de faţă) avem, dar nu se găsesc banii cu care să le plătim cum ar merita.
În Bucureşti, oraşul cu mult mai multe maşini de lux decât majoritatea oraşelor de aceeaşi mărime din Vest, două actriţe norocoase, care au reuşit în carieră, declară cu sinceritate că nu s-ar descurca dacă n-ar putea să conteze şi pe banii părinţilor lor. Ce ar putea să ne spună colegii lor mai puţin talentaţi, ori mai puţin norocoşi (dar necesari şi ei, la urma urmei)?
Până în 1989, absolvenţii actori ai IATC-ului, în număr de vreo zece pe an, puteau fi oarecum liniştiţi, cel puţin în privinţa locului de muncă, a existenţei salariului pe care urmau să-l primească. Între timp, sistemul comunist al repartizătii în producţie a dispărut, dar, în schimb, numărul absolvenţilor a crescut la câteva sute anual, dificultăţile începutului lor de drum ridicându-se astfel la pătrat. În câţiva ani, a devenit un fapt obişnuit ceea ce, înainte, constituia un accident – şi anume, absolventul cu studii superioare artistice – omul hipercalificat – şomer, sau lucrând în domenii străine calificării lui.
Să reprezinte, oare, acest fenomen o selecţie naturală, care-i scoate la suprafaţă doar pe cei mai buni? Coliziunea dintre vise şi realitate (aceasta din urmă fiind, precum se ştie, mai dură…) dă naştere la tot felul de ciudăţenii, printre care, de exemplu, cea a actriţei angajate ca secretară la o firmă din comerţul cu insecticide nici măcar nu e cea mai rea.
Încă nu ne-am obişnuit cu algoritmul, ca să zic aşa, unei supra-oferte de competenţă profesională în condiţiile unor debuşeuri, fatalmente, limitate. Poate că, dacă ne-am afla în SUA, nu ne-ar impresiona rata foarte ridicată a şomajului, sau a şomajului tehnic, în rândul câtorva mii de oameni de teatru, care pot fi caloriferişti sau vânzătoare şi, în acelaşi timp, pot spera să pună mâna pe un rol bun într-un spectacol de succes, care le va rezolva, cel puţin temporar, problema subzistenţei.
După cum ne putem da seama din ce spun tinerele vedete, la noi, problema nu se pune aşa: poţi ajunge la succes, dar asta nu înseamnă neapărat că banii părinţilor nu-ţi vor mai fi necesari.
Cu alte cuvinte, poţi ajunge din vânzătoare vedetă – dar, vorba miliţianului, la ce-ţi va folosi?

Dan Predescu (PRIVIREA nr. 138, 9 septembrie 1998, pag. 48-49)

Marcel Iureş în RICHARD AL II-LEA de Shakespeare. Regie, Mihai Măniuţiu, 1998

Silvia Codreanu în AMALIA RESPIRĂ ADÂNC de Adina Nelega. La Scena, 2008

I.A.T.C. Gaby Vlad, 1976

*

O ZI DIN VIAŢA LUI NICOLAE CEAUŞESCU de Theodor Denis Dinulescu

Muzica, Nicu Alifantis. Adaptare + regie, Alexandru Tocilescu.

Teatrul Mic Bucureşti, 2006. ©videoclip THEKA Bucureşti

http://www.youtube.com/watch?v=xkEpensiLW0

*

ELIZAVETA BAM de Daniil Harms

Regie, Alexandru Tocilescu. Scenografie, Dragoş Buhagiar.

Cu Crina Mureşan, Mihai Constantin, Virginia Mirea, Vlad Ivanov, Şerban Cellea, Irina Petrescu

Teatrul Lucia Sturza Bulandra Bucureşti, 2006

©videoclip THEKA Bucureşti

http://www.youtube.com/watch?v=YKgaJSU6AUg

*

AZILUL DE NOAPTE de Maxim Gorki

Regie, Cristian Juncu. Cu Ada Simionică, Radu Gabriel, Constantin Cojocaru, Alexandru Pandele, Raluca Zamfirescu, Adrian Ancuţa, Andi Vasluianu, Tudor Smoleanu, Oxana Moravec, Nadiana Sălăgean, Roxana Ivanciu, Cristina Moldoveanu, Gheorghe Ifrim, Marian Despina ş.a. Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti. Spectacol prezentat în festivalul naţional de teatru Caragiale, Bucureşti, noiembrie 2007.
©videoclip THEKA Bucureşti, 2007 (pretheka2@hotmail.com)

http://www.youtube.com/watch?v=6qzwUaUEzsw

*

un prieten al acestui blog:

Ovidiu Baron aka UNŞPE

http://ocarteofraza.unspe.com/

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.