Archive for August, 2013

Grid Modorcea. ÎNCREMENIREA ÎN PROIECT

Thursday, August 29th, 2013

Citisem de la New York despre filmul Sunt o babă comunistă (2013), prezentat cu mare tam-tam ca o comedie, în stilul deşănţat al producătorului MediaPro, care, cu ProTv în frunte, îşi bat joc de 23 de ani fără ruşine de un popor prea răbdător, creând o nouă Românie, o Românie de fraieri, de patibulari manipulabili. De aceea, cum am revenit în ţară, am căutat să văd acest film, dar fără prea mare entuziasm, aşteptându-mă să fie în stilul manelist cunoscut, aşa cum îl prezintă şi titlul, în băşcălie deterministă.

Dar realitatea m-a contrazis. În primul rând că am văzut filmul cu doar încă trei spectatori în sală. La Patria, o sală cu peste o mie de locuri. Publicul format de ProTv nu gustă aşa ceva, adică o dramă, cu accente tragice. Românii nu vor să se vadă într-o oglindă fidelă, ei preferă să fie aburiţi, minţiţi.

Un astfel de film îi deziluzionează. Fiindcă este un film despre deziluzii, despre lipsă de ideal, despre încremenire. Luminiţa Gheorghiu, care joacă personajul principal, “baba comunistă”, numită Emilia, este filmată cu figura împietrită, este surprinsă adesea privind în gol, mută. Ca Fefeleaga.

Regizorul filmului, Stere Gulea, ar fi putut să facă racorduri cu această stare eternă a românilor, ba chiar cu teoria fatalismului lui Conta. O fatalitate de neînţeles bântuie asupra istoriei noastre, surprinsă perfect de marii scriitori, de la Eminescu la Sadoveanu.

O lume încremenită, o lume în aşteptare, aşa cum aflăm la un moment dat din dialogul dintre Emilia şi Ţucu (Marian Râlea), soţul babei. Ea îl întreabă pe stradă, privind la un grup de oameni: “Ce fac ăştia aici?”. Şi el îi răspunde: “Aşteaptă. Ce dracu’ aşteaptă?”

Au aşteptat să cadă Ceauşescu. Acum aşteaptă să cadă Băsescu. Ieri Iliescu… şi tot aşa.

Din aşteptare în aşteptare. În acest fel, însăşi revoluţia este anulată, e fără sens. De altfel, românii manipulabili au demonstrat că se pricep minunat de bine să compromită orice. Au compromis comunismul, apoi neocomunismul, zis şi capitalismul în zdrenţe, de ce nu ar compromite şi revoluţia?

De fapt, totul este compromis aici. În primul rând omul. Un om manevrabil, needucat, patibular, nu are nici o şansă să fie om.

.   .   .   .   .   .   .

Era şi timpul să vină un regizor din vechea gardă şi să reabiliteze ideea de intelectual.

Stere Gulea a făcut filmul ca un intelectual care nu comite un hiatus istoric, care priveşte istoria cu seriozitate, ca pe un proces. Tinerii cineaşti s-au tot străduit să facă “procesul comunismului”; nu au reuşit, fiindcă l-au privit în băşcălie, iată că a venit acum timpul să li se facă lor un proces. În Sunt o babă comunistă există o echipă de filmare tânără care face un film despre Ceauşescu, despre epoca lui. Şi se caută “actori” (martori).

Este găsită baba, renumită că a fost comunistă. I se spune chiar să vină şi cu carnetul de partid, pe care ea îl păstrase. Şi unde? În spatele unei icoane a Maicii Domnului. Pentru ea, carnetul de partid este tot atât de sfânt ca şi o icoană. Şi Stere Gulea nu tratează nici o clipă în băşcălie condiţia personajului său. Fiindcă în România există încă milioane de oameni ca Emilia. Nu poţi să-ţi baţi joc de ei, aşa cum fac alde Mungiu et co. băşcălie de părinţii lor!

Noii cineaşti se inspiră din Epoca de Aur, dar o tratează patibular. Nu o privesc cu luciditate.

Singura greşeală a lui Gulea este că momentele retro, flash-back-urile eroinei, le tratează alb-negru, când pentru ea au fost color. Dimpotrivă, ceea ce se întâmplă cu fata ei, Alice (Ana Ularu), este alb-negru. Ea e căsătorită cu un canadian, cu care a venit acasă, în România, la părinţii ei. E însărcinată. Dar din dialogul cu soţul ei reiese că o duc foarte prost, că el e campion în materie de proiecte ratate. Bătrânii îşi dau seama de adevăr. Şi ei vor face un efort suprem, îşi vând apartamentul, ca să-i ajute pe copii, iar ei se mută la ţară, unde aveau o casă, pe care antreprenorul, cu o figură de chinez, refuză să o cumpere, preferă apartamentul din oraş (Călăraşi). Acţiunea filmului nu se petrece la ţară, cum fals îl prezintă producătorii pe Internet. Atmosfera din apartament poate părea ca la ţară, cu mese pline de produse ţărăneşti, dar orăşenizarea se vede pe chipul personajelor. Luminţa Gheorghiu şi Marian Râlea dau o notă de demnitate lumii lor, României, aşa cum a făurit-o generaţia lor de comunişti. Există şi o dispută între mamă şi fiica ei, care nu înţelege “ce a făcut comunismul pentru tine?” Mama îi răspunde foarte serios: “Fabrici şi uzine”. Pe care capitalismul de azi nu le-a construit. Iar leit-motiv este fabrica în care ea a lucrat, acum în paragină, ca în pânzele lui Leonardo Silaghi, dar pe care partea introspectivă o aduce în prim-plan. O transformă în “nostalghia” în care trăiesc mulţi români. Aceasta e partea colorată a filmului, pe care însă regizorul o prezintă în secvenţe alb-negru. Ele însă nu pot fi alăturate scandărilor şi parăzilor ceauşiste, tot în alb-negru, cu adevărat odioase.

Tratarea este în cheie realistă. Rezultă o carte de vizită a românilor deloc roză, desfigurată, cu personaje aşijderea. Parcă vezi un documentar despre Burkina Faso. O realitate ca o ruină, ca o dărâmătură. Aşa cum arată strada de azi a României, cu gropi, veşnic desfundată. Singurul element simbolic ar fi privirea de Fefeleagă, împietrită, a Luminiţei Gheorghiu.

Abordarea acestui subiect de către regizorii tineri ar fi dus la parodie. Cred că e o performanţă în filmul românesc post-decembrist când realitatea de ieri şi de azi a României nu este parodiată, poate cu excepţia secvenţei când Ţucu îi prezintă ginerelui său statuile eroilor români, de la Mihai Viteazul la Ferdinand şi Carol al II-lea. Nu există în România nici un oraş, nici un loc unde aceste statui să fie împreună.

E un film trist, fără şansa de a fi văzut aşa cum merită, de cât mai mulţi spectatori, e un film moromeţian, în sensul creat de Stere Gulea, care, în ecranizarea sa, a văzut în cenuşiu lumea atât de vie, de colorată, a satului lui Preda. Şi aici e la fel, o lume în alb-negru, plată, moartă, încremenită, fără sens. Nu cunoaştem romanul lui Dan Lungu, după care s-a inspirat Gulea, dar e sigur că el a făcut modificări de sens.

“Încotro mergem noi, Niculae?”, era întrebarea din finalul filmului Moromeţii (1988), care rămâne şi aici, numai că ea sună astfel: “Da’ eu ce rol joc?” E singura dată acum, la sfârşit, când cele două personaje, moşul şi baba, care merg şi ele în niciunde, în ceaţă, râd. E replica lui Ţucu, care îi întrebase astfel pe tinerii cineaşti, de mai multe ori, dar ei nu ştiu ce rol joacă el. Îi dau să îmbrace un costum ţărănesc, stilizat, şi-l trimit să aştepte în maşină. Acesta este procesul Noului Val, despre care spuneam. Cei ce mungesc la noul film românesc nu ştiu ce rol joacă oameni atât de serioşi şi profunzi ca Emilia. Tinerii cineaşti îşi îmbracă personajele în ţărani şi fac băşcălie de ei. Şi zic: “Tovarăşi, frumoasă e viaţa!”

Nu există, cred, nici o speranţă ca acest film să fie o lecţie pentru noii cineaşti. Nu se va întâmpla nimic. Aici e locul unde nu se întâmplă nimic, ca în romanul lui Sadoveanu. Aceasta este şi natura împietririi. Vorba lui Călinescu, românii sunt împietriţi în proiect.

Şi recenta premieră, Sunt o babă comunistă, constituie excepţia care demonstrează că majoritatea cineaştilor români, de ieri şi de azi, sunt împietriţi, adică nu au avut şi nu au nici un vis, nici un mare proiect, nici o obsesie adevărată, să realizeze filme după mari idei, după cărţi sau fapte istorice însemnate. Nici un film post-decembrist nu are o asemenea ambiţie, cineaştii dovedind că sunt un fel de cociobari, fac ce apucă, nu sunt intelectuali adevăraţi, care ar trebui să fie pătrunşi de idealuri, să aibă nelinişti creatoare de anvergură. De aceea, şi filmul românesc nu are un ţel, o unitate, este făcut la întâmplare.

Majoritatea cineaştilor sunt tributari Epocii de Aur. Ei se inspiră nesăţios din realitatea comunistă, când realitatea actuală, neocomunistă, este mult mai tragică şi comică decât a fost vreodată România. Nu-i inspiră înălţarea proştilor şi degradarea economică şi spirituală a românilor, realitatea patibulară, decât în măsura în care pot să producă reacţii comandate, anti-româneşti.

Sunt o babă comunistă nu este un film anti-românesc, deşi este puţin anacronic pentru mintea noilor făcători de filme, fiindcă are ca mesaj vechea vorbă “Era mai bine când era mai rău”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (26)

Monday, August 26th, 2013

*

vezi şi Olimp, august 2013: invitati la micul-dejun

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (25)

Thursday, August 8th, 2013

Mulţime de debuturi în proză, în ultimii zece-douăzeci de ani. Cam toate, pe acelaşi tipic şi cu acelaşi subiect: cum mi-am luat-o pentru prima oară la labă. Şi ce emoţii îmi trezeşte amintirea asta.

*

Un mare boss, cu două secretare care se ţin după el şi notează tot ce spune : una, consoanele şi cealaltă, vocalele.

*

Acum douăzeci de ani, eram producător executiv la studioul de filme de scurt metraj al Ministerului Culturii. Printre altele, noi trebuia să realizăm, pe atunci, un fel de jurnal de actualităţi din activitatea ministerului.

Prin urmare, într-o după amiază am fost trimişi la Palatul Elisabeta, ca să filmăm deschiderea oficială a unei reuniuni a miniştrilor culturii din ţările dunărene. Şi erau de faţă vreo opt, dacă-mi aduc bine aminte.

Iar noi, echipa de filmare (singura prezentă, de altfel), eram următorii : operatorul, electricianul, sunetistul, şoferul – şi cu mine, bineînţeles.

Discursurile şi celelalte solemnităţuri au avut loc în sala mare de la intrare. În sala următoare, era pregătit bufetul, care urma să fie devorat după cele cam zece alocuţiuni (şi dacă vă închipuiţi că vreun Ministru al Culturii dintr-o ţară dunăreană e concis şi lapidar când se trezeşte cu microfonu-n braţe…)

Mă aflam, deci, lângă operator, iar discursurile de-abia ajunseseră pe la numărul trei sau patru, când m-am trezit că şoferul nostru îmi şoptea la ureche :

- Şefu’, sunt douăşpatru de tartine cu icre negre…

Nu ştiu dacă, dat fiind contextul, mă va crede cineva, dar sunt gata să-mi dau cuvântul că eu nu m-am atins de vreo tartină de protocol.

Ştiu doar că la miniştri n-a mai ajuns nici una.

Daniela Giurculescu. ÎNDREPTAR PENTRU VISE

Sunday, August 4th, 2013

SUPLICIU

în noaptea supliciului

grimasa de-ntuneric

a copacului

săpată de furnici

în sternul trunchiului

*

ÎNDREPTAR PENTRU VISE

Un saltimbanc

executând o pantomimă

incertă chipul indiferente

al zilei fardate ţipător în

culorile viselor

noastre aş vrea să ascult

Albinoni bucuria

naiv-triumfătoare a

narciselor ce se oferă

lumii praful, atenţie, vă

rog auriu dintr-un tablou

neînceput aten- scrisorile

pe care mi le trimit mie însămi

o cafea simplă, vă rog liniştea

lichefiată devorată

de melci în acest

local nu se fumează

puloverul ţesut mărunt

la coate respiraţia

algelor împietrită

de un gest întârziat

*

SENTINŢA

Dincolo

de marginile nopţii îngropate în tâmpla mestecenilor

împresurate de frig de albastrul fluid-temător

al câmpiei prădate de vise

noi

aşteptând sentinţa

ecoul unui clopot de ceară

mai adânc decât transparenţa unei

chemări

*

TRUPUL TĂU

Din trupul tău

se ţes tainicele cărări

ale miresmelor umede, culorilor

transparenţa meduzelor

ninsorilor, sunete auriu-parfumate

înlănţuind pleoape

ploile norii

adâncind ochiul verde tivind cenuşa

secundelor elastice

vâscoase

părelnice

galbenul fluid-temător al primelor frezii

mai fragile decât zbaterea

stelelor sub apa

cerurilor din pleoapă.

Doar irisul tău

îmi îneacă în iederă visele şerpuitoare

îmi aprinde luminile plutitoare

îmi regizează apariţiile în dimineţile siderale

fără fard şi fără semne particulare

îmi colorează în sângele macilor

nopţile.

*

PLĂMĂDIŢI DIN ABUR

Păşeam în dezordinea

luminoasă a anotimpurilor cu

faţa lipită de întâmplările

gândului tău

alunecând învinsă înaintând

strivită prin mulţimea de chipuri gesturi

indiferente întipărind o crustă

de frig pe chipul cupid al zilei

ca un fir de iarbă încolţind în lumina

ţărmului tău eram plămădiţi din abur

prin vămile văzduhului uşori neînfrânţi seceraţi

de cuvinte în cântecele tale risipită

adunată în mine ca într-un scris de copil

mă împresori cu propriile-mi pleoape

alungite peste culori clipe lumini

înflorite în sunătoare trunchiuri de copac.

*

ŢĂRM

Ţărm istovind zăpada rugurilor

crâmpei al pieritoarelor ierburi

de care plutind

te desfaci

abur respirării tale

sunt

ceaţa prin care lunecările tale

îşi limpezesc muzica

lunca de spini

Închipuie somnul ce voi fi

grădini plutitoare

rosteşte-mi clipa ţărmului

cu ghimpi de lumină

răzvrătită cenuşă a dimineţii noastre

fotografia retuşată a unei abdicări

stăruinţa cuminte

a albelor tăcute tălpi

Trupul tău

preaplecat arcaş al văzduhului

tânără lance

şteargă limanul acestei ore

osânda de alb

Umbra ta cuprindă-mi

luminile

limpezi

tăcerile tale

foşnească strigătul meu.

*

PERSEFONE

Pădurea venind pe urmele noastre

plutind chipul tău se desface asprelor lumini

răsucim în noi sângele nevârstnicilor copaci

răzvrătite ninsorile noastre

aplecând cântecul norilor peste trupul tău

învingându-ne clipa

cu foşnitoare dimineţi.

*

VEI VENI

Ţes invizibile

fire din cântul

greierilor ce risipeşte

noaptea

alungând frigul ce uneori

ia forma trupului meu

bufonul regal

plămădeşte

rămăşiţele strâmbe ale

zilei din mâl uscat

vânzătorul de ziare

îmi dă întotdeauna

restul corect scoicile

scrijelind pe coapsele

mele aceeaşi rugă camera

mea rostindu-te vigilenţa

controlorilor de bilete din

autobuz valurile din

somn şi

ţărmul tot mai aproape.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (24)

Thursday, August 1st, 2013

Cujetare horticolă: un Bonsai va avea forma pe care i-o impui, dar în nici un caz n-o să crească mare.

*

La spartul târgului, dom Băsescu pune de-o nouă formaţiune politică. Creştin-democrată, cică. Eu i-aş fi zis, mai degrabă, „partid de stânga-mprejur”.

*

…democraţia a dat drumul celei mai teribile dintre forţele reacţionare: maselor.

(Nicu Steinhardt Jurnalul fericirii, ed. Polirom, 2008, pag. 389)

*

Revista Click: atentat la putoare.

*

Cu luminiţa de la capătul tunelului n-am prea făcut mare lucru. Ceea ce vedem zilnic la televizor e mai curând contrariul, respectiv tunelul de la capătul Luminiţei. În regia artistică a celebrului Radu Mazăre.

*

În ultima vreme, văd mereu pe ecranul televizorului un nume: Aurina. Şi al naibii, de câte ori încerc să-l pronunţ, pun accentul aiurea.

„Dac-aş auzi mâine că şi-a omorât părinţii, n-aş condamna-o”, a zis prietena mea Cătălina Costea, à propos de chestia asta.

*

Un personaj din micul meu roman PLACIDO (ed. Niculescu, 2013) furniza „servicii competente de năşie”. Chestie cu care am de gând să mă ocup şi eu. Iată nişte nume numa’ bune: www.shantz.ro. Respectiv, SHANTZ TV şi SHANTZ FM. Ce ziceţi ? au ele vreo legătură cu mediul ambiant, au ba ?

*

La o coadă la poştă, pe căldură, cu sudoare şi exasperare, îşi face apariţia o cucoană cam de vârsta mea (între două-trei vârste, vreau să zic), care se bagă cu aplomb în faţă şi ne aruncă nouă, celorlalţi, în treacăt, că nu vrea decât să întrebe nu ştiu ce. Şi apoi, zăboveşte, de vorbă cu funcţionara de la ghişeu, câteva minute bune. După care, nici bonjur nici viceversa, ne întoarce spatele şi dă să iasă.

În momentul acela, un moşulică de la coadă emite următoarea cugetare:

- Doamnă dragă, cei şapte ani de acasă trebuie să fie primii, nu ultimii !

…În viaţa mea n-am auzit vreo înţelepciune atât de veninoasă…

*

Sala Palatului din Bucureşti. Eu i-aş zice „antecamera morţii”. Fiindcă toţi vin să dea câte un concert în ea pe ultima sută de metri. Toate marile staruri ale anilor 60, 70, 80 i-au tras câte-o cântare pe scena Sălii Palatului în anii 2000. Ascultaţi-mă pe mine, dacă n-ar fi dat colţu între timp, venea şi Enrico Carusso.

*

Nu – negaţia. Acesta e unul dintre foarte puţinele cuvinte comune majorităţii limbilor europene – cu excepţia, din câte-am băgat de seamă, a islandezei, finlandezei, estonei, maltezei şi limbii basce.

No, non, nay, nope, nein, nicht, nem, ne, nie – cam acestea ar fi traducerile. Asta se explică, probabil, prin aceea că sunetul „n” este chiar mârâitul ameninţător-isteric al strămoşului nostru cvadruman, atunci când îi era frică de ceva. Sau când nu-i plăcea ceva.

Aceeaşi poveste şi cu cuvântul „nou”, care este cam tot aşa de comun limbilor europene: new, nouveau, neu, novo, nuovo, ba chiar şi „novîi”. Ceea ce ne arată că, pentru imigrantul (încă destul de cvadruman) provenind de pe la poalele muntelui Everest, noutatea nu putea fi decât periculoasă.

Iar noi – occidentalii civilizaţi, vreau să zic – ne-am găsit să facem din ea raţiunea noastră de a fi, chichirezul fiinţării noastre pe această lume ! Progresul !

*

Mi-aduc aminte cum ne băteam, până în ’89, pentru un loc la coadă la pâine, lapte, carne, la Shogun, la nu contează ce. Pe când acum… ei, acum, e cu totul altceva, acum ne batem pentru apă sfinţită de Sfânta Paraschiva ori de Bobotează… acum, nevoile sunt de cu totul altă natură, spirituale, mă rog frumos… uite, acum ne batem pentru un loc de parcare, e cu totul altceva, nu ?

*

Am dat pe un forum, acum câtva timp, de o discuţie foarte interesantă. Era vorba despre creşterea alarmantă a numărului de avorturi la cerere. O doamnă, care se dădea drept doctoriţă, a intervenit declarând că ea n-a făcut niciodată aşa ceva şi nici n-ar face, chiar dacă femeia în chestiune ar fi să crape, deoarece convingerile ei religioase nu-i dau voie.

Cu ocazia asta, mi-am adus aminte că, în SUA, primul client al scaunului electric a fost un doctor (sau, mai degrabă, felcer), care a comis ceva de genul acesta. Mai exact, a făcut o jumătate de întrerupere de sarcină unei fete amărâte, care n-a putut să-i plătească toată suma cerută de el – rămânând stabilit ca, în câteva zile, să-i aducă si restul, iar el să termine operaţia. Ea n-a mai reuşit să procure banii, iar câinele a lăsat-o să moară de septicemie.

Sigur, nu-i aceeaşi situaţie. Dar nici prea departe.