Archive for March, 2015

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (42)

Saturday, March 28th, 2015

DIN MILENARA ÎNŢELEPCIUNE PRACTICĂ A LUI D.P. :

Când un ministru spune, la televizor, “se poate şi mai bine”, trebuie să înţelegi “mai rău nu poate fi”.

era şi mă-sa de faţă
2005:

În sfârşit, mi-am văzut publicat primul volum de proză (în nemărginita-mi lipsă de modestie, i-am zis “roman”). Nu cred că s-au vândut douăzeci de exemplare în prima lună. Dar gratuităţile – presă, televiziuni, pretini etc. – au fost mai mult de o sută cincizeci. De altfel, situaţia asta e generală la noi, unde nici laureaţii Nobel pentru literatură nu sunt publicaţi în tiraje mai mari de o mie, care zac nevândute câte cinci ani.

În ce mă priveşte, singura consecinţă cât de cât palpabilă este că, în luna următoare, numărul de vizitatori ai site-ului meu a ajuns la peste două mii, dublu faţă de precedenta.

… În fine, asta e soarta noastră, a Creatorilor, să dăm totul pe gratis. Dacă nu mă înşel, ceva de genul acesta i s-a întâmplat şi lui Dumnezeu însuşi. Aşa că – ce să mai discutăm…

CAPITOLUL

„DIRECTORI DE CONŞTIINŢE / FORMATORI DE OPINIE”

Redactorul şef (sau directorul?) de la Cronica, sau ce sărăcie de ziar o mai fi fost şi ăla: se duce, prin anul 2000, la Madrid, unde are loc nu ştiu ce mare conferinţă internaţională cu zeci de preşedinţi şi prim miniştri din aproape toate ţările lumii. Şi tot ce reuşeşte să obţină, cu această ocazie, e interviul cu un bucătar de la hotelul unde sunt cazaţi câţiva dintre distinşii participanţi.

Ca atare, celebrul om de presă aduce la cunoştinţa publicului român ştirea tulburătoare/fascinantă/curtremurătoare că majoritatea celor prezenţi au optat pentru piureul de cartofi şi nu pentru cartofii natur, pe post de garnitură.

Dacă vreun subaltern trimis acolo i s-ar fi prezentat cu aşa uluitoare noutăţi, l-ar fi dat, desigur, afară.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

AFERIM

Wednesday, March 18th, 2015

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

Counter instalat la 22.11.2022



free website counter

ŢARA COINCIDENŢELOR SUBTILE

Monday, March 16th, 2015
Cine-o îndrăgit străinii
Mânca-i-ar inima câinii
(folclor)

Încă n-am văzut Aferim. Deci n-o să vorbesc despre acest film al lui Radu Jude.
Dar am citit câte ceva despre el.
Din capul locului, ţin să spun că nu-mi plac telectualii (şi în special telectualii, vezi Doamne, cinematografici, cu patalamale) care scriu „cinemaul”. Fiindcă fac să ne sune-n cap ceva de genul „cinemaul mi-a luat maul”, ceea ce rimează mai degrabă cu nişte băieţi de la colţul străzii, gen Mircea Badea Frânaru, decât cu donşoarele ce-şi dau cu docta părere pe Facebook, cu privire la acest subiect.
…Dar să nu divagăm.
Aşa cum am mai spus şi altădată, ghinionul şi nenorocirea ţării ăsteia constau în rahatul prea mare coroborat cu preşul prea mic. Respectiv, în excesul de muşte pe căciulă. Una din muştele astea supraponderale este reaua conştiinţă a românului verde care i-ar vrea morţi pe toţi străinii, dar se înfurie rău când cineva îl face xenofob, rasist etc.
Vorbind despre acest film care a apucat să ia şi un premiu în străinătate, conferenţiarul universitar Doru Pop se enervează fiindcă << Populat cu întrebări retorice de genul „e ţiganii oameni?” ori descrieri jignitoare de gen „jidovii sunt dobitoace”, discursul altfel impecabil reconstruit lexical eşuează în locuri comune şi truisme neverosimile. >>
Vasăzică, domnului conf. univ. aprecierile referitoare la ţigani şi la evrei îi par neverosimile. Ba şi mai bine, “truisme neverosimile”.
E nevoie de o inocenţă cu adevărat universitară, că altfel nu ştiu s-o numesc, ca să aglomerezi în doar două cuvinte un nonsens bubuitor şi o prejudecată rasistă. Păi, domnu conf, un truism nu e niciodată neverosimil, ba e chiar culmea verosimilităţii, fiind doar adevărul pur, în toată splendoarea banalităţii sale. “Zăpada e rece” – ăsta e un truism, par egzamplu. Şi e atât de adevărat încât nimeni n-o să zică vreodată că n-ar fi aşa.
Dar, pe de altă parte, când îţi scapă porumbelul şi numeşti prejudecăţile xenofobe şi rasiste despre care e vorba în film “truisme”, adică adevărate şi anume, banal de adevărate – atunci, da, avem într-adevăr o problemă. Nu în filmul lui Jude, ci în mentalitatea domnului Pop de la Cluj, care scrie în Adevărul.
Gura păcătosului adevăr grăieşte. Până de curând, până chiar de foarte curând, comentariile antiţigăneşti şi antisemite erau frecvente pe forumurile ziarelor, inclusiv pe al ziarului Adevărul. Mulţi băieţi ingenioşi din presă îşi făcuseră o specialitate din a le provoca, din a le ridica mingea la fileu. Acum un an-doi, ele chiar erau “locuri comune”, cum pe bună dreptate le numeşte dl. conf. univ. În toate ediţiile online ale principalelor ziare româneşti.
Interesant e că ele au dispărut dintr-odată, exact în clipa când puşcăriile noastre s-au umplut cu grangurii din marea politică a ţării. De la Adrian Năstase până la ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, ministrul de finanţe Vâlcov.

Adevăr grăiesc dumneavoastră, România e ţara coincidenţelor subtile.


http://adevarul.ro/news/societate/excesul-ideologie-dauneaza-grav-cinemaului-1_55054eec448e03c0fd920e60/index.html

http://www.buciumul.ro/2015/02/07/marius-oprea-il-da-in-judecata-pe-tismaneanu-antisemit-este-o-acuzatie-prea-grea-ca-sa-o-trec-cu-vederea/

http://www.hotnews.ro/stiri-cultura-19626668-filmul-aferim-fost-lansat-oficial-cinematografele-din-romania.htm

mai vezi şi http://www.observatorcultural.ro/FILM.-Un-film-palimpsest-despre-supunere-sociala*articleID_31619-articles_details.html

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com