Archive for the ‘Memoria teatrului romanesc’ Category

Reprezentaţia numărul…

Sunday, March 17th, 2019

TOŢI FIII MEI

de Arthur Miller

L-am admirat încă de când am văzut Pădurea spânzuraților, proaspăt premiată la Cannes – dar mai așa, cum să zic, de departe. Aceea era doar o umbră alb-negru pe un ecran de cinema provincial.
Dar când ne-am mutat în București, aveam douăzeci de ani și abia ce terminasem armata, am putut să-l văd în carne și oase, pe scenă, de aproape – și atunci, mi s-a părut că am ajuns pe altă lume, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. (Îl vedeam de aproape, fiindcă, deși aveam cel mai ieftin bilet, m-am dus glonț de m-am așezat în primul rând, care, de obicei, era lăsat gol pe vremea aceea).
Asta era la Play Strindberg de Dürenmatt, în regia lui Ciulei, în 1971, de la Bulandra, un text în care încrâncenarea zbuciumată și zdruncinată a autorului de la sfârșitul secolului nouăsprezece s-a transmutat în sarcasmul postbrechtian, clownesc, al europeanului erei atomice. În care juca Ciulei însuși – și făcea o apariție absolut incredibilă. Mi-aduc aminte că, în tabloul (sau secvența) intitulată Sincope, el cădea lat, efectiv ca o scândură, de vreo trei-patru ori. Cum o fi făcut de nu-și spărgea capul nu pricep nici acum.
Iar domnul Rebengiuc, tânăr și sportiv pe vremea aia, era un gentleman distins, cu un discret aer
milităros – și de un comic cu atât mai senzațional cu cât tonul pe care-și lansa replicile era mai rezervat, mai reținut.

L-am văzut după aceea în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Penciulescu, cu o distribuție formidabilă, unde realiza o apariție tot atât de reținută, însă de un dramatism fără egal, în rolul unui ofițer din Wehrmacht cu probleme de conștiință (cine ştie, poate că vor fi fost şi din aceştia, îţi spuneai, ieşind îngândurat de la spectacol).
Nota comună, în ambele aceste situații, fiind economia de mijloace. Economia clasică de mijloace, îmi vine să zic, gândindu-mă că figura cea mai reprezentativă pentru clasicism este litota, acel procedeu prin care, spunând puțin, comunici mult.
După un salt peste ani, iată-l în Furtuna lui Shakespeare, în regia tot a lui Ciulei, unul din cele mai mari spectacole, cred, din istoria teatrului românesc. Ei bine, aici Rebengiuc era Caliban, o apariție burlescă, funambulescă, nici de canibal din mările Sudului, nici de locuitor din Lumea a Treia exploatată de colonialiști și cadorisită cu kalașnikoave de anti-imperialiști – şi foarte uşor le-ar fi fost, regizorului şi interpretului, să alunece spre asemenea viziune! – ci mai degrabă de mască din Commedia dell’Arte, de un umor neaşteptat, savuros şi nestăvilit, stârnind interminabile hohote de râs ale sălii.
Şi apoi, Ilie Moromete în filmul lui Stere Gulea, un rol de-a dreptul neplauzibil pentru un actor cu o asemenea fişă de creaţie, însă devenit, încă de la premieră, un adevărat monument în care publicul regăseşte întreg autenticul şi caracteristicul, întreg specificul său naţional.
Pentru toate acestea – şi încă multe altele – l-am admirat. Dar de îndrăgit, l-am îndrăgit abia după celebra fază cu hârtia igienică oferită politicos crainicului acela de la TVR.



Din felurite motive, nu văzusem Toţi fiii mei, piesa lui Arthur Miller, care se joacă de ani buni, în regia lui Ion Caramitru, la Naţional. Am văzut-o aseară – şi n-aş zice că am fost surprins. Ci bucuros că, iată, aşteptările nu mi-au fost înşelate nici acum. Domnul Rebengiuc interpretează, aici, cu aceeaşi energie, rolul lui Joe Keller, patronul unei fabrici care, în al doilea război mondial, livrează armatei americane piese de bombardier Boeing B17, ”fortăreaţă zburătoare” – care se întâmplă să mai fie şi defecte, provocând prăbuşirea unora dintre ele. Iar unul dintre piloţii morţi ca urmare a acestui fapt va fi chiar un fiu al său.
Inspirat de un fapt real, Miller a avut flerul teribil de a “mirosi” existenţa conflictului tragic. Vina tragică se numeşte, la el, lăcomia, setea de bani – şi indiferenţa cu privire la soarta celorlalţi. Ceea ce n-ar mai crezut nimeni, după Nietzsche, că e posibil – şi anume, renaşterea tragediei, s-a întâmplat, e drept că foarte rar, şi în zilele noastre, una dintre întâmplările în cauză fiind textul de faţă.
În spectacolul Naţionalului, inspirat pus în scenă şi interpretat de o echipă actoricească de mâna-ntâi, Keller-Rebengiuc are o înfăţişare paradoxal-familiară în rolul acestui Oedip contemporan. Bunicul simpatic care-şi adoră familia şi n-are decât gânduri bune pentru apropiaţii săi află cu oroare, la un moment dat, adevărul şi îşi dă singur pedeapsa.
În rolul soţiei sale, Sanda Toma, în mare vervă, îi dă replica într-un mod realmente senzaţional, ei doi alcătuind, aici, un duo cum nu se vede prea des pe o scenă de teatru – secondat de o echipă tânără  prezentabilă şi foarte talentată: Vivian Alivizache, Fulvia Folosea, Irina Cojar, Dragoş Stemate, Dorin Andone, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru şi last but not least, micul Luca Dăscălescu.
Este, în continuare, un spectacol de zile mari. Şi sper că va fi încă mult timp de-acum încolo.

*

REVERBERAŢII ACTUALE

Şi aici, tot de Boeing e vorba:

https://www.antena3.ro/actualitate/de-ce-au-fost-interzise-zborurile-boeing-737-max-in-romania-si-in-restul-uniunii-europene-511979.html

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Stela Popescu

Sunday, November 26th, 2017

Acum, la transmisiile TV în direct de la înmormântarea Stelei Popescu. Singura care spune vorbe cu miez e Cristina Modreanu, care-i compune un necrolog pur și simplu profesional, că altfel nu-i pot zice. Într-adevăr, așa e, Stela Popescu n-a fost doar interfața unui lanț de farmacii și feblețea mahalalelor și a televiziunilor lor de doi bani. Cei mai de vârsta mea o țin minte ca pe o voce din vremea când toți tăceau, iar asta e ceva foarte important.

(Ca să nu mai spun că eu am văzut-o în Galy Gay, în regia lui Lucian Giurchescu - și era senzațională, la fel ca toți ceilalți din distribuție.)

Dacă stăm și ne gândim un pic, pe vremea aceea au vorbit doar muncitorii de la Lupeni, apoi Goma, Tudoran și iarăși muncitorii, cei de la Brașov. În rest, tăcerea a fost deplină. Și, să nu mint, au mai fost câteva, foarte puține, mari excepții – abia azi ne putem da cu adevărat seama cât de mari: Pintilie, Daneliuc, Toma Caragiu, Octavian Cotescu (secretarul PCR al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale București!) și Stela Popescu. Iar dacă pe scriitori îi puteau reprima fără mare teamă de consecințe, aceștia fiind personalități notorii în cercul nu prea larg al intelectualității umaniste, cu monștrii sacri era ceva mai complicat. Una era să-l omori pe inginerul Ursu, de care nu auzise nimeni – și cu totul altceva, să te atingi de o vedetă TV (căci în ziua următoare, se răspândea, de pildă, zvonul că Nicu Ceaușescu l-ar fi snopit în bătaie pe un alt actor foarte îndrăgit).

Câteva dintre aceste vedete au avut onestitatea și tăria de a aduce vorba. Atât. De a aduce doar vorba, de a pomeni în treacăt, aluziv, de a ”băga șopârle” despre lagărul de concentrare în care cei mai mulți dintre noi am fost deținuți – iar ceilalți, Kapo și gardieni.

Marele lor merit este că n-au recitat poeziile ”patriotice” scrise de Vadim Tudor, Fruntelată etc. Ceea ce conta enorm pentru moralul deținuților.

Și sper că președintele Johannis și consilierii lui la asta s-au gândit când au decorat-o pe Stela Popescu, acum un an.

PS. În interviul pe care mi l-a dat pentru Almanahul Gong 1982 al revistei Teatrul, ea vorbea despre momentele dificile ale comperului de varietăți, cum ar fi acela când un bețiv din public începe să urle în gura mare, în timpul spectacolului. M-a străbătut un fior gândindu-mă că tocmai un asemenea moment a fost cel în care, de fapt, a început sfârșitul ei. Pe o scenă.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Pancarte nostime

Friday, July 28th, 2017

Am dat de curând peste câteva filme vechi, de care uitasem cu totul. Unul dintre ele a fost pozat prin februarie 1990, dacă mi-aduc bine aminte. Și anume, la o manifestație a cineaștilor din Piața Victoriei. Pe cei din imagini îi cunoașteți, nu-i nevoie să vi-i mai spun eu.

Dacă și Sergiu Nicolaescu avea revendicări, ne-am lămurit!zice doamna Paola Bentz, o vizitatoare a acestei pagini. Căreia îi mulțumesc pe această cale pentru atenția acordată.

*

Imaginile de mai sus sunt inedite.

Ele pot fi reproduse numai cu acordul meu scris și cu menționarea sursei.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (55)

Thursday, July 28th, 2016

1993

Una dintre cele mai palpitante experienţe ale vieţii mele se dovedeşte a fi un voiaj de vreo zece zile la Chişinău. Înştiinţat cu doar o zi înainte, grăbit să plec (este o “deplasare în interes de serviciu”), comit prima dintre greşelile de neiertat care alcătuiesc această aventură: îmi cumpăr, de la agenţia de voiaj, un bilet simplu, adică nu dus-întors. O să vedem mai încolo de ce va fi fost asta o greşeală.

Deocamdată, nu-mi fac nici un fel de griji, biletul, la vagonul de dormit al trenului Prietenia, costă cam o mie de lei, adică doar vreo trei dolari. Îmi văd de treburi pe acolo (filmez, cu un operator de la telejurnalul televiziunii locale, un festival al teatrelor de limbă română din Republica Moldova – care, de altfel, nu arată rău de loc, în ansamblu) şi, pe la jumătatea intervalului, încep să mă agit ca să-mi fac rost de bilet pentru întoarcere.

Desigur, întâi mă duc la gară, unde aflu că, pentru acest tren, unicul pe ruta Chişinău-Bucureşti, trebuie să prezinţi actele de identitate. Dacă eşti cetăţean moldovean, biletul până la Bucureşti costă cam tot atâta cât m-a costat pe mine cel cumpărat la plecare. Dacă, însă, eşti cetăţean occidental (ca mine, de exemplu, care prezint paşaportul românesc), acelaşi bilet te costă treizeci de dolari SUA. Indignat de acest regim special şi temător de soarta debilei mele diurne, chiar dacă fericit că se găseşte cineva pe lumea asta să-mi zică şi mie “accidental”, mă decid să fac şi pe dracu’n patru ca să mă confund cu un moldovean sadea.

Mă rog de una dintre mărimile cu care am de-a face (şi care-şi petrece măcar o săptămână din fiecare lună, dacă nu două, la Bucureşti, unde este întotdeauna primit, după cum ştiu foarte bine, boiereşte), mă rog de el, aşadar, să mă ajute să-mi iau bilet de băştinaş.

- Nici o grijă, face el. Se aranjează. O pun pe secretară să ţi-l procure.

Şi plec liniştit la treaba mea, uitând, vreo două zile, de povestea asta. Apoi, o sun pe secretară.

- Care bilet? zice ea. Nimeni nu mi-a spus nimic despre vreun bilet al dumneavoastră.

Pe şeful ei nu-l mai găsesc. A plecat ieri în străinătate. Încep să mă enervez: în urmă cu câteva luni, când am făcut-o pe organizatorul la festivalul de teatru “Caragiale”, delegaţia basarabeană, care – pe hârtie – consta din vreo zece persoane, a numărat, până la urmă, cam şaptezeci. Au venit, vezi Doamne, o mulţime de oameni de teatru din Moldova-soră; printre ei, şi secretara, şi şoferul omului meu, nu ştiu dacă nu cumva şi copiii au cumnaţii ăstora, care, nu-i aşa, trebuie să se ţină la curent cu situaţia actuală a teatrului românesc. Sunt şi ei oameni, ce naiba! De cultură şi de artă, ce mai încoa’ şi’ncolo, în rând cu cei cincizeci-şaizeci de critici şi de directori de mari festivaluri din Occident care au venit la festivalul nostru.

Una peste alta, ministerul al cărui slujbaş eram, pe atunci, a avut probleme serioase cu cazarea şi diurna lor – că doar nu era să-i trimită, cu primul tren, înapoi, să râdă Uniunea Sovietică de noi… Iar eu, slujbaşul în cauză, numai eu ştiu cum m-am zdrobit, în ziua când desantul moldovean s-a paraşutat prin surprindere în Gara de Nord, ca să găsesc (împreună cu colegii mei, co-organizatori, de la primărie) camere libere, la preţul pe care şi-l putea permite ministerul, prin hotelurile jegoase şi scumpe ale Bucureştiului. Reamintindu-mi toate astea, tare nu-mi vine să le dau din dolarii mei munciţi – şi înfiorător de puţini.

Aşa că îl rog pe directorul unuia dintre teatrele de acolo, la rândul lui, musafir constant al Bucureştiului, să mă ajute. Omul mă încredinţează că nu e nici o problemă, îmi va cumpăra un bilet pe numele unuia dintre subalternii lui, treaba mea cum mă descurc cu şeful de tren. În ce-i priveşte pe “naşi”, nici o problemă… Posed, din studenţie şi nu numai, o experienţă vastă în materie – şi n-am vreun motiv să mă tem că basarabenii ar diferi prin ceva de ai noştri.

…Trece şi ziua asta… În dimineaţa următoare, îl întreb pe directorul teatrului dacă mi-a aranjat treaba cu biletul.

- Doamne, cum am putut să uit, îşi trage el o palmă peste frunte. Da’ nu-i nimic, îţi iau chiar acum un bilet pe numele meu. Şi duce mâna la buzunar. Ei, fi-r-ar să fie, nu-l am la mine. N-am buletinul la mine. Nu-i nimic, punem pe altcineva să se ducă. Stai să vorbesc cu Sandu.

Ce Sandu, care Sandu?! La telefon, o voce de femeie, casiera, care-i spune că, în afară de ea şi de noi, nu mai e nimeni în teatru, e ora prânzului, toţi au plecat pe la casele lor.

- Te duci imediat cu domnu’ Predescu la gară şi-i iei un bilet pe buletinul tău, hotărăşte scurt directorul. Iar mie: Te descurci în tren, n-ai greţuri cu naşu’, îi dai şi lui zece ruble şi-ai terminat.

- Să dea Dumnezeu să n-am tulburările de sarcină de care zici matale, îi răspund eu, neconvins. Că n-am nici o pastilă de Emetiral.

- Îţi dau eu, zice el – şi scoate o sticlă de coniac producţie locală. Excepţional, de altfel.

- Gustă, să-ţi ţină pe drum, mă sfătuieşte el. Pe drum, până la gară. În rest, te descurci, că eşti băiat mare.

Buuun, vasăzică dinspre partea biletului pot dormi liniştit. După amiază, am drum la Bălţi, ca să filmez un spectacol. Înainte de asta, îmi pierd o jumătate de oră prin magazinul universal din centru. Sunt multe jucării electrotehnice pe care mi le-aş cumpăra, tot soiul de gadget-uri care la noi nu s-au găsit, nu prea sofisticate, făcute la modul rusesc, cam din topor, însă trainice şi mai ales, oferite la vechiul preţ, modic-sovietic – care, acum, basarabenilor le pare imens, din cauza puterii lor de cumpărare, tot mai palidă de la o lună la alta. Jucăria care mă atrage cel mai tare este un dozimetru, un contor Geiger-Müller, de radiaţie. Se vinde la raionul cu fiare de călcat şi costă echivalentul unei sute de dolari. Mi-l închipui pârâind agale în geanta ţinută pe umăr, în timp ce mă plimb pe Magheru. Sau ţârâind tot mai grăbit pe măsură ce mă apropii de fabrica de bombe atomice de la Piteşti.

…Păcat că nu ţine. Ar însemna să-mi dau toţi banii pe chestia asta. Deşi, Doamne apără şi păzeşte, nu ştii când ai nevoie de-aşa ceva, cu ocazia vreunui Cernobîl oarecare…

În sfârşit, vine şi momentul despărţirii de această capitală molcomă, unde mi-a fost dat să beau, fără îndoială, cele mai bune vinuri din viaţa mea. (Şi unde oamenii se uită al naibii de ciudat la tine, în troleibuz, când te aud vorbind româneşte. Dar asta e altă poveste…)

Ce fericită ar fi ţara aceasta săracă dacă ar şti să-şi vândă vinul… În loc de asta, locuitorii ei fac o bişniţă măruntă şi lipsită de speranţă, bănănăind, cocoşaţi sub paporniţele lor cu mărunţişuri, între Chişinău şi Istanbul.

Ca, de exemplu, cei doi rusnaci tineri, un el şi o ea, dotaţi cu câteva sacoşe în care-ar încăpea câte o jumătate de bou tăiat, aşteptând în spatele meu, la scara trenului, să-i prezinte biletele naşului. Deocamdată, acesta îl studiază pe al meu, cu un nume de femeie pe el, fără a da vreun semn că l-ar deranja ceva. Mai ales că eu mă apuc să-mi număr, chipurile, banii.

În clipa aceea, se produce dezastrul. Rusul cel înalt (are, cu siguranţă, peste un metru şi nouăzeci – şi e zdravăn ca un rugbyst) se uită peste umărul naşului şi citeşte numele de pe biletul meu. Şi începe să urle. Atâta rusă pricep şi eu, ca să-mi dau seama că despre mine vorbeşte – ceva în sensul că “puneţi mâna pe bandit, românu’ are bilet fals! Miliţia, să vină Miliţia! Să vină Armata a Paişpea! Sau măcar locţiitorul ei politic!”

Băieţii ăştia, sovietici, au stofă de poliţai, îmi spun. Săracu’ Gorbaciov, el credea că i-a eliberat, că le-a desfiinţat lagărul. Aiurea, fiecare poartă câte-un Gulag în cap – şi n-o să le iasă prea curând de acolo.

Nu ştiu ce i-a spus naşul, dar l-a potolit. Rusul urcă, împreună cu nevestica lui, ea are doar cu vreo şapte-opt centimetri mai puţin ca el, iar eu îi dau darul naşului. Cu recunoştinţă adevărată. Şi urc.

Ghinion, mare ghinion. Locul de pe biletul meu e în acelaşi compartiment cu al vigilentei perechi. Din cele trei rafturi ale cuşetei, pe cea de jos, tânăra pereche şi-a instalat bagajele, care, într-adevăr, abia de încap pe ea. Pe cea de la mijloc se pregăteşte să se lungească Mişa, iar Nataşa se află deja pe cea de sus şi-şi scoate tricoul, fiindcă înăuntru e teribil de cald. Au marfă perisabilă, bag sama, fiindcă, altfel, ar fi cocoţat-o sus.

Mă fac că nu văd bagajele care-mi ocupă locul şi dau să intru. Rusul sare, într-un mod foarte acrobatic, de pe raftul lui şi, fără multe ifose, mă ia de umăr şi mă dă afară.

Ce-i de făcut? vorba gânditorului sovietic. Deocamdată, stau pe culoar, cu bagaje cu tot. Iar naşul, care a trecut pe-acolo, mi-a spus că pân-aici a fost treaba lui, altceva nu mai poate face pentru mine.

Şi iacătă graniţa… Cei doi vameşi moldoveni, nevorbitori de română, care ne cer paşapoartele nu se arată prea interesaţi de conţinutul bagajelor noastre. Şi nici de averile din buzunarele noastre. Totuşi, Mişa, care e, categoric, mai tâmpit decât mi-a părut mie la prima vedere, le arată banii lui, un teanc grosuţ de mărci nemţeşti, ca la vreo trei mii, apreciez eu la o repede ochire. Ce înseamnă să ai încredere în ai tăi, îmi spun admirativ, în sinea mea. Şi mă apuc să cuget că Mişa nu va repeta figura cu arătatul banilor şi la graniţa de vizavi. Şi desigur, nici la graniţa bulgară.

Iar trenul se pune domol în mişcare. Urmează vama românească. În clipa aceea, mi se aprinde un beculeţ: poate că Mişa ştie limba noastră, dar se jenează să mărturisească. Aşa că bag capul pe uşa compartimentului şi-l întreb, pe româneşte:

- Mişa, ce-ar fi să le spun vameşilor noştri că tu ai în buzunar câteva mii de mărci?

Şi-mi reiau locul, afară, aprinzându-mi o ţigare. Până aici, n-am putut s-o fac, fiindcă, de fiecare dată când am încercat, se ivea câte o faţă vigilentă care zbiera “nie kuriti”. Într-adevăr, nu se fumează decât în două cuşete din celălalt capăt al vagonului, ale căror uşi stau deschise, fără ca asta să supere pe cineva. Iar de băut, se bea în disperare, în toate cuşetele. Bineînţeles, numai votcă.

Mişa deschide uşa şi scoate un pachet de Marlboro.

- N-ai un foc? mă întreabă, pe româneşte, cu abia un pic de accent. Dar hai înăuntru, frate, să bem ceva!

Pe scurt, vameşii români şi-au făcut treaba, eu, Mişa şi Nataşa am băut o sticlă de votcă şi ne-am spus bancuri până am golit sticla aceea.

Şi apoi, am dormit pe raftul de jos până la Bucureşti.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2013

Sunday, October 27th, 2013

SOLITARITATE

La cei 36 de ani ai săi, Gianina Cărbunariu este o regizoare şi autoare dramatică destul de cunoscută în Europa. Ba chiar aş zice că are o fişă de activitate (ziceţi-i Sivi dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine) impresionantă.

Ea face parte dintre cei nu mai mult de 5 regizori români invitaţi să pună în scenă şi peste graniţă, în lumea largă. Idem, dintre cei maximum 5 dramaturgi români (hai, poate 6, 7, mai ştii, n-am apucat să-i număr) jucaţi “afară”. Dar nu ştiu cum se face că n-am prea găsit – adică ce “n-am prea”, n-am descoperit absolut nici o cronică sau vreo altă producţie jurnalistică referitoare la activitatea-i multilaterală , semnată de vreun gazetar mai bătrân de 35 de ani. Ci numai de colegii săi de generaţie.

Ăsta nu mai e nici măcar tribalism, tataie. E un fenomen propriu societăţilor animale (turmă, haită etc.), în care tineretul nărăvaş (nonconformist şi energic, adică) este exclus din grupul de obârşie şi obligat să-şi creeze un grup nou, separat. Vreau să zic, o altă gaşcă.

Sau, poate, asta se întâmplă fiindcă bătrânii aceştia, printre care, din pdv Carte de Identitate, mă prenumăr, nu iau cunoştinţă de apariţia unui fenomen decât după dispariţia lui. “Clasicizare”, nu-i aşa, e sinonim cu “marmorificare”. Un scriitor român descria odată, într-un fel de proză Science Fiction, procesul acesta de consacrare în Lumea-care-va-să-vină : i se face omului (viu) o injecţie şi gata, iată-l transformat în monument ! de marmură !

Din fericire, Gianina Cărbunariu e încă departe de un aşa tratament. Teatrul ei e remarcabil de viu. Ba chiar contrastează violent cu peisajul, cu ambianţa umană şi culturală mortăcioasă de prin partea locului.

*

În loc de orice altă prezentare a intenţiilor spectacolului coupé SOLITARITATE (titlu destul de elocvent, la rândul lui, ca să nu necesite explicaţii), voi cita chiar cuvintele autoarei, din caietul-program :

Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală : de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvării cetăţeanului”, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ce ar putea să ne apropie. Discursul politic despre sărăcie (văzută ca o vină a celui incapabil să fie competitiv şi eficient) a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită. Trendurile naţionaliste din ultimii ani sunt efectul cel mai clar al atitudinilor politice discriminatorii care instigă la lipsa de toleranţă şi la găsirea unor ţapi ispăşitori.

Acceptăm, fără a mai pune sub semnul întrebării, noi reguli care ne limitează drepturile de locuitori ai unui oraş. Actorii principali au acaparat întreaga vizibilitate, în timp ce noi rămânem spectatori tăcuţi, în întuneric. Dacă ni se cere părerea e, de cele mai mlte ori, formal. Din ce în ce mai pregnant apare sentimentul că oraşele nu ne mai aparţin nouă, locuitorilor. Se iau decizii în ceea ce priveşte felul în care acestea ar trebui să arate, ignorându-se luările de poziţie, criticile, protestele publice. Cu siguranţă trebuie inventate noi mijloace de presiune eficiente, însă acum trăim un moment de derută totală, care duce la însingurare şi chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă, iar ficţiunile mediatice atât de suprarealiste, încât nu mai reuşim să articulăm coerent un discurs de apărare, de protest. Tocmai acest sentiment de derută, de blocaj am încercat să-l traduc în spectacol. Ceea ce încerc să articulez e tocmai neputinţa de a mai articula.

În realitate, însă, spectacolul ei articulează foarte bine. Are adresă, situaţii comice cât cuprinde, replici acide, tempo. Nici vorbă de existenţialism à la Camus, sau de bufonerie tragică eugenionesciană, provocate de insuficienţa limbajului şi de imposibilitatea comunicării interumane, aşa cum s-ar înţelege, la prima vedere, din finalul Argumentului de mai sus.

Dacă m-ar întreba cineva de ce anume îmi aduce aminte acest spectacol, aş zice : de Brecht.

Ceea ce se întâmplă aici, în cel puţin două dintre “scenele” spectacolului, e teatru politic în deplinul înţeles al cuvântului. Respectiv, în sensul de stânga al acestuia. (De altfel, nici n-am auzit vreodată de vreun “teatru de dreapta”.)

E vorba, aici, despre subiectele de la telejurnal : sărăcie, manipulare, exploatare, primari veroşi şi subalterni slugarnici, mafioţi politici, evaziune fiscală, furie naţionalistă şi misticoidă… transformate în numere de circ. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea greu, diferenţele între ele fiind minime.

Cel mai savuros mi s-a părut scheciul despre înmormântarea marii actriţe Eugenia Ionescu, o componentă a patrimoniului cultural naţional, un tezaur al naţiunii…

Îndărătul figurii distinsei cronicărese dramatice care rosteşte un speech în acea împrejurare se profilează trăsăturile unui sau unor personaje cât se poate de reale şi de actuale. Poanta zguduitoare este că în organizarea tristei ceremonii este amestecat şi securistul căruia, pe timpuri, răposata îi furniza informări despre colegii ei care bârfeau “regimul de democraţie populară”. Iar acesta, aplecat peste sicriu, îi şopteşte : “să ţii legătura cu mine, mă interesează tot ce se întâmplă acolo !”

Despre actorii Gianinei Cărbunariu trebuie spus că sunt o trupă tânără pe deplin rodată, foarte profesionistă. Cei nouă de aici sunt printre puţinii noştri actori cu dicţie. Şi cu asta am spus tot.

—————————————————

O voce (foarte cunoscută) din public —–>

Bună, Dane
Mi-a plăcut punctul tău de vedere.

Nu doar acuitatea şi actualitatea lui, ci şi “…aciditatea” mai mult sau mai puţin subliminală. :)

Numai bine,
vl@d (Rădescu)

un spectacol de GIANINA CĂRBUNARIU

Andu Dumitrescu - decor, light design

Andrei Dinu - costume

Bogdan Burlăcianu - muzică

Florin Fieroiu - coregrafie

cu : FLORIN COŞULEŢ, ALI DEAC, DIANA FUFEZAN,

ADRIAN MATIOCMARIANA MIHUOFELIA POPII,

CRISTINA RAGOS, CIPRIAN SCURTEA, MARIUS TURDEANU

Teatrul Naţional RADU STANCA Sibiu

co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d’Avignon 2014

Spectacol realizat în cadrul Proiectului ORAȘE PE SCENĂ / VILLES EN SCENE, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura

http://tempsreel.nouvelobs.com/culture/20140721.AFP2315/theatre-les-nouveaux-demons-de-la-roumanie-mis-en-scene-a-avignon.html

http://www.tnrs.ro/focus/spectacolul-solitaritate-va-fi-prezentat-la-madrid-si-bruxelles-in-ianuarie-2015

- 1990 -

FESTIVALUL TRILOGIEI

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei ŞerbanJohn Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y compris muzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă în Medeea este o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor (actualul Bucureşti FM), în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de TRILOGIA lui Andrei Serban - Radio Antena Bucurestilor1

Referitor la TRILOGIA lui Andrei Şerban din 1990:

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (I)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 4 iulie 1993

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (VI)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 8 august 1993

Notă: în fragmentul publicat la 08.08.1993, trebuie citit “comuniere” în loc de “comunicare”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

DOAMNA WARREN şi actualitatea dâmboviţeană (la Teatrul Mic)

Sunday, May 12th, 2013

Din motive mai mult decât obiective, n-am fost la premiera cu Profesiunea doamnei Warren. Am văzut spectacolul acesta abia la un an după. Dar, cine ştie? tot răul spre bine, abia a avut timp să se rodeze, mi-am zis. Nu avea revista Teatrul, pe timpuri, o rubrică Reprezentaţia numărul…, tocmai în ideea asta, de a verifica “fiabilitatea şi anduranţa” spectacolului, adică dacă el a crescut, ori s-a dezumflat în răstimpul scurs de la premieră?

Mai întâi, textul. N-am mai văzut un spectacol George Bernard Shaw* de prin anii 70. Numele acesta părea să nu mai spună nimic vreunui regizor contemporan. Asta, deşi a fost al uneia dintre inteligenţele cele mai sclipitoare ale secolului XX, al autorului unor legendare vorbe de duh, demn urmaş al lui Ibsen şi Wilde, la fel de celebru ca şi ei. Şi probabil că, prin teatrul şi gazetăria sa de orientare socialistă, el a fost unul dintre principalii gropari ai ipocriziei atotstăpânitoare în imperiul reginei Victoria (piesa de faţă a fost interzisă în Anglia timp de 32 de ani, nefiind jucată decât după ce autorul ei a luat Nobel-ul pentru literatură). Şi mai ales, el a fost autorul unor comedii bine scrise, din categoria celor care “se joacă singure”, de parcă nici n-ar mai avea nevoie de regizor (hm… acesta să fie motivul indiferenţei maeştrilor contemporani?)

Dar, lăsând gluma deoparte, de ce anume a devenit, brusc, Shaw atât de demodat? Motivele s-au numit Brecht, Artaud, Becket, Eugen Ionescu, ca să vorbim numai de cei foarte mari, care au ocupat, începând cam din 1940, avanscena teatrului universal. Dar mai ales, Artaud şi adepţii săi, care au reuşit să impună ideea regresivă că nonverbalul e mai deştept şi mai capabil decât verbul, decât silogismul (opinie, la drept vorbind, demnă de nişte maimuţe surdomute) – şi astfel, să schimbe pentru totdeauna (?) gusturile, obişnuinţele, orizontul de aşteptare al publicului teatral.

Preferinţă întrutotul explicabilă, pe de altă parte: din moment ce tot ce-am învăţat la şcoală, tot ce-am citit în cărţi şi ziare n-a făcut decât să stârnească incendiile războaielor mondiale, nu cumva ar fi mai bine să renunţăm la toate acestea şi să recurgem la modul de exprimare/comunicare preponderent nonverbal al băştinaşilor de prin Mările Sudului, despre care ne vorbea Antonin Artaud? Cu sensibilitatea, cu tiparele aperceptive aferente?

De altfel, şi unele piese de Eugen Ionescu (Cântăreaţa cheală şi Lecţia) făceau aproximativ acelaşi lucru, arătându-ne dezintegrarea comunicării verbale – adică inter-umane. Şi prin aceasta, sfârşitul Civilizaţiei. Şi al teatrului zis “psihologic”, printre altele.

…Dar să nu divagăm. Debutul regizoral al binecunoscutului Claudiu Istodor este unul caracteristic actorilor care trec în tabăra regizorilor. Bazat, adică, pe o opţiune repertorială …judicioasă, pe un text “de încredere”, cu partituri generoase pentru interpreţi. Excelentă alegere, mai ales când interpreţii sunt cine sunt.

Doamna Warren, cucoana plină de bani care a fost pe timpuri prostituată, iar în prezent e directoarea unei reţele internaţionale de bordeluri de lux, este, în interpretarea Maiei Morgenstern, apariţia vulcanică pe care o ştiu de mult – şi tot mă mai surprinde. Aici, cu pofta de joc (de altfel, comună întregii echipe) – şi cu amplitudinea pur şi simplu a fiinţării pe scândura scenei: scoţând scântei în momentele de maximă tensiune când încearcă să se impună în faţa fiicei sale, sau smiorcăindu-se, atunci când vrea să i se plângă de milă, sau autoironizându-se, în scene de curată joacă, împreună cu toţi partenerii.

Vincent Canby, un critic american, o compara cu Anna Magnani.** Mie-mi aduce aminte şi de Ava Gardner (cea din Noaptea iguanei).

Tot atât de remarcabilă este împrejurarea că, în rolul fiicei sale, studentă capabilă,  visând la independenţa pe care i-ar asigura-o o carieră profesională şi neştiind nimic despre sursa banilor mamei sale care o ţine departe de ea (la Cambridge !), foarte tânăra Ilinca Manolache îi dă o replică neinhibată, la intensitate egală a trăirii şi expresiei, în dialog, ca să zic aşa, pe voci egale.

Dacă Shaw avea vederi deosebit de înaintate pentru vremea sa, militând, în acord cu activistele sufragete, pentru acea societate în care şi o femeie să se poată realiza prin sine însăşi, Ilinca Manolache o aduce instinctiv (şi foarte firesc) pe Vivie Warren a sa la înfăţişarea ataşantă a unei adolescente pure şi dezinvolte din zilele noastre.

În rolul lui Sir George Crofts, domnul bogat din “lumea bună” care e, de fapt, proprietarul  reţelei administrate de doamna Warren, Mihai Dinvale, într-una din zilele sale norocoase, creionează în linii decise, ferme, portretul playboy-ului fezandat, flegmatic, absolut imoral şi lipsit de caracter – dar nu şi de haz.

Celălalt personaj “pozitiv” (adică dificil sub aspect interpretativ), alături de tânăra Vivie, este domnul Praed, care, în interpretarea lui Ion Lupu, ne apare drept un factor de contrast liniştitor: mai există şi oameni cumsecade pe lume, nu numai bătrâni plini de parale, cinici şi libidinoşi…

Cu masca lui de cetăţean nu neapărat turmentat, însă arţăgos şi plin de opinii de dimineaţa până seara, Sorin Medeleni reuşeşte, realmente, să-ţi smulgă un zâmbet la fiecare replică. Reverendul Gardner al său, care, dacă memoria nu-l înşeală, i-a făcut, mai de mult, un copil doamnei Warren, este o apariţie de un comic funambulesc, demn de filmele mute.

Iar Frank Gardner, fiul său, nu ştie că Vivie Warren, moştenitoarea bogată căreia îi face curte, s-ar putea să-i fie soră bună… Tudor Aaron Istodor face din acest personaj un adevărat “fluturaş” monden, superficial şi egoist, descins parcă din piesele lui Wilde.

Scenografia şi costumele semnate de Maria Miu creează o ambianţă adecvată şi funcţională.

E o bucurie pentru spectator – fatalmente, foarte rară – să poată admira un act scenic constând în întruparea “poveştii” unui mare dramaturg de către câteva individualităţi actoriceşti puternice, inconfundabile (în loc să contemple o “viziune” regizorală care nu comunică nimic nimănui, servită de câţiva roboţi fără chip, cum se întâmplă de atâtea ori).

Viziunea regizorală a spectacolului de faţă este una în acord cu cea auctorială. E de-a dreptul reconfortant să descoperi un spectacol din zilele noastre al cărui autor îşi propune să colaboreze cu dramaturgul – şi  nu să-i arate el aceluia, viu sau mort, cine-i şeful aici.

Nelăsându-se intimidat de considerentele despre actualitatea sau inactualitatea textului, Claudiu Istodor, care este şi autorul actualei traduceri funcţionale şi lipsite de asperităţi, realizează un spectacol “updated”. Iar dacă te uiţi la telejurnal, începi să zici ca el, să înţelegi că nici măcar nu exagerează, cu această aducere la zi. ***

Ce, numai Shakespeare e contemporanul nostru? G. B. Shaw ce cusur o avea?

DP

* Uitaţi-vă cum îi zice doamna cronicăreasă de mai jos:

http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2012/06/profesiunea-doamnei-warren-teatrul-mic.html

Ce naiba, pe vremuri, când era secretară P.C.R. la revista Săptămâna (v. Jenică Barbu), care mă “demasca” pe mine, parcă nu era atât de analfabetă… Pentru cine nu ştie: înjurăturile din Săptămâna, organul de presă neoficial al Securităţii, nu erau deloc lipsite de consecinţe. Când îmi voi publica memoriile, am să dau detalii – deşi nu-mi face nici o plăcere.

** http://www.nytimes.com/1992/10/01/movies/review-film-festival-a-spiritual-journey-in-romania-after-the-fall.html

*** http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12826925-sotia-fostului-sef-cabinet-lui-blejnar-codrut-marta-acuzata-proxenetism.htm

https://www.youtube.com/watch?v=Mw5y9xXUXk4

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Vedere de pe strapontină: MUTTER COURAGE la Teatrul Mic

Tuesday, April 16th, 2013

Bertolt Brecht a terminat de scris Mutter Courage în 1939, chiar în zilele când Hitler intra în Polonia. Premiera n-a putut avea loc decât în 1941, la Zürich.

Piesa este inspirată din romanul picaresc – cu titlu cam lung – Trutz Simplex oder die Erzbetrügerin und die Landstörtzerin Courasche (Încăpăţânatul Simplex sau excroaca şi aventuriera Courasche), opera datată 1670 a lui Hans Jakob Christoffel von Grimmelshausen, un romancier satiric, precursor important al prozei germane moderne.

Anna Fierling este o măruntă negustoreasă ambulantă supranumită Mutter Courage, care urmează trupele în marşul lor prin Polonia, pe vremea Războiului de Treizeci de Ani, cu mica ei dugheană pe roţi, de unde soldaţii pot cumpăra băutură, ciorapi şi indispensabili, printre altele. Deşi câştigul e slăbuţ, iar eforturile şi pericolele la care se expune, împreună cu cei trei copii ai ei, sunt foarte mari, marea ei frică este ca războiul să nu se termine, ca să nu rămână cu marfa nevândută.

Şi se mai teme de ceva Mutter Courage: ca băieţii ei să nu fie luaţi la război şi fata să nu păţească ceva. Dar tocmai asta se întâmplă, băieţii sunt ucişi, iar fata, Kattrin cea mută, este violată.

Vedem astfel cum cugetările dezabuzate ale Annei Fierling despre oameni, care sunt aşa cum sunt, despre Dumnezeu, căruia nu-i pasă şi despre războiul care e bun fiindcă-i dă de mâncare primesc replica necruţătoare a Destinului. Viziunea marxistului Brecht era, aici, la fel de fatalistă ca a oricărui locuitor superstiţios de prin fundul Asiei – dar, ce-i drept, nici civilizaţia europeană din Anul Domnului 1939 nu era exagerat de civilizată…

Personajele din jurul Annei sunt cele de care poţi da la tot pasul prin preajma oricărei cazărmi: un plutonier, un preot de campanie, un bucătar, un ofiţer… un spion…

Replicile lor sunt cinice, ironice, argotice, filosofia lor de viaţă e una bănuielnică, temătoare, lipsită de iluzii – ei sunt “copii săraci şi sceptici ai plebei proletare”.

Firea lor e cea a unora pe care viaţa nu-i tratează cu menajamente. Singura revanşă posibilă e ironia.

Pe de o parte, războiul ăsta seamănă leit cu celelalte: dăm foc oraşelor, spintecăm, măcelărim, jefuim şi câteodată, violăm. Însă, pe de altă parte, el se deosebeşte de toate prin aceea că-i un război sfânt”, astfel cugetă unul dintre ei.

Povestea lui Mutter Courage, care speră că se va îmbogăţi de pe urma războiului, era, în momentul când autorul a pus-o pe hârtie, un avertisment lipsit de echivoc adresat germanilor: războiul n-o să vă aducă nimic bun, singurul lucru pe care-l veţi obţine va fi moartea copiilor voştri. Ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat.

Întâiul talent al unui regizor este cel al alcătuirii distribuţiei.

Faptul că, în prezenta montare a lui Victor Ioan Frunză, rolul titular este interpretat de Rodica Negrea îndeplineşte din capul locului o bună parte din ce şi-a propus regizorul să înfăţişeze: o Mutter Courage minionă, toată numai energie nervoasă, înfruntând forţe ostile, întrupate în bărbaţii solizi din jur, cu toţii, mult mai înalţi ca ea. Un raport de forţe patetic în sine, căruia ea îi face faţă aşa cum se şi numeşte personajul său. Cu mult curaj.

Am avut ocazia de a admira şi alte Mutter Courage, în unele puneri în scenă de mai demult: era vorba de interprete ce-şi dădeau ostenelala să pară dure, bărbătoase chiar – şi să emane, vorba ceea, tragicul prin toţi porii. Rodica Negrea realizează, gracil, o apariţie memorabilă limitându-se la afişarea unui rictus de amărăciune, care n-o părăseşte nici în momente calme, nici în cele tensionate şi violente.

Partitura preotului militar jucat de Claudiu Istodor e prevăzută de autor cu o mare doză de ironie tăioasă. Judecăţile picante ale personajului acesta švejkian despre viaţă, despre război, despre lumea asta şi despre cealaltă sunt, propriu-zis, vehemente, în cel mai curat stil de cabaret politic berlinez de până la venirea la putere a lui Hitler. Claudiu Istodor le nuanţează, însă, cu umorul său deja binecunoscut, rezultatul fiind o apariţie de un cinism, aş zice, spumos. Şi, contrar aparenţelor, tonic.

O prezenţă plină de temperament este şi bucătarul aflat mereu în pană de materie primă. Mircea Rusu desenează, cu fineţe şi vigoare în acelaşi timp, un profil dotat cu exact atâta haz cât permite acest rol.

În cel al Kattrinei, fiica mută a “angrosistei” Anna, Ilinca Manolache pune în jocul ei exclusiv mimic o sensibilitate ardentă dublată de o apreciabilă expresivitate corporală.

În rolul unei “logodnice a regimentului” (sau “animatoare”, în termeni contemporani), Andreea Grămoşteanu realizează o apariţie de temperament, de nereţinută vivacitate comică.

Foarte convingător, Avram Birău, în rolul tenebros al spionului (mai la urmă prevăzut şi cu o Cruce de Fier la gât).

Fiecare componentă a acestei puneri în scenă, incitante şi în egală măsură dificile, contribuie la întruparea paradoxalei tragedii brechtiene, care, în loc de prinţi şi eroi, vorbeşte despre lumpeni şi năpăstuiţi ai sorţii şi în care locul corului a fost luat de cupletele de cabaret: de la scenografia de mare forţă sugestivă a Adrianei Grand, care reuşeşte să te transpună în atmosferă cu ajutorul doar al unor inscripţii de tip cazon, făcute cu şablonul, la song-urile cântate – nu prea rău – de Rodica Negrea, Andreea Grămoşteanu, Claudiu Istodor şi Mircea Rusu, pe muzica lui Paul Dessau şi a emulului său actual Tibor Cári.

Este acest spectacol al lui Victor Ioan Frunză “teatrul epic” pe care şi-l imagina autorul piesei ? Nu ştiu. Cert e, însă, că nu e nici contrariul, respectiv teatrul comercial, de consum, de care atâta se temea Brecht. Ci doar teatru, teatru, pur şi simplu, nimic mai mult. Dar, vorba lui Eugen Lovinescu, nici mai puţin.

NB. Generaţii întregi de actori l-au detestat pe Brecht – mai exact, Micul Organon, tratatul său în care a formulat teoria înstrăinării, a distanţării actorului de personajul interpretat (“V-Effekt”). Căci bieţii oameni ajunseseră să nu mai doarmă nopţile, tot chinuindu-se să descopere metoda “antiiluzionistă” prin care s-ar putea dedubla, “distanţându-se”, cam ca nişte ectoplasme absolut corecte din pdv ideologic. Să nu uităm, toate astea se petreceau prin anii ’50-’60 ai secolului trecut, când, după repetiţii, oamenii mai înghiţeau şi nişte ore de “învăţământ politic” şi când rostul teatrului nu mai era să delecteze, umanizându-l prin aceasta pe antropoid, ci să îndoctrineze, robotizându-l.

Însă, cinstit vorbind, faimoasa teorie n-avea nici un corespondent în realitate.

Prin 1973 sau 1975, nu-mi aduc bine aminte, am avut norocul să văd două spectacole superbe de la Berliner Ensemble, teatrul lui Brecht – şi pot spune, cu conştiinţa împăcată, că nu era pic de V-Effekt în ele.

Iar faptul că Brecht s-a lăsat folosit ca figură de proră a propagandei comuniste (şi nu pe gratis, după cum susţin unii comentatori) nu are nici o legătură cu valoarea şi adevărul etern-uman al celor mai bune dintre piesele sale.

Căci, după cum se exprima Radio Erevan, noi nu de aia îl iubim.

Dan Predescu

+

http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Mutter-Courage-si-copii-ei-4036.html

+

http://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-regizorul-victor-ioan-frunza-comisarii-unitertribalizeaza-teatrul-1_518a57a9053c7dd83f7fca43/index.html

+

Mica analfabetă Corina Zorzor crede că Mutter Courage se joacă acum pentru prima oară în România : https://adevarul.ro/cultura/teatru/foto-celebrul-spectacol-mutter-courage-premiera-teatrul-mic-1_517a5b0c053c7dd83f4bb387/index.html

MORALA :

în România

(eu nu-i zic Românica ca mitocanii),

cronicarii teatrali sunt fete culte

TOCA

Wednesday, November 30th, 2011

Dumnezeu să-l odihnească pe Toca,

unul dintre ultimii regizori de teatru români !

http://www.youtube.com/watch?v=xkEpensiLW0

http://www.youtube.com/user/StanPapouash#p/u/9/YKgaJSU6AUg

Foto / Fono / VideoTHEKA: teatru vechi, teatru nou

Friday, June 10th, 2011

FRAŢII KARAMAZOV, după Dostoievski

Regie, Dan Micu. Cu George Constantin, Alexandru Repan, Dragoş Pâslaru.

Teatrul Nottara, Bucureşti, 1982

Manuela Hărăbor, 1990

ADUNAREA FEMEILOR de Aristofan

Regie, Florin Zamfirescu. Academia Luceafărul, Bucureşti, 20.05.1994.

Adriana Trandafir şi Victoria Cociaş, 1975

Ioan Luchian Mihalea & ceva din Song - la un chef, în 1981

Grigore Manolescu (1857-1892) în HAMLET

Afişul unui turneu cu HAMLET la Chişinău, în 1888 - cu Grigore Manolescu în rolul principal

Constantin Nottara (1859-1935) - imagine inedită

Maia Morgenstern în PATUL LUI PROCUST, după Camil Petrescu. Regie, Cătălina Buzoianu.

Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Bucureşti, 1995

*

DE LA MUNTELE SINAI LA MUNTELE LUI VENUS

spectacol eveniment de şi cu Maia Morgenstern şi A.G. Weinberger. Prezentat cu ocazia festivalului naţional de teatru Caragiale, Bucureşti, noiembrie 2007. ©videoclip Dan Predescu 2007

Adina Cartianu, Marcela Motoc, Mihai Bisericanu în PATUL LUI PROCUST după Camil Petrescu. Regie, Cătălina Buzoianu. Teatrul Lucia Sturza Bulandra, Bucureşti, 1995

(revista Privirea nr. 107, 4 februarie 1998, pag. 50)

George Mihăiţă la Gala Recitalurilor - Bacău, 1979

*

REVIZORUL de Gogol

Regie, Horaţiu Mălăele. Teatrul de Comedie Bucureşti, 2006.

Cu George Mihăiţă, Virginia Mirea, Delia Nartea, Ştefan Bănică jr., Valentin Teodosiu ş.a.

Probabil, cel mai bun spectacol românesc al anului 2006,

cu un George Mihăiţă cum nu l-am mai văzut de mult.

©videoclip Dan Predescu 2006

http://www.youtube.com/watch?v=wvTgsEdDfX4

HAENSEL ŞI GRETEL. Teatrul Ion Creangă Bucureşti, 1997

VEDETE PE BANII PĂRINŢILOR

N-AM VRUT SĂ DEBUTEZ LA GRĂMADĂ

…… …………De baştină din Coteana, judeţul Olt, şi absolventă din 1991 a clasei Sanda Manu de la Academia de Teatru şi Film Bucureşti, Cerasela Iosifescu a rezistat tentaţiei de a juca încă din studenţie într-un mare spectacol, în celebra Trilogie a lui Andrei Şerban. Am întrebat-o cum de a lăsat să-i scape această ocazie, pe care mulţi se băteau acum opt ani.

- Andrei Şerban avea nevoie de mulţi oameni într-un personaj colectiv, în cor. Eu n-am vrut să debutez aşa, la grămadă.
- Aţi debutat, imediat după absolvire, la Nottara…
- Da, dar aici, unul dintre primele mele roluri a fost Nora , în piesa lui Ibsen, în regia lui Mircea Cornişteanu. Am mai jucat în “Puricele”,” Avarul”, “Revizorul”, “Laurii domnului Schutz”, “Căsătoria” şi în alte câteva, puse în scenă de Mircea Cornişteanu, Dominic Dembinski, Horaţiu Mălăele şi Gavril Pinte.
- Mi-aţi spus că nu vă place să daţi interviuri.
- Păi, pentru că majoritatea celor care mi le-au cerut nu voiau, de fapt, să stea de vorbă cu mine, ci se ţineau doar după un plan de întrebări făcut dinainte, şi nici nu ştiau nimic despre mine. Am fost invitată, acum doi ani, la o emisiune în direct la Antena 1. L-am întrebat pe prezentator, care mi se părea cam pe dinafara subiectului, în ce spectacole m-a văzut. Omul a început să se bâlbâie, n-a mai ştiut cum să schimbe vorba… Mie mi se pare normal să ştii cu cine stai de vorbă. Altfel, discutăm ca să ne auzim vorbind.
- Cum staţi cu banii?
- Despre salariu n-am ce să vă spun, că ştiţi şi dumneavoastră. Evident că trebuie să-ţi scoţi banii şi din altceva, reclame, un pic de televiziune, sau mai ştiu eu ce. Mai recurg şi la părinţii mei, din când în când. Dar acum repet “pe contract”, într-un spectacol pus de Mihai Manolescu pentru teatrul George Ciprian din Buzău. E vorba de “Cârtiţa”, un text de Tudor Popescu în premieră absolută şi joc alături de Tamara Buciuceanu şi de Cornel Vulpe, printre alţii.
- La cât se ridică onorariul?
- Nu pot să vă spun, e confidenţial. Nu e foarte mult peste leafă, dar, în condiţiile actuale, e bine.

SUNTEM NIŞTE HANDICAPAŢI

……Clara Vodă este o altă tânără actriţă de la Nottara. A absolvit ATF Bucureşti, clasa Gelu Colceag, în 1993. A jucat, printre altele, în Avarul, Puricele, O noapte furtunoasă (regie, Dan Micu) şi Maria Callas(în regia lui Radu Gabrea).
- Am intrat la IATC în 1989. Pe atunci, aşa se numea – Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Eram trei sute de candidate pe patru locuri, era o concurenţă monstruoasă…
- Acelea erau dificultăţile de atunci. Care sunt cele din prezent?
- Cea mai mare e lipsa de regizori. Sunt fericită că repet, acum, cu Alexandru Darie, în “Viforul” de Delavrancea, la noi, la Nottara. Puţini au şansa să lucreze cu un regizor bun. Şi mai e şi problema banilor, despre care se vorbeşte atâta că ne-am şi plictisit să o mai pomenim. Filme nu se fac… e foarte greu şi să te afirmi, dar şi să te descurci, pur şi simplu. Sunt foarte mulţi actori tineri care se gândesc să se reprofileze. Cred că nu numai mie mi se întâmplă să simt aşa, ci întregii mele generaţii. Suntem nişe handicapaţi. Facem, în curând, treizeci de ani şi nu putem sta pe picioarele noastre. Dacă n-ar fi părinţii…
- Profesia dumneavoastră este una concurenţială în cel mai înalt grad…
- Dacă am lucra pe contract, altfel s-ar pune problema. Mai bine înfrunţi riscul de a nu reuşi să-ţi găseşti un angajament, decât să fii un soi de funcţionar plătit mizerabil, la un teatru lipsit de activitate. Din fericire, la Nottara se lucrează. Nici nu ştiţi ce fericită sunt că pot lucra cu Alexandru Darie.

VA AJUNGE VÂNZĂTOAREA VEDETĂ ?

……Dacă regele Carol I era de părere că România nu de talente duce lipsă, ci de caractere, noi ar trebui să constatăm că talente (teatrale, în cazul de faţă) avem, dar nu se găsesc banii cu care să le plătim cum ar merita.
În Bucureşti, oraşul cu mult mai multe maşini de lux decât majoritatea oraşelor de aceeaşi mărime din Vest, două actriţe norocoase, care au reuşit în carieră, declară cu sinceritate că nu s-ar descurca dacă n-ar putea să conteze şi pe banii părinţilor lor. Ce ar putea să ne spună colegii lor mai puţin talentaţi, ori mai puţin norocoşi (dar necesari şi ei, la urma urmei)?
Până în 1989, absolvenţii actori ai IATC-ului, în număr de vreo zece pe an, puteau fi oarecum liniştiţi, cel puţin în privinţa locului de muncă, a existenţei salariului pe care urmau să-l primească. Între timp, sistemul comunist al repartizătii în producţie a dispărut, dar, în schimb, numărul absolvenţilor a crescut la câteva sute anual, dificultăţile începutului lor de drum ridicându-se astfel la pătrat. În câţiva ani, a devenit un fapt obişnuit ceea ce, înainte, constituia un accident – şi anume, absolventul cu studii superioare artistice – omul hipercalificat – şomer, sau lucrând în domenii străine calificării lui.
Să reprezinte, oare, acest fenomen o selecţie naturală, care-i scoate la suprafaţă doar pe cei mai buni? Coliziunea dintre vise şi realitate (aceasta din urmă fiind, precum se ştie, mai dură…) dă naştere la tot felul de ciudăţenii, printre care, de exemplu, cea a actriţei angajate ca secretară la o firmă din comerţul cu insecticide nici măcar nu e cea mai rea.
Încă nu ne-am obişnuit cu algoritmul, ca să zic aşa, unei supra-oferte de competenţă profesională în condiţiile unor debuşeuri, fatalmente, limitate. Poate că, dacă ne-am afla în SUA, nu ne-ar impresiona rata foarte ridicată a şomajului, sau a şomajului tehnic, în rândul câtorva mii de oameni de teatru, care pot fi caloriferişti sau vânzătoare şi, în acelaşi timp, pot spera să pună mâna pe un rol bun într-un spectacol de succes, care le va rezolva, cel puţin temporar, problema subzistenţei.
După cum ne putem da seama din ce spun tinerele vedete, la noi, problema nu se pune aşa: poţi ajunge la succes, dar asta nu înseamnă neapărat că banii părinţilor nu-ţi vor mai fi necesari.
Cu alte cuvinte, poţi ajunge din vânzătoare vedetă – dar, vorba miliţianului, la ce-ţi va folosi?

Dan Predescu (PRIVIREA nr. 138, 9 septembrie 1998, pag. 48-49)

Marcel Iureş în RICHARD AL II-LEA de Shakespeare. Regie, Mihai Măniuţiu, 1998

Silvia Codreanu în AMALIA RESPIRĂ ADÂNC de Adina Nelega. La Scena, 2008

I.A.T.C. Gaby Vlad, 1976

*

O ZI DIN VIAŢA LUI NICOLAE CEAUŞESCU de Theodor Denis Dinulescu

Muzica, Nicu Alifantis. Adaptare + regie, Alexandru Tocilescu.

Teatrul Mic Bucureşti, 2006. ©videoclip THEKA Bucureşti

http://www.youtube.com/watch?v=xkEpensiLW0

*

ELIZAVETA BAM de Daniil Harms

Regie, Alexandru Tocilescu. Scenografie, Dragoş Buhagiar.

Cu Crina Mureşan, Mihai Constantin, Virginia Mirea, Vlad Ivanov, Şerban Cellea, Irina Petrescu

Teatrul Lucia Sturza Bulandra Bucureşti, 2006

©videoclip THEKA Bucureşti

http://www.youtube.com/watch?v=YKgaJSU6AUg

*

AZILUL DE NOAPTE de Maxim Gorki

Regie, Cristian Juncu. Cu Ada Simionică, Radu Gabriel, Constantin Cojocaru, Alexandru Pandele, Raluca Zamfirescu, Adrian Ancuţa, Andi Vasluianu, Tudor Smoleanu, Oxana Moravec, Nadiana Sălăgean, Roxana Ivanciu, Cristina Moldoveanu, Gheorghe Ifrim, Marian Despina ş.a. Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti. Spectacol prezentat în festivalul naţional de teatru Caragiale, Bucureşti, noiembrie 2007.
©videoclip THEKA Bucureşti, 2007 (pretheka2@hotmail.com)

http://www.youtube.com/watch?v=6qzwUaUEzsw

*

un prieten al acestui blog:

Ovidiu Baron aka UNŞPE

http://ocarteofraza.unspe.com/