Archive for September, 2020

FARAONICE

Thursday, September 24th, 2020

Operaţiunea Ştergerea Memoriei

Bibliotecile se desființează. La cele rămase, începând cu Biblioteca Națională, colecțiile de ziare și reviste de până în anul 1993 nu mai sunt accesibile publicului – nu știu dacă nu și cărțile.

Un actor intrat în politică se laudă ca ar fi înființat zilele trecute un teatru care există bine mersi de treizeci de ani.

Starostele breslei – cea din care am refuzat să fac parte, deși am fost invitat în câteva rânduri – zice că Teatrul Național București avea mare nevoie de recenta sa renovare, din motive de ordin antiseismic. Asta, deși a fost construit pe niște specificații de buncăr antinuclear.

Aşa procedau şi faraonii: când ajungeau pe tronul Egiptului, puneau muncitorii să distrugă cu ciocanele mutrele precedenţilor sculptate-n piatră.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

Acum 40-50 de ani, titlul ăsta devenise cel mai plictisitor clișeu din presa noastră culturală sau rurală. Era în gura tutulor culţilor.

”Loc comun” se numește acela pe care fac pipi toate potăile.

PS. În ce mă priveşte, l-am considerat pe autor, încă din prima clipă, un Ionel Teodoreanu argotic. Şi cam atât.

Ne salutam, ori de câte ori ne întâlneam pe stradă. Ne ştiam din vedere, de la Grădiniţa şi uneori, mai rar, de la Lido.

*

Acum vreo două luni am aflat de moartea unei actriţe de la teatrul de unde am fost dat afară în 1983. Care s-a aflat, în ultimii 34-35 de ani, în Canada.

Mi se pare simpatic şi până la urmă chiar senzaţional că ea a fost una din cei cinci membri ai Comitetului Oamenilor Muncii de acolo care şi-au pus semnătura pe hotărârea de “desfacere” a contractului meu de muncă – dovedită nelegală printr-o sentinţă judiciară, la doi ani după aceea.

Un alt membru al acelui C.O.M. a fost un actor fugit, tot așa, în Occident înainte de 1989.

Aşadar, cozile de topor care au dus la îndeplinire ordinele Partidului, în cazul cu pricina, de înlăturare a mea din viaţa socială, s-au dovedit a fi nişte “duşmani ai orânduirii socialiste” la fel de mari, sau mai mari ca mine.

Pentru mine, hârtia semnată de cele şase lepre susmenţionate (şase, că li se mai adăuga şi directorul teatrului) a însemnat doi ani şi o lună de şomaj – şi cine nu ştie cum arăta şomajul pe vremea lui Ceaşcă să mă întrebe pe mine.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

Niște unii care n-au avut loc aici (din motive diferite, ba chiar diametral opuse, în unele cazuri):

Enescu, Brâncuși, Henry Coandă, ing. Gogu Constantinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, pictorul Adrian Ghenie, Ion Rațiu, poetul Paul Celan, pictorul Victor Brauner, dr. Constantin Levaditi, dr. Emil Palade, Herta Müller, Constantin Virgil Gheorghiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Tristan Tzara, poetul Gherasim Luca, Elvira Popesco, Petru Dumitriu, regizorul Jean Negulesco, regizorul Michael Curtiz (Mihaly Kertesz), Johnny Weissmüller, regizorul David Esrig, criticul Ion Negoițescu, criticul Ov. S. Crohmălniceanu …

*

Obiceiul meu intrat în reflex: când deschid o gazetă culturală, mă reped la pagina de teatru. Că de, am fost și eu cronicar la viețile mele, acum vreo mie de ani. În ultima vreme (fără mare legătură cu epizootia, că vremea asta ține de ani de zile), sufletu’ cronici. Doar pomelnice și pomeniri. Că Cutare dădu colțul acum douăzeci de ani, că Cutărache, acum doi ani și-o lună și Doamne, ce-am mai băut cu el la Grădinița și la Turist, în Romană…

Chestia asta-mi aduce automat în minte bancul acela tendențios, cu cea mai potrivită nevastă: cică la douăzeci de ani ia-ți o spanioloaică toridă, la patruzeci, o franțuzoaică versată… iar la șaizeci, ia-ți, domle, una de-a noastră… că fac româncele niște parastase…

*

În 1976, când eram student, am fost într-o tabără la Sângiorz-Băi. Natură splendidă, mâncare pe sponci la cantină… dar eram studenți, de! Iar în prima zi de tabără, a venit unul de la județeana de partid să ne țină un discurs de bun venit, cum se obișnuia pe atunci. Și ne-a tot povestit cam o oră despre Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Tovarășul Nicolae Ceașcă. Apoi, despre realizările județului. După cum a reieșit, acestea erau una singură: în comuna Sângiorz-Băi locuia femeia cu cei mai mulți copii din țară. Campioana aceasta zootehnică avea 21 în stare de funcționare. Cu ocazia aceea, am priceput că existau și în Ardeal locuri bătute de Dumnezeu.

Iar primarul sângiorzan de acum, cu tronul său mai somptuos ca al lui Ștefan cel Mare și cu textele lui de șăf necontestat, debitate la televizor, e încă o dovadă în sensul acesta.

*

Zilele trecute, am primit mail-ul de mai jos de la o corespondentă de-a mea, care se muncește de ani de zile să mă convingă să renunț la postările mele necorespunzătoare de pe internet, pe motiv că viața nu-i așa cum o văd eu.

”Ce este HIPERCAPNIA sau HIPERCARBIA?
(Vă rog să citiți cu mare atenție)
Oameni buni, vi se spune că trebuie să purtati mască. Ceea ce nu vi se spune însă este ce efecte secundare are asupra organismui uman purtarea măştii pentru timp indelungat.
Unul dintre efectele secundare imediate este CREŞTEREA CANTITĂȚII DE DIOXID DE CARBON din sânge, căci, datorită măştii pe față, nu veți mai respira un aer bogat în OXIGEN, ci un aer bogat în DIOXID DE CARBON. Cu alte cuvinte, veți trage în piept ceea ce veți expira în interiorul măştii.
Practic, sunteti obligati prin lege să vă otrăviți cu DIOXID DE CARBON …”

Aș vrea să-i transmit doamnei binevoitoare (beneficiare a unei indemnizații lunare de cca 1000 Euro din partea UNITER), care-mi tot dă sfaturi de-astea, că am făcut o armată așa cum scrie la carte, în timpul căreia am alergat și m-am târât prin zăpadă și noroi, cu masca de gaze pe bot, măcar vreo 10-15 kilometri, dacă nu 20. Așa că eu sunt gata otrăvit - și probabil, am decedat de mult. Deci sunt slabe șanse ca masca aia de cârpă să mă mai extermine.

*

Numărul zilnic al morților de Covid are bunul simț să nu treacă de 50. Iată ce înseamnă un număr bine educat.

*

Subiect arzător la ordinea zilei, la toate televiziunile noastre deștepte și oneste: tot mai mulți tineri plecați din țară se întorc ca să locuiască cu părinții lor! Se strâng legăturile de familie! Păi, cred și eu că se întorc. Ei sunt șomeri, iar babacilor li se măresc pensiile cu 40%. Că prețurile au să crească cu 80% nu pomenește nimeni. Lasă-i să aibă o surpriză plăcută când și-or da seama de asta.

*

CUM ARATĂ UN ȘMEN ȘTIINȚIFIC

1. Îi obligi p-ăștia să crească pensiile cu 40% și lași țeara în faliment.
2. Câștigi alegerile.
3. A doua zi după alegeri, anulezi toate măririle de pensii și salarii făcute cu două luni mai înainte.


ȘI SALVEZI ȚARA DE LA FALIMENT!


SIMPLU ȘI EFICIENT!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Alexandra Ares

Thursday, September 24th, 2020

Amazon.com, cel mai mare vanzator online de carte din lume, si am trecut de prima selectie de a 10, 000 de romane la 1000, deci practic am intrat in top 10%. Selectia continua.

http://www.manhattanchronicles.com/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

VA CURGE SÂNGE cronică acută

Sunday, September 20th, 2020

Destinul lui Radu Tudoran (1910-1992) a fost şi încă este unul paradoxal. Autorul român cel mai tipărit, tirajele lui din vremea comunismului totalizând cam un milion și jumătate de exemplare (!), era şi rămâne cel mai anonim romancier român. Voluminoasa Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (1526 pag. format A4) abia îi notează numele de două ori în nişte pomelnice, fără comentarii. Abia dai de el în câteva articole de gazetă (uite că de data asta e bună şi Wikipedia la ceva).

În proza noastră postbelică, în general necomestibilă, Toate pânzele sus! făcea figură şocant de aparte. Nu fiindcă era literatură populară, ci fiindcă era literatură pur şi simplu, “roman-roman”, cum i-a zis Crohmălniceanu. Nu era despre pătimirile şi măreţia grangurilor din PCR (Grigore Zanc etc.), sau a supușilor și soldăţeilor de rând ai aceluiaşi Partid (Ivasiuc, Buzura, Breban etc. etc.), nu era şovin  (Lăncrănjan) și coprofag precum cele mai multe dintre romanele românești din epocă – era doar bine scris, cu poftă, cu participare, cu suflet de adevărat povestitor. Cu talentul care nu le-a fost dat prea multora dintre colegii săi de breaslă de pe aici. Nu-i de mirare că l-au marginalizat. La urma urmei, generalul Pleșiță nu se pricepea la literatură, dar era sfătuit, telefonic, de un mare scriitor.

(Am deschis măreața istorie literară a lui Manolescu și am parcurs în viteză lista celor 20 de  romancieri din secțiunea Contemporanii 1948-2000/Proza/Romanul. Îi citisem pe toți, dacă nu integralmente, cel puțin cărțile lor cele mai importante. Și așa, à vol d’oiseau, am avut deodată senzația izbitoare că aproape toți, cu excepția a numai doi, Mircea Horia Simionescu și Radu Cosașu, se disting printr-o unică trăsătură comună: lipsa categorică, totală, absolută a umorului. Și atunci am înțeles de ce mi se pare necomestibilă literatura aceasta, la fel de încruntată și atunci când trăgea limbi partidului comunist și atunci când vorbea, foarte pe ocolite, despre nenorocirile provocate de el.)

Printre altele, Radu Tudoran e autorul unui roman numit Flăcările, a cărui acțiune este plasată pe Valea Prahovei, unde s-a înregistrat cel mai mare incendiu de sondă din istoria României, soldat cu numeroase pierderi de vieți din rândul petroliștilor și pompierilor. Incendiul de sondă de la Moreni, care constituie ”axul” narativ al cărții lui Tudoran, a durat 28 de luni, în perioada 1929-1931.

Flăcările a apărut în 1945 și a avut parte, de-a lungul timpului, de 6 ediții românești.

Mi-am adus aminte de el văzând, zilele trecute, There Will Be Blood, filmul american cu exact același subiect, cu care celebrul Daniel Day-Lewis a luat Oscar-ul pentru rol principal în 2007. Cum de niciunul dintre cineaștii noștri n-a observat că romanul lui Radu Tudoran era atât de cinematografic? am stat și m-am întrebat încă de la prima secvență a filmului ce-l vedeam. Căci Flăcările seamănă teribil cu Oil!, romanul lui Upton Sinclair publicat în 1926 și ecranizat în prezenta creație a regizorului Paul Thomas Anderson.

Să fi fost romanul lui Tudoran o pastișă a cărții lui Sinclair? Nici vorbă. Asta, deși ambele împărtășesc o aceeași directețe narativă, o aceeași manieră brutală, realist-reportericească de prezentare a lucrurilor – și vorbesc despre, în fond, același lucru: nașterea modernității, a contemporaneității, undeva, pe coclauri neumblate. Adică, prin niște pustietăți ale Americii de la începutul secolului XX – și respectiv, pe Valea Prahovei, într-un cătun neștiut de nimeni, odată cu începerea exploatării petrolului. Și amândouă au drept personaj principal câte un ins – păstrând proporțiile – îmbogățit din petrol. Cu mici diferențe, desigur: americanul, un selfmade man tenace, dur și cinic, chiar ucigaș la un moment dat, ajunge stăpânul unui concern petrolier imens, în vreme ce românul este doar redevențiar.

Acesta fiind un anume Chivu, un țăran din zonă care și-a concesionat pământul (nu prea mult, de altfel) unei companii petroliere americane stabilite pe Valea Prahovei. Și care, acum, trăiește din banii – foarte mulți, din punctul lui de vedere – încasați ca redevență pentru exploatarea acestuia. Trăsătura comună a celor două personaje principale este rapacitatea, colorată cu mitocănie, în cazul ambelor, care le face la fel de memorabile, atât pentru cititor, cât și pentru spectator.

Trăsătura comună a celor doi scriitori? Amândoi, autori de mare succes editorial, au opinat, cum se spune, ”contra vântului”.

Upton Siclair fiind socialist (chiar comunist i-au zis unii) în America lui John Edgar Hoover, iar Radu Tudoran, fiind pus la index fiindcă ar fi publicat, prin 1945, un articol antisovietic. Și ”indexat” a rămas chiar și după ce țara nu mai era de mult prosovietică.

Cu simpatiile confraților nu-i de joacă.

https://www.printrecarti.ro/18460-radu-tudoran-flacarile.html
https://en.wikipedia.org/wiki/There_Will_Be_Blood

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (87)

Saturday, September 12th, 2020

Dilema veche, despre laptopurile

serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940

și depanatorii lor

*

August 2017:

A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?

*

COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.

*

Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.

*

În gara Oradea e loc pentru toată lumea.

*

Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.

*

Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!

*

Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.

*

Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.

*

Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.

“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.

*

Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.

*

2015:

Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…

Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !

De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?

*

WWII
pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor

poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs

*

“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.

*

Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

*

“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”

TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov

*

În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.

Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.

Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.

- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.

Nu vă mai spun ce încântat a fost.

*

11.09.2020:

Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.

Sună cunoscut?

“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.

*

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.

Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com