Archive for October, 2014

LES FILMS DE CANNES À BUCAREST

Friday, October 24th, 2014

FOXCATCHER

Filmul semnat de americanul Bennett Miller, care a luat premiul pentru regie la ediţia 2014 a festivalului de la Cannes, prezintă interes din motive ce n-au prea mult de-a face cu arta ori meşteşugul regizoral.

El este relatarea/reconstituirea fidelă a unui fapt divers care, la vremea lui, a ţinut mult timp pagina întâi a ziarelor: în ziua de 26 ianuarie 1996, John Éleuthère Du Pont, co-proprietar al giganticului concern cu acelaşi nume (armament, industrie chimică etc. etc.), l-a împuşcat mortal pe Dave Schultz, campion olimpic şi mondial la lupte libere, găzduit pe proprietatea sa de 3,2 kmp din Delaware, USA.

Cel care părea doar un excentric bogătaş homosexual s-a dovedit în cele din urmă a fi fost un psihopat periculos. Diagnosticul de schizofrenie paranoidă care i s-a pus după arestare l-a scăpat, probabil, de pedeapsa capitală.

Adevăratul J. E. Du Pont, mort în detenţie, la 72 de ani, în 2010, este reînviat în acest film cu o fidelitate mecanică gen Musée Grévin. Punctul forte al prezentei montări este meticulozitatea reconstituirii, începând de la mască, de la aspectul fizic al interpreţilor (Steve Carell, Channing Tatum, Mark Ruffalo), care seamănă incredibil cu modelele lor din realitate.

Restul, adică interioritatea personajelor, resorturile psihice care le fac să se manifeste aşa cum vedem pe ecran, e de o perfectă banalitate şi previzibilitate. Ai senzaţia că vei afla mai multe despre multimiliardarul condamnat pe viaţă şi despre sportivii sponsorizaţi şi antrenaţi de el (căci omul avea şi ambiţia de a se împăuna cu medalii olimpice, dacă nu ca titular, atunci măcar ca antrenor) din manualul de psihiatrie. Sau că personajele sunt simple portrete-robot realizate conştiincios din dispoziţia unui procuror.

La fel ca în cazul celei mai comune, mai banale ştiri de presă, nucleul faptic în sine prezintă un mai mare interes, e mai relevant decât ipostazierea lui, zis artistică, de aici.

După cum se vede, mai nou, Cannes-ul premiază producţii gen Discovery, Animal Planet ori National Geographic TV. Aşa aş fi zis dacă nu mi-ar fi trecut prin minte, în ultima clipă, că, de fapt, regizorul acesta poate a vrut să transmită un mesaj prin intermediul reconstituirii sale anoste. Poate a vrut să ne spună că o ţară unde un grangure de mărimea asta poate intra în puşcărie şi rămâne acolo pe veci nu e o ţară oarecare – ci una cu adevărate, serioase principii morale.

Mai ştii?


http://en.wikipedia.org/wiki/Du_Pont_family
http://murderpedia.org/male.D/d/dupont-john-photos.htm

http://freestampmagazine.com/2014/04/24/auction-classic-british-guiana-collection/

http://www.dupont.ro/

LEVIATAN

Încercările de decriptare a acestui film lung şi trist au fost interesante. Pe mine aş zice chiar că m-au făcut să zâmbesc. De pildă, o conaţională a regizorului amintea de pasajele din Vechiul Testament unde se întâlneşte numele Leviatan; în vreme ce un comentator anglosaxon se referea la Leviathan de Thomas Hobbes, titlu obligatoriu în memoria culturală a oricărui om educat (a oricărui absolvent de liceu umanist, era să zic, dar a fost aproape să-mi muşc limba, gândindu-mă la starea învăţământului actual, de la noi – şi nu numai de la noi…) Mde, fiecare cu ce-a avut la îndemână, în bagajul său, fiecare cu ce-a citit şi a învăţat la şcoală…

Cât or fi ruşii de bisericoşi, dar în filmul lui Andrei Zviaghinţev e vorba în primul şi în primul rând despre Leviathanul filosofiei politice iluministe, adică despre Stat. Despre statul autoritarist al lui Putin, contemplat de la nivelul a ceea ce se cheamă „administraţie publică locală”, adică al Mafiei, cu uneltele sale seculare (gorilele, trupele de şoc) şi spirituale (clerul).

Contrar aparenţelor, faptele – descrise de-a dreptul gazetăreşte aici – nu se petrec la Bacău şi nici la Focşani, ci undeva în nordul Rusiei, într-o pustietate pitorescă de pe ţărmul Oceanului Îngheţat de Nord, cu balene trecând agale în larg şi cu un impresionant schelet de balenă pe plajă.

Baronul local, primarul beţiv şi brutal din îndepărtata localitate arctică (Roman Madianov), a pus ochii pe casa şi gospodăria unui oarecare Kolea (Aleksei Serebreakov), amplasate cum nu se poate mai convenabil pentru o investiţie turistică. S-ar putea face ceva absolut profitabil în locul acela dăruit cu o vedere superbă asupra mării, îşi zice el – şi procedează în consecinţă. Cu ajutorul unor tertipuri legale dintre cele mai simple şi uzitate (nu numai în Rusia), cel vizat rămâne fără casă şi cu datorii la Fisc de câteva milioane de ruble.

Odată ajunşi aici, dăm, în fine, şi de celălalt Leviathan, cel din Cartea lui Iov. În scurt timp, peste Kolea, victima mânăriilor, un mecanic auto tânăr, prezentabil, căruia s-ar zice că nimic nu-i lipseşte, se abat toate nenorocirile: îşi pierde tot avutul, îşi pierde nevasta (Elena Liadova), care-l înşeală cu avocatul (Vladimir Vdovicenkov) venit de la Moscova să-l apere, de altfel, fost coleg de armată cu el. Apoi, ea se sinucide, Kolea e acuzat de uciderea ei – şi în cele din urmă, condamnat. Toate astea, pe fond profund alcoolic, ca să zic aşa – incredibil câtă votcă se bea în acest film.

Intriga aceasta stufoasă (ziceţi-i „complexă” dacă aşa vă sună mai bine) a luat, acum câteva luni, premiul pentru scenariu la Cannes. Asta, fiindcă, fără îndoială, vădeşte calităţi prozastice. Întrepătrunderea celor două poveşti, a celor două planuri narative, a familiei lui Kolea şi a Puterii, respectiv a primarului corupt până-n măduva oaselor, şantajabil şi şantajat, dar indestructibil, cu toţi colaboratorii şi supuşii săi, şeful poliţiei, preşedinta tribunalului local, mardeiaşii, preoţii, este, însă, asezonată cu vreo trei discursuri interminabile, care lungesc filmul cu câteva minute bune, să nu zic un sfert de oră. Ce-i drept, ele rimează într-un mod nostim: cele două sentinţe citite în pas alergător de judecătoare în sala tribunalului şi predica rostită la slujba duminicală de duhovnicul suspus al primarului mafiot în faţa unor enoriaşi care pleacă, apoi, in corpore de la biserică, într-o lungă coloană de 4×4 scumpe. Privite în simpla lor înşiruire, necomentată, ele au oarece haz, unul cam deprimant, ce-i drept. Dar, pe de altă parte, eu zic că am fi priceput despre ce-i vorba chiar dacă n-ar fi fost atât de lungi.

Ceea ce mai frapează, încă, este castingul. Maniheismul distribuţiei este absolut. Cele trei personaje din tabăra perdantă, cele care sunt chinuite, suferă şi mor, sunt extrem de prezentabile, iar celelalte, împilatorii lor, de o urâţenie fizică frapantă. De parcă pe unii i-a pictat Rafael, iar pe ceilalţi, Hieronymus Bosch.

În rest, un personaj deloc neglijabil e aici peisajul, splendid în austeritatea sa nepământeană.

http://www.palacefilms.com.au/leviathan/

THE SEARCH

Filmul lui Hazanavicius spune povestea unui băiat cecen de nouă ani care, în 1999, şi-a văzut părinţii omorâţi de armata rusă şi, de teamă că el şi fratele său în vârstă de câteva luni vor avea aceeaşi soartă, pleacă în pribegie. După ce îşi abandonează frăţiorul pe pragul unei case de ţară în care aude vorbindu-se în limba cecenă, el bate drumurile ţării sale distruse, împreună cu mulţimile de refugiaţi, în căutarea unui adăpost. Sau, mai degrabă, oriunde, dar cât mai departe de uniformele ruseşti. Când le vede, o rupe instinctiv la fugă. El nu mai ştie nimic de sora lor mai mare, dispărută şi ea, în haosul şi nebunia generală a războiului.

În cele din urmă, copiii sunt recuperaţi de către oamenii misiunilor umanitare ale Uniunii Europene. Una dintre aceştia este tânăra Carole (Bérénice Bejo), care îl îndrăgeşte pe micul orfan rătăcitor, îl adăposteşte în apartamentul ei şi e hotărâtă să îl adopte. Printr-o fericită întorsătură a sorţii, din categoria celor care sunt incredibile, neverosimile, dar se mai întâmplă, în final, sora mai mare (Zukhra Duishvili) dă de urma fraţilor ei şi astfel, familia, câtă mai e, se vede reunită.

Filmat, în mare parte, în Georgia, actualul The Search preia fidel trama filmului cu exact acelaşi titlu al lui Fred Zinemann, din 1948, în care era vorba despre un copil ceh supravieţuitor al Auschwitz-ului (detalii, la http://www.cinemarx.ro/filme/The-Search-The-Search-38285.html).

Pilonii de rezistenţă ai peliculei sunt interpreţii – şi de partea cealaltă, în contrast şocant cu aceştia, atmosfera, mediul, peisajul, respectiv imaginile care par a proveni din înregistrări autentice de pe front. (Nu-mi pot închipui cum a ajuns Hazanavicius să filmeze din imediata apropiere, de la doi-trei metri, coloanele de tancuri şi blindate ruseşti.)

Cât despre interpreţi, cel mai ataşant, desigur, este Abdul-Khalim Mamutsiev, băieţelul despre care nu ştim dacă nu cumva reproduce un fragment din propria-i biografie. Prezenţa şi interpretarea lui se află, aici, la nivelul lui Jackie Coogan în Puştiul, celebrul film al lui Chaplin (http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/e/ea/Chaplin_The_Kid_edit.jpg).

Ceea ce bănuiesc că ar fi în plus faţă de filmul din 1948, pe care regret că nu l-am văzut, este vizavi-ul: povestea spusă din partea cealaltă a oglinzii. Adică, văzută prin ochii şi prin intermdiul lui Kolea (Maksim Emelianov), soldatul rus care a luat parte la uciderea părinţilor celor trei copii şi a filmat-o cu o videocameră Hi8. Kolea, liceanul de 19 ani săltat de miliţie de pe stradă fiindcă e găsit cu marijuana în buzunar, înrolat drept pedeapsă în armată şi trimis pe frontul din Cecenia, se „căleşte” cu ajutorul bătăilor crunte încasate de la superiori şi colegi cu vechime, al drogurilor şi băuturii, transformându-se într-un soldat model. Adică unul care omoară civili şi, dacă simte vreo nelinişte cu ocazia asta, e îmbărbătat de colegii săi, care-i spun că toţi cecenii sunt terorişti.

Filmul lui Michel Hazanavicius (a cărui familie provine din spaţiul ex-sovietic) este, s-ar zice, un remake în răspăr, o imitaţie polemică. El ne spune, într-un mod cât se poate de transparent, că lucrurile care se întâmplau, în Germania nazistă şi la care se referea Zinemann, se întâmplă şi astăzi, când nu mai există nazism. Dar ceva, de existat, există. Asta-i clar.

http://www.zimbio.com/pictures/YyxY77JO7YS/Search+Photo+Call+Cannes/t_E0PubQxHN/Berenice+Bejo

http://www.agerpres.ro/cultura/2014/10/25/festivalul-les-films-de-cannes-a-bucarest-deschis-cu-proiectia-filmului-the-search-in-prezenta-regizorului-11-37-15

http://www.filmedefestival.ro/2014/program-2/

&

UN ECOU:

Stimate domnule Predescu,

.   .   .   .   .   .   .

Vă citesc cu mare plăcere articolele, de fapt eseurile, chiar dacă nu am postat niciun comentariu. Acum, însă, m-a impresionat similitudinea faptelor descrise în comentariile asupra filmelor prezentate la Cannes şi subiectul, ca să zic aşa, “halucinant”, în trend cu titlurile unor ziare de scandal, al unei cărţi pe care am descoperit-o şi pe care o lecturez, aş zice, cu mare atenţie, că plăcere n-aş putea spune.

Cartea se numeşte RUSIA LUI PUTIN de Anna Politkovskaia, apărută la editura Meditaţii, Bucureşti, în 2008. Vremurile nu se schimbă…

În aşteptarea noutăţilor de la Ciocu’mic,

Să auzim numai de bine,

Olga Badea

6 noiembrie 2014

&

EPILOG :

http://touch.latimes.com/#section/-1/article/p2p-82514476/ ,

http://www.reuters.com/article/2015/01/16/us-russia-leviathan-idUSKBN0KP1JC20150116

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2014

Friday, October 24th, 2014

VIAŢA-I MAI FRUMOASĂ DUPĂ CE MORI

Regizor şi scriitor cu o carieră, fără nici o exagerare, impresionantă, creator al unor spectacole de mare forţă expresivă înscrise, de cel puţin două decenii, în istoria teatrului românesc – şi nu numai, Mihai Măniuţiu ne-a obişnuit cu viziuni monumentale şi uneori, sumbre sau violente. Asta, pentru că, în definitiv, nici o meditaţie, nici o reflecţie asupra istoriei, societăţii şi condiţiei umane în genere n-are cum să fie chiar veselă.
http://www.zi-de-zi.ro/despre-teatru-si-nu-numai-cu-regizorul-mihai-maniutiu/
http://adevarul.ro/cultura/arte/maniutiu-miturile-mor-ochii-nostri-1_50acd40d7c42d5a6638a5e4c/index.html
http://regizorcautpiesa.ro/spectacole/Psihoza-448-regia-Mihai-Maniutiu-1760.html

Dac-ar fi să-l compar cu ceva, aş zice că spectacolele sale sunt la fel de bolovănoase, de colţuroase, ca romanele lui Rebreanu.

Cu atât mai surprinzătoare pare actuala sa punere în scenă, pe un text propriu, de la teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiu Secuiesc.

Viaţa-i mai frumoasă după ce mori e o glumă, cam macabră, dar totuşi comică, din categoria care pe nemţeşte se cheamă Galgenhumor, umor de spânzurătoare (engl. Gallows humor, fr. Rire jaune etc).

Comică în naivitatea ei folclorică, învecinată cu hazul cimitirului de la Săpânţa (şi din Mexic, după cum am aflat de curând, graţie Internetului – pe o cruce mexicană, de pildă, stă scris “Aici zace Enrique-Nu-Ştiu-Cum, Doamne primeşte-l la Tine, dar păzeşte-ţi buzunarele”).

Lumea Aialaltă despre care e vorba aici ni se prezintă ca o cârciumă de cartier, ca o grădină de vară străjuită de stive înalte de lăzi de bere. Şi de sucuri nealcoolice, mai zice textul, ca să nu supere pe nimeni. Unde toţi clienţii se simt bine, cântă şi dansează. Iar, printre picături, îşi spun şi povestea vieţii, respectiv a felului cum au ajuns ei acolo, în acel Paradis unde berea nu se termină niciodată – cam în felul cum se întâmplau lucrurile în celebra Antologie a orăşelului Spoon River de Edgar Lee Masters.

Tânăra trupă de la teatrul maghiar din Odorheiu Secuiesc face faţă cu brio provocărilor multiple ale partiturii. Adică, în primul rând, muzicii compuse de Şerban Ursachi şi coregrafiei foarte solicitante semnate de Vava Ştefănescu.

Episoadele de iuţire de sine, de euforie bachic-cantantă-dansantă, sunt urmate, însă, fără greş, de adevărate surpări în sine, de momentele de adâncă depresie care te trimit cu gândul la Psihoză 4:48, spectacolul lui Măniuţiu din 2008.

Echipa actoricească de la Odorheiu Secuiesc “dă bine” în ambele situaţii, într-un fericit acord cu intenţia auctorial-regizorală.

http://www.szinhaz.ro/index.php?s=1403165500

Pentru cine nu ştie: diseară începe FNT-ul, Festivalul Naţional de Teatru.

Şi anume, cu Furtuna shakespeareană, pusă în scenă, la Naţionalul bucureştean, de Alexandr Morfov, un regizor din Bulgaria.

Rău îmi pare că n-o să mă duc s-o văd. Însă am motivele mele. Primul ar fi că premiera a avut loc astă primăvară …şi dac-am ratat-o, aşa-mi trebuie… fac ciocu’ mic şi citesc cu interes ce-au scris alţii (mai exact, altele) despre ea.

Dar al doilea – şi cel mai important – este că eu am avut norocul de a vedea piesa asta, pusă în scenă de Liviu Ciulei.

Să faci, în 2014, cronica unei reprezentaţii teatrale văzute de tine în 1979 ar fi nebunie curată. Dar să scoţi la iveală cele două-trei lucruri păstrate, cum ziceam odată, în albumul fastuos al memoriei tale de spectator – asta, da, se poate. Ba chiar nu strică.

Primul dintre aceste lucruri este Prospero din acel spectacol. Ei bine, dac-ar fi să spun vreodată că l-am văzut pe Dumnezeu în carne şi oase, despre George Constantin ar fi vorba, în rolul acesta. Titanul rinascentist, în legătură cu care Shakespeare are prudenţa de a nu ne spune dacă ceea ce înfăptuieşte el se datorează ştiinţei sau magiei, genera, pe scena de la Grădina Icoanei, fior mistic. E un clişeu gazetăresc din cele mai banale să afirmi că „atmosfera era electrizantă”. Aş spune, însă, că, văzându-l şi ascultându-l pe George Constantin în clipele acelea, publicul era electrocutat. N-am mai fost martor la o asemenea tensiune emoţională, într-o sală de teatru, decât în 1990, la Trilogia lui Andrei Şerban de la TNB. Şi poate, în ceva mai mică măsură, la Karamazovii lui Mircea Micu, de la Nottara, tot de prin anii aceia – şi tot cu George Constantin în protagonist.

Una e să fii un mare actor – şi alta, să fii o mare personalitate. Cele două noţiuni nu se suprapun necesarmente. George Constantin avea personalitatea, mai degrabă, a unui profet.

Altul, de care trebuie neapărat pomenit, e rolul lui Caliban. Victor Rebengiuc, un actor pe deplin consacrat, care ne obişnuise cu apariţii sobre, de un dramatism reţinut, dar cu atât mai penetrant, ne-a surprins atunci făcând din acesta un clown de un haz frust şi de o inepuizabilă inventivitate. Şi, ceea ce am apreciat ca fiind o notă bună atât pentru el, cât şi pentru regizor, Caliban al său nu era nici un Canibal-incorect-politic, dar nici vreun propagandist pro-moscovit pe tema exploatării Lumii a Treia de către imperialişti (chestie la modă pe atunci – în deplin acord cu orientarea ideologică oficială de la noi, dar şi cu tâmpeniile ‘telectual-stângiste din Occident).

Şi last not least, decorul, pe care mi-l amintesc şi azi drept cel mai elocvent din câte decoruri de teatru am văzut la viaţa mea: o simplă cadă de zinc înconjura spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care pluteau statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale. Iar înţelesul său era, fără îndoială, „în albia Istoriei curge un fluviu de sânge”.

În concluzie: aşa cum am mai spus şi altădată, faptul că Televiziunea Română nu a filmat acest spectacol şi altele asemenea lui (sau, dacă a făcut-o, a distrus ulterior înregistrările) constituie o crimă împotriva culturii. Şi o reamintire a faptului că o dictatură, de orice soi ar fi ea, nu poate face mare lucru fără sprijinul nepreţuit al unui complot al mediocrităţii.

Ca producător la Editura Video a Ministerului Culturii, în 1993, am încercat zadarnic să umplu un gol dureros, realizând o arhivă filmată a vieţii teatrale româneşti. Din multiple cauze, despre care o să vorbesc altădată, n-am reuşit decât în ceea ce priveşte ediţiile din 1991 şi 1992 ale acestui Festival Naţional de Teatru, care pe atunci mai purta şi numele lui I.L. Caragiale.

https://www.youtube.com/watch?v=Rq6vHomMmDs

24 octombrie 2014

http://www.fnt.ro/program/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (37)

Friday, October 17th, 2014

Venerabilul conta, până de curând, drept cel mai inteligent actor român. Sigur, o fi avut el şi alte însuşiri, pe care i le scot astăzi unii pe nas, dar că a fost extrem de talentat şi pe deasupra, inteligent, aşa cum spuneam, asta era indubitabil. Ca tot omu, însă, a avut şi el slăbiciunile lui. Printre care, ideea fixă de a-l interpreta pe Richard al III-lea, de care lumea ştia cu mult timp înainte ca faptul să se fi produs efectiv. Se potrivea în rolul ăsta ca nuca-n perete, era opinia unanimă. N-are importanţă: a poftit, asta înseamnă c-a şi reuşit. Că a reuşit să fie distribuit în acest rol, vreau să zic.

…În spectacol, s-ar putea zice că totul a mers bine (asta, dacă făceai abstracţie de înăcreala înăscută a interpretului, care a mers de minune cu rolul lui Salieri, de pildă, dar cu sumbrul, violentul, temperamentalul, goticul Richard n-avea nici în clin, nici în mânecă).

Până la momentul culminant, al duelului dintre Richard şi Richmond. Richard s-a refugiat pe o scară înaltă, în mijlocul scenei mari a Naţionalului. De jos, vine impetuos Richmond, care-i trage o lovitură cumplită. Dar spada i se rupe. Mărinimos, Richard nu profită de această şansă şi stă cuminte până ce o mână din culise îi întinde lui Richmond-Florin Piersic altă sabie. Acesta dă să-i tragă încă una, dar lama îi zboară din plăsele… Se repetă figura cu mâna din culise…

În fine, făţosul Richmond reuşeşte să bage spada, fără incidente, în burta maleficului Richard, care, cocoţat acolo sus, îl priveşte cu infinitul dezgust pe care numai genialul maestru ştie să-l exteriorizeze cu atâta glacială detaşare. Şi se prăbuşeşte, plin de tragism şi lehamite.

Cineva a exprimat, pe Facebook-ul care ne mănâncă tot timpul, părerea că noi, ăştia de pe-aici, nu prea ne pricepem la chestiunile care privesc Rusia.

“Cît se știe la noi despre Rusia…”, scria, cu vizibil scepticism, persoana.

N-am putut să nu-i răspund că alde generaţia mea ştie al naibii de mult, având în vedere că noi am făcut 7 ani de rusă, din cele 11 clase pe care le-am absolvit. Că nu ştim o boabă, asta-i altă socoteală…

Am mai avut discuţia asta cu o cuconiţă, tot pe FB. I-am argumentat că numele ruseşti trebuie scrise, la noi, fonetic. Adică, Serghei e Serghei şi nu Sérguey etc. etc. Iar asta, pencă noi cu ruşii am dormit în pat vreo câteva secole bune, deci suntem îngrozitor de familiarizaţi cu toate ale lor. (Fiindcă veni vorba: prin ultimii mei ani de liceu, când începuse desprinderea de URSS, profesorii noştri de română ne povesteau că uite, de-acum începem să scriem cuvântul România cu “â” şi nu cu “î”, cum ne obligaseră să o facem pretenii sovietici parcaţi la Bucureşti, având în vedere că, vezi Doamne, “î” ar fi mai slav decât “â”. Şi am crezut chestia asta până când mi-a căzut în mână o “Istorie a romînilor” de Nicolae Iorga, publicată în perioada interbelică. Da, domle, pe coperta ei scria “romÎnilor” - şi nu “romÂnilor”, cum ar fi fost de aşteptat din partea unui mare istoric, care nu era chiar filorus. Treaba asta m-a băgat în ceaţă - şi de atunci nu mai pun întrebări cu privire la “cum e mai corect, Schumann sau Schubert”.)

Vaszică, cu ruşii am cam dormit în pat. Cu anglosaxonii, încă nu. Abia ne spălăm pe picioare ca să ne băgăm sub aceeaşi plapumă cu ei. Cam cum se băgă Papa Ceau cu tanti Betty a Angliei, când fu el cu Leana la Londra: când a venit valetul să pună un pled pe picioarele reginei, Chashkă al nostru l-a tras şi peste genunchii lui, care-i stătea alături, în caleaşca regală. Mi se pare că măgarii de gazetari englezi au făcut spume şi clăbuci cu acea ocazie: “Lezmajestate! Blasfemie! Sfârşitu lumii! Comunistu de la Bucureşti s-a băgat sub pătură cu regina!”

17 octombrie 2014
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com