AMINTIRI INOPORTUNE

PE DEASUPRA ŞI ÎMPOTRIVA NOŢIUNII DE DREPTATE

- fragment -

Cine a citit câte ceva despre organizarea şi funcţionarea lagărelor hitleriste este pe jumătate îndreptăţit să vorbească despre viaţa în România sub ocupaţia comunistă. În ce ne priveşte, suntem pe de-a întregul, în calitatea noastră de supravieţuitori ai lagărului la a cărui conducere s-a aflat, în ultima – lungă – perioadă, N. Ceauşescu.

Nu se va înţelege nimic despre sinistra aberaţie care a fost comunismul românesc, dacă cei patruzecişicinci de ani ai săi vor fi judecaţi cu măsura normalului, a civilizaţiei. [1] Ea nu poate fi descifrată decât prin raportare la modelul unei structuri sociale conduse de S.S. Nu se va putea vorbi aplicat, la obiect, despre cele întâmplate nouă, din ‘44 încoace, până la publicarea primului studiu românesc de campologie. Fără disecarea mecanismelor psihice ale vieţii de lagăr e de neconceput analiza pasivităţii incredibile, pentru lumea civilizată, a poporului roman de-a lungul lungii nopţi comuniste şi a dificultăţilor sale actuale de adaptare la o viaţă liberă, responsabilă.

E cazul să reamintim că victime ale lagărelor au fost nu numai cei zvârliţi în crematorii şi gropi comune, ci şi cei ce au scăpat cu viaţă: “cu viaţă” e un fel de a spune, căci ei nu şi-au mai revenit în întregime, nu au mai fost capabili să se integreze într-o societate normală. Aceia “nu au mai fost oameni”, cum se spune.

Suntem în aceeaşi situaţie ca şi ei. Generaţia, generaţiile care au respirat prea mult din aerul lui Gh. Gh. Dej şi Ceauşescu sunt defecte, în cel mai ireparabil mod cu putinţă. Nu se pot pretinde reacţii normale unora care au scăpat din aşa ceva. Nădejdea e la cei tineri şi foarte tineri. După cum s-a şi văzut, de altfel. Revoluţia, atâta câtă a fost, ei au făcut-o. După aceea, au ieşit la suprafaţă bătrânii şi au transformat-o într-o Restauraţie comunistă camuflată, care nici măcar Perestroika nu se poate numi.

Nu vom vorbi despre aceşti “bătrâni” securişti şi alţi monştri, căci nu acesta e scopul articolului de faţă. Adăugăm numai că lagărele erau conduse de către o “secţie politică” aparţinând S.S. şi de către s.s.-iştii “obişnuiţi”, cu ajutorul unor deţinuţi de drept comun numiţi “kapo”.

În care dintre aceste postùri s-a aflat Justiţia română în perioada dictaturii “proletariatului”? Mai curând în cea de a doua, s-ar zice. În cea de câine poliţist al stăpânilor de la “secţia politică”. Dreptatea împărţită de ea mergea doar până la litigiile foarte mărunte între particulari – cu condiţia ca statul să nu fi avut nici un interes în acestea şi ca vreuna dintre părţi să nu fi avut “pile”.

Procuratura, o instituţie ce ar fi trebuit să facă parte din mecanismul justiţiei, constituia un organism aparte având ca unică raţiune a existenţei sale apărarea “orânduirii de stat”, adică a intereselor marilor feudali din vârful piramidei sociale şi ale castei de acoliţi, pe deasupra noţiunii de dreptate, cel mai adesea împotriva ei. Alcătuită din oameni promovaţi în mod direct proporţional cu absenţa trăsăturilor lor omeneşti, ea este, de asemenea, direct răspunzătoare de totalitatea crimelor şi abuzurilor comise de regimul defunct.

La aceasta, reprezentanţii ei aflaţi încă pe vechile scaune (ba chiar pe unele mai înalte, parte dintre ei!) vor răspunde, probabil, că erau obligaţi să execute ordinele securităţii. Ei vor putea putea fi, eventual, crezuţi atunci când vor explica unde începea Procuratura şi unde se termina Securitatea.

Să fi existat oameni cinstiţi printre slujbaşii Procuraturii? La urma urmei, nu e imposibil. Să fi făcut aceştia ceva cât de cât semnificativ pentru atenuarea sălbăticiei opresiunii şi represiunii? Categoric, nu.

La ceea ce a făcut Procuratura înainte vreme trebuie să adăugăm ce face ea acum. După înfiinţarea comisiei C.P.U.N. [2] pentru victimele dictaturii, reprezentanţii ei au fost chemaţi să colaboreze la elucidarea cazurilor prezentate acestei comisii conduse de domnul Nicu Stăncescu. Li s-au înmânat acestora cca 400 de dosare pe care comisia le-a găsit îndreptăţite, în scopul soluţionării lor legale favorabile, urmând ca apoi ele să fie restituite. Procuratura a luat dosarele, a avizat favorabil 4 (patru) dintre ele – şi a reţinut dosarele, care nu îi aparţineau. Nimeni nu va fi surprins dacă va auzi, peste câtva timp, că multe probe cuprinse în acele dosare se vor fi pierdut pe parcurs.

De ce ne-ar mira procedeul? S-a schimbat ceva la Procuratură, în afară de firmă? Procuratura funcţionează tot cu 1% răspunsuri favorabile, ca pe vremea lui papà Ceau; sau ceva mai puţin. Şi va continua să funcţioneze astfel până în momentul când legile ce îi permiteau să tranşeze totul în favoarea statului vor fi înlocuite.

În cele ce urmează, prezentăm pe scurt câteva cazuri tipice de injustiţii comise în perioada ceauşistă. Supunându-ne dorinţei celor în cauză, nu am menţionat nume, ci, cu o singură excepţie, doar iniţiale.

… … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … …

La Bucureşti a luat recent fiinţă Liga pentru Dreptate, asociaţie legal constituită de către victimele de ieri şi de azi ale Justiţiei. Cele patru cazuri relatate aparţin câtorva dintre membrii acestei ligi, aleşi la întâmplare de pe lista fondatorilor ei. [3] Îndreptăţirea lor juridică este pentru autor mai presus de orice îndoială.

Nu le-am făcut, însă, publice pentru a ajuta aceste victime să-şi capete dreptatea. Sau: nu numai pentru asta. Ci mai ales, pentru a atrage atenţia că există încă o enormă cantitate de injustiţie moştenită, care trebuie lichidată într-un fel sau altul; pe lângă noile injustiţii, care dau să înflorească. Felul, amintit mai înainte, în care a înţeles Procuratura să “colaboreze” cu comisia C.P.U.N. pentru victimele dictaturii este elocvent.

Existenţa unei asemenea asociaţii şi a altora cu obiective asemănătoare este o garanţie că, mai devreme sau mai târziu, dreptatea va fi readusă printre noi. Ne-am bucurat să putem consemna prezenţa câtorva membri ai Comitetului Director al ligii printre persoanele invitate să ia parte la îmbunătăţirea proiectului unui decret-lege privind reabilitarea morală, materială şi penală a victimelor dictaturii comuniste, ce a fost votat vinerea trecută de către C.P.U.N.

Revista 22 nr. 12, 6 aprilie 1990, pag. 14

”CUM S-A SITUAT DL. DAN PREDESCU DEASUPRA NOŢIUNII DE DREPTATE?”

Articolul Pe deasupra şi împotriva noţiunii de dreptate al domnului Dan Predescu apărut în nr. 12 din 6 aprilie 1990 al Revistei “22” a grupului pentru Dialog Social, este un prilej de meditaţie. Oferit însă nu autorului, care refuză din capul locului desprinderea de şabloanele subiectivismului, ci colegiului redacţional şi celorlalţi participanţi la dezbaterile iniţiate.

Este de neconceput ca o publicaţie serioasă care şi-a câştigat un loc binemeritat în rândul intelectualilor, să apară în faţa publicului cititor cu articole superficiale, bazate pe exemple discutate la telefon, aşa cum singur a recunoscut autorul.

Spaţiul larg pus la dispoziţia domnului Dan Predescu denotă o încurajatoare toleranţă a colegiului redacţional care, scăpat de teroarea ceauşistă, a început să publice fără discernământ împrejurări a căror legalitate nu o poate aprecia şi care, prezentate în felul în care autorul a înţeles să o facă, sînt de natură să dezinformeze opinia publică, punând într-o lumină nefavorabilă modul de înfăptuire a justiţiei, în totalitatea ei în România.

Împărtăşind părerile d-lui Dan Predescu, Colegiul redacţional se declară implicit de acord cu punctual de vedere al acestuia, potrivit căruia justiţia română îşi are rădăcini adânci în SS-iştii de altădată, iar procuratura, ca mijloc de oprimare, este “alcătuită din oameni promovaţi în mod direct proporţional cu absenţa trăsăturilor lor omeneşti”, fiind răspunzătoare de totalitatea crimelor [4] şi abuzurilor comise în regimul trecut.

Nu vreau să mă refer la exemplele date de dl. Dan Predescu pe care, aşa cum singur a recunoscut în discuţia pe care am purtat-o cu dumnealui, le-a cules telefonic. Spun asta nu pentru a mă eschiva, ci în primul rând pentru că nu oferă date concrete şi noi nu ne permitem diletantismul de a analiza situaţii superficial, iar în al doilea rând, exemplele sînt prezentate exclusiv din perspectiva celor ce se consideră nedreptăţiţi.

Cum este posibil ca dl. Predescu să facă aprecieri cu privire la probitatea morală şi profesională a procurorilor, fără a nominaliza un singur caz negativ?

Cum vă permiteţi, stimaţi domni, să publicaţi şi să acceptaţi publicarea unor astfel de idei? Prin atitudinea dv. aduceţi atingere onoarei şi reputaţiei tuturor procurorilor cinstiţi din Procuratura României, printre care mă număr şi eu.

Articolul demonstrează o incapacitate în aprecierea probelor, iar poziţia subiectivă adoptată ignoră nu numai regulile bunului simţ, dar şi cerinţa principală a unui gazetar, aceea de a-şi asuma pe deplin autenticitatea propriilor afirmaţii.

Întrebarea domnului Dan Predescu; “Să fi existat oameni cinstiţi printre slujbaşii procuraturii?” este considerată absolut firească de colegiul redacţional. Lăsând ca opinia publică să înţeleagă ceea ce vrea, împroşcaţi cu noroi o mulţime de oameni, fără a vă asuma răspunderea de a-I nominaliza pe cei într-adevăr pătaţi. Oricum, aţi demonstrat cu prisosinţă că vă situaţi deasupra şi împotriva noţiunii de dreptate, aşa cum domnul Dan Predescu preciza chiar din titlul articolului.

procuror Gheorghe Mocuţa

11 aprilie 1990

Revista 22 nr. 14, 20 aprilie 1990, pag. 14

BUNUL SIMŢ – OFICIAL

Un beneficiar al dreptului la replică, dl. procuror Mocuţa de la Procuratura Generală, se grăbeşte să califice ancheta mea cu privire la injustiţiile “justiţiei” comuniste, publicată în nr. 12 al revistei 22, drept subiectivă, spunând că ea ignoră “regulile bunului simţ”.

Ar fi câte ceva de spus despre bunul simţ de care dă dovadă replica D-sale. De pildă, D-sa scrie: “Nu vreau să mă refer la exemplele date de dl. Dan Predescu, pe care, aşa cum singur a recunoscut în discuţia pe care am purtat-o cu dumnealui, le-a cules telefonic”. Îl rog încă o dată pe dl. procuror să binevoiască a-şi reaminti că îi declarasem altceva (şi odată cu aceasta, îmi permit a-i sugera să utilizeze ceva mai parcimonios verbul “a recunoaşte”, propriu mai curând anchetelor D-sale): şi anume că cele patru nedreptăţi de care m-am ocupat au fost alese la întâmplare de pe o listă mult mai lungă, contactându-i telefonic pe cei în cauză pentru a le obţine acordul, iar restul documentării făcându-se “la vedere”, cu examinarea dosarelor.

Nu-mi rămâne decât să iau “mica scăpare” a d-lui procuror, asupra căreia i-am atras atenţia în discuţia noastră purtată în prezenţa redactorului şef adjunct al revistei 22, drept o deformare profesională. Aş vrea să ştiu cum respectă răstălmăcirea sa regulile bunului simţ pe care le invocă.

Cât despre aprecierile mele “cu privire la probitatea morală şi profesională a procurorilor, fără a nominaliza un singur caz negativ”, îi reamintesc d-lui procuror că i-am întrebat, pe D-sa şi pe colegul ce-l însoţea, dacă ar fi de acord ca o publicaţie oarecare (nu neapărat revista 22) să iniţieze o anchetă asupra unor procurori şi judecători – nominalizându-i, şi recurgând pentru aceasta la mărturiile şi la actele victimelor. [5]

Dacă au existat (şi e cert că aşa este) procurori care au înţeles să rămână oameni în exercitarea atribuţiunilor lor, neuitând că cei a căror soartă o decideau prin influenţarea în modul cel mai categoric a instanţelor de judecată erau tot fiinţe omeneşti – dacă au existat asemenea procurori, ei au fost nişte martiri. [6] Lor, şi nu altora, le-ar datora subsemnatul scuze pentru generalizările cuprinse în articolul din 6 aprilie a.c. În nici un caz, celor care au văzut şi au tăcut. Şi s-au conformat. Şi care vin acum să ne spună că ei n-au făcut nimic rău – decât lăsând răul să se facă nestingherit.

În cursul aceleiaşi discuţii, dl. procuror Mocuţa a avut obiecţii relative la categorisirea drept “nazist” a regimului totalitar de la noi. Ţin să reafirm ceea ce ştiu – şi ştie, de altfel, toată lumea: că defunctul nostru regim comunist nu trebuie etichetat drept fascist pentru a nu fi confundat cu acela al lui Mussolini, care, totuşi, nu s-a “distins” prin atâtea atrocităţi, al nostru aflându-şi termen de comparaţie doar în cel stalinist şi în cel hitlerist. Nu mă impresionează deosebirile existente în declaraţiile programatice ale comunismului şi hitlerismului. Faptul că ţelurile lor mărturisite diverg nu înseamnă nimic, atâta timp cât modul lor de a proceda a fost identic, concretizându-se în genocid.

În ce ne priveşte, dacă dorim, aşa cum afirmăm, ca România să devină un stat de drept, nu o putem face decât denazificând-o, adică, în cazul dat, oferind Procuraturii ocazia de a deveni o instituţie demnă de un asemenea stat, prin expurgarea ei, în condiţii de “transparenţă”, de reziduurile totalitare, fie acestea persoane, fie procedee inacceptabile.

Revista 22 nr. 15, 27 aprilie 1990, pag. 14


1 Am avut această revelaţie cu puţin timp înainte de a scrie articolul cerut de revista 22. Pe la începutul lui martie 1990, m-a sunat d-na Roxana Pană de la Uniunea Cineaştilor, care m-a întrebat dacă n-aş vrea s-o fac pe ghidul pentru o echipă a unei televiziuni franceze, sosită la Bucureşti pentru a filma “ctitoriile” ceauşiste. Era vorba de TV5, echipa se compunea din reporterul-operator şi secretara sa, iar rezultatul urma să fie o emisiune de o oră. Plimbându-i, timp de câteva zile, pe cei doi pe la Casa Poporului, Palatul Pionierilor şi Şoimilor Patriei ş.a.m.d., le-am dat şi explicaţiile de rigoare, în modul cel mai obiectiv de care am fost capabil. Fireşte, reporterul voia să afle cum am trăit noi sub Ceauşescu, ce era acela “salam cu soia”, cum adică aveam o raţie de zece ouă pe lună (sau câte-or mai fi fost), ce era povestea cu cei patru copii obligatorii pe cap de femeie fertilă, de ce n-aveam voie să avem rude în Vest etc. O întrebare a lui, care s-a repetat de câteva ori, a ajuns, la un moment dat, să mă agaseze: Dar cum de aţi acceptat aşa ceva? Cum de n-aţi protestat? Niţel scos din sărite, i-am replicat, în cele din urmă: Dar voi cum de aţi înghiţit tot ce-aţi înghiţit pe vremea ocupaţiei hitleriste? Voi aţi protestat, cumva? În clipa următoare, am înmărmurit realizând ce porumbel îmi ieşise pe gură: bietul reporter era vietnamez şi n-avea mai mult de treizeci de ani… N-am văzut emisiunea – şi nu ştiu dacă s-a găsit loc în ea pentru schimbul acesta de replici…

2 Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională, parcă?

3 Printre fondatori aflându-se şi semnatarul acestui articol.

4 Bine că nu le-a zis tot “erori”, cum obişnuia propaganda comunistă să le alinte. Mersi şi pentru atât.

5 Ceea ce încercam să-i sugerez dlui procuror era că Liga pentru Dreptate avea în acel moment cam 10.000 de membri (de reţinut că înscrierea se făcea după examinarea actelor care dovedeau că persoana în cauză avea ceva de reproşat justiţiei lui Ceauşescu). Dacă chiar şi o mică parte dintre aceştia şi-ar fi pus dosarele pe masă, tot ar fi fost de lucru, din greu, pentru vreo două-trei Tribunale de la Nürnberg.

6 V. procurorul Panait, de la Oradea (sinucis – sau “ajutat să se”? dar asta, la mulţi ani după discuţiile mele cu dl. Mocuţa).

Tags: , ,

Comments are closed.