Archive for July, 2016

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (55)

Thursday, July 28th, 2016

1993

Una dintre cele mai palpitante experienţe ale vieţii mele se dovedeşte a fi un voiaj de vreo zece zile la Chişinău. Înştiinţat cu doar o zi înainte, grăbit să plec (este o “deplasare în interes de serviciu”), comit prima dintre greşelile de neiertat care alcătuiesc această aventură: îmi cumpăr, de la agenţia de voiaj, un bilet simplu, adică nu dus-întors. O să vedem mai încolo de ce va fi fost asta o greşeală.

Deocamdată, nu-mi fac nici un fel de griji, biletul, la vagonul de dormit al trenului Prietenia, costă cam o mie de lei, adică doar vreo trei dolari. Îmi văd de treburi pe acolo (filmez, cu un operator de la telejurnalul televiziunii locale, un festival al teatrelor de limbă română din Republica Moldova – care, de altfel, nu arată rău de loc, în ansamblu) şi, pe la jumătatea intervalului, încep să mă agit ca să-mi fac rost de bilet pentru întoarcere.

Desigur, întâi mă duc la gară, unde aflu că, pentru acest tren, unicul pe ruta Chişinău-Bucureşti, trebuie să prezinţi actele de identitate. Dacă eşti cetăţean moldovean, biletul până la Bucureşti costă cam tot atâta cât m-a costat pe mine cel cumpărat la plecare. Dacă, însă, eşti cetăţean occidental (ca mine, de exemplu, care prezint paşaportul românesc), acelaşi bilet te costă treizeci de dolari SUA. Indignat de acest regim special şi temător de soarta debilei mele diurne, chiar dacă fericit că se găseşte cineva pe lumea asta să-mi zică şi mie “accidental”, mă decid să fac şi pe dracu’n patru ca să mă confund cu un moldovean sadea.

Mă rog de una dintre mărimile cu care am de-a face (şi care-şi petrece măcar o săptămână din fiecare lună, dacă nu două, la Bucureşti, unde este întotdeauna primit, după cum ştiu foarte bine, boiereşte), mă rog de el, aşadar, să mă ajute să-mi iau bilet de băştinaş.

- Nici o grijă, face el. Se aranjează. O pun pe secretară să ţi-l procure.

Şi plec liniştit la treaba mea, uitând, vreo două zile, de povestea asta. Apoi, o sun pe secretară.

- Care bilet? zice ea. Nimeni nu mi-a spus nimic despre vreun bilet al dumneavoastră.

Pe şeful ei nu-l mai găsesc. A plecat ieri în străinătate. Încep să mă enervez: în urmă cu câteva luni, când am făcut-o pe organizatorul la festivalul de teatru “Caragiale”, delegaţia basarabeană, care – pe hârtie – consta din vreo zece persoane, a numărat, până la urmă, cam şaptezeci. Au venit, vezi Doamne, o mulţime de oameni de teatru din Moldova-soră; printre ei, şi secretara, şi şoferul omului meu, nu ştiu dacă nu cumva şi copiii au cumnaţii ăstora, care, nu-i aşa, trebuie să se ţină la curent cu situaţia actuală a teatrului românesc. Sunt şi ei oameni, ce naiba! De cultură şi de artă, ce mai încoa’ şi’ncolo, în rând cu cei cincizeci-şaizeci de critici şi de directori de mari festivaluri din Occident care au venit la festivalul nostru.

Una peste alta, ministerul al cărui slujbaş eram, pe atunci, a avut probleme serioase cu cazarea şi diurna lor – că doar nu era să-i trimită, cu primul tren, înapoi, să râdă Uniunea Sovietică de noi… Iar eu, slujbaşul în cauză, numai eu ştiu cum m-am zdrobit, în ziua când desantul moldovean s-a paraşutat prin surprindere în Gara de Nord, ca să găsesc (împreună cu colegii mei, co-organizatori, de la primărie) camere libere, la preţul pe care şi-l putea permite ministerul, prin hotelurile jegoase şi scumpe ale Bucureştiului. Reamintindu-mi toate astea, tare nu-mi vine să le dau din dolarii mei munciţi – şi înfiorător de puţini.

Aşa că îl rog pe directorul unuia dintre teatrele de acolo, la rândul lui, musafir constant al Bucureştiului, să mă ajute. Omul mă încredinţează că nu e nici o problemă, îmi va cumpăra un bilet pe numele unuia dintre subalternii lui, treaba mea cum mă descurc cu şeful de tren. În ce-i priveşte pe “naşi”, nici o problemă… Posed, din studenţie şi nu numai, o experienţă vastă în materie – şi n-am vreun motiv să mă tem că basarabenii ar diferi prin ceva de ai noştri.

…Trece şi ziua asta… În dimineaţa următoare, îl întreb pe directorul teatrului dacă mi-a aranjat treaba cu biletul.

- Doamne, cum am putut să uit, îşi trage el o palmă peste frunte. Da’ nu-i nimic, îţi iau chiar acum un bilet pe numele meu. Şi duce mâna la buzunar. Ei, fi-r-ar să fie, nu-l am la mine. N-am buletinul la mine. Nu-i nimic, punem pe altcineva să se ducă. Stai să vorbesc cu Sandu.

Ce Sandu, care Sandu?! La telefon, o voce de femeie, casiera, care-i spune că, în afară de ea şi de noi, nu mai e nimeni în teatru, e ora prânzului, toţi au plecat pe la casele lor.

- Te duci imediat cu domnu’ Predescu la gară şi-i iei un bilet pe buletinul tău, hotărăşte scurt directorul. Iar mie: Te descurci în tren, n-ai greţuri cu naşu’, îi dai şi lui zece ruble şi-ai terminat.

- Să dea Dumnezeu să n-am tulburările de sarcină de care zici matale, îi răspund eu, neconvins. Că n-am nici o pastilă de Emetiral.

- Îţi dau eu, zice el – şi scoate o sticlă de coniac producţie locală. Excepţional, de altfel.

- Gustă, să-ţi ţină pe drum, mă sfătuieşte el. Pe drum, până la gară. În rest, te descurci, că eşti băiat mare.

Buuun, vasăzică dinspre partea biletului pot dormi liniştit. După amiază, am drum la Bălţi, ca să filmez un spectacol. Înainte de asta, îmi pierd o jumătate de oră prin magazinul universal din centru. Sunt multe jucării electrotehnice pe care mi le-aş cumpăra, tot soiul de gadget-uri care la noi nu s-au găsit, nu prea sofisticate, făcute la modul rusesc, cam din topor, însă trainice şi mai ales, oferite la vechiul preţ, modic-sovietic – care, acum, basarabenilor le pare imens, din cauza puterii lor de cumpărare, tot mai palidă de la o lună la alta. Jucăria care mă atrage cel mai tare este un dozimetru, un contor Geiger-Müller, de radiaţie. Se vinde la raionul cu fiare de călcat şi costă echivalentul unei sute de dolari. Mi-l închipui pârâind agale în geanta ţinută pe umăr, în timp ce mă plimb pe Magheru. Sau ţârâind tot mai grăbit pe măsură ce mă apropii de fabrica de bombe atomice de la Piteşti.

…Păcat că nu ţine. Ar însemna să-mi dau toţi banii pe chestia asta. Deşi, Doamne apără şi păzeşte, nu ştii când ai nevoie de-aşa ceva, cu ocazia vreunui Cernobîl oarecare…

În sfârşit, vine şi momentul despărţirii de această capitală molcomă, unde mi-a fost dat să beau, fără îndoială, cele mai bune vinuri din viaţa mea. (Şi unde oamenii se uită al naibii de ciudat la tine, în troleibuz, când te aud vorbind româneşte. Dar asta e altă poveste…)

Ce fericită ar fi ţara aceasta săracă dacă ar şti să-şi vândă vinul… În loc de asta, locuitorii ei fac o bişniţă măruntă şi lipsită de speranţă, bănănăind, cocoşaţi sub paporniţele lor cu mărunţişuri, între Chişinău şi Istanbul.

Ca, de exemplu, cei doi rusnaci tineri, un el şi o ea, dotaţi cu câteva sacoşe în care-ar încăpea câte o jumătate de bou tăiat, aşteptând în spatele meu, la scara trenului, să-i prezinte biletele naşului. Deocamdată, acesta îl studiază pe al meu, cu un nume de femeie pe el, fără a da vreun semn că l-ar deranja ceva. Mai ales că eu mă apuc să-mi număr, chipurile, banii.

În clipa aceea, se produce dezastrul. Rusul cel înalt (are, cu siguranţă, peste un metru şi nouăzeci – şi e zdravăn ca un rugbyst) se uită peste umărul naşului şi citeşte numele de pe biletul meu. Şi începe să urle. Atâta rusă pricep şi eu, ca să-mi dau seama că despre mine vorbeşte – ceva în sensul că “puneţi mâna pe bandit, românu’ are bilet fals! Miliţia, să vină Miliţia! Să vină Armata a Paişpea! Sau măcar locţiitorul ei politic!”

Băieţii ăştia, sovietici, au stofă de poliţai, îmi spun. Săracu’ Gorbaciov, el credea că i-a eliberat, că le-a desfiinţat lagărul. Aiurea, fiecare poartă câte-un Gulag în cap – şi n-o să le iasă prea curând de acolo.

Nu ştiu ce i-a spus naşul, dar l-a potolit. Rusul urcă, împreună cu nevestica lui, ea are doar cu vreo şapte-opt centimetri mai puţin ca el, iar eu îi dau darul naşului. Cu recunoştinţă adevărată. Şi urc.

Ghinion, mare ghinion. Locul de pe biletul meu e în acelaşi compartiment cu al vigilentei perechi. Din cele trei rafturi ale cuşetei, pe cea de jos, tânăra pereche şi-a instalat bagajele, care, într-adevăr, abia de încap pe ea. Pe cea de la mijloc se pregăteşte să se lungească Mişa, iar Nataşa se află deja pe cea de sus şi-şi scoate tricoul, fiindcă înăuntru e teribil de cald. Au marfă perisabilă, bag sama, fiindcă, altfel, ar fi cocoţat-o sus.

Mă fac că nu văd bagajele care-mi ocupă locul şi dau să intru. Rusul sare, într-un mod foarte acrobatic, de pe raftul lui şi, fără multe ifose, mă ia de umăr şi mă dă afară.

Ce-i de făcut? vorba gânditorului sovietic. Deocamdată, stau pe culoar, cu bagaje cu tot. Iar naşul, care a trecut pe-acolo, mi-a spus că pân-aici a fost treaba lui, altceva nu mai poate face pentru mine.

Şi iacătă graniţa… Cei doi vameşi moldoveni, nevorbitori de română, care ne cer paşapoartele nu se arată prea interesaţi de conţinutul bagajelor noastre. Şi nici de averile din buzunarele noastre. Totuşi, Mişa, care e, categoric, mai tâmpit decât mi-a părut mie la prima vedere, le arată banii lui, un teanc grosuţ de mărci nemţeşti, ca la vreo trei mii, apreciez eu la o repede ochire. Ce înseamnă să ai încredere în ai tăi, îmi spun admirativ, în sinea mea. Şi mă apuc să cuget că Mişa nu va repeta figura cu arătatul banilor şi la graniţa de vizavi. Şi desigur, nici la graniţa bulgară.

Iar trenul se pune domol în mişcare. Urmează vama românească. În clipa aceea, mi se aprinde un beculeţ: poate că Mişa ştie limba noastră, dar se jenează să mărturisească. Aşa că bag capul pe uşa compartimentului şi-l întreb, pe româneşte:

- Mişa, ce-ar fi să le spun vameşilor noştri că tu ai în buzunar câteva mii de mărci?

Şi-mi reiau locul, afară, aprinzându-mi o ţigare. Până aici, n-am putut s-o fac, fiindcă, de fiecare dată când am încercat, se ivea câte o faţă vigilentă care zbiera “nie kuriti”. Într-adevăr, nu se fumează decât în două cuşete din celălalt capăt al vagonului, ale căror uşi stau deschise, fără ca asta să supere pe cineva. Iar de băut, se bea în disperare, în toate cuşetele. Bineînţeles, numai votcă.

Mişa deschide uşa şi scoate un pachet de Marlboro.

- N-ai un foc? mă întreabă, pe româneşte, cu abia un pic de accent. Dar hai înăuntru, frate, să bem ceva!

Pe scurt, vameşii români şi-au făcut treaba, eu, Mişa şi Nataşa am băut o sticlă de votcă şi ne-am spus bancuri până am golit sticla aceea.

Şi apoi, am dormit pe raftul de jos până la Bucureşti.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Am fost la vernisaj:

Tuesday, July 26th, 2016

GETA GRABOVSCHI

.

expoziţie de pictură

Cercul Militar Naţional, sala Galeria Artelor

(Bucureşti, bd. Regina Elisabeta nr.2)

25 iulie - 11 august 2016

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Nice, München ş.a.

Saturday, July 23rd, 2016

În sfârşit, avionaşul solar, care a zburat nu ştiu câte zeci de mii de kilometri propulsat numai de lumina Soarelui, a aterizat. Ecourile în massmedia n-au fost cine ştie ce, de parcă ar fi fost o chestie de toată ziua, un fapt divers de genul starletei căreia îi cad chiloţii într-o emisiune tv, sau al vreunui ministru bucureştean prins cu laba în banii statului.

Şi, pe de altă parte, nici o mare agenţie de presă n-a întrebat vreun militant jihadist ce crede el despre energia solară.

31 iulie 2016

Băieţii fac tot posibilul să-şi dea foc la valiză, dar Hollande François a uitat unde-i bricheta.

http://www.mediafax.ro/externe/preotul-ucis-in-atacul-de-biserica-st-etienne-du-rouvray-din-franta-atacatorii-l-au-fortat-sa-ingenucheze-in-timp-ce-inregistrau-cum-il-omoara-15540747

26 iulie 2016

La telejurnal: Organizaţia Internaţională a Muncii anunţă că, de la începutul anului, cca 3000 de migranţi s-au înecat în Mediterana.

Concluzie sugerată: trebuie să facem ceva ca ei să nu se mai înece.

E vorba de fugarii din ţările arabe şi africane aflate sau ne-aflate în război, care la ei acasă n-au de nici unele, nici mâncare, nici educaţie, nici îngrijiri medicale, nici siguranţa zilei de mâine.

Ei vin în Europa, unde vor avea casă, masă, bani pe daiboj şi se vor înmulţi în enclavele lor. Dar mai ales, vor avea Internet şi reţele de socializare, cu care să se radicalizeze şi să pună la cale atentate teroriste împotriva necredincioşilor a căror mâncare o mănâncă.

23 iulie 2016

Europa se teme de propriul ei trecut. Exact cum se temea şi în 1939, când era dispusă la orice compromis, numai ca să nu se repete abatorul primului război mondial. Iar din asta a ieşit un abator şi mai mare. Şi din teama de comunism a ieşit alianţa cu Stalin, râsu’ telespectatorilor.

Asta se întâmplă exact la fel şi azi: din teama de propriul ei fascism, care abia aşteaptă să scoată capul, Europa se face că nu observă că a fost deja atacată şi a suferit pierderi ruşinoase. Numai că, din păcate, alte mijloace de a ţine piept atacului nu există, decât cele practicate de nazişti şi de comunişti - expulzări, lagăre, poliţie politică, represalii colective. (Ba nu, mint: nu numai de ei. Şi americanii i-au internat în lagăre pe cetăţenii lor japonezi, în WWII.)

Iar aceste mijloace, dacă ar fi utilizate, ar face Europa să-şi piardă respectul de sine. Aşa că rămâne de văzut ce va alege această curvă bătrână numită Europa, respectul de sine demagogic exprimat - sau propria-i supravieţuire. Apropo, am scris o cărticică în care am demonstrat (riguros, zic eu) că pe Pământ există o singură civilizaţie, cea europeană.

https://www.clb.ro/Produse/europa-trecuta–asia-viitoare-151094.aspx?List=0

15 iulie 2016
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Radu Beligan

Wednesday, July 20th, 2016

O singură dată am stat de vorbă cu el: în 1998, după ce publicasem un interviu cu Gheorghe Dinică în săptămânalul lucios la care lucram. I-am dus, atunci, un număr din revistă lui Dinică, în ziua apariţiei.

Mi se pare că asta era puţin înaintea premierei cu Azilul de noapte, montarea lui Cojar, unul dintre ultimele spectacole româneşti cu o distribuţie fabuloasă: Dinică, Beligan, Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Colea Răutu, Draga Olteanu Matei, Florina Cercel, Marin Moraru, Mircea Rusu… Şi care a fost el însuşi, spectacolul, o perfecţiune, o culme la care va trece mult timp până ce teatrul nostru va mai ajunge.

L-am aşteptat, deci, vreo zece minute pe intervievatul meu undeva, într-o încăpere de lângă cabine, repetiţia încă nu se terminase.

Iar el a apărut însoţit de Beligan şi de Marin Moraru. Mi-a făcut o reală plăcere să-i prezint rezultatul, nu numai pentru conţinutul la a cărui redare pusesem, orişicât, şi eu umărul – ci şi pentru prezentarea grafică. Şi pentru poza pe care i-o făcuse Iulia Horac, fotografa noastră. Defuncta revistă Privirea, că de ea e vorba, chiar n-arăta rău.

I-a plăcut şi lui Dinică, ne-am firitisit reciproc. Iar Beligan s-a apucat să o răsfoiască, citind un pic din interviul lui Dinică.

- Domnu’ Beligan, domnu’ Moraru, când îmi daţi şi dumneavoastră nişte interviuri pentru influenta noastră publicaţie? am speculat eu circumstanţele.

Am hăhăit cu toţii câteva momente, iar maeştrii chiar păreau interesaţi de perspectivă.

Dar n-a fost să fie – şi sunt primul care o regretă. Programul lor era cel care era, nici al meu nu era mult mai lejer… şi în plus, n-am zăbovit în redacţia aceea decât încă vreo jumătate de an… De altfel, nici revista n-a supravieţuit prea mult, după aceea.

…Dar eu pe Radu Beligan îl întâlnisem în afara scenei, ca să zic aşa, cu mult înainte de asta.

Era la un sfârşit de an universitar, prin 1975 sau 1976, ne aflam cu toţii, toată suflarea din IATC, profesori şi studenţi laolaltă, în sala Studioului Casandra. Iar pe scenă, la nelipsita masă acoperită cu cârpă roşie, rectorul (cred că profesorul Petrică Vasilescu era acela) – şi Radu Beligan, care ne ţinea un speech despre învăţământul de artă şi despre viaţa de student.

- Nu prea ştiu care e rostul unei facultăţi de teatru, a început el. Că talent nu poate să-ţi dea, cu ăla vii de-acasă. Uite, eu, de exemplu, n-am făcut nici o facultate, nici un Conservator de teatru, şi tot sunt cine sunt. Bine, s-a corectat el imediat, nu trebuie să vă bazaţi pe asta. Quod licet Jovi non licet bovi.

În linii mari, acestea au fost spusele sale.

Iar eu am rămas ca la dentist: era prima oară când cineva mă făcea „bou”, pe mine şi pe încă vreo două sute de colegi ai mei, aşa, la grămadă…

Nici comandanţii mei de la şcoala regimentală (Batalionul 155 ETA, Lipova) nu fuseseră atât de expliciţi…

20 iulie 2016

Dezbatere aprinsă, la TVR1, chiar în acest moment. Pe aceeaşi temă, care a reuşit să devină agasantă în mai puţin de o zi şi jumătate: a fost el un mare artist sau un membru al CC-ului? putem pune în balanţă marele lui talent cu compromisurile pe care le-a făcut înainte şi după ’89? scuză scopul mijloacele?

Nu pot să nu-mi aduc aminte, în atmosfera asta încinsă, de o vorbă celebră de pe vremea lui Vodă Carol Întâiul, că talentul nu scuză orice malversaţiune, aşa cum nici frumuseţea nu scuză orice prostituţie. Dacă ne-am gândi cu toţii la asta, orice discuţie ar înceta de la sine.

Avem obiceiul ciudat (sau mai degrabă, lamentabil) de a judeca moralitatea omului după moarte. Eu zic că ar trebui să o facem înainte. Iar cel care n-a greşit să dea primul cu piatra.

În ce mă priveşte, ca fost critic de teatru care, în vremurile bune, adică în anii 80, a făcut orice în afară de compromisuri (fiind, de exemplu, muncitor necalificat la uzina Vulcan şi apoi, şomer), sper să fiu scutit de bănuiala mahalagească a muştei pe căciulă. N-am nimic în comun cu ipostaza de membru al CC PCR. Nici cu cea de director de teatru de pe vremea aia. Şi nici cu cea de persoană publică angoasată de vreun dosar de la CNSAS.

Aşa că-mi voi permite să mi-l amintesc pe Radu Beligan cel de pe scenă. Pe cel din Amadeus, celebra piesă a lui Peter Shaffer, pusă în scenă la Bucureşti, în 1982, de Dinu Cernescu.

E inexplicabil faptul că am putut vedea la Bucureşti un spectacol cu piesa asta la numai trei ani după premiera ei absolută, într-un moment când ea era “pe val”, în culmea celebrităţii sale mondiale. Cine şi cum l-o fi convins pe Shaffer să accepte montarea ei într-o ţară care plătea drepturi de autor insignifiante, sau nu le plătea de loc – rămâne un mister pentru mine.

Fapt este că punerea în scenă de la Giuleşti s-a dovedit una senzaţională. În clipele lui norocoase (şi n-au fost puţine), Beligan te făcea să crezi că e cu desăvârşire exclus ca rolul cu pricina să fie jucat şi altfel de cum îl interpreta el. Cu impresia asta am rămas până-n ziua de azi în ce-l priveşte pe Salieri al său din textul lui Shaffer (à propos, a murit şi acesta acum vreo lună, fie-i ţărâna uşoară). Şi asta, chiar dacă am văzut ulterior filmul celebru al lui Forman, de opt ori oscarizat, cu F. Murray Abraham în acelaşi rol. Am DVD-ul cu pricina şi mi l-am pus de mai multe ori în ultimii ani, dar… degeaba: în Salieri tot pe Beligan îl văd!

21 iulie 2016
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com
http://www.cimec.ro/Teatre/images/Interviu%20Gheorghe%20Dinica%20-%20p1.jpg
http://www.cimec.ro/Teatre/images/Interviu%20Gheorghe%20Dinica%20-%20p2.jpg

MRP

Sunday, July 10th, 2016

În 1969, terminasem armata de vreun an jumate, mă holbam toată ziua-bunăziua la norii de pe cer (eram «observator meteo» la staţia cap-de-pistă a aeroportului Băneasa), scriam versuri şi citeam cu aviditate proaspăt botezata Românie literară, fosta Gazetă literară.

Aveai ce citi în ea, multe nume mari, dintre care primele ce-mi vin acum în minte sunt ale inegalabililor Şerban Cioculescu şi D. I. Suchianu.

Şi al lui Miron Radu Paraschivescu, faimosul MRP, care, în rubricile lui de Poşta redacţiei ţinute pe durata a vreo două-trei decenii în mai multe reviste, îi debutase pe câţiva care se dovediseră după aceea a fi fost printre cei mai mari – pe Marin Preda, de exemplu.

MRP se bucura, deci, de reputaţia de a avea mână bună în materie de începători. Aşa că i-am trimis un plic cu câteva dintre poeziile mele, desigur, cu nădejdea secretă că îmi va publica vreuna.

Din nefericire, scrisoarea mea începea cu “Stimate domnule M.R.P.” – că aşa auzisem eu că-i zic toţi. Chiar nu mi-a trecut prin cap că asta putea să-l irite.

Eram obraznic cu absolută nevinovăţie – “tinereţea are privilegiul prostiei”, parcă aşa se spune, nu?

Iar răspunsul lui mi s-a părut chiar nervos :

Aşa că, fără să mă gândesc la invitaţia care urma, totuşi, înţepăturii din prima frază,  n-am mai îndrăznit să-l deranjez.

De-abia după un an am înţeles ce voia să spună în răvaşul acela. Când am aflat că a murit, şi anume, de cancer pulmonar.

Iar ce mi se pare, acum, senzaţional este că unul ca el îşi dădea osteneala să-i răspundă (prin poştă!) unui ilustru necunoscut de-alde mine.

Nu prea mai ştiu, la ora asta, vreo personalitate comparabilă, în stare de asemenea gest.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (54)

Tuesday, July 5th, 2016

ipoteze, divagaţii, ştifturi, tiribombe

Cum mai stăm cu viitorul ?

Exact ca în poza asta.

DESPRE SOARTA LUI MOLIÈRE ÎN ROMÂNIA

Pe vremea Elenei Ceauşescu, sau, mai exact, a Coanei Leana, era periculos să pui în scenă Femeile savante. Astăzi, acelaşi lucru începe să fie valabil cu privire la Tartuffe.

Lăsată pe mâna maselor, democraţia devine în doi timpi şi trei mişcări dictatură.

Dl. ex-ministru al Culturii şi mai nou, însuşi dl. premier Cioloş ne invită, iar şi iar, să dăm câte-”un leu” pentru Brâncuşi. Cu tot respectul, îmi permit să observ că n-au început de unde trebuie. Înainte de a ni se adresa nouă, poPulimii, ar trebui să facă apel la oamenii serioşi, la cei care chiar contează în ţara asta. Dacă nu ştiu care-s aceia, vor afla accesând articolul aflat la adresa de internet de mai jos:

http://www.ziare.com/bani/avere/cei-mai-bogati-romani-cati-bani-mai-au-tiriac-si-becali-surprize-in-top-10-1390606

După ce domniile lor ne vor informa ce sume au obţinut de la persoanele menţionate în acest articol, voi fi gata să donez pensia mea pe o lună pentru achiziţionarea sculpturii lui Brâncuşi.

http://m.ziare.com/constantin-brancusi/ce-n-a-spus-inca-guvernul-despre-subscriptia-pentru-cumintenia-pamantului-1422594-font3

Încep să înţeleg ce-i ăla “cur pictat”.

Cea mai drăguţă gogoaşă, primită prin mail de la un binevoitor care mă asasinează cu spam-urile: “În timpurile în care G.G. Marquez abia îşi începea cariera de scriitor, de multe ori nu avea bani pentru chirie şi nu de puţine ori a fost nevoit sa înnopteze în bordeluri”

…unde, nu-i aşa, era mai ieftin…


Poţi pătrunde în sufletul omului. Dacă nu te deranjează mirosul.

(S. F.)

CULMEA IMPOLITEŢII: să întârzii la propria-ţi înmormântare.

.

- Vă rog, o Aspirină Cardio, face moşulică.

- Pentru dumneavoastră o luaţi ? se arată curioasă tânăra farmacistă.

- Nu, o fac cadou unei amante, răspunde el.

De recitit, după Brexit:

Jalnicilor europeni le-a plăcut mai mult să se joace de-a armagnacii şi burgunzii decât să-şi asume pentru întregul pământ rolul pe care romanii au ştiut să-l joace în lumea timpului lor.

Numărul şi mijloacele lor nu erau nimic pe lângă ale noastre; dar găseau în măruntaiele păsărilor lor mai multe idei juste şi consecvente decât ar putea conţine toate ştiinţele noastre politice.

Paul Valéry, 1928

MOROMEŢII

seria a 2-a

- interbelică -

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Gândeşte, bă, cu capu’ tău, că de-aia ţi-a dat statu’ creier !

Cocoşilă (Mitică Popescu): Mi-a dat, da’ puţin !

Ilie Moromete (Victor Rebengiuc): Păi, a dat câte puţin la fiecare, ca să se-ajungă la toţi !

Istoria, aşa cum n-o ştiţi: VIOLENŢE VERBALE ÎN CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ MOLDOVA-ŢARA ROM. (LIMBAJ COLORAT, SEC. XIV-XV), ed. Humanitas, 2016, 855 pag., 449,90 lei - fără timbru literar

Dat fiind că industria noastră capitalistă încă nu produce un talentometru fiabil, n-avem încotro, trebuie să mergem pe mâna lui Hagiculea, directorul Teatrului Naţional din Iaşi şi să-l credem când afirmă că talentul lui Cornişteanu face 10.000 de euro, în vreme ce al mai ştiu eu cărui regizoraş proaspăt absolvent de UNATC, doar vreo 200 sau 300. Asta, chiar când talentul gigantului de la Craiova se manifestă sub formă de ciorbă reîncălzită. Ce, Andrei Şerban n-a reîncălzit şi el Troienele? Dar, având în vedere că capitalizmu n-are mamă n-are tată, ar cam fi cazul ca capodopera teleportată de la Craiova să aducă şi ceva încasări din bilete. Asta, doar aşa, ca să vedem dacă gloata teatrofilă compătimeşte, cât de cât, cu buna noastră părere despre invitat. Că în rest, văd că se pronunţă ANI, cine-o mai fi şi aia.

http://www.agerpres.ro/justitie/2016/05/30/ani-mircea-cornisteanu-fost-director-al-teatrului-din-craiova-in-conflict-de-interese-09-37-25

AUTENTIC

O discuţie la care am asistat, între o cunoştinţă a mea şi un personaj foarte cunoscut, din presă (patron, redactor şef, naiba ştie ce-o mai fi fost la vieţile lui). Din ce oraş aţi spus că sunteţi? întreabă acesta din urmă. Din C., îi răspunde cunoştinţa cu pricina.

La care, zearistul începe să râdă gâdilat: extraordinar, şi eu m-am născut în maternitatea din acest oraş! Bine că nu în closetul gării, face unul dintre cei de faţă.

Cabinetul e ocupat de mult, noroc că sunt un tip răbdător. În cele din urmă, iese grăbit un cetăţean care, cu o mână, îşi trage fermoarul, iar cu cealaltă, îşi butonează de zor smartphone-ul. Intru după el, că n-am ce face. Înăuntru pute consistent, n-a tras apa.

Ce să-i faci, astea sunt paradoxele postmodernităţii sudest-europene: ne-am apucat să călărim internetul înainte de a învăţa să tragem apa după ce ne căcăm.

Am terminat liceul acum fix 50 de ani. Şi am pretenţia că a fost unul de foarte bună calitate, deşi era dintr-un orăşel de nici 10.000 de locuitori, din judeţul Dâmboviţa. Dar rata de admişi la facultate, de la liceul ăla, era întotdeauna de peste 90%. Tot ce pot spune, spre a fi mai bine înţeles, e următorul amănunt: că, deşi eram la Uman, eu şi colegii mei am fi rămas repetenţi dacă n-am fi avut un anumit număr de probleme rezolvate în fiecare număr al Gazetei Matematice.

Şi încă o chestie nostimă. În anul când am terminat, s-a nimerit ca liceul ăsta cu mari performanţe în materie de matematică-fizică-chimie să nu aibă nici un reprezentant la Olimpiadele naţionale de aşa ceva. Dar m-a avut pe mine, unic reprezentant la faza naţională a Olimpiadei. Nu de ştiinţe exacte, însă, ci de Literatura Română. Ăsta a fost, de altfel, motivul pentru care profesoara de chimie s-a îndurat şi nu m-a lăsat corijent. Şi în felul ăsta, am putut să dau bacalaureatul.

http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/iubitorii-caini-petitie-concedierea-andreei-marin-tvr-o-falsa-limbaj-suburban-instiga-ura-animalelor-1_577a30fd5ab6550cb88ad61e/index.html

Contradictio in adjecto: e total ilogic ca iubitorii de animale să n-o iubească TOCMAI pe Andreea Marin ! Cel puţin, iubitorii de rumegătoare !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com