Archive for November, 2018

Ministere și mistere

Friday, November 23rd, 2018

I-auzi, i-auzi. Încă o rectificare bugetară. Ministerele care nu și-au cheltuit până acum banii rămân fără ei.

Chestia asta mi-aduce aminte de o întâmplare de prin 1991 sau 1992. La bilanțul anual, un șefuț din Ministerul Culturii (de la Direcția Teritoriu, sau cum s-o mai fi numit ea, aia care se ocupa de căminele culturale și de cei 2051 de ani ai lui Burebista) raportează mândru că n-a cheltuit nici un leu din fondurile aflate la dispoziția lui – iar ministrul Andrei Pleșu îl dă afară, fără alte explicații. În anul următor, șeful inspectoratului județean de cultură Argeș fute toți banii inspectoratului într-o manifestare festivă câmpenească cu durata de vreo patru ore. Totul, dat pe consumabile și pe contracte cu niște firme de care nu mai știe nimeni nimic cu începere din săptămâna următoare. Prinde orbu’, scoate-i ochii, tehnică dusă la desăvârșire de primarii zilelor noastre.
Hoțului de atunci, vechi culturnic ceaușist, nimeni nu i-a făcut nimic. Probabil că o fi ajuns și el, ca tot omu’, deputat PDSR sau PRM. Sau măcar subprefect. Omul s-a aflat, cum s-ar zice, pe o pantă ascendentă – spre deosebire de ministrul A. P., care viceversa.
La vreun an după asta, Ministerului Culturii, al cărui funcționar eram, i se întâmplă ceva foarte ciudat. Stăpânirea dă un decret referitor la încadrarea funcționarilor din ministere (sau numai din Ministerul Culturii, nu mai țin minte). Aceasta urma să se facă după vechimea în funcție. Adică, dacă aveai vechime zero, cum era cazul unui număr de cinci dintre cei șase noi consilieri ai Direcției Teatrelor, printre care și subsemnatul, precum și ai celorlalți angajați, din 1990, ai ministerului, o luai de la bază, ca începător absolut, cu salariul minim din grilă. Ceilalți, care se aflau acolo de pe vremea lui Gheorghiu Dej, erau plătiți la maximum. N-avea importanță că ei erau foști securiști, ori barem neveste de securiști, absolvenți de Fane Ideologu și foste activiste de la UTC și de la Pionieri și că ăștia noi, angajați prin concurs cinstit pe posturi de consilier, erau toți de meserie. Era pentru prima și poate, ultima dată când toți angajații Direcției Teatrelor avuseseră efectiv de-a face cu teatrele, unii ca secretari literari, alții ca ziariști de profil, deci știau realmente despre ce era vorba acolo.
Din câte mi-aduc aminte, în mai puțin de un an, toți ăștia noi au dispărut de acolo, fără ca cineva din minister să se supere pentru atâta lucru. Asta, probabil, fiindcă dl Pleșu o fi fost el dizident și persecutat de regimul comunist, dar dlui Ion Iliescu n-avea inima să-i refuze ceva. Și fatalmente, nici tovarășilor acestuia.


Am făcut o facultate fițoasă. Vreau să spun, una piloasă rău, în care nu intra oricine. Prima condiție, desigur, era să știi carte - și prin asta trebuie înțeles ceva foarte precis: anume, că trebuia să cunoști bine mai ales acele lucruri care nu se învățau, la noi, în învățământul pre-universitar. După cum se știe, istoria care se învăța la noi numai istorie nu era; iar despre istoria culturii, programa analitică de la liceele zise ”de cultură generală” nici n-auzise vreodată (las’ că nici cea de la liceele de muzică și de arte plastice nu era mai brează). Și mai era o condiție: să ai pile. Dacă le aveai, prima condiție nu mai conta.
La admitere, am fost vreo sută și douăzeci pe șapte locuri. Asta face cam șapteșpe inși pe un loc, la prima vedere. La o privire mai atentă, pe care eu am putut s-o arunc abia la câteva luni bune după ce intrasem, am descoperit că acelea nu erau nicidecum șapte, ci, efectiv, două. Două locuri, pe alea se bătuseră cei 120 de idealiști neinformați, fiindcă restul de cinci erau rezervate, ocupate de mult.
Am auzit spunându-se că eram cea mai piloasă grupă din istoria IATC-ului. Și probabil că era adevărat.
Cea mai amărâtă de acolo (în afară de mine, firește, care eram chiar un nimeni) era o fată de colonel, comandant – oltean – de Miliție județeană, undeva în Ardeal. La vreo zece ani după absolvire, când ajunsesem, din motive despre care am mai vorbit, jos de tot, profesor de Foto Cineclub la o Casă a Pionierilor, am cunoscut la niște cursuri de perfecționare didactică un coleg din județul acela, care, aflând ce diplomă aveam, mi-a povestit cum l-a anchetat odată, cu pumnii și cu bocancii, tatăl acesta al colegei mele. Numai lume bună în jurul meu, ce mai încoa’ și-ncolo!
Fiind o facultate atât de selectă și de râvnită, nu-i de mirare că faptul de a te afla acolo și de a pleca de acolo cu o diplomă (și cu un post în Capitală, căci IATC-ul fusese, până cu vreo doi ani înainte să termin eu, cam singura facultate care oferea așa ceva) era considerat drept o mare răsplată.
Și chiar ca recompensă a fost folosit în primii ani post-ceaușiști. Vreo câțiva dintre cei care luaseră parte, în vreun fel sau altul, la Revoluție, chiar în orașele unde ea nu s-a manifestat nicicum, au ales ca, în loc de (sau pe lângă) altceva, să fie miluiți cu diplome de la IATC.

Țin minte că, prin 1991, m-am trezit în biroul meu de la Direcția Teatrelor cu o apariție bizară. Supraponderală, trecută binișor de treizeci de ani, ba chiar și de treizecișicinci, domnișoara venea de prin Ardeal, mi se prezenta drept eroină a Revoluției și studentă la IATC și îmi cerea ultimativ să-i fac rost de o slujbă într-un teatru din Capitală. Sincer vorbind, în prima clipă am crezut-o nebună, prea arăta a bețivă boschetară sau a prostituată uzată de prin preajma gării. Dar mă înșelam îngrozitor, domnișoara chiar era studentă la fostul IATC, care, între timp, își schimbase denumirea, acum îi zicea, parcă, ATF.
Ei bine, recompensa aceasta s-a devalorizat extrem de rapid, în câțiva ani după aceea mulțimea de facultăți de teatru nou înființate a umplut piața de Licențe în Arte utilizabile ca șampon, sau, eventual, hârtie igienică – iar, pe de altă parte, banii Culturii au început să fie tot mai puțini.
Mi-am adus aminte de toate astea acum vreo jumătate de oră, când am văzut-o pe studenta de atunci la televizor.

Counter instalat la 12.03.2023


Teodor Vescu: INDOCHINA

Thursday, November 8th, 2018

am fost la

.

.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

TOUCH ME NOT

Friday, November 2nd, 2018

Atacată violent, în 2007, de un june gazetar-cenzor de moravuri bucureștean și ignorată de critică la primul ei film, autoarea actualei pelicule scandaloase se prezintă în sfârșit, în țara sa natală, cu un Urs de Aur al celebrului festival cinematografic de la Berlin și cu o respectabilă panoplie de elogii ale presei de specialitate din lumea largă.

Dacă n-ai succes la Paris sau măcar la Sarajevo, nici nu te gândi să defilezi pe bulevardul Magheru, măi dragă creatorule indigen, noi suntem exigenți, nu stăm de vorbă cu oricine – cam așa sună opinia publică pe suszisul bulevard. Mai ales, când creația în chestiune ne pune cu tot dinadinsul în fața unor lucruri pe care e preferabil să le ignorăm – așa cum s-a mai întâmplat o dată, cu filmul lui Mungiu După dealuri.

Nici în străinătate, primirea de care s-a bucurat acest film n-a fost unanim favorabilă. The Guardian, de pildă, îl califica drept ”plictisitor și lipsit de valoare”.

Dar Hollywood Reporter afirma că el ”frapează prin inteligență, siguranță de sine și originalitate”. În Cineuropa se puteau citi următoarele: ”este un film provocator, care deschide noi drumuri prin estomparea graniței dintre realitate și ficțiune”. Acesta a fost tonul celor mai multe relatări din presa internațională.

Iar Touch me not a luat Marele Premiu Ursul de Aur la festivalul internațional de film de la Berlin, în luna februarie a acestui an.

În treacăt fie spus, titlul său ciudat ar trebui tradus mai degrabă prin sugestiv / paradoxal / absurdul Atinge-mă nu mă atinge, decât prin bisericescul noli me tangere, cum s-a întâmplat recent într-un ziar bucureștean, fiindcă tocmai cu vreo religie n-are nimic în comun filmul de față. Are, însă, cu morala, atunci când afirmă că, oricât de bizar, diferit sau iremediabil atins, împuținat de boală ai fi, tot om ești (Și vrabia e o pasăre, așa suna titlul unui film de prin 1970).

Și ca atare, ai drepturi – printre care, pe cel de a fi tu însuți, de a nu te mai ascunde și de a te arăta lumii, obligând-o să ia cunoștință de existența ta. De ascuns, erau ascunși numai copiii din anumite orfelinate de la noi, unde rata mortalității era neobișnuit de ridicată – lucru care bănuiesc că nu deranjează Coaliția Pentru Familie.

Meritul filmului Adinei Pintilie constă în a te obliga să-ți pui unele întrebări cu privire la ceea ce numești ”morală”. Și în general, cu privire la condiția umană. Și la noțiunile de ”morbid” și ”decent/indecent”. De pildă, dacă înțelesul acestor noțiuni este același pentru omul ”normal, obișnuit”, omul mediu, oarecare – și pentru cel cu grave dizabilități fizice, ori de altă natură. Pentru un handicapat din care n-a mai rămas viu, funcțional, decât sexul, sau pentru un transexual, de exemplu.

Cum arată ”dreptul la fericire” pentru ei? Modul lor de a se elibera de angoase, de a ajunge la acea fericire e vicios? Condamnabil? Cum trebuie judecat gestul de a-l deconecta de la aparate pe cel aflat de mult în comă profundă?

Teamă mi-e că nici un om civilizat din zilele noastre nu s-ar încumeta să răspundă la asemenea întrebări, chit că vreo două state europene au legalizat euthanasia.

Cele Zece Porunci, pe care se întemeiază lumea de azi – v. Declarația Drepturilor Omului, de la ONU – par să se esențializeze, să se rezume, în ce-i privește pe cei vizați de quasi-documentarul Adinei Pintilie, la una singură: ”respectă viața”.

Și pe Stephen Hawking, fiindcă tot veni vorba.

touch-me-not_pressbook_06ro1

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com