Archive for November, 2018

Ministere și mistere

Friday, November 23rd, 2018

I-auzi, i-auzi. Încă o rectificare bugetară. Ministerele care nu și-au cheltuit până acum banii rămân fără ei.

Chestia asta mi-aduce aminte de o întâmplare de prin 1991 sau 1992. La bilanțul anual, un șefuț din Ministerul Culturii (de la Direcția Teritoriu, sau cum s-o mai fi numit ea, aia care se ocupa de căminele culturale și de cei 2051 de ani ai lui Burebista) raportează mândru că n-a cheltuit nici un leu din fondurile aflate la dispoziția lui – iar ministrul Andrei Pleșu îl dă afară, fără alte explicații. În anul următor, șeful inspectoratului județean de cultură Argeș fute toți banii inspectoratului într-o manifestare festivă câmpenească cu durata de vreo patru ore. Totul, dat pe consumabile și pe contracte cu niște firme de care nu mai știe nimeni nimic cu începere din săptămâna următoare. Prinde orbu’, scoate-i ochii, tehnică dusă la desăvârșire de primarii zilelor noastre.
Hoțului de atunci, vechi culturnic ceaușist, nimeni nu i-a făcut nimic. Probabil că o fi ajuns și el, ca tot omu’, deputat PDSR sau PRM. Sau măcar subprefect. Omul s-a aflat, cum s-ar zice, pe o pantă ascendentă – spre deosebire de ministrul A. P., care viceversa.
La vreun an după asta, Ministerului Culturii, al cărui funcționar eram, i se întâmplă ceva foarte ciudat. Stăpânirea dă un decret referitor la încadrarea funcționarilor din ministere (sau numai din Ministerul Culturii, nu mai țin minte). Aceasta urma să se facă după vechimea în funcție. Adică, dacă aveai vechime zero, cum era cazul unui număr de cinci dintre cei șase noi consilieri ai Direcției Teatrelor, printre care și subsemnatul, precum și ai celorlalți angajați, din 1990, ai ministerului, o luai de la bază, ca începător absolut, cu salariul minim din grilă. Ceilalți, care se aflau acolo de pe vremea lui Gheorghiu Dej, erau plătiți la maximum. N-avea importanță că ei erau foști securiști, ori barem neveste de securiști, absolvenți de Fane Ideologu și foste activiste de la UTC și de la Pionieri și că ăștia noi, angajați prin concurs cinstit pe posturi de consilier, erau toți de meserie. Era pentru prima și poate, ultima dată când toți angajații Direcției Teatrelor avuseseră efectiv de-a face cu teatrele, unii ca secretari literari, alții ca ziariști de profil, deci știau realmente despre ce era vorba acolo.
Din câte mi-aduc aminte, în mai puțin de un an, toți ăștia noi au dispărut de acolo, fără ca cineva din minister să se supere pentru atâta lucru. Asta, probabil, fiindcă dl Pleșu o fi fost el dizident și persecutat de regimul comunist, dar dlui Ion Iliescu n-avea inima să-i refuze ceva. Și fatalmente, nici tovarășilor acestuia.


Am făcut o facultate fițoasă. Vreau să spun, una piloasă rău, în care nu intra oricine. Prima condiție, desigur, era să știi carte - și prin asta trebuie înțeles ceva foarte precis: anume, că trebuia să cunoști bine mai ales acele lucruri care nu se învățau, la noi, în învățământul pre-universitar. După cum se știe, istoria care se învăța la noi numai istorie nu era; iar despre istoria culturii, programa analitică de la liceele zise ”de cultură generală” nici n-auzise vreodată (las’ că nici cea de la liceele de muzică și de arte plastice nu era mai brează). Și mai era o condiție: să ai pile. Dacă le aveai, prima condiție nu mai conta.
La admitere, am fost vreo sută și douăzeci pe șapte locuri. Asta face cam șapteșpe inși pe un loc, la prima vedere. La o privire mai atentă, pe care eu am putut s-o arunc abia la câteva luni bune după ce intrasem, am descoperit că acelea nu erau nicidecum șapte, ci, efectiv, două. Două locuri, pe alea se bătuseră cei 120 de idealiști neinformați, fiindcă restul de cinci erau rezervate, ocupate de mult.
Am auzit spunându-se că eram cea mai piloasă grupă din istoria IATC-ului. Și probabil că era adevărat.
Cea mai amărâtă de acolo (în afară de mine, firește, care eram chiar un nimeni) era o fată de colonel, comandant – oltean – de Miliție județeană, undeva în Ardeal. La vreo zece ani după absolvire, când ajunsesem, din motive despre care am mai vorbit, jos de tot, profesor de Foto Cineclub la o Casă a Pionierilor, am cunoscut la niște cursuri de perfecționare didactică un coleg din județul acela, care, aflând ce diplomă aveam, mi-a povestit cum l-a anchetat odată, cu pumnii și cu bocancii, tatăl acesta al colegei mele. Numai lume bună în jurul meu, ce mai încoa’ și-ncolo!
Fiind o facultate atât de selectă și de râvnită, nu-i de mirare că faptul de a te afla acolo și de a pleca de acolo cu o diplomă (și cu un post în Capitală, căci IATC-ul fusese, până cu vreo doi ani înainte să termin eu, cam singura facultate care oferea așa ceva) era considerat drept o mare răsplată.
Și chiar ca recompensă a fost folosit în primii ani post-ceaușiști. Vreo câțiva dintre cei care luaseră parte, în vreun fel sau altul, la Revoluție, chiar în orașele unde ea nu s-a manifestat nicicum, au ales ca, în loc de (sau pe lângă) altceva, să fie miluiți cu diplome de la IATC.

Țin minte că, prin 1991, m-am trezit în biroul meu de la Direcția Teatrelor cu o apariție bizară. Supraponderală, trecută binișor de treizeci de ani, ba chiar și de treizecișicinci, domnișoara venea de prin Ardeal, mi se prezenta drept eroină a Revoluției și studentă la IATC și îmi cerea ultimativ să-i fac rost de o slujbă într-un teatru din Capitală. Sincer vorbind, în prima clipă am crezut-o nebună, prea arăta a bețivă boschetară sau a prostituată uzată de prin preajma gării. Dar mă înșelam îngrozitor, domnișoara chiar era studentă la fostul IATC, care, între timp, își schimbase denumirea, acum îi zicea, parcă, ATF.
Ei bine, recompensa aceasta s-a devalorizat extrem de rapid, în câțiva ani după aceea mulțimea de facultăți de teatru nou înființate a umplut piața de Licențe în Arte utilizabile ca șampon, sau, eventual, hârtie igienică – iar, pe de altă parte, banii Culturii au început să fie tot mai puțini.
Mi-am adus aminte de toate astea acum vreo jumătate de oră, când am văzut-o pe studenta de atunci la televizor; prezenta o emisiune de, ca să zic așa, spiritualitate: horoscopul.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FEMURUL

Tuesday, November 20th, 2018

lui MeToo și celebrei Asia Argento

Avea nouăsprezece ani, venea dintr-un sat sărăcuţ de undeva de prin Ardeal (da, există şi acolo) şi voia să ajungă ceva. Sau, dacă se poate, cineva. Aşa că a debarcat la Bucureşti ca să dea admiterea la Medicină.

La anatomie, primul subiect era Femurul. Aşa că a scris „Femurul este osul care formează scheletul coapsei animalelor, fiind cel mai mare os din corp (la omul adult acesta măsoară 40–50 cm). La extremitatea sa superioară (epifiza superioară) se găsește capul femural care este legat de corpul femurului (sau diafiza) prin intermediul colului femural”

Atâta-şi aducea aminte. Iar la al doilea subiect n-a mai ajuns. După o jumătate de oră, a predat lucrarea şi a ieşit. La chimie a scris “ureea a fost prima sinteză organică, realizată în 1828” şi a ieşit. Imediat, fără să mai piardă timpul.

La lucrarea de fizică n-a mai venit. Mai bine s-ar fi dus la cinema. La Dacii, însă, care rula la Volga, nu mai avea cum să ajungă, fiindcă acela începea la unsprezece jumate, iar la Jandarmul din Saint Tropez, care rula de la ora unu şi de la trei, pe bulevardul 6 Martie, nu mai erau bilete.

Aşa că a pornit-o pe jos, nici ea nu ştia încotro. Dar a ajuns în Piaţa Romană şi s-a oprit acolo unde a văzut multă lume îngrămădită la un loc. Adică în staţia troleibuzului optzecişidoi, pe a cărui frunte scria Aeroportul Băneasa. Când a venit, într-un târziu, troleibuzul era deja ticsit, iar din Romană s-a mai pricopsit cu încă vreo douăzeci de pasageri dispuşi să se mai  înghesuie un pic, că doar era vară, nu purtau haine groase şi incomode. Printre ei, şi eroina noastră, pe al cărei sân drept odihnea acum, ca din întâmplare, palma enormă a unui vlăjgan care mirosea trăznitor a sudoare. N-are a face, a gândit ea, bine că Godzilla se interpunea între ea şi privirile taxatoarei, fiindcă n-avea nici o poftă să plătească bilet. Şi nici prea mulţi bani, ca s-o spunem p’a dreaptă.

După câteva staţii, găliganul şi-a luat laba de acolo şi în priviri i se citea părerea de rău. Apoi şi-a făcut loc, cu greu, prin înghesuială, spre ieşire. A mai privit-o o dată, făcându-i un mic semn, iar ea l-a urmat.

Fără să-şi spună un cuvânt, ea l-a luat la braţ şi au trecut strada.

- Pe mine mă cheamă George, a zis el, după ce au dat colţul.

- Îmi pare bine, a zis ea. Eu sunt Africa.

- Cum Africa?!

- Aşa bine, a râs ea. De fapt, trebuia să-mi zică Anica, după o tanti a mea de la Luduş. Dar ăla de la primărie era băut, iar tata n-a văzut ce scria pe certificat decât după vreo şase luni, aşa că a rămas Africa.

- Bine şi-aşa. Dacă-ţi zicea America de Nord era mai nasol, râde găliganul.

Apoi, el i-a spus că se duce la servici, care era chiar acolo, la doi paşi. Lucra la Televiziune, i-a spus, vrei să ţi-o arăt?

Sigur că voia, a dat ea din umeri, oricum n-avea alt program. Au intrat pe poarta din strada Pangrati, George a semnat condica, iar apoi i-a făcut semn să-l însoţească. Trecând pe lângă miliţianul de la ghişeu, l-a salutat milităreşte şi i-a spus „domnişoara e cu mine”, iar acela n-a avut nimic de obiectat.

Apoi s-au îndreptat către un fel de baracă aflată la celălalt capăt al parcului. Eu sunt paznic, i-a spus el. Mergem la gheretă să-mi las astea şi să mă schimb.

În cămăruţa aceea foarte strâmtă nu se găseau decât o bancă de lemn, o chiuvetă, un dulăpior cu lacăt şi trei cuie bătute în uşă, pe post de cuier.

George şi-a scos cămaşa şi s-a clătit un pic pe piept şi la subţiori, la chiuvetă.

- Vrei şi tu? a întrebat-o.

- va urma -

https://victorsilaghi.ro/2018/08/30/troleibuzele-din-romania-bucuresti/

- uite că urmează -

Ea a scos un chicotit nervos, simţea ce avea să se întâmple şi chiar s-a întâmplat, el a sărutat-o şi a început să-i descheie nasturii bluzei. Simţea că se sufocă, s-a zbătut şi a încercat să se depărteze de el, dar până la urmă, n-a făcut altceva decât să rămână fără bluză, cu pieptul gol.

- Ce ţâţe mişto ai, a şoptit el, lăsându-se în jos ca să le sărute.

Cu doi ani înainte de asta, pe când aproape terminase clasa a unșpea, Tavi, un băiat cu un an mai mic ca ea îi spusese aceleași cuvinte. Dar acela nu fusese nevoit să se aplece, era foarte scund. Surpriza se aflase, atunci, în altă parte. Și anume, în pantalonii băiatului. O avea imensă. Și întărâtată, desigur. Deși încă fecioară, știa prea bine ce, inevitabil, ar fi urmat să se întâmple, din ce discutase de multe ori cu cele două fete din clasa ei cu care era prietenă, dar mai ales din cele câteva reviste cu poze găsite în pod, sub un teanc de Era Socialistă de-ale tatălui ei. Și a intrat în panică.

Numai că nu s-a întâmplat nimic, fiindcă din casă s-a auzit vocea maică-si, care o striga să vină imediat, că a venit doamna Jeni cu scurta de fâș din America. În clipa aceea, entuziasmul imens al lui Tavi s-a transformat în ceva mult mai mic, dar încă periculos de mare, i s-a părut ei.

Geaca de fâș Lee Cooper venise cu pachetul pe care doamna Jeni îl primea, cam o dată la trei luni, din America, de la Romulus, băiatul ei plecat în urmă cu mulți ani. Aceea era o comandă, i-o ceruse anume pentru ea, iar acum Africa trebuia să o probeze – și să spere că-i vine la fix, fiindcă de schimbat, oricum, n-avea cine să i-o schimbe.

Așa că s-a îmbrăcat în viteză și i-a spus lui Tavi să iasă repede prin gaura din perete, o scândură lipsă din fundul magaziei de lemne, care dădea într-o livadă a C.A.P.-ului. Iar acela și-a prins  monstruozitatea cu fermoarul, scoțând un icnet din rărunchi.

Romulus o ducea foarte bine la Reno, în Nevada, povestea mama lui, era asistentul unui manager zonal de la întreprinderea de salubritate orășenească.

- va urma -

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Teodor Vescu: INDOCHINA

Thursday, November 8th, 2018

am fost la

.

.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

TOUCH ME NOT

Friday, November 2nd, 2018

Atacată violent, în 2007, de un june gazetar-cenzor de moravuri bucureștean și ignorată de critică la primul ei film, autoarea actualei pelicule scandaloase se prezintă în sfârșit, în țara sa natală, cu un Urs de Aur al celebrului festival cinematografic de la Berlin și cu o respectabilă panoplie de elogii ale presei de specialitate din lumea largă.

Dacă n-ai succes la Paris sau măcar la Sarajevo, nici nu te gândi să defilezi pe bulevardul Magheru, măi dragă creatorule indigen, noi suntem exigenți, nu stăm de vorbă cu oricine – cam așa sună opinia publică pe suszisul bulevard. Mai ales, când creația în chestiune ne pune cu tot dinadinsul în fața unor lucruri pe care e preferabil să le ignorăm – așa cum s-a mai întâmplat o dată, cu filmul lui Mungiu După dealuri.

Nici în străinătate, primirea de care s-a bucurat acest film n-a fost unanim favorabilă. The Guardian, de pildă, îl califica drept ”plictisitor și lipsit de valoare”.

Dar Hollywood Reporter afirma că el ”frapează prin inteligență, siguranță de sine și originalitate”. În Cineuropa se puteau citi următoarele: ”este un film provocator, care deschide noi drumuri prin estomparea graniței dintre realitate și ficțiune”. Acesta a fost tonul celor mai multe relatări din presa internațională.

Iar Touch me not a luat Marele Premiu Ursul de Aur la festivalul internațional de film de la Berlin, în luna februarie a acestui an.

În treacăt fie spus, titlul său ciudat ar trebui tradus mai degrabă prin sugestiv / paradoxal / absurdul Atinge-mă nu mă atinge, decât prin bisericescul noli me tangere, cum s-a întâmplat recent într-un ziar bucureștean, fiindcă tocmai cu vreo religie n-are nimic în comun filmul de față. Are, însă, cu morala, atunci când afirmă că, oricât de bizar, diferit sau iremediabil atins, împuținat de boală ai fi, tot om ești (Și vrabia e o pasăre, așa suna titlul unui film de prin 1970).

Și ca atare, ai drepturi – printre care, pe cel de a fi tu însuți, de a nu te mai ascunde și de a te arăta lumii, obligând-o să ia cunoștință de existența ta. De ascuns, erau ascunși numai copiii din anumite orfelinate de la noi, unde rata mortalității era neobișnuit de ridicată – lucru care bănuiesc că nu deranjează Coaliția Pentru Familie.

Meritul filmului Adinei Pintilie constă în a te obliga să-ți pui unele întrebări cu privire la ceea ce numești ”morală”. Și în general, cu privire la condiția umană. Și la noțiunile de ”morbid” și ”decent/indecent”. De pildă, dacă înțelesul acestor noțiuni este același pentru omul ”normal, obișnuit”, omul mediu, oarecare – și pentru cel cu grave dizabilități fizice, ori de altă natură. Pentru un handicapat din care n-a mai rămas viu, funcțional, decât sexul, sau pentru un transexual, de exemplu.

Cum arată ”dreptul la fericire” pentru ei? Modul lor de a se elibera de angoase, de a ajunge la acea fericire e vicios? Condamnabil? Cum trebuie judecat gestul de a-l deconecta de la aparate pe cel aflat de mult în comă profundă?

Teamă mi-e că nici un om civilizat din zilele noastre nu s-ar încumeta să răspundă la asemenea întrebări, chit că vreo două state europene au legalizat euthanasia.

Cele Zece Porunci, pe care se întemeiază lumea de azi – v. Declarația Drepturilor Omului, de la ONU – par să se esențializeze, să se rezume, în ce-i privește pe cei vizați de quasi-documentarul Adinei Pintilie, la una singură: ”respectă viața”.

Și pe Stephen Hawking, fiindcă tot veni vorba.

touch-me-not_pressbook_06ro1

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com