Archive for February, 2013

OSCAR: praf în ochi cu Michelle

Tuesday, February 26th, 2013

Încă din toamnă, am scris mai mult decat favorabil despre Argo, pe care îl văzusem la Bucureşti, la Patria, cu încă doi spectatori în sală. Dar nu mi-am închipuit că un astfel de film poate lua marele Oscar, Best Picture! E inimaginabil!

Mă gândesc ce deformat se pot vedea lucrurile din spaţiul în care trăieşti. Cât de diferită poate fi percepţia. Filmul e acelaşi, dar cât de mult înseamnă contextual! Cred că un tablou de Picasso, acelaşi, are o valoare la Artmark şi cu totul alta la Sotheby! Iar Argo, aici, mi se pare un muşuroi. Nu pot să-l confund cu un munte.

Oscar înseamnă pretenţii, exigenţă maximă, ştachetă înaltă. A lua un Oscar înseamnă a fi, într-adevăr, cel mai bun!

Dacă n-aş fi văzut filme ca Beasts of the Southern Wild, o parabolă a supravieţuirii, ca şi alte filme de antologie, precum Django Unchained, un model de western spaghetti, al lui Quentin Tarantino, Zero Dark Thirty, în regia lui Kathryn Bigelow, Lincoln de Steven Spielberg, Les Misérables al faimosului Tom Hooper, încununat acum doi ani cu Best Picture pentru The King’s Speech, Life of Pi de Ang Lee, regizorul neegalatului Brokeback Mountain, da, aş fi spus că Argo e cel mai bun! Dar nu este. Comparativ cu celelalte filme din competiţie, este nu numai modest, dar şi penibil din punct de vedere al genului thriller, superficial, o glumă, un joc cu argonauţi, nemaivorbind că, din punct de vedere politic, face un mare deserviciu Americii, fiindcă e tezist, ne bagă în ochi cât de isteţi sunt americanii şi ce tâmpiţi arabii!

La fel, cand am văzut-o pe Emmanuelle Riva, ce rol a facut în Amour al lui Michael Haneke, ca şi pe micuţa Quvenzhané Wallis în filmul lui Benh Zeitlin, dar a luat premiul de interpretare feminină o actriţă modestă, Jennifer Lawrence, pentru rolul din comedioara Silver Linings Playbook de David O. Russell, mi-am zis că s-au prostit şi oscarioţii!

Am scris anterior că această actriţă cam seamănă cu Anda Onesa, dar nu are talentul ei. E de categorie minoră. Dacă acum, la debut, când are 22 de ani, ia 40 de premii, toate premiile importante din lume, ce va întâmpla mâine? Cred că se face o crimă când un debutant este superpremiat. Praf în ochi! Nu urmează decat o prăbuşire fulgerătoare, conform schemei clasice marca Hollywood Babilon. Asa am văzut-o, şchiopătând, pe supertitrata de ieri, Christin Stewart, iar despre Adele, ce să mai spun, nu se poate imagina să vezi un tanc cum se chinuie să urce câteva trepte. Şi cade. A căzut de altfel şi Jennifer, s-o fi împiedicat în imensa trenă a rochiei! Bine că s-a aflat Hugh Jackman în preajmă s-o ridice!

Vă daţi seama ce prost este Lincoln, filmul lui Spielberg, dacă marele premiu a fost acordat unui film modest, Argo, al şi mai modestului actor şi regizor Ben Affleck?!

În mare criză se află nu filmul, fiindcă filme valoroase există, se fac, ci juriile, marii juraţi ai judecăţilor drepte (juriul Oscar are 5 783 membri!)

De dragul apărării unei imagini politice, se dă premiul cel mare unui film tras de păr, care prezintă o gogoaşă, o imagine ridicolă a politicului. Juriul Oscar ne ia drept naivi, ne aruncă praf în ochi!

Singura dreptate s-a făcut cu Life of Pi, filmul lui Ang Lee, încununat cu patru premii.

Poate nu mai ştiu eu să judec, dar vi se pare logic să-l împopoţonezi pe Lincoln cu 12 nominalizari, 12! şi să nu ia decât două premii, pentru decor şi pentru interpretare masculină?! Dacă era atât de prost acest film, de ce nu a fost selectat Abraham Lincoln: Vampire Hunter (2012), în regia lui Timur Bekmambetov, în care al 16-lea preşedinte al Statelor Unite este văzut ca un supererou ce scapă America de vampiri?

Desigur, marele actor Daniel Day-Lewis a luat premiul pentru că a dat chip unui erou naţional, dar cel mai bun actor al competiţiei a fost Hugh Jackman, care face în Jean Valjean din musical-ul Les Misérables un rol antologic. De altfel,  momentul cel mai impresionant al galei a fost secvenţa live din acest film, când zeci de actori au susţinut o partitură muzicală. Şi, culmea, premiul pentru muzică l-a luat Mychael Danna pentru Life Of Pi!

D-ale Oscarului!

Dacă tot se dă premiul Oscar pentru film politic, de ce a fost total ignorată Kathryn Bigelow, prima femeie care a luat mai an Best Picture pentru un film despre Irak, ca acum să atace în Zero Dark Thirty cazul Bin Laden. O regizoare tenace, foarte îndrăzneaţă, care lucrează pe baza unor scenarii solide, dovadă că şi scenariul acestui film, scris de Mark Boal, a fost nominalizat. De asemenea, preferă caractere tari, cu actori pe potrivă, astfel că la Cea mai bună actriţă în rol principal toate şansele se îndreptau spre Jessica Chastain, deşi aici concurenţa a fost nemiloasă, fiindcă celelalte nominalizari au fost acordate unor interprete de excepţie, precum Quvenzhane Wallis pentru Beasts of the Southern Wild, Naomi Watts pentru The Impossible şi Emmanuelle Riva pentru Amour. Lipseşte Keira Knightley din Anna Karenina, o nominalizare făcută anterior de toată presa americană. Dar bafta a cazut, repet, pe Jennifer Lawrence pentru Silver Linings Playbook!

Serioasă a fost numai concurenţa pentru premiul de regie, care i-a revenit lui Ang Lee, ca şi pentru premiul de imagine, atribuit lui Claudio Miranda (Life of Pi). Mă mir că Skyfall a fost şi el ocolit, deşi, din punct de vedere politic, dezvoltă o idee foarte preţioasă, că azi războaiele nu se mai poartă între armate, între ţări, ci sunt războaie din umbră, în special psihologice.

Desigur, premiile Oscar, atât de râvnite, nu au cum să mulţumească pe toată lumea, dar noi ne referim la o ştachetă a valorii estetice, nu doar politice. Suntem la un festival de film, nu la unul politic. Dar dacă ne înşelăm?

Poate că subtilitatea organizatorilor se lasă întrevăzută în gestul final. Cine a anunţat Marele Premiu? Nu Jack Nicholson, aflat pe scenă şi desemnat să facă acest ultim act, ci… Michelle Obama, de la Casa Albă, intrată în legătură directă cu sala din Los Angeles, unde se desfăşura gala!

Şi Michelle parcă era Elena Ceauşescu, şcolăriţă, cand se purta cu breton! Abia i se vedeau ochii mari, negri şi erai tentat să-i dai deoparte părul de pe frunte. De ce a purtat un asemenea breton stufos? Ca să nu-i intre praful în ochi când a anunţat: Argo!

Ne îmbătăm cu apă chioară. Cu filme! De ce nu ne-ar părea stele verzi şi praful în ochi? La urma urmei, trăim într-o lume de Argonauţi!

GRID MODORCEA

New York

vezi şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7983

Candid Stoica. O GLORIE POSTUMĂ: BULGAKOV

Monday, February 25th, 2013

Roman Teatral

la teatrul Nottara

Când am citit, în anul 1969, Roman teatral, în traducerea lui Alexandru Calais, am rămas descumpănit, chiar dezorientat. În el, pe lângă o acidă critică a birocraţiei care domnea în domeniul artei, recte în teatru, erau ironizate, chiar ridiculizate, sub nume de împrumut,  dar uşor de decriptat de către oamenii de artă, două mari personalităţi al teatrului sovietic. Două personalităţi despre care învăţasem temeinic la istoria teatrului. Mai mult. Unul din cei doi este autorul unui sistem teatral, al unei metode de lucru cu actorii, îmbrăţişate cu entuziasm şi cu frenezie de toţi marii creatori ai teatrului românesc şi implicit de profesorii Institutului de Teatru, de studenţi, actori, critici de teatru şi de toţi politrucii care supravegheau viaţa culturală a timpului. Orice abatere de la el era aspru sancţionată, sistemul devenind sacrosant.

Autorul micului roman (250 de pagini, format mic) era, la vremea aceea, pentru mulţi dintre noi, un ilustru necunoscut: Mihail Bulgakov!

Câţiva ani mai târziu, odată cu apariţia în limba română a romanului Maestrul şi Margareta (1973) şi a volumului de teatru (1986), fenomenul Bulgakov ni s-a arătat în adevărata sa amploare, descoperind în autorul micului roman de sertar (a fost tipărit la câţiva ani după decesul autorului în 1966) un mare autor de talie universală, iar toate întâmplările din Roman Teatral au căpătat consistenţă, adeverind că ele au făcut parte din chiar biogafia autorului.

Pe scurt: Maxudov, un tânăr autor, scrie un roman care este tipărit într-o revistă fantomatică, apoi, la îndemnul unor prieteni transcrie subiectul într-o piesă, care  ajunge la un teatru condus de doi directori “celebri”. Dar odată ajuns aici încep şi necazurile, buclucurile, dezacordurile, nemulţumirile, dezamăgirile şi decepţionat, deziluzionat în final, fiind o fire depresivă, se sinucide. Dar nu înainte de a lăsa un manuscris cu tot ce i  s-a întâmplat.

Ca şi Maxudov, eroul cărţii,  Bulgakov a avut de întâmpinat mefienţa contemporanilor, neîncrederea celor de la teatrele cu care a colaborat, şi mai ales exigenţele cenzurii  care au oprit majoritatea spectacolelor realizate după piesele lui. Zilele Turbinilor, Casa Zoikăi, Cabala bigoţilor, Fuga, Ivan Vasilievici, Insula purpurie, Don Quijote, Puşkin - toate piesele, după ce au fost cenzurate drastic, au fost interzise. Chiar şi ultima, despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, pe care din disperare se hotărâse să o scrie, a fost oprită în proiect. Paralelismul e izbitor!

Am avut norocul de a vedea la Moscova, în anul 1978,  celebrul spectacol al lui Iuri Liubimov  cu dramatizarea acestuia după Maestrul şi Margareta, şi plăcerea de a sta în sală pe un scaun alături marele actor Smoktunovski, aflat ca şi mine, în postură de spectator, iar la final să asist la un recital de poezie unde, printre alţi actori  s-a produs cu o incandenscenţă, ieşită din comun, celebrul iubit al Marinei Vlady,  Vladimir Vîsoţki. Deasemenea, împreună cu un grup, am fost la ultima locuinţă a lui Bulgakov, de unde am fost pur şi simplu alungaţi de cel care, după moartea sa, îi ocupase locuinţa!

Am fost fermecat de spectacolul Cătălinei Buzoianu de la Teatrul Mic cu Maestrul şi Margareta care a avut ca protagonişti pe Valeria Seciu şi pe Ştefan Iordache şi de  excepţionalele spectacole de la teatrul Bulandra, ale lui Tocilescu, cu Tartuffe şi Cabala Bigoţilor din 1982.

Ulterior, mai toate piesele lui Bulgakov, respinse de ideologii vremii, de directorii  fricoşi sau dogmatici, chiar de Stanislavski însuşi, au văzut lumina rampei pe scenele din URSS şi bineînţeles, şi din ţara noastră.

Toate aceste recunoaşteri târzii vin ca un fel de răzbunare faţă de viaţa chinuită şi destinul nemilos pe care a fost nevoit să-l parcurgă.

Cunoscând toate astea, recunosc că m-am dus la spectacolul teatrului Nottara regizat de Vlad Massaci cu teamă (traducere şi dramatizare de Bogdan Budeş). Mărturisesc că nu-mi place să scriu despre spectacole slabe sau despre colegi în ipostaze nefericite sau penibile. De aceea ţin să felicit, de la început, direcţia teatrului pentru alegerea repertorială făcută, precum şi pe cei care s-au ocupat de caietul program (nr. 3), din  care aflăm amănunte inedite, ceea ce nu pot face în ce priveşte afişul spectacolului, care pare a fi, în cel mai bun caz, o reclamă a IDEB-ului [*] ! Dar mai toate temerile mi-au fost risipite de un spectacol inteligent, care a reuşit să despice cartea în liniile ei principale.

Orice dramatizare este sortită din plecare  criticii. Se pot emite pretenţii că un episod a fost omis, că un altul a fost dilatat, că un personaj a fost sacrificat, că un accent s-a nimerit să cadă invers decît trebuia, dar în general regizorul a înţeles esenţialul, lucrând uneori cu  migală anumite scene, având la dispoziţie un buchet de actori extrem de talentaţi, cu comprehensiunea actului creator.

Şi cu toate acestea, sunt de făcut unele observaţii, pe care regizorul şi actorii sper că nu mi le vor lua în nume de rău. Trecând peste multe amănunte (lucruri simple), dar care par absolut nefireşti în comportamentul personajelor (suitul repetat pe mese, mersul pe scaune), pătrunderea prin zid, obsedantă, a personajelor, lasă impresia neplăcută că teatrul respectiv (din piesă) ar fi populat în exclusivitate de vanitoşi, de idioţi, de fuduli, isterici, de arivişti, de obedienţi, de caraghioşi, stupizi, nerozi, de orgolioşi stăpâniţi de delirul grandorii, închipuiţi, megalomani, farsori, îngâmfaţi, în concluzie de nebuni, ceea ce este, evident, un lucru fals (deşi există şi asemenea specimene) - ajung la un lucru de fond. Chiar de esenţă. Cine sunt cele  două personaje cu care se luptă sinucigaşul Maxudov? Spectatorul simplu, care habar n-are de istoria artei, nu află absolut de loc, cine sunt de fapt, Aristarh Platonovici şi Ivan Vasilievici. Au fost oare, numiţi directori, politic, cum se obişnuieşte astăzi? Au fost prieteni cu Stalin, Molotov, sau Kaganovici? Erau ei, oare, rude cu Beria? Spectatorul obişnuit află doar din caietul program, extrem de judicios întocmit, că cei doi sunt două personalităţi marcante ale teatrului sovietic. Pe Constantin S. Stanislavski şi Nemirovici-Dancenko  oamenii de teatru îi cunosc destul de bine. (Actorii  bătrâni îşi mai amintesc cum au reînvăţat să joace teatru, făcând celebrul exerciţiu, din sistemul lui Stanislavski, cu aprindera focului, sub privirile severe ale consilierului sovietic Vasiliev). Fiind în plină teroare stalinistă, având cunoştinţă de soarta tragică a colegului lor Meyerhold (ucis în închisorile staliniste), se poate trage concluzia că  cei doi excelenţi oameni de teatru suflau şi-n iaurt de frică, căutând, pe cât se poate, să pună surdină şi să netezească asperităţile textelor lui Bulgakov, reuşind până la urmă, cu ajutorul cenzurii, să-l reducă la tăcere, sau cum singur s-ar fi exprimat: “mi-a semnat condamnarea la moarte!”

Spectacolul are din acest punct de vedere un minus care se cheamă în limbaj lăutăresc “a pune batista pe ţambal!” Apoi apariţia intempestivă într-un tablou, a unui panou negru m-a pus serios pe gânduri, ca şi pe spectatorul obişnuit: oare ce a vrut să însemne, afară de faptul că la un moment dat actorii se ascund în spatele lui? Am găsit însă  lămuririle necesare în caietul program nr. 3, anume că panoul negru nu este un simplu element de décor, sau un fel de Deus ex machina din teatrul de altă dată, ci Pătratul negru suprematist, capodopera pictorului Malevici, un corifeu al artei ruse!!! Ca să vezi şi să nu crezi!

L-am revăzut, ca de atâtea ori, cu plăcere, pe Alexandru Repan, căruia i-a revenit dificila partitură a lui Ivan Vasilevici, recte Stanislavski şi care a reuşit  performanţa de se păstra în limitele decenţei, neaccentuând mai mult decât era necesar clapele ridicolului.

Este de apreciat efortul lui George Alexandru de a diferenţia cele trei personaje pe care le interpretează excelent:  Dacă în Ilia Rudolfi are mister, în Gavril Stepanovici de dovedeşte, cu ajutorul autorului, un fin ironist, momentul semnării contractului find aproape o pagină de antologie.

Contribuie la suculenţa unor scene, cu vervă şi temperament, Camelia Zorlescu şi Catrinel Dumitrescu, iar Viorel Comăneci (revenit după o lungă absenţă), Gabi Răuţă, Alex Mike Gheorghiu şi Ion Haiduc interpretând mai multe personaje încearcă cu succes, fiecare după posibilităţi, să le diferenţieze, ceea ce unora, uneori, le reuşeşte de minune. (Cazul lui I. Haiduc în scurta apariţie  a servitorului Kliukvin). Mai sunt  mici  roluri care rămân la stadiul de schiţe, executate  cu entuziasm de Ada Navrot, Ioana Calotă şi Mihaela Subţirică.

O siluetă sensibilă desenează Anca Băjenaru, dar  greul spectacolului este dus  de Ion Grosu care a avut momente foarte bune, mai puţin bune şi unele  anoste, uitând de multe ori că eroul pe care îl interpretează s-a sinucis. Lui şi bineînţeles regizorului îi aparţine momentul de început al spectacolului de o excelentă teatralitate: în decorul simplu, pereţii unei camere albe, gri, într-o tăcere adâncă Maxudov (Ion Grosu), se aşează pe un scaun şi timp de un minut, tace! Ceea ce în teatru este enorm. Dar şi minunat!

În final, câteva gânduri care n-au legătură cu spectacolul decât tangenţial.

Dacă despre birocraţia şi cenzura regimului stalinist, cu care s-a luptat, Bulgakov a avut curajul să scrie, despre actuala stare de lucruri din teatrul românesc, minat de aceiaşi birocraţie, cine oare va scrie?

Despre faptul că dramaturgia originală este pur şi simplu izgonită de pe scenele mai tuturor teatrelor, oare  va scrie cineva?

Despre faptul că directorii de teatre, care mai nou se numesc manageri, nu citesc piese de teatru nici să-i pici cu ceară, se va găsi cineva să scrie?

Despre o directoare de teatru care a recunoscut cu lacrimi în ochi că nu poate citi piese de teatru, implorându-l pe autorul respectiv să se adreseze altui teatru, va avea curaj să scrie autorul respectiv?

Despre o secretară literară a Teatrului Naţional, care, după ce a citit o piesă de teatru, a refuzat să-i trimită autorului referatul de respingere, pe motiv că teatrul  e în reparaţii?!

Despre faptul că piesele lui Caragiale sunt sfârtecate, amputate, în spectacole derizorii, sub privirea entuziastă a  directorilor manageri, se va găsi un Bulgakov să scrie?

Despre directorii care nu catadicsesc să răspundă autorilor dramatici, sau despre directorii de teatre care conduc prin interpuşi numiţi de ei, cu acceptul tacit al organelor de resort, cine oare va scrie?

Despre faptul că unii directori manageri stau înţepeniţi în posturile lor ani în şir, fără să aibă rezultate notabile, care Bulgakov va scrie?

Dar despre unii directori care fug din calea autorilor autohtoni neprimindu-i în audienţe, fiind ocupaţi până peste cap cu emisiuni la Radio, la Tv şi cu repetiţii la alte teatre, ca directorul de la Teatrul Metropolis, se va scrie oare?

Dar despre cele câteva piese care, totuşi, se joacă şi în care nu pătrunde nimic din viaţa contemporană, mai rău ca pe vremea lui Ceauşescu, când exista cenzură, ca de exemplu Noiembrie de Ana Maria Bamberger şi Scara pisicii de C. Thuroczy, care se joacă la Teatrul Naţional, cine oare va scrie?

Dar despre o altă distinsă directoare de teatru, care s-a pronunţat cu suficienţă  că o piesă despre Teodor Mazilu nu este demnă de Teatrul Naţional, va comenta vreun scriitor, se va scrie, dacă nu un roman, măcar un comentariu?

Se vor scrie, de acum încolo, iar piese cu aluzii şi şopârle, ca pe vremuri, într-un stat unde nu mai există cenzură, nu mai sunt vizionări şi unde a avut loc o revoluţie în care au murit oameni?

Să se fi revenit la situaţia când un cronicar dramatic a catalogat teatrul românesc interbelic drept un “teatru cu punţile tăiate”?

[*] Apanova – n.n.

La Editura NICULESCU: CHIX sau Lumea Acţiunii Eficiente

Friday, February 22nd, 2013

interviu al autorului la Radio România Cultural 101,3 MHz

în emisiunea Texte şi pretexte - realizator Valentin Protopopescu

(20.02.2013, h 10:05)

audio: Radio Romania Cultural 101,3MHz -Texte si pretexte - Valentin Protopopescu. 20.02.2013, h 10:05

O puteţi comanda la:

http://www.niculescu.ro/dir/detalii.php?idprodus=Chix

http://librariapentrutoti.ro/hp-noutati/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-proze.html

http://www.librariaeminescu.ro/isbn/973-748-726-1/Dan-Predescu__Chix-sau-Lumea-Actiunii-Eficiente

http://www.depozituldecarti.ro/carti/187562/Chix-sau-Lumea-Actiunii-Eficiente-proze

http://www.dordecarte.ro/CHIX%20SAU%20LUMEA%20ACTIUNII%20EFICIENTE%20-%20PROZE/20824

http://www.librarie.net/carti/187562/Chix-sau-Lumea-Actiunii-Eficiente-proze

http://www.cauti.ro/produse/detalii/niculescu-chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-proze~~13074223.html

http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-romana/literatura-romana-contemporana/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-204204.html?utm_source=sociomantic&utm_medium=banner&utm_campaign=retargeting

http://www.okazii.ro/critica-literara/eseuri/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-proze-129651-a123566893

http://www.xcarte.ro/carte/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente

http://www.infocarte.ro/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente-toate-editiile-25860

Garcia Lorca - Puşi Dinulescu (traduceri inedite)

Friday, February 22nd, 2013

/

ROMANSA LUNII, LUNII

Conchitei Garcia Lorca

Într-un malacov de chiparoase,

a venit la fierărie luna.

Un băiat o priveşte

şi rămâne pierdut, privind-o…

În  aerul cutremurat,

mişcându-şi braţele,

luna, lubrică şi pură,

îşi arată sânii tari, de cositor.

- Lună, lună, lună! Fugi!

Că acuma vin gitanii,

şi-ţi iau inima şi-o fac

brăţări albe şi cercei!

- Ia, lasă-mă, să dansez!

Pot să vină toţi gitanii,

te-or găsi cu ochii-nchişi,

întins pe nicovală.

- Lună! Lună! Lună! Fugi!

Le aud caii!

- Mai bine nu călca

peste albul meu scrobit!

Bătând toba câmpiei,

călăreţul se-apropia.

Băiatul, în fierărie,

cu ochii-nchişi rămăsese.

Şi prin crângul de măslini

veneau, bronz şi vis,

gitanii. Aveau gâtul drept

şi ochii-ntredeschişi…

Cum mai cântă cucuveaua!

Cum mai cântă-ntr-un copac!

Peste boltă trece luna,

c-un băiat de mână.

Plâng gitanii-n fierărie,

urlă toţi gitanii.

Vântu-nvăluie fierăria,

o tot învăluie.

PRECIOSA ŞI VÂNTUL

lui Dámaso Alonso

Luna ei de pergament

bătând, Preciosa vine,

pe cărarea  de pământ şi apă,

între lauri şi cristale.

Tăcerea fără stele

fuge din  tamburină

şi cade în marea zbătând şi cântând

noaptea ei plină de peşti.

Iar în creierii de munte,

lâmgă turnurile albe,

unde locuiesc englezii,

dorm carabinierii, care îi păzesc.

Şi gitanii apei,

ca să se distreze, ridică

nişte chioşcuri din cochilii de melci

şi ramuri verzi de pin.

x

În luna ei de pergament,

Preciosa vine  bătând.

S-a ridicat s-o vadă

vântul, cel mereu neadormit.

San Cristobalón, gol,

plin de limbi de foc cereşti,

se uită  la fată şi fluieră

o pierdută şi dulce tânguire…

- Lasă-mă să-ţi ridic

rochia, să te văd…

Deschide-ţi în degetele mele bătrâne

trandafirul albastru al pântecului.

Preciosa-şi aruncă tamburina

şi fuge fără să se-oprească.

Vântul bărbătoi vine după ea,

cu o spadă fierbinte…

Marea-şi înghite vuietul,

măslinii  se fac palizi,

cântă flautele umbrei

şi gongul de puf al zăpezii.

- Preciosa, fugi, Preciosa,

că te prinde vântul verde!

Fugi, Preciosa, fugi!

Uită-te pe unde vine

satírul de stele joase

şi cu limbi de foc, strălucitoare!

x

Moartă de frică, Preciosa

intră-n casa,

unde-s pinii-n faţă

şi-unde stă consulul englez.

Speriaţi de ţipete,

vin trei carabinieri,

în mántiile lor negre

şi cu bonetelele trase pe sprânceană.

Englezul dă gitanei

o cană de lapte cald

şi un pahar cu rachiu de ienuper,

dar ea nu-l bea.

Şi în timp ce povesteşte-acelor oameni,

plângând, aventura ei,

vântul, furios, muşcă.

din acoperişul de ardezie.

ÎNCĂIERARE

lui Rafael Méndez

În mijlocul râpei,

cuţitele de Albacete,

înzorzonate de sângele duşman,

ca peştii lucesc.

O lumină grea, de cărţi de joc,

decupează-n verdele acid

cai înfuriaţi

şi profiluri de călăreţi.

În coroana unui măslin

plâng două femei bătrâne.

Taurul încăierării

se suie pe ziduri.

Îngeri negri aduc

batiste şi apă de zăpadă.

Îngeri cu aripi mari,

de cuţite de-Albacete.

Juan Antonnio de Montilla

se rostogoleşte mort la vale,

trupul lui e plin de crini

şi-are-o rodie la tâmplă.

Cruce de foc acum urcă,

drumul morţii.

x

Judecătorul, cu garda civilă,

vine prin crângul de măslini.

Sângele vărsat se tânguie

în cântecul mut, de şarpe.

- Domnilor gardieni civili,

aici s-a-ntâmplat ca de obicei.

Au murit patru romani

şi cinci cartaginezi.

x

Nebună de smochini

şi de vaiere fierbinţi, după-amiaza

cade-n leşin pe pulpele

rănite-ale călăreţilor.

Şi îngeri negri zburau,

prin vântul de vest,

îngeri cu plete lungi

şi inimi de untdelemn.

ROMANSĂ SOMNAMBULĂ

Gloriei Giner şi lui Fernando de los Ríos

Verde, cât te vreau, verde.

Verde vânt. Crengi verzi.

Vasul pe mare

şi calul pe munte.

Cu o umbră-n jurul taliei,

ea visează, din balconul ei,

cu carnea ei verde, cu părul verde

şi ochii reci, de argint.

Verde, cât te vreau, verde.

La luna gitană

toată lumea priveşte,

numai ea nu poate vedea.

x

Verde, cât te vreau, verde.

Stele mari, îngheţate

vin cu peştele de umbră

http://www.youtube.com/watch?v=_upWL_v0pd0

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (18)

Sunday, February 17th, 2013

<< În contextul prezentării știrii legate de asteroidul DA14, care trece vineri pe lângă Terra, prezentatoarea Deb Feyerick l-a întrebat pe un invitat dacă asteroidul a fost atras spre Terra de încălzirea globală. Nimeni nu se așteaptă ca prezentatoarele TV să fie experte în știință, însă inepția debitată de prezentatoarea TV i-a îngrozit pe internauți. * Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/intrebarea-stupida-adresata-de-o-prezentatoare-cnn-unui-invitat_1114403.html#ixzz2L9iEWZwK >>

…Păi, fiindcă tot veni vorba, să vă spun eu cum am ajuns să renunț la serviciile unei colege “jurnaliste”. Asta se întâmpla prin 1997, la defuncta agenție de știri ARPress (à propos, și ziarul România liberă, căruia îi aparținea zisa agenție, e, de aproape un an, în faliment).

Eram, acolo, unul dintre redactorii-supervizori, adică dintre cei care făceau toaleta gramatical-redacțională a buletinelor de știri ale prăvăliei, respectiv traducându-i adesea în limba română pe mai tinerii mei colegi. Una dintre aceștia s-a propus, la un moment dat, să traducă și ea din știrile France Presse pe care le preluam în rubrica Externe (chestia asta se plătea suplimentar, ceea ce nu era de neglijat, date fiind salariile pe sponci de acolo). După vreo două zile, însă, am rugat-o să nu se mai ocupe de asta: scrisese, într-o relatare despre NASA, că “satelitul a recuperat naveta spațială“.

Pentru cititorii cu mai puțină imaginație plastică: asta înseamnă să spui “glonțul a tras o pușcă“ în loc de “pușca a tras un glonț“.

Gâze bine crescute

Sunday, February 17th, 2013

cui îi e dor de noi… şi de nişte gâze bine crescute :

http://www.tvrnews.ro/fluturele-gigant-vedeta-expozitiei-de-insecte-vii-de-la-muzeul-antipa_22988_video.html#view

http://www.butterflytrading.ro/

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=7493

New York: OUTSIDER ART FAIR

Saturday, February 2nd, 2013

În ultima zi a lui Gerar, între orele 6-9 PM, a avut loc vernisajul celei de a 21-a ediţii a faimosului târg de artă Outsider. Cu acest prilej s-a inaugurat şi Center 548 în Chelsea, unde are loc evenimentul, într-un building cu patru nivele de pe 22 St., în locaţia unde până mai ieri exista Chelsea Museum. Sper ca acest minunat muzeu să nu-şi fi încetat existenţa.

Outsider Art Fair nu este gigantissim precum Artexpo sau Armory Show, dar e suficient de bogat, ca şi evenimentul New York Gallery Week, fiind prezente cu lucrări peste 50 de galerii din toată lumea, din Jamaica până în Elveţia. Dominante sunt, însă, cele americane. Dar cu excepţia lui Andrew Edlin, care a avut în paralel un vernisaj la galeria sa de pe Tenth Ave, nici una dintre galerii nu mi-e cunoscută. Nu sunt galerii de circulaţie. Iata câteva din New York: American Primitive, Cavin-Morris, Fountain, Laurel Gitlen, Marion Harris, Ricco/Maresca, Luise Ross, Vito Schnabel, Gary Snyder, St. Etienne.

Nici nu ştiam că există. De unde au apărut? Sigur, sunt galerii outsider, adică venite din urmă, cu şansă secundară. “Outsider” mai înseamnă şi bădăran, intrus, necioplit, persoană din afară, străin. Şi, într-adevăr, lucrările sunt tocmai de acest fel, realizări bădărăneşti, care nu apar în faţă, nu le vezi la galerii de renume, precum Pace, Nolan, Kelly, Delacroix, Stux, Cohan, Kasher, Margaret Thatcher, Asya Geisberg şi sute ca ele, nu mai spun de Gagosian, cu locaţii pe tot Pământul.

Oricum, Outsider Art Fair este un eveniment care mi-a dat de gândit.

Din perspectiva artei, aşa cum o înţelege un european cultivat şi exigent, ataşat de principiile clasice şi moderne ale esteticii, ceea ce se poate vedea la târgul Outsider Art ţine de domeniul kitsch-ului. O copleşitoare cantitate de bădărănie, de artă intrată pe uşa din dos, o uriaşă cantitate de nonvalori, pe care nu le poţi vedea în nici o galerie normală. În toate galeriile din Chelsea, unde are loc evenimentul, nu se expune aşa ceva. Parcă e o artă venită de pe altă planetă, din preistoria artei, oricum.

Şi am să dau un exemplu semnificativ. Un bărbat masiv, cu un fes pe cap şi fără dinţi, i se vedea doar un dinte în faţă, cand râdea, stătea la intrarea galeriei Peter Tillou, unde avea lucrările, după cum am aflat.

Numele lui, Rembert, m-a făcut sa ticluiesc un calambur. I-am spus: dumneavoastră sunteţi domnul Remb… randt? El cică DA, mi-a zâmbit cu gingia şi mi-a întins mâna. Dacă dumneavoastră sunteţi Rembrandt van Rijn, i-am mai spus, atunci eu sunt Johannes Vermeer. Îmi pare bine de cunoştinţă, zice.

E cât se poate de evident ca dl. Rembert nu auzise nici de Rembrandt, nici de Vermeer. În lucrarea sa Mama and Me, el a lipit lângă cele două personaje de culoare o pagină de jurnal, în care povesteşte câteva amintiri legate de mama sa. Cam de acest calibru sunt artiştii şi galeriştii de la Outsider.

Normal, ei sunt Outsiders, bine i-a numit cel care a gândit această afacere. Adică galeristul şi colecţionarul Sanford Smith, care a fondat OAF în 1993, concepându-l ca parte din folk art (“part of the folk art continuum”).

Sigur, acest tip de artă continuă ceea ce au instaurat Andy Warhol şi comilitonii săi prin Pop Art. Este însă Outsider Art şi are reprezentanţi precum Henry Darger, Martin Ramirez, Bill Tylor şi Thornton Dial, prezenţi cu lucrări şi la această ediţie. Ca şi mai noii lor continuatori: Judith Scott, James Castle, Guo Fengyi, Arthur Bispo do Rosário sau Marton Bartlett.

Ca artişti outsideri de succes sunt cotaţi Nek Chand, George Widener, Vahakn Arslanian, Dan Miller. Pe unii i-am cunoscut. De pildă, pe artistul elveţian, cu rădăcini italiene, Mario del Curto, care expune fotografii în maniera lui Fellini, personaje scoase parcă din La Strada sau din Roma, cum e imaginea unor statui de piatră, antice, aflate pe un râu. L-am cunoscut şi pe englezul David Burton, ale cărui desene colorate mi-au amintit de curentul Free Cinema. La fel, pe Widener, el însuşi o arătare, un personaj caricat.

Oricum, sentimentul pe care îl ai la OAF este de negustorie, că asişti la un business original - ca dovadă, fenomenala afluenţă a publicului, compus în principal din dealeri şi colecţionari, dar şi din cumpărători de artizanat. Sigur, mai erau şi ziarişti, şi cunoscători, şi tot felul de pişcotari, fiindca preparatele cu care zeci de chelneri au servit non-stop lumea erau abundente şi alese.

Indiscutabil, OAF are o mare importanţă, mai ales pentru America, să ştie tot americanul că oricine poate fi artist, că oricine are o idee de outsider poate veni aici şi expune. Aşa îmi spunea şi o englezoaică – “în America fiecare are iluzia că e artist”. Categoric, arta kitsch a devenit o mare industrie. Nu e de glumit. Aşa ceva nu a mai existat în istoria artei - şi mai ales în a celei din Europa.

*

Dar să ştiţi că acest tip de artă nu este chiar la îndemâna oricui. Toate exponatele, de la un baston sculptat la un peisaj, sunt atât de migăloase, presupun atâta travaliu, cum sunt copacii pe care îi pictează Giorgio Rigas din Baltimore, încât numai la un Rousseau Vameşul mai vezi aşa ceva. Ba există o lucrare care imită exact frunzele din The Dream. Se numeste Snakewoman (1984) şi e semnată de haitianul Salnave Phillippe-Auguste. Femeia-şarpe încolăceşte un copac cu frunze exotice. Altă pictură asemănătoare e opera lui Lawrence Lebduska şi se numeşte Eve in the Garden.

Epatant este caracterul naiv al acestei arte, copilăresc, stângaci, primitiv, asemănător cu ilustraţiile gen comicbooks. E de necrezut ce a imaginat Stephanie Lucas, în Bebe, un dans al păsărilor şi animalelor într-o peşteră magică. Ce să mai spun de jacheta pe care Agnes Emma Richter şi-a scris autobiografia! E bine să ştim că această operă datează din anul 1894, fiind considerată sămânţa lui Outsider ArtDial şi Darger triumfă în forme animaliere şi umane foarte naive, iar Ramirez a imaginat un tren cu un tunel vertical, cum ar fi Descensorul din filmul Total Recall (2012).

Outsider Art Fair seamănă cu un muzeu de curiozităţi, de simple excentricităţi. Vezi toate ciudăţeniile umane. Sylvain Corentin face turnuri de câţiva metri din cuie, sfoară şi sârmă. Susan Brown pictează sute de profesori şi elevi ca la fotograf, cum se fac pozele de buletin. Coloritul este halucinant, poate şi fiindcă artista e autistă. Oricum, este un nume foarte popular în Outsider Art, ea participând la toate ediţiile.

Andrew Edlin, actualul coordonator al târgului, defilează cu lucrări din clasicii acestei mişcări, dar şi cu John Byam, sculptor ale cărui piese din lemn şi plută le expune şi în galeria proprie, de pe Tenth Ave. Lonnie Usrey imaginează un Obama Chair, în care picioarele din faţă ale scaunului sunt picioare de om, cele două braţe sunt braţe de om, iar în partea superioară a spătarului sunt modelate nişte urechi late. O canoe împodobită cu tot felul de roţi şi agregate devine, în viziunea haitianului Jean-Camille Nasson, Notre Dames des Graces.

Se poate spune, însă, şi altceva, că unele lucrări ies din categoria curiozităţilor, intrând în cea a  imitaţiilor pretenţioase, cum am arătat în cazurile copiate după Rousseau sau cum este tabloul Last Run of Sap (1954), de la St. Etienne Gallery, care aminteşte izbitor de Peisaj de iarnă al lui Bruegel.

Naivii, folkiştii au o imaginaţie fără limite. Fapt care se poate vedea şi la American Folk Art Museum, care aparţine de MoMA, prezent şi el la acest târg cu un eveniment la Lincoln Center. Outsiderii nu se joacă. Vor să demonstreze că sunt artişti de soi. Totul e formidabil de bine executat, dar o fac  precum nişte meşteşugari. Rezultatul e uneori remarcabil, dar ei nu sunt artişti. Diferenţa constă în aceea că la ei primează execuţia. Mijlocul e mai important decat forma, scopul, ideea sau mesajul. La fel, primează şi materialele cu care lucrează. Nu se poate imagina ce devin niste păpuşi stricate, când sunt echipate atât de ingenios cum se întâmplă la Bourbon-Lally Gallery. Desigur, materialele sunt ordinare, luate de prin tomberoane. Dar sunt folosite şi tehnici noi, insolite, cum face Rembert, combinând “dye on carved and tooled leather” (vopsea pe cioplitură şi echipament de piele tăbăcită). Te contrariază, dar emoţia estetică lipseşte.

Din experienţa mea, care este foarte solidă în materie, arta americană poate fi încadrată în trei mari categorii:

- Arta kitsch, foarte populară

- Experimentele din galerii, accesibile iniţiaţilor

- Marile muzee.

Indiscutabil, efervescenţa este creată de primele două, care sunt de o mare diversitate şi înglobează sute de mii, poate milioane de artişti, dintre care apar marii creatori, cei demni de marile muzee.

Grid Modorcea

New York