Posts Tagged ‘Nietzsche’

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (35)

Thursday, September 4th, 2014

La urma urmei, dacă Dinu Săraru scrie în Adevărul, de ce n-ar publica şi Popescu Dumnezeu în România literară? A avut şi el nişte realizări: să nu uităm că meritul de a-l turba pe Niculae Ceaşcă al nostru, lingându-l frenetic în cur şi astfel făcându-l din prost nebun, e frăţeşte împărţit între două persoane: Adrian Păunescu şi Popescu Dumnezeu.

http://www.lapunkt.ro/2014/07/10/criticul-si-fostul-dumnezeu/

*

În seara asta, pe B1TV, unul dintre dătătorii cu părerea de pe ecran pomeneşte ceva despre un individ (sau cărucior pentru butelii de aragaz, n-am reţinut exact) care ar avea „pedigri”. Văd că s-a răspândit utilizarea englezismului ăsta pentru tot ce ar vrea să însemne „fişă de activitate”, dosar de Cadre, sau cazier etc. Mi se pare că a venit vremea să-i explicăm Tovarăşului Popeur că pedigree au numai caii şi câinii de rasă. Nu oamenii şi nici obiectele. Şi nici măgarii.

(8 iulie 2014)

*

Daţi click pe cele două imagini de mai sus. Cam aşa arăta plaja de la Epava din Costineşti în 1979 - şi apoi, în 1988. Observaţi cum cele două cazemate din beton armat, aflate în 1979 pe plajă, s-au depărtat încet-încet de ea. Sau, mai exact, plaja de ele. Pentru a ajunge, în zilele noastre, la o distanţă de cel puţin 50 de metri în larg (vezi imaginea de mai jos).

sursă foto: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=586622758124189&set=a.161621757290960.
31822.100003294098117&type=1&theater

Asta, pentru că nici stăpânirea de dinainte de ‘89 şi nici cea de după nu s-au îndurat să facă naibii un blocaj de stabilopozi în dreptul plajei acesteia, care era odată superbă. Dacă nu un dig civilizat, care nici măcar nu era nevoie să fie prea lung…

Încă nu i-am ajuns din urmă pe ruşi, care au reuşit să sece Marea Aral. Dar facem tot posibilul să-i ajungem.


www.easy-hit-counter.com

www.easy-hit-counter.com

NYMPHOMANIAC

Saturday, February 8th, 2014

Suntem o civilizaţie bătrână, de mult sterilă. Am spus deja tot ce-aveam de spus, am experimentat, gustat, trăit, fumat totul – iar artei noastre nu i-a mai rămas de explorat decât perimetrul atrocelui şi violenţei.

Se pare că “atroce” este cea mai adecvată denumire a unui concept sui generis, a unei noi categorii, aflată într-un tot mai sesizabil proces de constituire. Mi se pare că esteticienii vor începe să vorbească despre “atroce” şi “disperat”, aşa cum, pe vremuri, se vorbea despre noţiuni ca “frumos”, sau “comic”, sau “sublim” etc.

“Atunci când nimeni nu te ascultă, când nimeni nu vrea s-audă ce-ai de spus, nu-ţi rămâne decât să pui o bombă, care să vorbească pentru tine”, aşa gândea un personaj dintr-un film despre IRA (Armata Republicană Irlandeză).

Cine să-l asculte pe povestitorul căruia nu i-au mai rămas de spus decât poveşti de mult cunoscute de toată lumea ? Creatorului ce vrea să mai fie văzut şi auzit, în zilele noastre, se pare că nu i-a rămas decât soluţia violentă, explozivă, singura aflată într-o legătură oarecare cu realitatea pe care ne-o bagă zilnic pe gât televiziunea.

Gata cu “épater le bourgeois”! Am trecut la “valorificarea superioară a potenţialului artistic”, cum ar fi zis secretarul de partid al Şcolii de Literatură, prin anii 50… la “terroriser et effrayer tout le monde”.

Cam în asta constă, zic eu, demersul expresiv al lui von Trier, de la Antichrist încoace. Ultimele lui filme pendulează între obscen şi atroce şi îşi pun comentatorii în situaţia delicată de a nu putea, din motiv de convenienţe, să relateze ce anume se petrece în ele, obligându-i la o exprimare perifrastică, sau, dacă sunt mai tâmpiţi, la născociri de un caraghioslâc de-a dreptul urmuzian. (O zearistă dâmboviţeană pretinde că, în scenele de sex, protagonista din Nymphomaniac a utilizat un …vagin artificial ! curat Pâlnia şi Stamate, ce mai încoa’ şi’ncolo…)

Von Trier îi dedică Antichrist lui Tarkovski, perplexându-şi privitorii care ştiau că acela a fost un mare mistic creştin ortodox – în vreme ce opera dedicată miroase mai degrabă a satanism… Tragă de aici fiecare ce concluzii vrea şi poate…

În ce mă priveşte, cred că afinitatea esenţială, primordială, a danezului nu e cea cu negurosul regizor sovietic mistic (o persoană, de altfel, dotată cu imensă forţă expresivă), ci cu la fel de neguros-fanaticii atentatori sinucigaşi actuali, de a căror teamă tremură o lume-ntreagă.

În Nimphomaniac, exhibiţionismul pornografic dinamitează convenienţele, obligându-ne să ne reamintim că automatismele, reflexele noastre numite „reguli de bună purtare” sunt, până una-alta, chiar tabù-urile aflate la temelia civilizaţiei. *

A civilizaţiei iudeo-creştine detestate de Nietzsche – şi numite de alţii „umanistă”, care este un sistem de supravieţuire colectivă.

Iar această civilizaţie, oricât i-ar indispune afirmaţia pe diverşii ideologi de ocazie, este una singură, cea europeană – înconjurată şi penetrată de numeroase culturi, subculturi şi infraculturi ostile, care nu dau doi bani pe cuvântul „umanism”. Şi nici pe vieţile altora.

* De altfel, le-au mai dinamitat şi alte filme care-au trecut pe la Cannes, ba au luat şi premii (v. http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10179). Dar Von Trier prea o face sistematic…

Ca să se înţeleagă mai bine de ce spun cele de mai sus despre posibila nouă categorie estetică, citiţi acest lung poem al lui George Vasilievici (1978-2010). Mie mi s-a părut cel mai puternic lucru pe care l-am citit în ultimii douăzeci de ani. Scuze pentru lipsa diacriticelor, n-am mai stat să i le pun eu.

POEM ÎN CARE EMILIA SE POVESTESTE

“du-te fa si te spala“ îmi zicea mamica
“c-o sa ne umpli de boli” si tatutu venea
beat în fiecare noapte si-l batea pe frati-miu
pentru ca nu adormea la timp si eu
aveam saispe’ jumate, de, de unde
sa stiu, într-o noapte era chiar sa ma sufoc
pent’ ca nici macar nu ma lasa sa ma
trezesc si ma lua asa din somn, si m-am
trezit cu ditamai darabaua îndesata pe
gît si-am vomitat si atunci mi-a zis taticu,
“fa tu esti mai proasta decît curva de
mata”, de, eu aveam saispe jumate si nici
nu stiam si dupa aia n-am mai putut
sa dorm pent’ca mirosea a ciapa si a
borîtura si ciarceafurile erau ude de
transpiratia lu’ tatutu care muncise
toata ziua sa ne puna noua o pîine
pe masa, asa zicea, pent’ca de cînd
se nascuse ala mic nu mai ne ajungeam
cu niciunele si atunci mi-a zis mamica
sa ma duc si eu sa caut ceva de munca ca
cu scoala oricum nu ma mai primea de cînd
m-a prins directoru cu portarul în veceu si
asa am ajuns la Bibi care avea fete
multe si frumoase si i-a zis lu mamica
ca-i da doua sute de parai daca ma
lasa sa muncesc la el si mamica a
fost de acord, numa sa vin dimineata
cînd termin sa dorm acasa ca ea numai
poate si tatutu este si el barbat de! asa
zicea mamica si dadea din cap ca
numa Dumnezeu stie prin cîte a trecut
ea de cînd a dat-o afara de la fabrica,
ca directorul a adus pe una mai tînara
în locu ei dupa ce o…. si rîdea stii tu
zicea mamica aproape patru ani dar acum
se saturase si zicea ca nu mai da randament
sau ceva de genu asta si ca este nevoie
de forta de munca, de vîna tanara si
tatutu s-a îmbatat rau, praf s-a facut
de nervi si-a batut-o s-a zis ce fa si ala
s-a saturat de tine? si s-a dus acolo si
i-a spus lu’ domn director ca el stia tot
si s-a rugat sa n-o dea afara ca asa femeie
afurisita n-o sa mai gaseasca el prea
curînd, da acu, mamica nu mai poate
si are scurgeri tot mai des si miroase
tare rau ca nici nu putem sa stam la masa
cu ea si eu plîng ca nici ala mic n-o mai
suporta si trebuie sa am grija si de el
da acu nu mai pot pent’ca nu mai am
timp de cînd cu Bibi, de, aveam
saispe’ jumate si voiam si eu sa cunosc
lumea ca de cînd cu frate-miu ala mai
mare pe care l-au internat si l-au uitat
acolo toti ziceau “uite, aia-i sora lu ‘ Dili”
si fugeau de mine de parca eram ciumata
si copii la scoala ma scuipau si ma bateau,
spuneau ca asta este pentru ce le-a facut
frate-miu ala mai mare pîna m-a prins
directoru cu portaru în veceu si m-a dat
afara pentru ca el nu are nevoie de o curva
care sa-i strice lui scoala, asa zicea, si
mamica m-a dus la Bibi atunci si tatutu
a baut toti banii pe care-i luase mamica
si tot nu au facut nimic si atunci au
vîndut casa pe care o aveam de la bunicu
care a fost profesor cu facultate si de-aia
l-au primit pe taticu la posta ca era baiatu
lu’ nea Nae, om învatat, de, cu relatii,
da dupa ce a murit bunicu si tatutu
s-a tot dus beat la munca l-au dat afara
si apoi a mai fost si treaba cu mosu’ ala
si cu plîngerea lui care zicea ca tatutu
ii furase banii de pensie dupa ce îl pusese
sa semneze si atunci a fost cînd tatutu
nu a venit acasa patru zile de l-a gasit
mamica beat mort în Tabacariei si se
umflase si vomita sînge, dar tatutu
om puternic a scapat si nici nu l-au tinut
mult la spital atunci s-a îmbolnavit mamica
si spunea ca numai din cauza lui, ca
ce daca mai faceau un copil, s-asa ala
mare este acolo unde este si pe ea
nu o mai intereseaza, ca vrea si ea
sa aibe un sprijin la batranete, ca cu
curva aia de fita si cu fitu ala care a
început sa semene cu tine sigur o sa
ma manînce viermii în casa, asa zice
si eu plîng, cum am plîns si atunci cînd
m-a batut Bibi prima data cînd am plecat
cu baiatu ala frumos si am lipsit doua nopti,
si tatutu m-a batut atunci da eu nu stiam
ca nu am voie si am jurat pe ochii lu mamica
si m-am rugat la Fecioara sa nu mai dea si
dupa ce s-a oprit Bibi mi-a zis sa vin peste
cîteva zile cînd ma fac bine ca el nu ma tine
toata ziua pe mîncare si bautura fara sa fac
nimic si eu plîngeam si am fugit acasa si
atunci m-a luat tatutu în primire si eu juram
ca il iubesc pe Claudiu, si ce fa ala este
mai coios, las ca-ti arat eu tie pula,
asa zicea tatutu si-mi cara pumni si
picioare în burta pîna cînd am
lesinat si nici atunci nu m-a lasat
a început sa-si îndese darabaua în
gura mea si eu scuipam sînge si
atunci m-a batut mai tare, ai ajuns
ca proasta aia de mata zicea, toata
viata au frecat-o toti pe unde au vrut
s-acum pute ca un hoit de-ti vine sa borasti
si eu am vrut sa fug la Claudiu dar m-au
prins si el nu a mai venit dupa mine asa
cum a promis si m-a prins iarna acolo
la Bibi si era frig pent’ca doar ei stateau
în camera aia din fund unde era cald,
pe noi ne tinea în camerele din fata si
eram vreo zece fete care ne plîngeam de
mila si Bibi nu trebuia sa auda ca ne
batea altfel futu-va muma-n cur de tîrfe
ordinare asa zicea si începea sa ne care
pumni eu muncesc toata ziua pentru voi
si voi tot faceti gît? nu mai gasiti voi asa
baiat ca mine s-a batut-o pe Carmen
în seara aia si a venit politia si ne-a luat
pe toate sa ne vaccineze si eu nu stiam si
mi-am suflecat mîneca si ei au început
sa rîda suge fa, numai trage de timp asa
zicea domnu’ politist, fara dinti fa, fara
dinti si mi-a dat cu pumnu-n cap si eu
l-am muscat de durere si tatutu a rîs cînd
a auzit ce fa, nu te-am învatat? degeaba ai
crescut sub acoperisu’ meu si rîdea si m-a
tinut în curte toata dimineata de-am crezut
ca mor de frig si mi-a zis ca nu intru în
casa pîna nu sparg toate lemnele si eu
l-am ascultat toata viata pe tatutu da
acum era prea frig si nu-mi simteam mîinile
s-am fugit la tanti Ana care a vrut sa
cheme politia cînd m-a vazut în halul ala
da a venit mamica dupa mine sa va spalati
pe cap cu familia voastra nenorocita zicea
tanti Ana si mama nici nu voia sa auda,
ma tîra dupa ea si eu nu-mi mai simteam
picioarele si m-a dus direct la Bibi ca sa
nu ma omoare nebunu spunea si nu
m-am dus acasa mai multe zile, mamica
venea si-mi aducea mîncare pe ascuns
si zicea ca tatutu parca era turbat si mie
îmi era mila de el si ma simteam vinovata
s-am vrut sa fug dar îmi era frica de
celelalte fete sa nu ma spuna pent’ca
Bibi era plecat sa aduca niste fete din
Targu’ Mures, acolo erau mai ieftine
si unele veneau chiar pe degeaba ca
oricum nu aveau bani de mîncare sau
de alte alea si Bibi era foarte dragut la
început si peste cîteva zile el tot nu
s-a întors si atunci s-au gîndit ca trebuie
sa se fi întamplat ceva cu el si au mai
plecat doi baieti sa-l caute pen’ca la
politie nu puteau sa mearga si au lipsit
si ei mai multe saptamîni, au dat
telefon de cîteva ori dar noua nu ne-au
spus nimic, doar susoteau pe la colturi
si în camera din fund si atunci Mirela
care era sefa noastra a spus ca sigur s-a
întîmplat ceva, ca nu trebuia sa plece
singur în tara ca avea multi dusmani si
cînd l-au adus noi am plîns, desi acum
nu prea stiu de ce dar arata ca un
copil avortat, stiu eu cum arata astia
de cînd am fost cu fratele lu’ Bibi care
ne-a luat dupa aia la el, la doctor ca
ramasesem grea si tatutu a spus ca
mai bine ma omoara decît sa aduc pe
lume alta secatura, asa arata Bibi ca
niste bucati de carne si mirosea tare
rau desi era iarna si statuse înghetat,
mirosea a porc pîrlit da cel mai tare
a plîns Mirela care zicea ca ea ce-o
sa faca, ca este destul de batrîna si
sigur n-o s-o vrea nimeni sa munceasca
în alta parte si cred ca-l iubea c-au gasit-o
si pe ea peste doua saptamîni atîrnata în
camera din fata cu limba iesita printre
dintii ei cariati si-au dus-o la spital si noi
nu am mai vazut-o de atunci, în iarna aia
nu am mai muncit ca domnu’ doctor a spus
ca nu am voie o luna si m-au trimis
acasa da’ n-am stat decît vreo doua
saptamîni ca ne descurcam tot mai greu
si mamica m-a trimis înapoi s-aduc bani
ca nici taticu nu mai muncea si statea
în pat toata ziua cu sticla de rachiu si
scuipa verde într-un ligean da’ noroc
ca era martie deja si începuse sa se mai
încalzeasca si ne mergea mai bine,
aveam clienti mai multi da’ oricum nu
era ca vara ziceau fetele cînd vin strainii
si studentii care în sesiune nu au timp
asa ca vin la noi si ele deja ajunsesera
sa-i cunoasca cam pe toti pen’ca rar se
întîmpla sa vina cîte unu nou si
fiecare avea fata lui si ele stiau cam
tot ce le place si ziceau ca astia
sunt cei mai perversi da si cei mai
curati si nu le miroase chiar daca nu
platesc la fel de bine ca strainii
da’ trebuie sa fiu atenta cu ei ca
vorbesc frumos si sa nu patesc ca
Magda, fata de anu trecut care
s-a îndragostit de unu si nu-i mai
lua bani si a aflat Bibi, Dumnezeu
sa-l ierte, si a batut-o pîna a ramas
lata si-au dus-o la spital a cazut pe
scari asa au zis si ea a murit acolo
dupa ce si-a înghitit limba într-o noapte
cînd asistenta dormea si nu a auzit nimeni
nimic chiar daca erau mai multe
fete în camera da eu nu-mi faceam
griji, de, aveam saispe’ jumate si il iubeam
pe Claudiu care nu a mai venit da’ eu il
asteptam înca si plîngeam cîteodata
noaptea si de cîte ori venea cîte un client
ma rugam sa fie el si ma ascundeam în
spatele fetelor cînd ne scoteau la ales pîna
cînd au început sa-mi dea tot mai putini
bani si de cîte ori veneam acasa tatutu
ma batea si mai tare si mamica plîngea
de foame cred pen’ca toti banii se
duceau pe bautura si ei se plîngeau ce-ti
pasa tie fa, tu manînci la aia dar noi?
uite în ce hal ne-ai adus cu lenea ta curva
dracului sa vad unde o sa te duci cînd nu
o sa mai fim noi fa, ce-o sa te faci atunci,
asa zicea mamica si plîngea, ca numai tu
o sa ma bagi în mormînt si eu nici macar
sa plîng nu mai puteam de oboseala si
voiam doar sa dorm da tatutu avea chef
tot mai des în ultimul timp si nu ma lasa
si atunci am început sa ma ascund în magazie
unde am gasit Biblia lu’ bunica si am dormit
acolo cîteva saptamîni pîna m-a gasit tatutu
asa dormind cu Domnu nostru Isus lînga
mine si a rîs si a început sa strige la mamica,
vino fa femeie sa vezi ce face proasta asta a
ta, acum crede ca asta o sa-i dea de mîncare,
da’ mamica, femeie cu frica lu’ Dumnezeu
s-a închinat si mi-a luat cartea ca cica aia
nu-i pentru curve ci numai pentru oameni
cu sufletu’ curat si-n ziua aia a venit
Claudiu da’ nu m-a recunoscut si a luat-o
pe Carmen fata cea noua s-atunci
parca mi s-a rupt inima în mine si
n-am mai putut sa manînc cîteva
zile si n-am mai dormit si nici sa
muncesc nu mai puteam pentru ca
începeam sa plîng si spuneau ca
nu au platit sa ma auda pe mine
bocind sau cum îmi trag mucii
si se plîngeau la Elvis fratele lu’
Bibi ca blonda nu mai vrea sa-si
faca traba cum trbuie, ca si-a luat-o-n
cap asa ziceau si atunci m-au luat si
m-au dus în Piata Ovidiu si m-au
vîndut lu’ nea Birol care oricum
avea nevoie de mai multe fete pe timpu’
verii si ei oricum aveau prea multe si
nu mai aveau cum sa ne tina pe toate
si nea Birol a spus ca ma ia la el
dar trebuie sa ma încerce întîi sa
vada daca sunt rezistenta, cinci luni
am stat la nea’ Birol care nu prea ma
lasa sa ma duc acasa si mamica se
prapadea deja, nu mai putea sa se ridice
din pat si eu îi trimiteam bani printr-un
copil din cartier care venea des pe la mine
si-l primeam în camera aia plina de
zdrente si ziare vechi în care erau doar
patru saltele aruncate pe jos si alea ca
vai de ele de ne pisam pe noi de frig
iarna, si-un lighean în care ne spalam
toate patru cîte stateam acolo si fetele
au fost dragute la început si s-au purtat
frumos da’ eu aveam mai multi clienti
ca eram mai proaspata, asa ziceau si ele
au început sa vorbeasca urît despre
mine si sa-mi fure banii pe care eu voiam
sa-i trimit lu’ mamica care a murit în vara
aia si am avut voie sa ma duc trei zile acasa
si nu era mai nimeni în afara de tatutu
si tanti Ana si eu am plîns-o pe mamica
care era asa frumoasa asezata acolo în pat
si am vrut s-o sarut dar mirosea prea
tare ca tatutu nu mai venise acasa de
multe zile si ea murise si statuse asa si
se umflase si umpluse casa de sînge
pentru ca se rupsese ceva în ea si nu
a mai putut sa se ridice de jos si toti vecinii
au spus ca a murit ca o nenorocita, asa
cum a trait si nimeni nu a venit la priveghi
doar eu cu tatutu care s-a îmbatat si m-a
pus sa ma dezbrac ca daca nu ma omoara,
asa zicea ca oricum nu sunt fata lui ca
cine stie cu cine s-a futut proasta
asta de mata de ai iesit asa o jegoasa,
si de acum n-am decît sa ma fac bors
zicea ca pe el nu il mai intereseaza si
mamica parca dormea asa desi
era umflata eu o iubeam si tot
mi se parea frumoasa si n-am vrut
sa ma dezbrac si atunci m-a scos
de par afara în curte si m-a batut
cu lantu de la cîine si tanti Ana a
chemat politia ca asa ceva nu se poate
zicea, ca dupa ce a bagat-o pe biata mama
în mormînt acum se leaga de copilul
asta pe care l-a nenorocit oricum si politia
a venit si l-a luat pe tatutu si eu am plîns
ca-l iubeam si stiam ca trebuie sa aibe el
un motiv ca doar nu ma batea degeaba
si m-au întrebat multe si eu le-am povestit
tot si tatutu spunea sa tac din gura si
ca nu este adevarat ca sunt o mincinoasa
ordinara si ca nici macar nu sunt fata lui
si atunci am ramas doar cu tanti Ana
care nu m-a mai lasat sa ma duc la Nea
Birol si a spus ca are ea grija de mine,
asta a fost vara trecuta si am stat ceva
la tanti Ana si au venit de mai multe
ori dupa mine da’ tanti Ana le-a spus
ca nu ma cunoaste si nici nu ma lasa
sa ies afara ca sa nu ma vada cineva
si eu mai ieseam noaptea la poarta
dupa ce se culca ea si atunci l-am vazut
pe Claudiu într-o noapte si am iesit tot
mai des dupa aia da el nu a mai trecut
pe acolo si un baiat i-a spus lu’ nea
Birol ca m-a vazut si au venit într-o
noapte si au dat buzna în casa si-au
lovit-o pe tanti Ana cu capu’ de
calorifer si pe mine m-au legat si m-au
bagat într-un sac de plastic si nu mai
vedeam nimic doar simteam din cînd
în cînd cum ma loveau cu ceva greu
si nici macar nu puteam sa tip de durere
ca aveam gura plina de sînge, la fiecare
lovitura mi se umplea gura de sînge si
simteam cum ma înec si deodata nu m-a
mai durut nimic si-am lesinat, doctorii
au spus ca m-a adus aici un sofer de tir
care m-ar fi gasit într-un sant aproape
de un refugiu, dincolo de Ovidiu si pierdusem
mult sînge aproape ca nici nu mai respiram
si este atît de multa lumina în camera
asta de spital si asistentele sunt asa de
bune ca macar acum sa se poarte cineva
frumos cu mine zic ele dar eu nu sunt
suparata nici pe mamica si nici pe
tatutu si este atîta alb aici aproape
ca…aproap…. apr….

http://www.scribd.com/doc/42754609/vasilievici

Martin Heidegger a consacrat un întreg eseu spusei lui Nietzsche : “Dumnezeu a murit” (Holzwege: Nietzsches Wort “Gott ist tot”), iar concluzia este următoarea :

“Astfel, vorba «Dumnezeu a murit» înseamnă: lumea suprasensibilă este lipsită de forţă eficientă. Nu mai răspîndeşte nici un fel de viaţă. Metafizica, adică pentru Nietzsche filozofia occidentală înţeleasă ca platonism, s-a sfîrşit. Nietzsche îsi înţelege filozofia ca pe o mişcare antimetafizică, adică, pentru el, antiplatoniciană. (…) Dacă Dumnezeu, în calitate de Cauză supra­sensibilă şi Scop al oricărei realităţi, a murit, dacă lumea supra­sensibilă a ideilor şi-a pierdut forţa constrîngătoare şi mai ales forţa de redeşteptare şi de elevaţie, nu mai rămîne nimic căruia omul să i se poată conforma şi după care să-şi poată îndrepta paşii. De aceea… apare întrebarea: «Nu rătăcim noi oare ca printr-un neant nesfîrşit ? » [La Gaya Scienza, af. 125, din 1882].

Astfel, formula «Dumnezeu a murit» constată că neantul începe să se întindă. Aici, neant vrea să spună : absenţa unei lumi suprasensibile cu putere de constrîngere. Nihilismul este o mişcare istorială*, şi nu părerea sau doctrina unei persoane sau a alteia. Nihilismul, «cel mai neliniştitor dintre oaspeţi», bate la uşă. (…) Nihilismul mişcă Istoria în felul unui proces fundamental abia recunoscut în destinul popoarelor occidentale. Nihilismul nu este aşadar un fenomen istoric printre altele, sau un curent spiritual care, în interiorul istoriei occidentale, s-ar înfătişa alături de alte curente spirituale, cum ar fi creştinismul, umanismul ori iluminismul. Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. (…)

* Este folosit termenul historial vs. historique, cu valoare adjectivală dar şi substantivală, pentru heideggerianul das Geschickliche, “destinalul”, opusul a ceea ce este “istoric”, accidental. (n.tr.)

Ioan Petru Culianu

Notă (D.P.):

<< Nihilismul, gîndit în esenţa lui, este mai curînd mişcarea fundamentală a Istoriei Occidentului. >>

Ar trebui adăugat, la ani buni după ce au fost puse pe hârtie aceste lucruri, că, aşa cum putem constata, nihilismul nu este un capăt de drum. Negativismului nihilist, care nu respecta nimic şi pe nimeni,  i-a urmat şi îi va mai urma fundamentalismul, adică acea ideologie care respectă multe, dar nu şi vieţile altora.


STACY MARTIN

umeraş de haine la Prada

şi vedetă în NYMPHOMANIAC de Lars von Trier

care fu tocmai interzis la Bucureşti de o comisie

care n-are nimic de ascuns

(à propos: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=4623)

(idem: http://www.playboy.ro/fete/vedete/cristina-dochianu-marea-pisiceala-9162035/galerie-foto/?p=5)

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.