Ciocu-mic.Ro

Înainte de Crăciun, am văzut o pereche de jeanși foarte mișto la o colegă. Genul ăla de blug cu croiul care-ți face fundu’ mai atrăgător decât e. Apropo, știați că femeile, când își aleg o pereche de pantaloni, prima dată se întorc și se privesc în oglindă de la spate? Dacă le dă cu plus, o cumpără.

Ei bine, blugii colegei mele erau prea mișto ca să nu-mi iau și eu o pereche: ușor elastici, subțirei, culoare frumoasă, crac conic, nu burlane d-alea cum avea Bobby Ewing când era tânăr.

Și mă bag pe Emag să caut blugi boyfriend. Boom, îi găsesc, inima îmi bate mai tare până mi se oprește. Aveau numai mărimea 26. Ca să înțeleagă și cititorii mei bărbați despre ce vorbesc, mărimea 26 asta e o utopie pentru majoritatea, e XS, e pentru sirenele din calendar. 28 e următoarea mărime, în care intrăm și noi, chitarele. Dar cum sunt foarte încăpățânată, desi n-am purtat mărimea 26 de la 26 de ani, îmi amintesc de o vorbă celebră, “fac o aroganță” si-i comand. Când îi primesc, sunt ușor dezamagită: ăștia nu erau deloc elastici, și nici așa subțirei ca ai colegei, păreau făcuți dintr-o sfoară mai tare și aveau un aspect rufos. Dublu ghinion: după ce că erau 26, le lipsea cu desăvârșire și elasticitatea. După un scurt calcul matematic, două integrale și o problemă de fizică despre urcarea unui corp pe plan înclinat, după 50 de pilates la perete și tinut respirația până în prag de comă, întinsă pe spate în pat am reușit să-i îmbrac. Țipau și ei, țipam și eu și-am hotărât să mă ridic. M-am ridicat din pat ca o mumie egipteană, pansată pe la toate încheieturile și-am încercat să merg. Ba chiar am și reușit, doar că mergeam lasciv, în sensul în care piciorul drept, care pășea înainte, acționa și umărul drept și-l tragea după el, astfel că deplasarea părea cumva nelalocul ei. Privită din afară, probabil mergeam ca un pacient proaspăt gipsat la ortopedie. N-am încercat să mă așez de frică să nu-i rup, așa că tot ce puteam să fac în ei era să merg sau să stau întinsă în pat, un fel de Hopa-Mitică.

I-am returnat și-am comandat altă pereche, alt model de data asta, dar cu talie joasă, tot din material rigid. Dar ăștia, fiind altă croială, îmi veneau altfel și nu-mi plăcea. Iar retur. Dacă ați observat ceva fluctuații pe piața NASDAQ, crah și bule imobiliare, prăbușirea cursului valutar sau altele, să știți că e din cauză că majoritatea băncilor au fost ocupate în ultimul timp să vireze 199 RON din contul meu în contul Emag ca în două zile să vireze aceeași sumă înapoi, din contul Emag în contul meu. Atâtea perechi de blugi am probat, atâtea retururi am făcut. După mai multe încercări nereușite, am ajuns de am comandat tot prima pereche. I-am întins cât am putut, au renunțat la a-mi opune rezistență și chiar mă puteam mișca în ei. Oarecum.

Problema e că între timp a fost Crăciunul, a răcit maică-mea și nu mai avea gust și miros. Așa că am fost nevoită să gust cu forța câteva chiftele, sărățele, prăjiturele și alte “ele”, sub pretextul că nu poate să facă mâncare și să n-o potrivească de sare, piper și altele.

Și ne întoarcem în prezent, după spectacolul din parcare. Ajung acasa, las cumpărăturile, fac un duș și îmbracă-te să pleci. Ori că pielea udă, ori că prajiturelele, ori că amândouă deodată, blugii refuzau să intre cum trebuie. Baga, trage, sucește, împinge, scutură, rotește, am reușit de i-am încheiat și de data asta.

Erau așa ficși, așa strâmb îmbrăcați cum erau, c-am somatizat degrabă două poezii “de ce mă strângi în pumnul tău, copil frumos” și “zidul rău mă strânge, trupușoru-mi frânge” Problema a fost că, după atâta zbucium literar, eram frântă. Și am zis să stau puțin întinsă să-mi revin. Și, în loc să plec, am adormit acolo, așa cum eram îmbrăcată, în cea mai strâmtă pijama din lume.

*

Sociologii au avut vreo două secole și jumătate la dispoziție să facă niște studii serioase în privința patronimelor, de pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începând cu Sobornicescul Hrisov al lui Alexandru Mavrocordat și trecând prin reformele lui Cuza, până la apariția Facebook-ului.

Dacă înainte vreme, numele de familie era atribuit de recenzori, pe baza apartenenței, etniei, clasei sociale etc., acum, când indivizii sunt liberi să-și aleagă aliasul sau patronimul fără constrângere, ei aleg să se numească după aceleași principii și, tot ca atunci, par să facă cele mai proaste alegeri.

Nu pot să nu remarc, cel puțin pe Facebook, că femeile par să-și aleagă patronimul în funcție de ocupație; și așa ne izbim, pe de o parte, de Maria Inghinal, Dana Sprâncene, Ioana Unghii, Frusina Axile, Ileana Epilat Scurt și Marcela IPL. Pe de alta, de Oana Motivațional, Andreea Horoscop și Miruna Psiholog.

La bărbați, lucrurile par să se îndrepte mai puțin spre estetic și ocupațional și mai mult spre natural și supranatural - autodescriptive, orișicât; apar astfel nume ca Minune, Vijelie, Uraganu, Salam, De Aur, Biju, Talent, Blondu’, Regele, Cocoș, Bengosu’, Grandiosu’, Regulatu’, Valorosu’ și Fantastik.

N-am întâlnit încă Merlin Ginecologu’, dar nici n-am căutat foarte mult.

*

Mi-am dat seama că n-am cum să câștig războiul cu femeia din mine ceva mai devreme, când căutam bezmetică, aproape în miez de noapte, un loc de parcare în apropierea unui Easybox necunoscut, pentru a ridica un colet cu o altă pereche de cizme. A mia, probabil.

Tot încerc să o domolesc; au încercat și alții în zadar. Așa vrea ea. Eu îi spun ca sunt lucruri mărunte, ea-mi răspunde că detaliile fac întregul.

Câteodată reușesc să mă detașez și petrec minute bune privind-o purtând rujul acela roșu aprins, culoarea plămânului spart. Uneori chiar îi stă bine și zâmbesc în sinea mea când o văd așa sigură pe ea, veselă și dezinvoltă, glumind și flirtând. Îi mai spun să se potolească când mi se pare că exagerează, dar ea îmi face cu ochiul și-mi spune că îi place să se joace și că asta ar trebui să rămână între noi.

Bine, femeie, de ce nu te joci cu cartea aia groasă de fizică a lu’ Presură? Ai făcut atâta scandal că vrei s-o cumperi și să înțelegi mai multe. De ce zace pe raftul de sus al bibliotecii? Dar ea îmi răspunde cu nerușinare că va veni o vreme și pentru fizică, când fizicul va deveni mai puțin important.

O aștept. O aștept prin parfumerii, prin pantofării, prin poșetării. O aștept prin lenjerii, prin bijuterii și prin tutungerii. Stau și aștept ca proasta să termine cu superficialul, dar ea îmi oprește protestele apăsându-mi buzele cu un deget, mă ia de mână și mă trage după ea. Și eu mă las convinsă și o urmez, de cele mai multe ori, pentru că adevărul e că…că fără ea aș fi doar un alt software, plictisitor.

*

free counter

.

.

.

.

Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine …

Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema mea.

În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.

Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii ‘50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în care mina de cărbuni din Eibenthal / Baia Nouă era sub conducerea lui, un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!

Tatăl meu deţinea, însă, în anul 1948, doar o bicicletă sau … altfel zis, şi mult mai corect formulat, era mândrul posesor al unei biciclete. Dovada se ascunde într-un album cu coperte de piele cenuşie, o mică fotografie în alb şi negru … culorile timpului … În septembrie 1944, tatăl meu era încă în tabăra de muncă din Lucareţ, patru ani mai târziu era posesorul unei biciclete. În mod evident, o îmbunătăţire faţă de ultimii şase ani … Sportiv, tânăr, mi-l imaginez străbătând străzile oraşului, pe care-l cunoştea ca şi interiorul buzunarului său, nu prea plin în acei ani … Tot răsfoind prin pagini pe care fotografiile zimţate strălucesc lipite de o mâna grijulie, ce a încercat să-şi salveze amintirile, dau mereu de spaţii albe, de pete de lipici, uscate de vreme şi de lipsa memoriei.

Albumele nu le-am putut lua cu noi, la plecarea din ţară. În anul 1985, lăsai nu doar bunurile materiale în urma ta. Fotografiile şi cuvântul scris cu mâna sau bătut la maşină erau, şi ele, prizoniere ale unor regulamente greu de înţeles.

Multe s-au schimbat însă, aşa că acum întorc o pagină după alta, încercând să retrăiesc o viaţă, care nu a fost niciodată a mea şi care, totuşi, şi-a lăsat amprentele în felul meu de a fi. O mică aripă de hârtie flutură, ridicându-se în vâltoarea creată de mişcarea degetelor mele. Aterizează, lin, pe canapeaua pe care m-am aşezat, dăruindu-mă trecutului. O iau în mână şi citesc: Foaie de circulaţie pentru bicicletă… Simt cum curiozitatea mă acaparează. Ce vremuri! Cui i-ar mai trece astăzi prin minte să distribuie astfel de permise? Mă concentrez asupra conţinutului: Foaie de circulaţie pentru bicicletă eliberată la 17 iunie 1954 pe baza legii din 21 iunie 1952. A folosit tatăl meu bicicleta doi ani, fără să aibă o foaie, o aprobare, pentru ea? Îl văd capabil de aşa ceva. A descoperit mereu suprarealismul în timp oportun. Posibil ar fi, însă, ca valabilitatea foilor de circulaţie să fi fost limitată la doi ani. Poate voi reuşi odată să găsesc răspuns şi la această întrebare.

Recitesc cuvintele bătute la maşina de scris şi mi se dezvăluie încă o curiozitate a sorţii. Bicicleta avea marca „N.S.U. Opel“, fiind fabricată în oraşul Rüsselsheim, în care mă aflu acum, localitatea unde Adam Opel şi-a deschis fabrica de maşini de cusut. Tot aici a fabricat apoi – înainte de a fabrica automobile - biciclete. Vehicule mici şi mari, toate având drept scop libertatea de mişcare, ce a fost mereu îngrădită de reglementări administrative şi politice. Nu este aceasta soarta noţiunii de libertate în orice domeniu? Chiar şi a libertăţii gândului? „Die Gedanken sind frei“ ne spune un cântec popular din secolul al XVIII-lea … Textul a fost scris pe manifestele răspândite în sudul Germaniei în anul 1780, melodia, compusă între anii 1810 şi 1820. fiind tipărită la Bern, în 1820. Devenind un imn al tuturor revoltelor, al tuturor acelora care tânjesc după aripile ce le-ar putea face zborul înalt, a fost şi este, şi în prezent, interpretată de mari artişti ai scenei. Să-l ascultăm pe Leonard Cohen interpretându-l în germană şi engleză …

https://www.youtube.com/watch?v=5cdYH5aa_B4
*

website counter