Atunci când Civilizaţia se trezeşte nas în nas cu nişte împărăţii cu arme multe şi carne de tun ieftină, viitorul lumii nu se anunţă tocmai vesel.
Ştire-bombă, azi, la telejurnal: într-un sat de pe nu mai ştiu unde, a fost surprins un lup ieşit din pădure, care a venit la câinii dintr-o curte, verii lui cu carte de muncă şi cazare asigurată de către angajator, ca să mai socializeze şi să verifice dacă e bună de ceva haleala la patron. După cum se vede, bietul de el nici n-a pus gând rău oilor, nici n-a venit să-i spună vreo poveste cu două înţelesuri domnişoarei Scufiţa Roşie. Cu toate astea, autorităţile locale l-au injectat cu tranchilizant şi l-au dus înapoi în pădure – bine măcar că nu l-au găurit ca pe bietul ursuleţ de la Sibiu.
Simţul umorului – singura scuză a existenţei noastre pe această lume.
Viaţa spirituală: un domeniu în care oamenii evoluaţi, superiori, au numai îndoieli, iar boii, numai certitudini.
Stacy Martin, vedeta din celebrul Nymphomaniac – de meserie, umeraş de haine la nişte case de modă (ziceţi-i “portmantou”, dacă aşa vă sună mai bine, dar să ştiţi că, în filmul acesta, nici vorbă de vreun mantou).
Telectualul dâmboviţean, între cuget şi muget, prost plătit de la buget.
.
Basm trendy: Fut Frumos Fiul Ţoapei Ca Şi Joiana Cosânzeana
Noutăţi în audiovizualul local: Mahala TV şi Tzoapa FM
Lucrare de doctorat în Litere:
NUMĂRUL MORŢILOR ÎN DRAMATURGIA SHAKESPEAREANĂ
Suita de balet Mica balenă
Dacă scriu, e fiindcă altfel m-aş arunca pe geam, de urât şi plictiseală. Ce dracu să facă un pensionar amărât ca mine, decât să stea la fereastră şi să bârfească lumea care trece pe stradă?
Caţele şi ţaţele fac chestia asta la TV. În lipsă de TV, e bun şi internetul.
Suntem produsul vremii noastre. Eu, de ex., care merg spre 70 (mulţumesc, şi dumneavoastră), am crescut cu termenii “Guliver”, “darvinism”, pronunţaţi exact aşa cum se vede aici - şi cu “rugby” pronunţat în vreo cinci feluri, dar niciunul ca la el acasă. Abia aştept să-l aud pe vreun tânăr actor romanglicizat, din ziua de azi, recitând acea baladă de Tudor George care conţine expresia “cu guliverici paşi”.
Mai bine să te urască şi invidieze decât să te compătimească. Cel puţin, în felul ăsta vor fi sinceri.
Dacă visezi că te îndopi cu bunătăţi, că faci o burtă de stă să-ţi pleznească, înseamnă c-o să rabzi de foame un an de zile. Dar dacă visezi că mănânci pardon de expresie, vei câştiga la Loto.
Dacă visezi că faci amor cu Giselle Bündchen, să zicem, înseamnă c-o să iei o blenoragie cu ciucuri de la vreuna chioară şi şchioapă de prin Tei. În general, tot ce visezi că o să fie senzaţional, minunat, extraordinar de nemaipomenit, se va dovedi a fi exact invers.
Aşa zice sufletul neamului omenesc, cel fără nici o legătură cu scoarţa cerebrală, ci, mult mai probabil, cu creierul mic şi cu şira spinării. Cel neschimbat de cincizeci de mii de ani încoace. Sufletul speţei umane n-a avut nevoie să-l înveţe cineva că haleala-i puţină, că viaţa omului e scurtă, că ai-n-ai aventuri romantice, vremea instrumentului romantic-aventuros trece. Ştie toate astea dintr-o îndelungată experienţă – ori, mai bine zis, le are înscrise în codul genetic. El ştie că Zeul, Jupânul, Partidul Şi Guvernul, ca să-i dea ăluia mai mult, trebuie să ia de la tine, să-ţi dea ţie mai puţin. Să te şteargă de pe tabel, cu alte cuvinte, să te taie de pe listă.
Aşa că, nuntă de vei visa, îngropăciune înseamnă. Ba chiar incinerare la Crematoriu, ptiu, Doamne iartă-mă!
Două filme româneşti au luat cam toate premiile importante la un mare festival internaţional. Te-ai aştepta ca toate televiziunile bucureştene să bubuie, să difuzeze fără încetare ştirea asta. Este una din foarte rarele ocazii când numele ţării ăsteia e pomenit undeva în lumea largă în context pozitiv.
Până la ora la care scriu toate astea (23 oct. 2016, h 13,54), pe nici un canal TV, nici o vorbă despre asta.
Am văzut Sieranevada la Cinema Pro, la prima sa proiecţie într-o sală de cinema din România. Eram acolo, cu toţii, şapte inşi - dl. Vivi Drăgan, eu şi încă cinci. Nu trag concluzii, doar consemnez.
La 20 mai a.c., am postat pe acest blog textul de mai jos:
<< Cu o zi înaintea examenului de bacalaureat, Eliza, o adolescentă cu frumoase perspective (se pregăteşte să-şi continue studiile la o facultate din Anglia), are parte de o întâmplare teribilă: este atacată şi violată chiar în apropierea liceului la care învaţă.
Tatăl ei, medic, un om cu reputaţie imaculată şi cunoscut de toată lumea în oraşul său de provincie, un om care, după cum el însuşi afirmă, n-a făcut în viaţa lui vreun lucru ce i-ar putea fi reproşat vreodată, şi-a crescut fiica, unicul său copil, în spiritul acestei onorabilităţi fără pată.
Iar fata lui, căreia a făcut tot posibilul şi, după cum zice, nenumărate sacrificii ca să-i asigure un viitor frumos undeva în lumea largă, nu în ţara asta unde n-ar avea decât perspectiva unei existenţe mediocre, nu mai e capabilă să dea examenul din ziua următoare. Şi prin aceasta, va pierde bursa din Anglia.
Pus în faţa acestei farse mizerabile, acestei lovituri sub centură a Destinului, doctorul se vede constrâns să-şi încalce principiile. Şi nu găseşte altă soluţie, pentru a-i mări nota la Bac fetei sale, decât să recurgă la ceea ce, pe timpuri, noi numeam P-C-R (Pile-Cunoştinţe-Relaţii), iar vest-europenii lipsiţi de sensibilitate şi compasiune – Mafia.
Felul cum o face constituie o bună parte din materia tragicomică a filmului: părintele disperat pune în mişcare eternul Lanţ al slăbiciunilor pe care-l ştim încă de la Caragiale. Şeful poliţiei locale îl va „servi” trimiţându-l la un fost şef de la Vămi, iar acesta îl va pasa şefului comisiei de bacalaureat de la liceul în chestie… toate astea, desigur, în schimbul unor mici contraservicii. De exemplu, cel de a-l înscrie peste rând pentru un transplant de ficat pe fostul vameş, care are ciroză (de parcă bietul de el s-ar fi numit A…).
În acest timp, amanta doctorului – căci există şi aşa ceva – rămâne gravidă, nevasta vrea să divorţeze şi îl dă afară din casă, iar iubitul Elizei pare să fi avut oarece legătură cu violul. Şi colac peste pupăză, bolnavul internat în stadiu terminal este căutat de doi procurori, care vor să-i pună câteva întrebări à propos de activitatea sa la Vamă – norocul aceluia că răposează în ziua următoare. Numai că procurorii ar vrea să-l implice şi pe doctor…
Aparent complicată, dar atât de familiară nouă, compatrioţii regizorului, care vedem, literalmente, la fiecare telejurnal fapte şi mai scandaloase, cu consecinţe şi încrengături încă mai surprinzătoare decât cele descrise în scenariul acesta, povestea ne este spusă de Mungiu cu aceeaşi aparentă detaşare din filmele sale precedente. Relatarea e sobră, chiar seacă, „trăsătura de penel” a artistului e insesizabilă.
Cu unele discrete, însă penetrante, excepţii:
- Atmosfera. Cartierul unde locuieşte doctorul se prezintă cu nişte deprimante faţade de blocuri tip Ferentari, ceea ce te ajută să înţelegi că dorinţa arzătoare a personajului de a-şi vedea copilul plecând în altă parte nu e chiar fără temei.
- Idem, pe coloana sonoră. O arie melancolică de Händel, în surdină, pare un comentariu foarte potrivit al întâmplărilor, în fond, dezolante de pe ecran.
- Atitudinea. Preşedintele comisiei de bacalaureat, un bugetar cu salariu modest, ca la noi, afirmă că n-a făcut în viaţa lui vreo malversaţiune precum cea cu care-l va „servi” pe prietenul prietenului său şi conduce un Volvo 4×4, pe care, în ţările civilizate, şi-l permit doar milionarii în valută forte. Este cel mai vizibil comentariu auctorial din acest film.
Echipa actoricească e admirabilă, în ansamblul său. Poate că cei mai interesanţi sunt Lia Bugnar, în rolul soţiei înşelate, Vlad Ivanov, un inspector de poliţie cât se poate de convingător, Petre Ciubotaru, în rolul fostului vameş şi Gelu Colceag, şeful de la Bac.
În rolul fiicei pentru care se fac atâtea sacrificii, Maria Drăguş este o apariţie convingătoare şi ataşantă.
Adrian Titieni este starul necontestat de aici. În ce mă priveşte, nu ţin minte să-l fi văzut vreodată interpretând mai bine sau mai rău decât în filmul de faţă. E pur şi simplu egal cu sine – iar asta nu înseamnă nicidecum că te poate plictisi. Fiindcă veni vorba: la debutul lui, la Casandra, în spectacolul de licenţă de pe scena vechiului studio al IATC-ului, l-am văzut tot în rolul unui tată şi am fost surprins de aerul lui matur, de atunci. Acum, nu mai sunt surprins. Mă rezum la a-l admira.
Văd că toţi gazetarii prezenţi la Cannes îl dau favorit la premiul de interpretare masculină. Tot ce pot spune e că nu m-ar mira să-l ia.
În rest, sunt tot mai convins căBacalaureat, la fel ca şiSieranevada, se va întoarce de acolo cu cel puţin un premiu.
Acum vreun secol şi ceva, Oscar Wilde spunea că reacţia burtăverzimii la literatura realistă este “furia lui Caliban când îşi vede mutra în oglindă”. Iar reacţia aceleiaşi la literatura Romantismului şi Simbolismului o numea “furia lui Caliban fiindcă nu-şi vede mutra în oglindă”. După cum vedeţi, se potriveşte întocmai Calibănuţilor noştri dup-acilea.
Care, însă, şi-o exprimă pe muteşte. Boicotându-l pe premiant.
Căci ne aflămîn ţara lui Ciocu’ Mic. În Împărăţia Lui Mucles.
Deşi nu am avea motive întemeiate să iubim amintirea ţarului Alexandru al II-lea, cel care l-a chemat disperat pe prinţul Carol să-l ajute să se descurce în faţa redutelor inexpugnabile de la Plevna, ca apoi, în semn de mulţumire, să-i ia, prin Pacea de la Berlin, din 1878, trei judeţe din sudul Basarabiei, abia recuperate în 1856, după porcăria lui unchi-su din 1812, am pentru el, totuşi, mai multă înţelegere şi respect decât pentru contemporanul nostru, generalul de spate Gabriel Oprea.
În 1881, la 13 martie, s-a comis asupra ţarului un nou atentat. Nu era, deci, primul. A scăpat nevătămat şi de data aceasta, dar a coborât din trăsură, ca să ajute pe răniţi şi chiar să stea sde vorbă cu autorul atacului, care fusese imobilizat. Dar a apărut un al doilea terorist, care a aruncat şi el o bombă. Ţarul n-a mai scăpat.
Fiind un erudit, având şi un doctorat, domnul Gabriel Oprea cunoştea, desigur, această poveste. Şi atunci când poliţistul Gigină a nimerit în groapa aceea fatală, sub ploaie şi întuneric, împins de la spate de iureşul creat de prezenţa marelui şi grăbitului comandant, de ce să se oprească? Numai fiindcă-l cheamă Oprea?
Nu! Ia mai lăsaţi-vă de eronii!Enteresul naţional nu l-a lăsat! Aşa să ştiţi voi! Că dacă era o provocare!? Dacă erau nişte terorişti pe acolo, dacă vrouiau să atenteze la viaţa generalului!? Mai ştii? Aşa că mai bine fuga! Fuga e sănătoasă, mai ales dacă interesul naţional o cere!
Văzând, la ediţiile precedente ale acestui festival, La vie de Jésus (1997) şi Hors Satan (2010), am crezut că ororile şi atrocităţile descrise în ele erau doar aşa, nişte figuri de stil, că Bruno Dumont, autorul lor, „se rupe-n figuri”, cum se spune la noi, pe Calea Griviţei, doar ca să-l epateze suprarealistic pe burjui şi să mai atragă, cumva, atenţia juriilor de pe la festivaluri.
Astăzi, însă, după vizionarea recentului său Ma Loute, încep să mă cam îndoiesc de asta.
Încep să cred că „figurile” lui, suprarealiste ori de alt soi, sunt curate obsesii. Pentru că, în linii mari, cam la fel se petreceau lucrurile şi în cele două susmenţionate: cu criminali bizari şi sadici interpretaţi de nişte neprofesionişti cu mutre înfiorător de autentice, cu demenţe, crize de epilepsie şi spume la gură, la propriu. Şi cu violenţe sângeroase filmate în modul cel mai meticulos cu putinţă.
În filmul de acum, e vorba despre vacanţa petrecută de o familie bogată la vila sa de pe ţărmul Canalului Mânecii, undeva, pe lângă Calais. Şi despre coliziunea dintre aceşti oameni, cu averea, educaţia, prostia şi multele lor prejudecăţi – şi oamenii săraci şi aspri din satul de pescari învecinat.
Cu ce plusează, de astă dată, Dumont? Cu canibalismul. Personajele din filmele lui precedente nu haleau carne de om. Ceea ce, desigur, e o exagerare pe care n-o s-o creadă nimeni, că doar pescarii normanzi din 1910, când e plasată acţiunea acestui film, n-or fi fost ucrainienii înfometaţi de Stalin în 1932.
Şi unde nu prea inventează, unde nu fantazează el? În descrierea pe care o face familiei burgheze din nordul Franţei (chiar dacă ea e, sub alte aspecte, caricaturală): consangvină şi alcoolică, printre altele. Averea se păstrează în familie însurându-te cu vărul/verişoara, de gradul doi sau chiar unu, ce mai contează avariile genetice, important e ca părăluţele să nu ajungă pe mâini străine. Ideea canibalismului o fi, poate, o licenţă poetică inspirată din Maşina timpului de H. G. Wells, dar cea cu alterarea fondului genetic al naţiei cam corespunde, am impresia, realităţii în nordul Europei.
În ce mă priveşte, am vizitat odată un prosper oraş scandinav, care aloca aproape un sfert din buget pentru îngrijirile acordate handicapaţilor săi – cea mai mare parte dintre aceştia, cu sindrom Down, o defecţiune genetică. Am să ţin minte cât voi trăi scena dintr-un restaurant local, când un grup de vreo 15-20 de asemenea năpăstuiţi, a căror vârstă era imposibil de precizat, au intrat, însoţiţi de infirmierele lor (voluntare), ca să bea câte un pahar de bere. Aşa că rolul imigranţilor din ţările calde n-o fi, acolo, doar cel de a munci în fabrici şi pe ogoare.
Dar să ne reîntoarcem la filmul nostru. Pe lângă faptul că aici joacă – senzaţional – Juliette Binoche şi foarte bine Fabrice Luchini, Valeria Bruni Tedeschi, Didier Després şi Cyril Rigaux, mai avem de a face şi cu câţiva neprofesionişti, printre care, Brandon Lavieville şi Thierry Lavieville au, în rolurile tânărului pescar-salvamar-canibal-uşor arierat şi al tatălui său, înfăţişarea cea mai convingătoare ce s-ar putea imagina. Respectiv, nu ţi-ai dori să te întâlneşti noaptea, pe stradă, cu ei.
„Alte tutungerii, alte moravuri”. Mi-a tot venit în gând vorba asta (care, pare-se, îi aparţine lui Teodor Mazilu) văzând Slujnica regizorului Park Chan-Wook. Asta, din cauza lungilor sale secvenţe de lesbianism, filmate încă mai pe bune decât cele de acum trei ani, din La vie d’Adèle, cu care francezul Abdellatif Kechiche a luat Palme d’Or şi premiul FIPRESCI la Cannes (plus Premiul César).
După ce m-am mai informat un pic, am aflat, însă, că „tutungeriile”, în cazul de faţă, n-au fost chiar altele, sau nu chiar în întregime: faptele, acţiunea actualului film sud-corean sunt extrase din romanul Fingersmith, o „ficţiune gotică” a englezoaicei Sarah Waters, cu acţiune plasată în era victoriană, la sfârşitul secolului al XIX-lea. După care, de altfel, BBC-ul a făcut un mini-serial, în 2005. Cum pe acesta nu l-am văzut, rămâne că nu mă pronunţ asupra moravurilor de acolo.
Cele evocate, însă, în Slujnica, sunt de un rafinament atât de …rafinat cum probabil că numai absolvenţii de Ştefan Gheorghiu (actualmente, SNSPA) îşi puteau imagina.
O paranteză: înainte de 1989, n-ai fi întâlnit nicicum cuvintele „rafinat” şi „rafinament” în vreo cronică sau recenzie, să nu mai zic de articol din Scînteia – pentru că, în mintea factorilor responsabili de atunci, care semănau, în general, cu Dragnea, ele aveau conotaţii categoric sexuale. După cum se ştie, pe vremea aceea, ne concepeam copiii numai în pas de defilare.
…Dar să revenim la oile noastre. Filmul, adaptarea lui Park Chan-Wook se petrece în anii 30, perioada ocupaţiei japoneze a Coreii.
Un tânăr şi elegant conte japonez (Ha Jung-Woo îl cheamă pe interpret, nu ştiu dac-aţi auzit de el) face cunoştinţă cu domnul Kouzouki (Cho-Jin Woong), un foarte bogat colecţionar de artă şi de rarităţi bibliofile. Numai că nimic nu e ce pare: nici bătrânul nu e vreun nobil japonez, aşa cum pretinde – şi nici tânărul. De fapt, acesta din urmă este un escroc corean care nu urmăreşte decât să o seducă pe Hideko, nepoata connaisseur-ului (Kim Min-Hee, se pronunţă Gim Min-Hui), moştenitoare a unei mari averi şi aflată, deocamdată, sub tutela acestuia. Pentru asta, el pune la cale un plan întortocheat, cu complicitatea unei tinere slujnice coreene (Kim Tae-Ri), pe care le-o plasează gazdelor sale. Planul se va dovedi, însă, uşor de realizat, inocenta Hideko fiind sătulă de sclavia sa aurită. Unchiul tiranic este, printre altele, un colecţionar de literatură pornografică în ediţii rare, pasiune împărtăşită cu alţi câţiva amatori plini de bani, pe care-i invită la şedinţe de lectură – iar lector le este ea, nepoata, costumată în tradiţionalul kimono şi citind, adică interpretând în modul cel mai distins, respectiv excitant, cu putinţă.
Urmează câteva păcăleli reciproce care fac tot hazul acestei comedii cu pungaşi; cea mai spectaculoasă constă în aceea că domniţa şi noua ei slujnică se îndrăgostesc una de alta, ceea ce dă naştere lungilor scene de lesbianism de care pomeneam la început.
În final, după ce pretinsul conte cu mutră de Mackie-Messer pune mâna pe bani, aceştia ajung la tânăra domniţă, care evadează cu ei. Şi cu recenta sa iubită. În timp ce ingeniosul conte, căzut în ghearele colecţionarului-căpcăun, va sfârşi în chinuri cumplite.
Toate acestea sunt povestite polifonic, într-un mod care aduce aminte de celebrul Rashômon al lui Kurosawa, cu multiplicitatea sa de perspective narative.
Spectatorul care se va abstrage de la contemplarea celor două frumuseţi exotice susmenţionate va observa, fără îndoială, şi asta.
Candidat german la Palme d’Or de anul acesta şi la Oscar-ul de la anul pentru cel mai bun film străin, distins cu Premiul FIPRESCI, filmul tinerei regizoare Maren Ade (se pronunţă Marin Adei), co-producţie germano-austriacă cu acţiunea plasată în România şi turnat aproape în întregime la Bucureşti, este o comedie cu aer absurd care vorbeşte despre lucruri nu tocmai vesele.
Cum ar fi, mai întâi, înstrăinarea, alienarea omului realizat, a omului de succes din lumea noastră actuală; de pildă, în cazul de faţă, a unei tinere energice şi ambiţioase care ţinteşte un post de conducere în filiala bucureşteană a unei mari corporaţii germane din domeniul petrolului – extrem de convingător interpretată de Sandra Hüller. Plecată de acasă de mai mult de un an, hipermeticuloasă, preocupată, stresată, neavând timp pentru viaţă personală şi alte “fleacuri”, ea lasă până şi grija legăturii cu propria-i familie în seama secretarei.
Tatăl ei (Peter Simonischek), un profesor de muzică pensionar, care trăieşte singur, este diametral-opusul ei: un hippie bătrân ţinându-se tot timpul de farse, reuşite câteodată şi stupide, enervante pentru toţi cei din jur în celelalte cazuri. Toate acestea, însă, ascund nefericirea de a se vedea singur, abandonat la bătrâneţe de unicul său copil, fiica sa care locuieşte într-un apartament de lux dintr-un cartier exclusivist al Bucureştiului.
“Mi-am angajat o fiică-surogat”, îi spune celei reale, atunci când vine pe capul ei la Bucureşti. Unde comite o serie întreagă de trăznăi pendulând între pueril şi inept – printre care şi pe cea de a se da drept …ambasadorul Germaniei în România – periclitând astfel reputaţia fiicei sale în microuniversul teribil de snob al corporatiştilor locali.
Toate acestea seamănă un pic cu Follow me, un film din 1972 al lui Sir Carol Reed, cu Mia Farrow şi Topol. Numai că insolitarea fantast-poetică a filmului de atunci (datorată, ce-i drept, marelui dramaturg Peter Shaffer pe post de scenarist) este aici una ceva mai directă. Asistăm, de exemplu, la un fel de act sexual filmat fără ocolişuri, pe care pensionarele de pe strada mea l-ar numi “hardporn”.
Şi mai apoi, la o extravaganţă şi mai şi: nevoită să organizeze un “team building” la ea acasă, stresată la culme şi rămasă în totală pană de idei, eroina îşi primeşte oaspeţii în pielea goală.
Ei vezi, toate astea nu s-ar fi putut întâmpla în filmul din 1972… Ce să-i faci, lumea merge înainte, nu stă pe loc…
În ce mă priveşte, însă, rămân la vechile mele idei (numiţi-le fixe, dacă aşa vă sună mai bine): că, pentru a face asemenea lucruri îndrăzneţe, provocatoare, e cazul să arăţi cel puţin ca un topmodel de faimă planetară. Adică, să arăţi nu tipic, ci exemplar şi excepţional, dacă mi se permite să mă exprim ca la orele de învăţământ ideologic de pe timpuri.
Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat în filmul de faţă.
Arhitectul Liviu Ciulley, George Vraca, Horia Lovinescu, Liliana Tomescu, George Constantin, Dan Micu, Ştefan Iordache – acestea sunt unele dintre numele mari din istoria teatrului Nottara, actele sale de nobleţe, cum s-ar zice. De-ar fi să mai capete o distincţie, astăzi, ea ar trebui să fie, însă, negreşit, Medalia pentru Înviere din Morţi şi Supravieţuire în Mediu Ostil.
Căci repunerea pe picioare a unui teatru, practic, desfiinţat de aproape un an şi inaugurarea noii sale stagiuni printr-un festival internaţional cuprinzând şi un număr apreciabil de noi spectacole proprii – constituie un record. Care nu ştiu de câte ori s-a mai întâmplat pe lumea asta, dar la noi, cu absolută certitudine, niciodată. Şi nici n-aş paria că o să se mai întâmple vreodată, chiar dacă o primăriţă recentă afirmă fără jenă că va construi vreo şase-şapte teatre noi. În astă viaţă, sau, mai probabil, într-o altă existenţă.
Se pot face mulţime de presupuneri pe marginea cauzelor ştiute, dar mai ales neştiute, ale odiseii teatrului Nottara, n-am nici toate informaţiile şi nici competenţa necesară pentru a vorbi despre politica, mafia imobiliară şi celelalte necurăţenii 100% penale de pe malurile Dâmboviţei, dar, pe de altă parte, un lucru e sigur: că oamenii de la Nottara, în frunte cu directoarea Marinela Ţepuş, au făcut o minune resuscitând un teatru dispărut, într-o capitală zis europeană, în care creşte doar numărul spectatorilor şi al absolvenţilor de facultăţi de profil, dar banii pentru cultură stăpânirea se gândeşte să-i obţină din donaţii de la pensionari şi de la asistaţii social.
Să nu uit: pe vremea studenţiei mele, acum vreo patru decenii, profesorii ne tot spuneau că în România existau, cu totul, 45 de teatre, în vreme ce, la Paris, funcţionau vreo 50, iar la Londra, 150. Nu ştiu cum mai stau lucrurile în prezent, n-am stat să le contabilizez pe cele de acum, dar n-am de loc impresia că ale noastre s-ar fi înmulţit. Sau că mai există cu adevărat, nu puţine dintre ele.
Popeurul, în înţelepciunea-i frustă, zice că marile averi nu se fac închinându-te la icoane – sau, şi mai direct, că toţi miliardarii sunt, la bază, nişte pungaşi obişnuiţi. Ceea ce greu se poate contesta. Totuşi, există miliardari şi miliardari. Cei de prin alte părţi mai toacă banii şi finanţând universităţi ori teatre de operă, nu numai jucând table pe Côte d’Azur.
Aşa că, în concluzie, ceea ce se întâmplă acum la Nottara este un miracol.
Festivalul s-a deschis la 10 octombrie cu Al cincilea anotimp, după
E.T.A. Hoffmann (orig. Nußknacker und Mausekönig), spectacol al Teatrului
Ce a ieşit din asta se poate vedea în numărul din august 2014 al nu mai puţin celebrei publicaţii Oglinda literară de la Focşani, de care am aflat nu de mult, întâmplător:
A ieşit un ghiveci jenant, în care un Dracu Ştie Cine arată că nu-i convine ce am scris eu acolo (sau poate ce a scris bietul Tudor Vasiliu?). Sau cine ştie ce-o fi vrut să demonstreze amestecând deanboulea o “tabletă” de pe pagina aceea cu titlul unui alt material de pe blogul acesta - şi punându-mă, astfel, într-o situaţie de tot rahatul faţă de oricine s-ar nimeri să creadă că prostia aia de titlu din Oglinda literară îmi aparţine.
Sau era beat. Sau, pur şi simplu, tâmpit. Către această din urmă supoziţie mă mână împrejurarea că tâmpenia de mai sus, aşa cum apare ea în ediţia pe hârtie a prestigioasei publicaţii clocite pe banii bravei primării focşenene, exact aşa este menţionată în catalogul Bibliotecii Naţionale:
Însă, după cum se vede, în catalogul Bibliotecii Naţionale e trecut şi autorul. El se numeşte Aureliu Goci. Dacă nu ştiaţi cine-i ăla, uite că aţi aflat.
