Posts Tagged ‘Liviu Ciulei’

AFERIM

Wednesday, March 18th, 2015

Prima constatare cu privire la acest film: toţi cei care îl văd sunt atinşi într-un fel sau altul. Vreau să spun că, dacă iei pulsul şi tensiunea spectatorilor, la finele proiecţiei, n-o să găseşti niciunul cu ăşti doi parametri în limite normale. Dar motivele pentru care li se întâmplă lucrul acesta sunt foarte diferite. Mai exact, diametral opuse.

Anumiţi oameni, printre care mă prenumăr, îl consideră drept unul dintre cele mai bune şi mature filme realizate vreodată de un autor român, pe deplin picior de egalitate cu cele câteva creaţii de prim rang semnate de Victor Iliu, Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie – în vreme ce alţii sunt indignaţi (la modul foarte vocal, desigur) de prea puţinul patriotism de care ar da el dovadă.

Nu are rost să le explici, acestora din urmă, că realizarea unei “structuri semnificative”, cum numea odată un estetician pe care l-am tocit în facultate ceea ce noi, de regulă, numim “capodoperă”, este de fapt supremul gest patriotic al unui artist. Asta, fiindcă atunci când aude acest cuvânt, el se gândeşte invariabil la filmele lui Sergiu Nicolaescu şi la cărţile cu semnătura Mihaelei Rădulescu pe copertă. Nu e nimeni mai neclintit în convingerile sale ca publicul acestor doi creatori.

“Idei puţine, da’ fixe” – în aceşti termeni îl descriam, în armată, pe colonelul nostru. Şi văd că aprecierea răutăcioasă de atunci se potriveşte multor spectatori actuali ai lui Radu Jude…

Aferim e un film paradoxal: făcut în mare parte din citate şi aluzii livreşti, e de o originalitate frapantă; având ca subiect balcanismul şi „ţărănia” poporului român de pe la 1835, el e un road movie cum i-ar plăcea Hollywood-ului să mai poată scoate; filmând static-tensionat şi în alb-negru Dealurile Măcinului, o face în aşa fel încât te aştepţi ca, dintr-o clipă în alta, să răsară, la cotitură, John Wayne cu pistolul său mare cât toate zilele – şi totuşi, e mai specific românesc decât 99% din producţia naţională de film.

Vorbind despre imaginarul medieval al neamului românesc („violent”, i-ar zice Ruxandra Cesereanu), Aferim descrie, rece şi obiectiv, cu precizie sociologică, zestrea de răutate, josnicie şi prostie a omului contemporan. A Eternului Uman, de fapt, deci nu numai cea proprie omului din România, sau din Balcani.

Şi făcând un film despre soarta robilor ţigani, căci acesta este, de fapt, subiectul său, rescrie fără parti pris istoria Ţărilor Române dintre 1821 şi 1848. Adică e de o corectitudine politică ce-i scoate din papuci pe spectatorii cu idei aşa cum ziceam mai sus (vezi nesfârşitele bălăcăreli online provocate de acest film).

Cam atât despre fond. Iar acum, despre formă:

Celebra Julia Kristeva definea intertextul drept un “mozaic de citate, absorbţia şi transformarea unui alt text; indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea”. Exact asta este Aferim, un mozaic de citate din Budai Deleanu, Nicolae Filimon, Anton Pann, Ion Creangă, Cilibi Moise şi alţi autori din vremea cu pricina. Iar rezultatul este viu, firesc şi expresiv, fără pic de artificialitate, o istorie restituită spectatorului de azi în forma ei cea mai probabilă, cea mai plauzibilă.

Joaca postmodernă a regizorului-scenarist Radu Jude şi a coscenaristului Florin Lăzărescu de-a istoria literaturii şi filmului nu seamănă cu remake-urile lui Scorsese sau ale fraţilor Coen, alţi postmoderni celebri, ci mai degrabă cu ipostazele literare, verbale, ale altor asemenea jocuri. Cum ar fi, la noi, Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu. Sau, la englezi, Ulysses de James Joyce, cu celebrul tur de forţă al capitolului scris pe limbile diferitelor vârste ale istoriei lor, de la Chaucer la John Donne şi apoi, la slang-ul de început de secol XX.

Asta, chiar dacă filmul nu mizează doar pe aceste împrumuturi din literatura vremii. El mai “importă”, la modul tandru-reverenţios, şi două personaje din unanim cunoscutul Moromeţii al lui Stere Gulea, pe cele interpretate de Luminiţa Gheorghiu şi de Victor Rebengiuc – cu cadrul lor scenografic cu tot. Rezultatul este, de asemenea, spectaculos pentru spectatorul local – aşa cum se pare că a fost şi pentru juriul berlinez, de altfel (care i-a dat un Urs de Argint).

Şi dacă toate acestea se refereau, în mod mai mult sau mai puţin direct, la România de ieri, există aici două episoade care ne aruncă fără menajamente în România actuală, cea văzută toată ziua la televizor.

Unul este cel al preotului întâlnit pe drum de către cele două personaje principale. Interpretat cu verva sa dintotdeauna de Marius Bindea, personajul este o colecţie ambulantă de locuri comune, superstiţii şi prejudecăţi antiţigăneşti şi antisemite, pe care le debitează fără încetare. Nu ştiu de ce, dar parcă are ceva din Dan Puric.

Celălalt este omul legii, zapciul mitarnic interpretat de Paul Fister (= “şpăgar”, pentru telespectatorul de azi), de la care cei doi urmăritori ai robului ţigan fugit de la stăpânul său capătă contracost unele informaţii. Sunt acestea nişte apariţii de la 1835? eu zic că sunt de azi şi că le vedem de dimineaţa până seara la televizor.

Şi poate că ar mai trebui amintit încă unul, un gag de tot hazul: cei doi călăreţi, respectiv urmăritorii susmenţionaţi dau nas în nas, pe un drum desfundat din mijlocul pădurii, cu o caleaşcă ce ocupă tot “carosabilul”. De unde, un mic schimb de înjurături întrutotul contemporan, de parcă ne-am afla într-o intersecţie semaforizată din Bucureşti…

Apariţiile de primplan din acest film constituie spectacole în sine: în primul rând, Teodor Corban, zapciul (= şeriful) trimis să-l recupereze pe sclavul de culoare, respectiv pe ţiganul evadat după ce s-a culcat cu nevasta boierului – la instigarea ei, după cum afirmă (Cuzin Toma). Corban reuşeşte performanţa de a recita o lungă listă de citate cu aerul că le excogitează ad hoc şi că e ferm convins de eternitatea adevărului lor. Nu zâmbeşte nici o clipă şi nici pe noi nu prea ne face să.

Sau copilul fugarului (Alberto Dinache), superb şi în film, şi în afara lui, la gala sui generis de ieri, de la Cinemateca Union.

Dar cel mai tare şi mai neaşteptat e boierul Cândescu, stăpânul robului fugit. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, foarte cunoscut în această calitate şi mai puţin sau de loc ca actor, este o apariţie absolut memorabilă aici, cu aerul său de fanariot onctuos, aparent moale, dar capabil de o bestialitate pur orientală, cum numai pe Youtube mai vedem: îl castrează cu mâna lui pe robul prins şi ar vrea să îndese în gura propriei neveste produsul rezultat.

Acesta este punctul culminant şi final al acţiunii. Cred că e prima oară când văd un film românesc construit cu un simţ exemplar al ritmului – şi anume, după reţeta aristotelică.

PS – Trei persoane trebuie menţionate neapărat (de fapt, ar trebui înşirate toate cele care au avut vreo legătură cu facerea filmului acesta, dar din păcate nu se poate): dna dr. Constanţa Vintilă- Ghiţulescu, fără a cărei competenţă istoric-sociologică nu ştiu ce s-ar fi ales de acest proiect, minunatul operator Marius Panduru, care, numai aşa, de-al naibii, face peisajul dobrogean să arate ca Death Valley şi producătoarea Ada Solomon, care ne-a făcut să credem că bugetul acestei producţii româno-ceho-bulgare a fost unul hollywoodian (nici pe departe, de fapt).

PS2 – Am vorbit, aici, despre Aferim ca despre un western. N-am mai spus că el face o mică şi respectuoasă aluzie la Moara cu noroc. Dar cu ocazia asta, mi-am adus aminte că aşa am reuşit să intru în facultate, la I.A.T.C., în 1973: la ultima probă, la care-mi căzuse subiectul ăsta, am spus că el e un western – şi am argumentat cu personajele arhetipale din western-uri, care se regăsesc întocmai şi în filmul lui Iliu. Domnul Florian Potra a fost încântat de afirmaţia asta. Şi uite-aşa, am intrat (într-un târziu) în facultatea aia…

http://www.arenamall.ro/aferim-in-avanpremiera-nationala-la-cinema-city-05-03-2015/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (37)

Friday, October 17th, 2014

Venerabilul conta, până de curând, drept cel mai inteligent actor român. Sigur, o fi avut el şi alte însuşiri, pe care i le scot astăzi unii pe nas, dar că a fost extrem de talentat şi pe deasupra, inteligent, aşa cum spuneam, asta era indubitabil. Ca tot omu, însă, a avut şi el slăbiciunile lui. Printre care, ideea fixă de a-l interpreta pe Richard al III-lea, de care lumea ştia cu mult timp înainte ca faptul să se fi produs efectiv. Se potrivea în rolul ăsta ca nuca-n perete, era opinia unanimă. N-are importanţă: a poftit, asta înseamnă c-a şi reuşit. Că a reuşit să fie distribuit în acest rol, vreau să zic.

…În spectacol, s-ar putea zice că totul a mers bine (asta, dacă făceai abstracţie de înăcreala înăscută a interpretului, care a mers de minune cu rolul lui Salieri, de pildă, dar cu sumbrul, violentul, temperamentalul, goticul Richard n-avea nici în clin, nici în mânecă).

Până la momentul culminant, al duelului dintre Richard şi Richmond. Richard s-a refugiat pe o scară înaltă, în mijlocul scenei mari a Naţionalului. De jos, vine impetuos Richmond, care-i trage o lovitură cumplită. Dar spada i se rupe. Mărinimos, Richard nu profită de această şansă şi stă cuminte până ce o mână din culise îi întinde lui Richmond-Florin Piersic altă sabie. Acesta dă să-i tragă încă una, dar lama îi zboară din plăsele… Se repetă figura cu mâna din culise…

În fine, făţosul Richmond reuşeşte să bage spada, fără incidente, în burta maleficului Richard, care, cocoţat acolo sus, îl priveşte cu infinitul dezgust pe care numai genialul maestru ştie să-l exteriorizeze cu atâta glacială detaşare. Şi se prăbuşeşte, plin de tragism şi lehamite.

Cineva a exprimat, pe Facebook-ul care ne mănâncă tot timpul, părerea că noi, ăştia de pe-aici, nu prea ne pricepem la chestiunile care privesc Rusia.

“Cît se știe la noi despre Rusia…”, scria, cu vizibil scepticism, persoana.

N-am putut să nu-i răspund că alde generaţia mea ştie al naibii de mult, având în vedere că noi am făcut 7 ani de rusă, din cele 11 clase pe care le-am absolvit. Că nu ştim o boabă, asta-i altă socoteală…

Am mai avut discuţia asta cu o cuconiţă, tot pe FB. I-am argumentat că numele ruseşti trebuie scrise, la noi, fonetic. Adică, Serghei e Serghei şi nu Sérguey etc. etc. Iar asta, pencă noi cu ruşii am dormit în pat vreo câteva secole bune, deci suntem îngrozitor de familiarizaţi cu toate ale lor. (Fiindcă veni vorba: prin ultimii mei ani de liceu, când începuse desprinderea de URSS, profesorii noştri de română ne povesteau că uite, de-acum începem să scriem cuvântul România cu “â” şi nu cu “î”, cum ne obligaseră să o facem pretenii sovietici parcaţi la Bucureşti, având în vedere că, vezi Doamne, “î” ar fi mai slav decât “â”. Şi am crezut chestia asta până când mi-a căzut în mână o “Istorie a romînilor” de Nicolae Iorga, publicată în perioada interbelică. Da, domle, pe coperta ei scria “romÎnilor” - şi nu “romÂnilor”, cum ar fi fost de aşteptat din partea unui mare istoric, care nu era chiar filorus. Treaba asta m-a băgat în ceaţă - şi de atunci nu mai pun întrebări cu privire la “cum e mai corect, Schumann sau Schubert”.)

Vaszică, cu ruşii am cam dormit în pat. Cu anglosaxonii, încă nu. Abia ne spălăm pe picioare ca să ne băgăm sub aceeaşi plapumă cu ei. Cam cum se băgă Papa Ceau cu tanti Betty a Angliei, când fu el cu Leana la Londra: când a venit valetul să pună un pled pe picioarele reginei, Chashkă al nostru l-a tras şi peste genunchii lui, care-i stătea alături, în caleaşca regală. Mi se pare că măgarii de gazetari englezi au făcut spume şi clăbuci cu acea ocazie: “Lezmajestate! Blasfemie! Sfârşitu lumii! Comunistu de la Bucureşti s-a băgat sub pătură cu regina!”

17 octombrie 2014
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1)

Saturday, June 4th, 2011

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU

ION LUCA CARAGIALE

Bucureşti

[1]

Festivalul Trilogiei

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei Şerban, John Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y comprismuzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă înMedeeaeste o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor, în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICA de Andrei Serban - la Radio Antena Bucurestilor, 18.12.1990


—————————————————-

Note de voiaj

Fragmente dintr-o trilogie antică, spectacolul bucureştean din 1990 al lui Andrei Şerban, a parcurs un număr de kilometri mai mare decât au totalizat turneele Teatrului Naţional din Bucureşti de la înfiinţarea sa până azi. Unul dintre cele mai excitante voiaje ale acestui spectacol a fost, fără îndoială, cel în Brazilia, din 1991, căruia am avut marea şansă de a-i fi fost unul dintre organizatori.

E o întreagă poveste că am ajuns în Brazilia tocmai eu, pe atunci un simplu consilier de la Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii. Asta, după ce am “tras tare” cam două luni cu scriptologia organizatorică a turneului (colegul meu care făcuse primele demersuri, în urmă cu aproape un an, plecase între timp la Londra, cu o bursă şi lăsase treaba destul de nelămurită pentru ca succesorul - subsemnatul, în speţă - s-o ia de la zero).  Situaţia era delicată în vara lui 1991, cu două-trei luni înainte de plecare, nu numai din cauză că brazilienii, neprimind nici o veste de la noi timp de o jumătate de an, erau convinşi că am renunţat la turneu - ci şi pentru că, trezindu-ne aproape la spartul târgului, îi anunţam cu seninătate că, desigur, venim, cum au putut să-şi închipuie că am renunţat? Venim, desigur - şi nu singuri, ca să nu ne fie urât pe drum.

N-am să vă înşir aici toate amănuntele multe şi zemoase ale acestei poveşti (Doamne, ce cantitate de mizerie omenească poate răscoli perspectiva unui voiaj intercontinental moca!), deşi ar trebui s-o fac fie şi numai pentru a spune că acela care m-a trimis, ca unic reprezentant al ministerului la evenimentul cu pricina, a fost Andrei Pleşu. Domnul ministru Andrei Pleşu, care a hotărât astfel în şedinţa de la ora 4, cu 16 ore înaintea decolării - şi anume, în prezenţa mărimilor din minister.  Care au receptat decizia sa cu (vă imaginaţi ce) entuziasm.

O poveste şi mai palpitantă este, însă, cea despre amabila invitaţie a curatorului Bienalei de arte plastice de la São Paulo, adresată Trilogiei (deci, unui ansamblu teatral de vreo 70 de persoane), care s-a transformat într-una cu doi destinatari, respectiv, două teatre bucureştene (respectiv, 122 de persoane) - cărora, în ultima clipă, li s-au mai adăugat 7. Total general = 129.

Trebuie stomac zdravăn ca să înghiţi o surpriză dintr-asta. Brazilienii au înghiţit-o - fără a se manifesta zgomotos, rămânând amabili. Semn că bugetul municipiului São Paulo era ceva ce nici n-ar fi îndrăznit să viseze Bucureştiul de atunci (şi teamă mi-e că nici cel de azi). Fapt este că 127 de membri ai delegaţiei noastre au fost cazaţi în hoteluri de 3 şi de 4 stele. Într-unul de 5 stele au fost găzduiţi numai dl. Ion Caramitru şi defunctul meu prieten Adrian Dohotaru, pe atunci, secretar de stat la Externe.

La întoarcere, am publicat, în ziarul Adevărul, o relatare în care, nu neapărat din oportunism, ci mai degrabă din jenă şi lehamite, n-am pomenit nimic despre lucrurile mai sus înşirate. Cu timpul, însă, aceste plăcute sentimente au trecut. Iar naţia, nu-i aşa? are dreptul să ştie.

România la São Paulo

Nu se întâmplă prea des ca două colective teatrale, însumând peste 120 de persoane, să întreprindă împreună un turneu intercontinental. Şi, de altfel, teatrul însuşi este o prezenţă inedită în peisajul atât de importantei Bienale de Arte Plastice de la São Paulo, aflate anul acesta la cea de a XXI-a ediţie. Performanţa, căci performanţă a organizatorilor se numeşte găzduirea pentru zece zile a două trupe atât de numeroase – şi încă în condiţii destul de elegante – se datorează conjuncţiei fericite a mai multor factori, printre care trebuie neapărat enumeraţi interesul cu care este privit teatrul nostru în lume şi mai ales, interesul lui João Galvao, curator general al Bienalei şi spectator, anul trecut, al mai multor spectacole româneşti. Şi pe de altă parte, vizita de acum câteva luni a ex-premierului Petre Roman în Brazilia.

La sosire, suntem informaţi că Brazilia trece printr-o criză economică de proporţii. De proporţii este, însă, şi ţara, de proporţii este şi São Paulo, un oraş cu vreo 15 milioane de locuitori. Datoria externă a ţării este imensă, dar nici industria braziliană nu e tocmai neînsemnată. Ni se spune : “La voi, în Europa, trebuie să scormoneşti sub pământ ca să dai de fier; aici, e suficient buldozerul, zăcămintele se află la suprafaţă.” Şi nu e vorba numai de fier… Ni se spune că e ţara contrastelor extreme. O putem vedea cu ochii noştri: contrastul dintre splendidul oraş cu clădiri proiectate de Niemeyer şi discipolii săi ca pentru uzul secolului viitor şi rarele căsuţe (sau, uneori, conace) rămase din secolul trecut, bine păstrate, rătăcite printre zgârie-nori, contrastul dintre vegetaţia tropicală şi betonul omniprezent – acestea sunt nişte încântătoare alăturări. Dar contrastul dintre vitrinele opulente şi ghemotoacele acoperite cu ziare şi cartoane de pe trotuar nu mai e de loc vesel, în clipa când realizezi că bocceluţele cu pricina sunt oameni care acolo îşi fac somnul de peste noapte – şi nu sunt puţini. În zilele când ne-am aflat acolo, salariul minim (pentru cine are o slujbă, căci şomeri sunt puzderie) tocmai fusese majorat de la 25.000 la 42.000 de cruzeiros. Adică, de la 50 la 84 de dolari S.U.A. pe lună. Iar un bilet la spectacolele noastre costă 8.000 de cruzeiros.

În prima seară a Trilogiei Naţionalului bucureştean, în sală (sau, mai exact, în uzina dezafectată pe care şi-a ales-o regizorul Andrei Şerban ca loc al reprezentaţiilor – şi asta, cu ocazia unei vizite de prospecţie întreprinse cu câteva luni înainte) se află mai ales personalităţi din teatru şi cultură. După Medeea – aplauze puternice. La sfârşit – aplauze interminabile şi ovaţii (care au durat mai mult de 20 de minute, până când regizorul le-a cerut actorilor să se retragă în culise).

Adeziunea publicului este mult mai franc exprimată decât la Bucureşti: chestie de temperament, probabil. Câteva spectatoare îşi şterg lacrimile. Tineretul fluieră, chiuie, tropăie – gradenele sunt în mare pericol. Te-ai crede pe Maracana, după partida în care Brazilia tocmai a devenit campioană mondială la fotbal.

În seara următoare, într-un moment când ecourile jurnalistice încă nu sunt prea numeroase, numărul spectatorilor creşte – ca dovadă că “presa” orală rămâne cea mai eficientă formă de reclamă. Creşte şi intensitatea reacţiilor publicului. În totul, e un entuziasm colectiv care pune în evidenţă sensul cel mai profund al spectacolului lui Şerban: realizarea comuniunii, reuşita demonstraţiei că, iată, starea pe care Nietzsche o credea dispărută odată cu stingerea tragediei greceşti, comunierea întru purificare, este posibilă şi astăzi, la sfârşitul civilizaţiei moderne. Sociologia teatrului vorbeşte despre “publicuri”, ca urmare a diversificării extreme a intereselor şi nivelurilor de înţelegere ale oamenilor de azi. La Trilogie se poate vorbi întotdeauna de un public, care redescoperă prin intermediul ei gustul solidarităţii umane.

Reacţiile critice sunt pe măsură. Se scrie mult şi elogios. La întoarcerea dintr-un asemenea turneu, orice director de teatru este tentat să prezinte opiniei publice de acasă numai cronicile elogioase, făcându-le uitate pe celelalte. N-ar fi de loc cazul acum, deoarece, pur şi simplu, cronici nefavorabile (şi nici chiar “călduţe”) nu au existat la acest spectacol, criticii paulistani transformându-se în zeloşii săi agenţi publicitari.

Din multiple cauze, nu numai din cele de natură organizatorică, spectacolul teatrului Bulandracu Hamlet nu s-a bucurat de succes. Din nefericire, regizorul Alexandru Tocilescu nu a putut remodela acest spectacol, aşa cum se pare că ar fi intenţionat. În plus, chiar presupunând că organizarea ar fi fost perfectissimă, nu prea văd cum ar fi reuşit tocmai amănuntele organizatorice să-l facă pe spectatorul brazilian să priceapă un text interpretat în limba română, fără traducere la cască, durând cam patru ore. Ştiu, desigur, la fel ca toată lumea, că acest spectacol vorbit în româneşte a avut, de curând, succes în Anglia. S-ar putea, însă, ca publicul brazilian să difere întrucâtva de cel britanic… Totul e relativ… Sigur este un lucru: că, la sfârşitul reprezentaţiei cu Hamlet, se mai aflau în sală doar vorbitorii de româneşte – la São Paulo locuind aproximativ 10.000 de originari din România, printre care s-au găsit, la concurenţă cu organizatorii Bienalei, admirabile gazde şi ghizi, care adesea ne-au făcut să uităm că ne despart 13.000 de kilometri de casă.

Afară, în faţa uşii, celălalt spectacol al teatrului Bulandra, aparţinând regizorului Mihai Măniuţiu (vorbit – dar şi copios cântat – tot în româneşte), a fost, în schimb, mult mai bine receptat, aducând astfel participarea întregii trupe la o cotă onorabilă.

În ansamblu, turneul teatrelor noastre a constituit o splendidă victorie asupra spaţiului şi împrejurărilor, la care a contribuit în egală măsură prezenţa celor patru pictori şi sculptori participanţi la Bienala propriu zisă: Gheorghe Iliescu-CălineştiIoan Aurel Mureşan,Mircea Popescu şi Marian Zidaru.

Sunt, însă, şi împrejurări pe care nici o magie a artei nu le poate face trecute cu vederea. Imaginile TV ale “mineriadei” aduc instantaneu la punctul de îngheţ înflăcărarea localnicilor care ne adresaseră, până în acel moment, felurite propuneri de colaborare (inclusiv economică!). Iar cât despre alegaţiile potrivit cărora, la finalul Trilogiei s-ar fi petrecut scene extravagant de emoţionante – fie-mi iertat, dar, la cele două reprezentaţii la care am asistat, nu am văzut spectatoare smulgându-şi inelele din deget şi oferindu-le interpretelor, cum a afirmat una dintre acestea la conferinţa de presă de după întoarcere şi cum au consemnat, cu neştirbită încredere, unii colegi gazetari bucureşteni. Cine ştie, poate că, din locul unde mă aflam (în primul rând de bănci), nu se vedea prea bine… Oricum, îi rog pe cititorii mei să aibă în vedere că, la São Paulo, bijuteriile sunt chiar mai scumpe decât la Bucureşti şi cã, în general, exaltarea sexului frumos nu prea merge până la dăruirea de aurării.

Ovaţiile rămân, în schimb, de neuitat.

Adevărul, 16.10.1991

—————————————————–

Anchetele mele despre teatrul românesc, publicate în 1996 şi 1998, au fost alcătuite din răspunsurile câtorva cunoscători bucureşteni – nu foarte mulţi, dar competenţi în materie. O parte semnificativă a opiniei de specialitate din acel moment, zic eu, formată din critici, dramaturgi, ziarişti, regizori, actori, precum şi din alţi oameni de cultură de mare suprafaţă - tineri sau mai puţin tineri. Unii dintre ei au avut ocazia să vadă marile spectacole româneşti din anii ‘60-’70, alţii au auzit numai de ele, unii se dădeau în vânt după noutăţi, alţii le detestau, unii ţineau cu partidul la putere, alţii cu opoziţia. Iar câţiva (profesori şi prieteni de-ai mei, unii) nu mai sunt printre noi: Ileana Berlogea, Cristina Dumitrescu, Valentin Silvestru şi Iosif Naghiu, Dumnezeu să-i odihnească în pace.

Scurtă anchetă – 1996

1. Care este cel mai bun spectacol românesc văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar în ultimii şapte ani?
3. Dar în ultima stagiune?

Răspunsuri:

* Prof. univ. dr. Ileana Berlogea, Academia de Teatru şi Film Bucureşti:
1.
Trilogia antică, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1990.
2. Acelaşi.
3. Danaidele, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova.

- - -

* Valentin Silvestru, critic de teatru:
1. Danton de Camil Petrescu, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1972.
2. Danaidele, Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1995.
3. Chira Chiralina, după Panait Istrati, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Maria Filotti din Brăila.

- - -

* Mircea Ghiţulescu, critic de teatru:
1. O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1975; Azilul de noapte de Maxim Gorki, în regia lui György Harág, la Teatrul Maghiar Cluj, în 1979; Maestrul şi Margareta, după Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul Mic, în 1980.
2. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Doru Mareş, critic de teatru, ziarul Cotidianul :
1. …au pus cătuşe florilor… de Fernando Arrabal, în regia lui Alexander Hausvater, la teatrul Odeon, în 1992.
2. Acelaşi.
3. Antigona de Sofocle, în regia lui Mihai Măniuţiu, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ; Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de I.L. Caragiale, în regia lui Anton Tauf, la Teatrul Dramatic din Baia Mare.

- - -

* Ion Caramitru, actor, preşedintele UNITER:
1. Leonce şi Lena de Georg Büchner, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1971.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1991.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Cristina Dumitrescu, critic de teatru, ziarul Cotidianul:
1. Livada cu vişini de Cehov, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1968; Nepotul lui Rameau de Diderot, în regia lui David Esrig, la teatrul Bulandra, în 1969; Cum vă place de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1961; Revizorul de Gogol, în regia lui Lucian Pintilie, la teatrul Bulandra, în 1972; Livada cu vişini de Cehov, în regia lui György Harág, la Teatrul Naţional Târgu Mureş, în 1982.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Vlad Rădescu, actor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Medeea din Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Prof. univ. Sanda Manu, regizoare, vicepreşedintă a UNITER:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Ubu ex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

- - -

* Ionela Liţă, ziaristă, Adevărul literar şi artistic:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, la teatrul Odeon, în 1993.
2. Fraţii de Sebastian Barry, în regia lui Alexandru Dabija, la Teatrul Dramatic din Braşov.

- - -

* Iosif Naghiu, dramaturg:
1. Tango de Mrožek, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Mic, în 1969.
1. Marat /Sade de Peter Weiss, în regia lui Victor Ioan Frunză, la Teatrul Naţional Cluj, în 1991.
2. Profesionistul de Duśan Kovacević, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti.

- - -

* Mihai Mălaimare, actor, directorul teatrului Masca:
1. Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Horea Popescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1981.
2. Şi a venit îngerul, după Gabriel Garcia Márquez, în regia Ancăi Florea, la teatrul Masca, în 1995.
3. –

- - -

* Olivia Chirvasiu, ziaristă, Evenimentul zilei:
1. Furtuna de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1981.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban; Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alexandru Darie, regizor, teatrul Bulandra:
1. Furtuna, Liviu Ciulei; Procesul de Suhovo-Kobîlin, în regia lui György Harág, la Teatrul de Comedie, în 1985; Troilus şi Cresida de Shakespeare, în regia lui David Esrig, la Teatrul de Comedie, în 1964; Livada cu vişini, György Harág.
2. Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei, la teatrul Bulandra, în 1991; Fuga de Mihail Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu, la Teatrul de Comedie, în 1994.
3. Trei surori de Cehov, în regia lui Alexandru Darie, la teatrul Bulandra.

- - -

* Oana Popescu, consilier, Direcţia Teatrelor din Ministerul Culturii:
1. Karamazovii, după Dostoievski, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1982; Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Nottara, în 1983.
2. Pelicanul de Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Levant, în 1994; Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. O, ce zile frumoase! de Beckett, în regia lui George Tudor, la teatrul Arlechino din Braşov.

- - -

* Nicolae Scarlat, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.
3. Mireasa mută de Ben Jonson, în regia lui Alexandru Tocilescu, la Teatrul de Comedie.

- - -

* Virgil Ogăşanu, actor, directorul teatrului Bulandra:
1. Rinocerii de Eugen Ionescu, în regia lui Lucian Giurchescu, la Teatrul de Comedie, în 1965; Răceala de Marin Sorescu, în regia lui Dan Micu, la teatrul Bulandra, în 1977.
2. Patul lui Procust, după Camil Petrescu, în regia Cătălinei Buzoianu, la teatrul Bulandra, în 1995.
3. Danaidele, Silviu Purcărete.

- - -

* Alice Georgescu, critic de teatru, revista Teatrul azi:
1. Regele Lear de Shakespeare, în regia lui Radu Penciulescu, la Teatrul Naţional Bucureşti, în 1970.
2. Visul unei nopţi de vară, Liviu Ciulei.
3. Chira Chiralina, Cătălina Buzoianu.

TEATRUL AZI, Bucureşti, nr. 10-12/1996, pag. 20-22

Sertarele memoriei

1. Care este cel mai bun spectacol românesc de teatru văzut vreodată de dumneavoastră?
2. Dar din 1990 încoace?

Răspunsuri:

* Cătălina Buzoianu, regizoare:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Fedra, după Racine şi Euripide, în regia lui Silviu Purcărete, la Teatrul Naţional Craiova, în 1994.

* Dominic Dembinski, regizor:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. …au pus cătuşe florilor…, Alexander Hausvater.

* Radu Gabrea, regizor:
1. Cum vă place, Liviu Ciulei.
2. N-am văzut destule ca să mă pot pronunţa.

* Dan Grigore, pianist:
1. Leonce şi Lena, Liviu Ciulei.
2. Îmi vine să zic Richard al III-lea, de la Royal National Theatre din Londra, care a fost în turneu aici, în 1991, cu un protagonist excepţional, Ian McKellen. A fost unul dintre vârfurile carierei mele de spectator, ca să spun aşa. Dintre ale noastre, aş zice La Ţigănci, după Mircea Eliade, pus în scenă de Alexander Hausvater la Odeon, în 1994.

* Prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, critic literar:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Decameronul 645, după Boccaccio, în regia lui Silviu Purcărete, la teatrul Elvira Godeanu din Târgu Jiu, în 1993.

* Ludmila Patlanjoglu, critic de teatru:
1. Revizorul, Lucian Pintilie.
2. Trilogia antică, Andrei Şerban.

* Adriana Popescu, teatrolog:
1. Trilogia antică, Andrei Şerban.
2. Acelaşi răspuns ca mai înainte.

* Silviu Purcărete, regizor:
1. Nepotul lui Rameau, David Esrig.
2. Am văzut destul de puţine, fiind mult timp plecat în străinătate. Cu această rezervă, aş zice Richard al III-lea de Shakespeare, în regia lui Mihai Măniuţiu, în 1993.

* Victor Rebengiuc, actor:
1. Nu le-am văzut. Am jucat în ele. În afară de cele în care am jucat, Revizorul lui Lucian Pintilie.
2. Ubu Rex cu scene din “Macbeth”, Silviu Purcărete.

* Răzvan Teodorescu, istoric:
1. În tinereţea mea, consideram că toată “seria” Caragiale pusă în scenă de Sică Alexandrescu era un summum. Pentru acea vreme, fără îndoială, era. Astăzi, aş spune că cele mai bune spectacole pe care le-am văzut au fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă în 1988 de Silviu Purcărete, la Teatrul Mic (care s-a soldat şi cu o celebră anchetă, despre care nu ştiu dacă aţi aflat prea multe) – şi Danaidele, spectacol regizat tot de Purcărete. Pentru mine, Purcărete este regizorul absolut al românilor.
2. Repet: tot Danaidele. Dacă a fost ceva excepţional după 1989, atunci a fost acest spectacol.

* Dorel Vişan, actor:
1. O scrisoare pierdută de Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, la Naţionalul bucureştean, în 1957, cu generaţia aceea de aur – Giugaru, Finteşteanu, Beligan, Nicky Atanasiu…
Acela era teatru, unde actorul era vioara întâi – şi nu “imaginea” sau alte farafastâcuri.
2. Mobilă şi durere de Teodor Mazilu, pus în scenă de Mircea Marin la Teatrul Naţional din Cluj. A fost pusă prin 1982, dar se mai juca şi în 1996. Sau Săptămâna luminată de Mihail Săulescu, spectacol regizat de Mihai Măniuţiu la Naţionalul clujean în 1996.

Aprecierile exprimate în răspunsurile la întrebarea nr. 1 a acestei anchete (a cărei primă parte a apărut în nr. 10-12/1996 al revistei Teatrul azi) configurează următorul “top” – provizoriu, pentru că la completarea lui ar mai putea fi invitaţi mulţi alţi cunoscători:
1.
Revizorul lui Lucian Pintilie şi Nepotul lui Rameau, pus în scenă de David Esrig – câte 5 opţiuni.
2.
Fragmente dintr-o trilogie antică de Andrei Şerban – 4 opţiuni.
3.
Cum vă place, în regia lui Liviu Ciulei – 3 opţiuni.

PRIVIREA nr. 106, Bucureşti, 28 ianuarie 1998, pag. 54


+ Răspunsul realizatorului anchetei, hors texte:

1. Mai întâi, George Vraca în Richard al III-lea, o amintire impresionantă a adolescenţei mele. Plus Troilus şi Cresida şi Nepotul lui Rameau (David Esrig), Vicarul (Radu Penciulescu), Viziuni flamande (Dinu Cernescu), Meteorul (Valeriu Moisescu), Karamazovii (Dan Micu), O scrisoare pierdută şi Furtuna (Liviu Ciulei), Maestrul şi Margareta (Cătălina Buzoianu), Tartuffe şi Cabala bigoţilor (Alexandru Tocilescu), Procesul (Harag György), Cameristele (Mircea Marin), Vassa Jelezniova (Ion Cojar), Burghezul gentilom (Alexandru Dabija), Fragmente dintr-o trilogie antică (Andrei Şerban), Legături primejdioase (Alexandru Darie), Ubu Rex (Silviu Purcărete) – mai mult sau mai puţin ex aequo. Cine le-a văzut ştie ce-i acela teatru. Cu marele regret că n-am văzut Revizorul pus de Lucian Pintilie.

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Darie

+ http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Pintilie

+ http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/812075/Interzis-de-comunisti-aplaudat-de-Occident/

+ http://personalitati.infoportal.ro/biografie~nume-lucian-pintilie.html

*

Un muzeu adevărat, un muzeu senzaţional :

http://www.mystudios.com/artgallery/

*

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

—————————————————-

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

[1] Încep cu ea din motive absolut personale (şi egoiste): a fost una dintre cele două la care am fost organizator şi selecţioner. Şi despre care am şi scris. Eram plin de energie pe vremea aceea… şi încă mai credeam în, ca să zic aşa, comestibilitatea Obiectelor Zburătoare Neidentificate…

[2] Iată una demnă de colecţia “Cele mai frumoase nerozii”: în Electra, ultima parte a Trilogiei lui Şerban, este prezent în scenă un şarpe Boa viu şi măricel. Toată lumea vede în el un simbol, ceea ce şi este. Avântându-se să ni-l tălmăcească, o tânără colegă din presa scrisă afirmă că e vorba de un simbol al păcatului, al Diavolului, sau ceva pe-acolo. În realitate, legendarul şarpe Python ucis de zeul Apollo este animalul de la care acesta şi-a luat supranumele (Apollo Pythius), căci finalul scăldat în lumină al Trilogiei este pus sub semnul ordinii raţionale şi seninătăţii apollinice, în opoziţie cu bezna dionisiac-confuz-violentă, plină de “zgomot şi furie”, în care se desfăşoară Medeea, prima parte a acesteia.