Pe la sfârşitul anilor 60 şi începutul deceniului următor, „făceam blatul” la teatru. Intram pe daiboj, adică, la spectacole. Pe atunci, exista bunul obicei de a lăsa nevândut primul rând, cel de la rampă, unde-ţi trebuia umbrelă ca să nu te scuipe-n cap protagonistul, când se răţoia la lume: Ppppatrie! Ppppartid! Pppopor!
Acela era, cică, „pentru studenţi”. Şi eram vreo câţiva care profitam din plin de asta.
Mă aflu, deci, în acest prim rând al sălii, la După cădere de Arthur Miller, o piesă (prea) biografică despre Marilyn Monroe. În spectacolul nostru, interpreta rolului principal poartă o copie exactă, mi se pare, a rochiei albe, decoltate, din celebra fotografie.
La un moment dat, ea are un lung monolog. Aflată la rampă, chiar în dreptul meu, în întunericul deplin al sălii şi scenei, cu doar un spot orbitor aţintit asupra ei, temperamentala actriţă se zbuciumă într-o dezlănţuire dramatică de înaltă tensiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tensiunea publicului; într-un moment de tăcere, mi se pare că o şi aud, sau simt - ca şi cum m-aş afla dedesubtul unei reţele de 27.000 V. Urmărim fascinaţi monologul – dar mai abitir, felul cum partea de sus a rochiei începe să-i alunece de pe umăr, abia mai acoperindu-i unul dintre sâni (frumoşi, dacă mă-ntrebaţi pe mine).
În momentul acela, actriţa clachează. Simţind ce se întâmplă, rămâne, pur şi simplu, paralizată, efectiv incapabilă de a-şi îndrepta, cu un simplu gest, rochia. Iar regizorul de culise şi electricianul de la lumini ori sunt neatenţi, ori aşteaptă şi ei deznodământul previzibil, în rând cu publicul plătitor de bilet.
Tăcerea sălii este asurzitoare, ca să zic aşa. Şi în tăcerea aia, o aud pe baba din spatele meu, probabil cam surdă, spunându-i moşului de alături (idem) „să vezi că acu‘ îi iese ţâţa afară!”
Asta s-a auzit perfect în toată sala. A urmat hohotul bubuitor de râs al celor de faţă şi în sfârşit, biata femeie şi-a îndreptat rochia şi a ieşit în fugă din scenă.
Pe Coja Ion îl cunosc foarte bine, pe domnul Iohannis, din păcate, nu-l cunosc şi probabil că nu voi avea vreodată prilejul să-l cunosc. I-am pus faţă în faţă, pentru că aseară, tot butonând posturile de emisiuni politice, dau peste Coja, pleşuv cum e şi supărat mereu pe toţi străinii din ţara asta, pe care el, rromânul verde, o apără, neabătut şi tenebros, de tot ce-i alogen. Îl ştiam supărat pe evrei şi pe unguri, dar acum în calea fericirii lui iată că a apărut şi un german, care, vai, doreşte şi locul ce i s-ar cuveni tocmai lui Coja Ion, pentru că el e mai patriot decât cei mai învăpăiaţi patrioţi. Într-o scrisoare deschisă, acum câţiva ani, ceea ce probabil că-i valabil şi azi, mărturisea că va candida totuşi la Preşedinţia României, nu din alt motiv decât acela că nu vede altul mai bun (sau mai potrivit). Şi să vină acum un şoacăţ, un nazist, să vină Vânzătorul de copii de ţâţă şi Hoţul de case haladite şi să ia locul lui Coja Ion, rromânul verde ca cetina de brad atât vara cât şi iarna? E de fapt locul hărăzit lui Coja sau măcar unei rromânce aprige ca Elena, Frumoasa Elena, sau Monica, Senjusta miorlăită Monica, dacă nu chiar integrilor bărbaţi care sunt Copiatorul Motamot, Călin Caţaonul sau Dan Tomberonul, toţi rromâni mai mult sau mai puţin verzi, unii chiar prăzulii de verzi. Să le răpească ăstora scumpa lor ţărişoară, pe care şi-o doreşte fiecare atât de tare şi unde mai pui că şi ţara şi-i doreşte şi dacă nu se poate pe toţi, măcar pe vreunul din ei. Dar peste toţi, cel mai moral şi mai potrivit mi se pare totuşi până la urmă Coja Ion. Am fost colegi de facultate şi prieteni. Îi admiram umorul, pe care atunci îl cultiva, dar, cu timpul, încet-încet, l-a abandonat. Iar ca o culme a acestui abandon, a fost că după 1989 s-a-ndrăgostit de Ceauşescu. Lucrul pare nobil. Să-l iubeşti pe cel căzut, nu? Dar se pare că iubirea lui era mai veche, fiind poate chiar o sarcină de serviciu. În orice caz, în ziua de 22 decembrie 1989, atunci, pe la prânz, când revoluţionarii victorioşi traversau Piaţa Victoriei, în drum spre Televiziune, a venit şi Coja-n piaţă, nestând departe. Am fost şi eu, dar nu ne-am văzut atunci, însă un confrate scriitor, vecin cu el, l-a-ntâlnit acolo. Coja era foarte marcat, mi s-a spus, era foarte supărat pe revoluţionari, era foarte supărat că marele patriot a fost nevoit să fugă. Şi profund adâncit în gânduri, făcu stânga-mprejur şi-o luă cu pas măsurat spre casa lui, care nu era decât la o aruncătură de disc sau poate cel mult de suliţă. S-o fi gândit că-n locul acum rămas liber nu-i nimeni mai pregătit şi mai demn, mai patriot, să vină, decât el. S-o fi dus de-aceea să se sfătuie cu nevasta şi copiii, cum face un adevărat gospodar şi tată de familie în asemenea cazuri? Posibil. Dar dacă revoluţia o fi venit într-un moment nepotrivit pentru el? Dar dacă Faust abia semnase pactul cu Mefisto şi dacă pactul era acolo, la ei, la Mefisto, păstrat în cine ştie ce sertar şi peste care cine ştie ce neavenit ar putea da? Şi pactul ăla, semnat cu sângele lui propriu, îl şi îndatora, e drept, dar tot aşa de drept e că-l îndrituia, poate, într-un viitor apropiat, cine ştie, spre niscai demnităţi şi alte câştiguri sociale, dar poate chiar şi materiale, sub umbrela luminatului şi patriotului dictator. În fine, nu peste mult timp, a găsit ceva interesant de lucru. În condiţiile în care PNŢ-ul prindea aripi atunci, încă din ianuarie 1990, nişte băieţi cu ochii albaştri ca zorelele albastre s-au gândit la nişte diversiuni. Şi s-au creat variante şi-n latura ţărănească şi-n latura patriotică-naţională şi-atunci au ieşit la repezeală din găoacele securistice aşa-zisul partid al agrarienilor (PDAR-ul) şi aşa-zisul partid al unităţii naţionale a românilor (PUNR-ul), ba şi organizaţia de mase Vatra Românească. Aici Coja era în elementul lui. Ajunge la un moment dat chiar preşedinte pe Bucureşti al Vetrei şi senator PDAR, apoi e chiar susţinut pentru un timp de partid pentru candidatura la Preşedinţia României. După care partidul se răsgândeşte, susţinând pe altul, desigur la fel de lipsit de şanse reale. Dar în mintea lui Coja se petrecuse, poate, o revoluţie. Chiar s-o fi văzut trecând în revistă gărzi de onoare în ţară şi-n străinătate, circulând cu girofaruri şi motociclişti, însoţit mereu de gorilele care nu prea ştiu de glumă. Dar n-a ieşit… Tot în vremea aceea, în anii ’90, l-am împrumutat cu o mie de dolari – şi ăştia erau bani atunci… Îmi spusese că are nevoie urgentă. Că se vinde foarte ieftin o garsonieră în bloc la el, şi se-mprumută de la prieteni ca s-o ia, să-şi amenajeze acolo un birou liniştit pentru lucru. Mi-a lăsat în gaj nişte coarne de cerb şi-un desen în tuş. - Ma cac în coarnele astea! Ce să fac cu ele? i-am zis eu. Şi nici desenul ăsta nu-mi place! El a insistat şi le-a lăsat. Ce era să fac? I-am dat totuşi banii, pe care nu i-am mai văzut nici până azi, coarnele le-am aruncat, c-am auzit că poarta ghinion, iar desenul l-am dat unuia la care aveam o datorie de zece dolari. Am scăpat ieftin, totuşi, fiindcă tot pe-atunci, când tocmai vândusem o casă, mi-a propus că are el un pont şi să bag o sută de mii de dolari în nu ştiu ce căcat şi-mi iese dublu. Normal că i-am dat paşi. În felul ăsta, n-am pierdut decât o mie de dolari minus zece, deci nouă sute nouăzeci, plus parcă şi nişte cărţi, care mi-au dispărut în mod suspect, după desele vizite pe care mi le făcea în vremea aceea. Îmi pare rău de toate astea, pentru că adevărul e că şi eu sunt patriot şi cred că şi mai abitir decât Coja Ion şi tocmai de-aceea aş vrea să iasă acum preşedinte un gospodar, un om serios, şi nu un emanat sau un poltron sau un golan sau vreo damicelă, căreia nobleţea mea de bărbat mă-mpiedică să-i spun ce trebuie, intrând mai adânc în problemă, aşa, chiar în văzul lumii…
La urma urmei, dacă Dinu Săraru scrie în Adevărul, de ce n-ar publica şi Popescu Dumnezeu în România literară? A avut şi el nişte realizări: să nu uităm că meritul de a-l turba pe Niculae Ceaşcă al nostru, lingându-l frenetic în cur şi astfel făcându-l din prost nebun, e frăţeşte împărţit între două persoane: Adrian Păunescu şi Popescu Dumnezeu.
În seara asta, pe B1TV, unul dintre dătătorii cu părerea de pe ecran pomeneşte ceva despre un individ (sau cărucior pentru butelii de aragaz, n-am reţinut exact) care ar avea „pedigri”. Văd că s-a răspândit utilizarea englezismului ăsta pentru tot ce ar vrea să însemne „fişă de activitate”, dosar de Cadre, sau cazier etc. Mi se pare că a venit vremea să-i explicăm Tovarăşului Popeur că pedigree au numai caii şi câinii de rasă. Nu oamenii şi nici obiectele. Şi nici măgarii.
(8 iulie 2014)
*
Daţi click pe cele două imagini de mai sus. Cam aşa arăta plaja de la Epava din Costineşti în 1979 - şi apoi, în 1988. Observaţi cum cele două cazemate din beton armat, aflate în 1979 pe plajă, s-au depărtat încet-încet de ea. Sau, mai exact, plaja de ele. Pentru a ajunge, în zilele noastre, la o distanţă de cel puţin 50 de metri în larg (vezi imaginea de mai jos).
Asta, pentru că nici stăpânirea de dinainte de ‘89 şi nici cea de după nu s-au îndurat să facă naibii un blocaj de stabilopozi în dreptul plajei acesteia, care era odată superbă. Dacă nu un dig civilizat, care nici măcar nu era nevoie să fie prea lung…
Încă nu i-am ajuns din urmă pe ruşi, care au reuşit să sece Marea Aral. Dar facem tot posibilul să-i ajungem.
