Acum câteva zile, am descoperit cu stupoare că scriitorul Tudor Vasiliu, vechiul meu prieten, e mort de aproape un an. Cu stupoare, pentru că de mult nu mai ştiam nimic despre el, iar ştirea n-a apărut, într-un târziu, decât în Luceafărul de la Botoşani şi în Tricolorul. Adică în nişte publicaţii dintre cele cu care el a avut cel mai puţin de-a face.
Ce pot spune despre el? Că a fost altfel. În oborul ăsta literar de coprofagi, de turnători talentaţi, de gălăgioase nulităţi Copy-Paste pline de tupeu, ba chiar şi de securişti propriu-zişi, el a fost el - şi nimeni altcineva. După ce, la douăzeci de ani, adică pe la începutul anilor 70, avea rubrică în România literară, în compania unora ca Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Ivasiuc, Doinaş, Simion, Manolescu (şi era secretarul UTC al Uniunii Scriitorilor – funcţie în care i-a urmat Mircea Dinescu) – în deceniul următor, s-a retras, abandonând net viaţa publică.
El nu era „acomodant”, cum numeşte domnul Pleşu categoria în chestie. Era dintre acei dezintegraţi social care se clătesc cu spirt după ce dau mâna cu alde oamenii aceştia de succes, acomodanţi. Şi aşa a rămas chiar şi după 1989, un simplu particular care-şi ducea zilele departe de o viaţă literară plină de „rezistenţi prin cultură”, care mai de care. Cine să ştie că în intervalul ăsta el a publicat vreo câteva cărţi ?
N-aveau poftă „rezistenţii” de ciudaţi din aceştia. (Există, într-o piesă de Vaclav Havel, un pasaj care ne lămureşte perfect de ce anume se întâmplă aşa. În textul foarte autobiografic al lui Havel, e vorba de un dizident dintr-o ţară comunistă. Cei din jur, prieteni, colegi etc., sunt departe de a-l simpatiza, deşi omul nu i-a supărat, aparent, cu nimic. De fapt, însă, îi supără însăşi atitudinea lui, care le arată că se poate, că te poţi opune sistemului dacă ai un pic de coloană vertebrală, totul e să nu fii laş. Cu alte cuvinte, el e factorul de contrast, oglinda care le arată propria lor nimicnicie.)
Dumnezeu să-l odihnească pe scriitorul acesta incomod.
PS. A existat şi un ferpar al Uniunii Scriitorilor. În care se spune că Tudor Vasiliu a publicat în Urzica. Nimic despre faptul că a avut, ani de zile, un colţ de pagină săptămânal în principala revistă a Uniunii Scriitorilor. Pentru cine nu ştie: imensa majoritate a membrilor Uniunii Scriitorilor au tânjit degeaba, timp de vieţi întregi, să le publice România literară ceva.
Singurul personaj capabil să recite ca lumea Împărat şi proletar e dom’ Nae Caţavencu. Ia încercaţi să vi-l imaginaţi pe bietul Bibanu’ rostind:
Atunci când după moarte…
…să aibă parte dreaptă şi să trăim ca fraţi !
…Păi vedeţi? Vedeţi că aşa e?…
*
Oamenii nu mai au încredere în cărţi, în ziare… în vorbe, pe scurt.
„Prea ne-au minţit, ne-au minţit întruna”, aşa spune subconştientul lor de supuşi milenari (e bine să nu uităm că drepturi au doar cetăţenii, supuşii sunt cel mult toleraţi).
Aşa că nu mai citesc. „Predică”, „discurs”, cuvintele astea au conotaţii negative, sunt nişte termeni cam peiorativi pentru ei (ca dovadă: relatările oficiale nu spuneau niciodată „discursul tovarăşului Secretar General Nicolae Ceauşescu”, ci „cuvântarea tovarăşului” etc.). Şi cuvântul „morală”, e, de altfel, destul de peiorativ la noi.
Pe de altă parte, faptul că ei nu mai citesc e cât se poate de explicabil – şi asta, nu numai în ce-i priveşte pe supuşi, ci şi pe cetăţeni. Nu poţi da vina doar pe existenţa televiziunii şi a Internetului. Principala cauză a fenomenului este, zic eu, că bunicii şi părinţii lor au pierit în două războaie mondiale, cele mai sângeroase din istoria speţei omeneşti, fiindcă au citit cărţi şi ziare care le-au spus că aşa trebuie, că asta aşteaptă Patriile lor de la ei.
*
Antisionişti: antisemiţi de fiţe, politically corecţi.
*
Populaţiile din Lumea a Treia (ce vreţi, trebuie să fiu şi eu politically correct) ştiu numai de frică. Ca atare, „terţiarii” se vor purta mai frumos cu duşmanii, decât cu prietenii lor. Fiindcă de inamici le e frică, dar de aliaţi nu. Aşa că le vor face, acestora din urmă, cele mai neplăcute surprize. Cele mai urâte figuri, ca să fim exacţi. În concluzie: mai bine să-i ai inamici decât aliaţi.
*
Lichelele care furnizează ideologie unei mari cantităţi de populaţie umană lipsită de discernământ. Eventual, decerebrate.
*
Ideologie: pretext oferit brutelor pentru a se transforma în bestii sângeroase. Furnizarea de ideologie ar trebui sancţionată mult mai drastic decât traficul de droguri. Cu agravanta furnizare de arme.
*
Trăim, în sfârşit, vremea când prejudecăţile, ura, jegul (pe scurt) din sufletul oamenilor, au căpătat un nume: imagologie. Imagologia este ştiinţa despre părerile pe care şi le fac popoarele despre alte popoare, concretizate, de regulă, în calomnii şi clişee năroade.
Imagologia este ceva despre mormanul de căcat din fundul sufletului colectiv, dacă vă puteţi imagina chestia asta (şi dacă chiar puteţi, atunci înseamnă că aveţi o imaginaţie cu adevărat murdară).
*
Are fix atâta discernământ cât îi trebuie pentru a bea o sticlă de spirt medicinal şi a orbi din cauza asta. Şi pentru a pune ştampila pe un buletin de vot.
*
Numai votul este universal. Nu şi inteligenţa.
*
Datul cu părerea pe Internet: imagine a neputinţei tânjitoare şi râvnitoare.
*
Copita Destinului
*
Din categoria acelor femei care fac amor cu seriozitate, ba chiar solemn, hieratic s-ar zice, de parcă ar oficia, cu dăruire absolută, în templul Stăpânului Zeilor. Şi te fac să te vezi un nenorocit de ţap obscen, care nu ştie decât să dea din cur. Şi să rânjească. Porcule.
*
Jack London, Maxim Gorki şi Kerouac – aventurieri ale căror biografii pot da gata un puşti, sădindu-i în suflet dorinţa de a le copia. Din păcate, când l-am citit pe Kerouac, trecusem de cincizeci de ani – şi istorisirea lui lălâie n-a mai făcut decât să mă plictisească.
Morala: fiecare entuziasm la vremea lui.
*
TROGLODIŢI & ACTE DE PAUPERTATE
1. „Ziariştii” care au scris, ani de zile, despre „parveniţii cu termopane”, ca şi cum amărâtele alea de ferestre ar fi fost semnul vreunei opulenţe à la Versailles ori Schönbrunn şi nu o măsură de apărare contra frigului şi risipei.
2. Pasagerii din tramvaiul 41, prin 1985-86, care i-au luat apărarea boschetarului beat după ce acesta a dat, din senin, cu o cărămidă în parbrizul unei Dacii oprite la stop. Atunci când cei doi bărbaţi din maşină s-au dat jos şi l-au înşfăcat pe beţiv, pasagerii din tramvai au început să urle în cor să-i dea drumu’, că ce-a făcut bietu’ om? ce-aveţi cu el, bişniţarilor? şi-a vărsat şi el focu’!
3. Parlamentarii care, în 1998, au pus taxe vamale maxime pe cărţi.
*
Morala ca expresie a agresivităţii gregare: se exercită asupra vinovatului fiindcă acesta, odată decretat culpabil, este lipsit de apărare. Astfel, fiecare membru al turmei îşi poate manifesta nepedepsit sadismul pe pielea aceluia.
Totuşi, la fel de adevărat este că prima manifestare a societăţii civile e linşajul.
Societăţile permisive, unde acesta este absent, sunt tocmai cele patriarhale, anarhice, profund tribale (mafiote) - cum ar fi cea rusească şi cele balcanice. Într-o asemenea societate, linşajul în general nu există – dar există (şi încă cum!) conflictele inter-etnice, tribale, deoarece ea este atât de arhaică încât nu recunoaşte alte determinări decât pe cele de această natură, a apartenenţei tribale şi nu poate sesiza determinările de tip social din interiorul ei. Că ăla e mai bogat decât ălălalt şi că îl călăreşte cum vrea el, ştergându-se cu el la cur, de exemplu, e o chestiune irelevantă în cadrul unei asemenea societăţi “frăţeşti”.
*
Una dintre diferenţele şocante între oraşele noastre şi cele din alte părţi ale lumii: pe străzile noastre, în acele locuri unde trecătorul obosit s-ar putea aşeza să-şi mai tragă sufletul (de exemplu, vara, pe arşiţă), nu se pun, de regulă, bănci, ci se montează ţepi ascuţiţi.
Sau: acolo unde lumea, trecătorii au croit o potecă în chip de cea mai scurtă cale între două puncte, autorităţile locale o blochează cu un gard. Ca să înţeleagă Bizonu’ Naţional că n-o ia pe unde-i drumul mai scurt, ci doar pe unde-i dăm noi voie.
*
Antisemitismul românesc e boală veche, cum ştie toată lumea. Cu sau fără evrei în ţară. N-a remarcat-o doar evreica Hannah Arendt. O pomeneşte, de exemplu, şi contele Keyserling în “Analiza spectrală a Europei”, unde, în capitolaşul rezervat României, respectiv impresiilor cu care-a rămas (cam prin preajma primului război mondial) după una sau două vizite scurte pe aici, povesteşte ca pe o curiozitate locală că toţi bucureştenii civilizaţi şi cultivaţi cu care a stat de vorbă au ţinut să-l informeze că ţara lor ar fi un colţ de rai, dacă n-ar exista evreii şi răutatea lor. Că evreii au pus mâna pe afacerile profitabile, că fac, că dreg, că nu mai ai loc de ei etc.
La asta, orice om normal ar răspunde că ploaia, par egzamplu, e un fenomen natural şi că, dacă ai o groapă în bătătură, e sigur că prima ploaie o va umple, transformându-ţi la iuţeală curtea într-o baltă. Treaba ta nu e să te plângi de răutatea ploii, ci să astupi groapa. Dar vezi, chestia cu astupatul gropii e complicată. Cere cazma şi roabă. Aşa că blestemi ploaia şi-l pomeneşti pe Zdamăsi.
Apropo: în 1997, mă aflam în Danemarca, trimis de ziarul unde lucram. La debarcare, am fost luat în primire, împreună cu colegul meu, de funcţionara de la primărie care avea să se ocupe de sejurul nostru şi de un danez de origine română, adică de un domn plecat din ţară cu vreo zece ani mai înainte, care edita, pe banii aceleiaşi primării, o publicaţie în limba română. În acel oraş, mai trăiau cam zece români, dacă mi-aduc bine aminte. Româno-danezul ne-a invitat, în ziua următoare, la el acasă. Şi în prima frază pe care a rostit-o (băgaţi de seamă, în prima, nu în următoarea!), a zis că lui îi pare rău că Hitler n-a reuşit să facă săpun din toţi evreii. Adică, aşa, pe nepusă masă, hodoronctronc.
La vreo câţiva ani după asta, mi-a intrat în casă un tânăr pictor (sau arhitect? nu-mi mai aduc bine aminte) cu nume princiar moldovenesc, cetăţean francez de peste douăzeci de ani. Venise în ţară împreună cu un vechi prieten al meu, plecat şi el de mulţi ani în Franţa. Aceeaşi poveste: în primele cinci minute, după ce a aflat că eram ziarist, iar eu m-am lăudat că publicasem şi în revista “22″, a zis că ştie de ea, că fusese o revistă bună, păcat că au năpădit-o jidanii.
Chestia asta m-a băgat la idei: oare asta să fie, aşa, ca o parolă a diasporei româneşti? ceva ca semnele secrete de recunoaştere pe care cică şi le fac masonii? ca mirositul câinilor sub coadă atunci când fac cunoştinţă, în Cişmigiu?
*
Toate, dar absolut toate, fetele de opşpe-douăzeci de ani cu care am făcut dragoste (demult… demult… în mileniul II…) mi-au şoptit la ureche, în momentul cel mai emoţiona(n)t : “eşti al doilea“.
…Dom’le, măcar una, una singură să-mi fi spus “eşti al treilea“ ! Dar nu, toate aveau ce aveau cu cifra doi…
*
Fuga de iniţiativă şi de răspundere: reflex de slugă bătută des.
*
Hipopotamii se acoperă cu un strat de noroi care să-i ferească de insolaţie, elefanţii evită contactul direct cu realitatea acoperindu-se cu praf. Noi avem educaţia, în acelaşi scop.
*
CUGETĂRI REGALE
„Nu de talente duce lipsă România, ci de caractere” (Carol I)
„N-am cur destul pentru câţi ar vrea să-l lingă” (Carol II)
Cărţile THEKA pot fi găsite în librăriile bucureştene Eminescu şi Muzeul Literaturii Române. Cititorii din România le pot comanda telefonic sau prin E-mail direct la editură – urmând a le primi cu autograf, dacă doresc. Preţurile, pentru cumpărătorii din România, sunt cele de mai jos.
Pentru cumpărătorii din alte ţări, preţurile în valută vor fi comunicate în urma solicitării acestora.
Autorii mulţumesc cu anticipaţie doritorilor de cărţi româneşti.
versuri
deAristide Mircea
Bucureşti, 1996
80 pag., 14 / 21 cm
EPUIZAT
publicistică teatrală şi politică
de Dan Predescu
Bucureşti, 2001
152 pag., 14 / 21 cm
Preţ Bucureşti :18 lei
Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei
1
Cine a mers, în ultimele două decenii, la teatru va citi cu încântare cartea lui Dan Predescu şi o va pune cu grijă – pentru nostalgice lecturi viitoare – în cutia cu flori presate, bilete de cinema şi programe de spectacol. Sunt cronici teatrale şi interviuri scrise în perioada 1978-1998… Câteva au rămas …inedite din pricina interdicţiilor politice suferite fie de autor, fie de preopinent (aşa cum este cazul interviului cu extraordinara actriţă Liliana Tomescu, comandat de revista Teatrul şi realizat în aprilie 1980, dar nepublicat, deoarece, la foarte scurt timp după predare, Liliana Tomescu a plecat într-un voiaj în Danemarca, iar “uzanţele” vremii cereau ca materialul să aştepte în sertar întoarcerea pe meleagurile româneşti a persoanei – n-a mai fost cazul). Sunt cronici adevărate, scrise un profesionist … pagini din care, la vremea aceea, spectatorul de teatru înţelegea demersul artistic, lămurindu-şi elemente pe care le-a neglijat în timpul celor două ore petrecute în sala de spectacol, sau, dacă le citea înainte de vizionare, îşi putea forma un orizont de aşteptare care, confruntat cu realitatea scenică, suferea destul de puţine modificări.
Măgari interpretând Carnavalul din Veneţia
de Marina Boiangiu
Lumea Magazin , Bucureşti, nr. 9/2002, pag. 46
2
Dan Predescu, o spunem cu bucurie, are instinct critic. Simte valoarea. Diagnostichează precis. E temerar, nu o dată. Nu face temenele politice (lucru important, mai ales înainte de 89!). Iubeşte polemica şi, spre a transforma cronica de teatru într-o lectură agreabilă, o condimentează cu note de subsol anecdotice. Teatrologul e bătăios: calitate admirabilă! (cu oricîte repercusiuni neplăcute i-ar urma).… Cartea este vie.Incitantă.Cu opinii juste şi suspiciuni ce pot scandaliza.Ergo,meritămediatizată.Noi am făcut, aici,un pas…
Intuiţie şi anecdotică
de Bogdan Ulmu
Convorbiri literare, Iaşi, iunie 2003
poeme elementare
de Dan Predescu
Bucureşti, 2003
80 pag., 14 / 21 cm
Preţ Bucureşti : 18 lei
Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei
1
Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” (condus de criticul Alex. Ştefănescu) … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu (implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu (Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu (Bucureşti).
Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5
2
Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex. Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.
Tinereţea cuvintelor
de Elena Zăvoianu
Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4
3
A vă reproşa una şi alta ar fi o greşeală, o lipsă de tact, o zădărnicie, o adresare patetică şi fără puterea de a convinge un semen gata convins…
Se profila o cioară cu trei aripi
Pe staniolul zorilor dogmatici…
Sărmană cioară, vai,
delicvescentă cioară…
spuneţi în aproape cel mai scurt poem al dvs. Aur şiargint, întâmplarea făcând ca la el să vă deschid cartea şi să mă conving repede că întregul rău e de neevitat, pentru că şi răul poate fi, doldora de merite, o lecţie de artă. De la titlu la motto-ul din Tagore, apoi sumarulplus dedicaţiile, subtitlurile cărţii-manuscris, apoi versurile, fiecare în parte, de atâtea ori glorificând o măreţie neagră, toate acestea m-au convins că locul lorcel mai potrivit după lectură este pagina de revistă şi raftul bibliotecii.Şi totuşi, sunt cuvinte, cuvinte doar, nu viziuni, cu convingeri, nu scârbele asasine de care suferim, cuvinte numai în textele dvs. care ar putea fi înlocuite cu termeni civilizaţi, la fel de elocvenţi, dar nu atât de urât mirositori.
Constanţa Buzea
România literară nr. 6 (12februarie 2003)
4
Am să ofer aici, drept consolare, o altă voce poetică, poate un poet tot atît de necunoscut, dar care pe mine m-a convins cu mesajul său autodevorator. E vorba despreDan Predescuşi placheta sa de versuriPlacenta de gheaţă, care are o respiraţie septentrională, venind şi el ca formaţie din placenta shakespeariană. Poetul este mai mult decît glacial, este apocaliptic, dar un apocalipsis de o sinceritate hamletiană ce face trupul şi umbra să fie asemeni, cum spunea Eminescu.…Poetul e un spaţiu-tampon între cer şi pămînt, „doi străini” (Arhimede), consolîndu-se cu ideea că: „Eu sînt Achille / cel cu o sută de călcîie/ - măr jupuit/ şi dureros în frig - / eu sînt Achille/ şi nu ştiu să alerg”. Dilemic, sceptic, sentenţios, fatalist, e gata să încarce „o bandă nouă-n mitralieră” (Fericirea generală). Mai mult, acestei viziuni eshatologice îi adaugă multă autoironie, mult umor, ca înIdioţiilui Lars von Trier. Predescu îşi autodevorează obstrucţiunile din el însuşi, e sincer pînă în măduva cuvintelor, se descărnează în faţa cititorului făţarnic, citîndu-l pe Baudelaire, pe orbecăitorul Ahasveros, care smulge măştile şi lasă aerul să vină proaspăt. …
Grid MODORCEA
Tricolorulnr. 1585 (16.06.2009)
versuri
de Cristiana Tudor Eremia
Bucureşti, 2004
140 pag., 14 / 21 cm, cu prezentare de D. Predescu pe coperta 4
EPUIZAT
Ordinea de zi
e anunţată!
E bogată…
Şi orele trec
Şi orele nu trec…
Eu vreau să plîng,
iar în ordinea de zi
nu e trecut
plînsul meu.
Cam aşa sună poezia Cristianei Tudor Eremia, într-unul din momentele ei bune, amintindu-ne de lirica românească discret-protestatară a anilor 70-80 („discret”, respectiv cu gura închisă, vreau să spun), dar şi, surprinzător, de Brecht, atunci când acesta, referindu-se la o stare de lucruri foarte asemănătoare, cea din Germania anilor 20-30, vorbea despre „ordinea care domneşte într-o ladă goală”. Uneori mimată, alteori nu, în versurile sale e multă candoare, inclusiv stilistică. Fiinţele prevăzute cu simţ critic (sau măcar suspectate de aşa ceva), preocupate, vorba ‘ceea, de influenţa ceva-ului asupra cuiva-ului, vor strâmba din nas. De pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când vreo câţiva hiper-esteţi de la Paris (întâmplător, printre ei se aflau şi doi-trei dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale – da, şi ce-i cu asta?) au hotărât că sentimentalismul e semnul distinctiv al mârlanului, al neamului-prost, ne ferim de el ca de dracu’. Ba chiar putem zice că atâta ne ferim încât nici imaginile de abator pe care le vedem zilnic la telejurnal nu ne mai impresionează. Ei, esteţii, ne-au învăţat că intenţiile bune fac literatura proastă (uitând să ne informeze dacă reciproca e, cumva, adevărată).
Bune, rele, nu contează, poezia nu se face cu intenţii, ci cu altceva. Pe deasupra intenţiilor, pluteşte, precum Duhul se poartă pe deasupra apelor, ea, Expresivitatea.
D.P.
roman
de Dan Predescu
Bucureşti, 2005
130 pag., 14 / 21 cm
Preţ Bucureşti : 18 lei
Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei
1
Autorul descrie, cu o sinceritate dezabuzată, stilul de viaţă umilitor şi lipsit de orizont din timpul comunismului. …Iată, ca exemplu, mărturisirea unei femei însărcinate, care urmează să nască împotriva voinţei ei, pentru că aşa a hotărât, dictatorial, Ceauşescu: “O urăsc. E o bucată din mine pe care-o urăsc. Ceea ce creşte acum în mine nu sunt nici eu, nu eşti nici tu, [partenerul ei de dragoste, n.n.] nu e nici copilul nostru. Port în mine ceva pervers şI bestial, ceva obscen, pătruns în mine fiindcă aşa vrea Ăla.”
Alex Ştefănescu
România literară nr. 20 (25 mai 2005)
2
Cartealui Dan Predescu pare a fi o scriere autobiografică, alcătuită, după cum spune chiar autorul, “din amănunte care nu merită cine ştie ce atenţie, neinteresante din mai toate punctele de vedere”. “Trăirile” pe care ni le propune autorul sunt “cu totul lipsite de importanţă pentru tot restul lumii”. Atunci, dacă este conştient că “cele trăite” sunt interesante doar pentru el (naratorul), de ce ni le propune şi nouă spre lectură?
Horia Ungureanu
Arca, Arad, nr. 7-9 / 2005
3
Sub un titlu departe de savoarea cărţii, mizeria sentimentală de pe vremea lu’ Ăla, tratată în viteză vitează, cu aprigă şi binefăcătoare obrăznicie. Căci “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“. Pe bune, de zece ori mai tare şi mai cinic decît Beigbeder, fie vorba-ntre noi.
Radu Cosaşu
Dilema veche nr. 102 (6 ianuarie 2006)
4
“Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…” - motto-ul Crailor de Curtea-Veche care “pecetluieşte” destinul românului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, e parafrazat de autorul romanului Tatăl mielului prin mai domesticul “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“, pus drept ştampilă românului de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În aceste “particularizări generale” Dan Predescu toarnă, parcă grăbit să vomite ce-l roade încă de tânăr, “carnea” Epocii de Aur, una dintre esenţele dictaturilor de stânga: prostia la putere.
Procesul comunismului prin artă
de Petru Ionescu
Euromuseum nr. 3/2007, pag. 116
5
La EdituraBaudelaire din Lyon, sub titlul ÀVOTRE SANTÉ, POOR YORICK !,a apărut, în 2011, versiunea franceză a romanuluiTatăl mielului, în traducerea semnată Véronique Malengreau.
“Aceasta este povestea unui bufon, o bucată din viaţa unui Yorick contemporan aruncat în universul ubuesc al României lui Ceauşescu, în anii ‘80, într-o lume încremenită sub un acoperământ de plumb, într-un paradis al delaţiunii. Cam aşa arată fundalul pe care se desfăşoară acţiunea acestei scrieri greu de categorisit: pamflet, satiră, sau pur şi simplu un roman despre un avort clandestin? Câte ceva din toate astea, un amestec în care treci de la umorul cel mai negru la tirade suprarealiste şi la dialoguri argotice… Un text de citit dintr-o suflare, lăsându-te zgâlţâit, antrenat în sarabanda lui nebună, în acest turbion iscat în jurul unui profund vid existenţial. Râzând, plângând, rămâi cu un gust dulce-amar, care te apropie de acea vreme din existenţa românilor.”, a scris în prefaţa cărţii DnaVéronique Malengreau.
