Archive for October, 2013

“VAN GOGH” în programul CANNES À BUCAREST

Monday, October 28th, 2013

În cadrul galei LES FILMS DE CANNES À BUCAREST (25-31 oct.), poate fi văzută retrospectiva unui mare regizor, Maurice Pialat: mai exact, 10 din cele 11 filme ale sale.

Celebrul Van Gogh nu a mai fost subiectul unui film de la realizarea lui Vicente Minnelli din 1956, cu Kirk Douglas şi Anthony Quinn, care fac creaţii memorabile în rolul titular şi în al lui Paul Gauguin, pentru care au obţinut Globul de Aur şi respectiv un Oscar.

Maurice Pialat (1925 – 2003) este un cineast cvasi-necunoscut în România, dar o voce cu totul originală în Franţa şi în lume. A debutat la 43 de ani şi a realizat 11 filme, unul şi unul. El însuşi de formaţie pictor, a visat să facă filmul despre marele olandez. A pregătit doi ani începerea filmărilor, a căutat un actor cu o faţă chinuită şi l-a găsit pe Jacques Dutronc, un actor cu un palmares modest, dar care, în Van Gogh, va lua premiul César (1992). Personajul lui arată cam anemic, nu viguros precum cel interpretat de Kirk Douglas. Evident, Minnelli a americanizat personajul, i-a dat o desfăşurare mai amplă, cu multe racorduri la viaţa legendară a pictorului.

Dimpotrivă, personajul jucat de Dutronc e patibular, pare sortit morţii, are o figură tristă. De altfel, într-un film anterior, de mare succes, À nos amours (1983), încununat cu două premii César, există o conversaţie despre pictură între protagonişti, în care personajul tatălui, jucat chiar de Pialat, spune că atunci când se gândeşte la Van Gogh, are imaginea tristeţii, vede în el un om trist. Şi aşa arată şi faţa lui Dutronc, tristă.

Maurice Pialat se concentrează asupra ultimelor 67 de zile din viaţa lui Vincent Van Gogh. Suntem în anul 1890, când el avea 37 de ani. După ce iese din azil, se instalează în mica localitate Auvers-sur-Oise, lângă Paris, pentru a fi sub supravegherea dr. Gachet (Gérard Séty), mare iubitor de artă şi protector al pictorilor. Dar Van Gogh va prefera o cameră de hotel, lângă gară, fiindcă de mic copil îi plăcea să privească trenurile cum vin şi pleacă. Dar el este mereu prezent la familia Gachet, atras mai ales de fiica doctorului, Marguerite (Alexandra London), pe care o pictează. Ei însă nu-i place tabloul, îl judecă pe artist, dar treptat se îndrăgosteşte de el, dăruindu-i fecioria. E o întreagă dispută în casă pe această temă, aşa cum se întâmplă şi în À nos amours, când adolescenta de 15 ani, Suzanne (Sandrine Bonnaire), îşi începe senzaţionala viaţă de seducătoare.

Fiind aproape de Paris, Vincent e vizitat de fratele său, Théo (Bernard Le Coq), renumit negustor de artă, care, de fapt, îl întreţine, cât şi de o prostituată, Cathy (Elsa Zylberstein), cu care mai avusese relaţii intime. De fapt, grupul ei, format din prostituate şi peşti, vine adesea la iarbă verde, la râul satului, unde se întâlneşte cu Vincent, deşi el era combinat şi cu Marguerite. La rândul lui, Vincent vizitează Parisul şi bordelul ştiut, unde se petrece o formidabilă reconstituire în stil Moulin Rouge. Aici va avea o înfruntare dură cu fratele său, care are 200 de tablouri de la el şi nu a reuşit să vândă niciunul. Această realitate îl va face pe Vincent să-şi tragă un glonte în stomac, care îi va fi fatal. După o zi de chin, el va muri cu trupul chircit, ca un animal.

E un film sută la sută francez, dominat de un nonconformism apropiat de spiritul rebel al personajului. Pialat îşi rezumă astfel filmul: “Un tip stă pe peronul gării, aşteaptă trenul spre Auvers. Are o sută de tablouri de pictat, trei luni de trăit, se numeşte Van Gogh şi nu are nimic de pierdut”.

Personajul este total insolit, rupt de clişee, ba aş spune atipic. Van Gogh spune că suferă de dureri de cap, când aude un zgomot surd, continuu. Pialat a urmărit să reprezinte omul, nu pictorul, pe care îl vedem pictând mai rar, deşi mereu e pe drum cu şevaletul, cu pachetul cu mâncare frugală.

Senzaţională este atmosfera creată de Pialat, inclusiv decuparea personajelor. El îşi mută adesea interesul de pe Van Gogh pe Théo, Gachet, dar mai ales pe Marguerite, Cathy şi celelalte femei. Femeile sunt “vioara întâi” în acest film, ele strălucesc şi au replici ca în piesele lui Shakespeare. Marguerite aminteşte de Rosalinda din Cum vă place. Regizorul experimentase acest limbaj în À nos amours, unde Suzanne dovedeşte o remarcabilă maturitate. De altfel, tot grupul de fete din jurul ei se remarcă prin sclipiri shakespeariene. E formidabil tratată tema libertinajului adolescentin.

Pialat e creator de atmosferă de grup, dovedind o sensibilitate aparte în abordarea personajului feminin, ca şi în Loulou (1980), un formidabil film erotic, cu Depardieu şi Isabelle Huppert, aflaţi la vârsta frumuseţii. Nota cu precădere a lui Pialat este surprinderea autenticului. El sacrifică orice story senzaţional pentru un moment de adevăr, aşa cum s-a întâmplat la Loulou, un film tracasant, plin de tensiuni pe platou, fapt care a obosit-o enorm pe Huppert. La una din filmări, ea adoarme pe platou. Dar Pialat n-o trezeşte şi îi pune pe operatori să aştepte momentul trezirii ei şi să îl filmeze.

E un moment miraculos, pe care l-a introdus în film. Uluitor la Pialat este mizanscena elaborată pe bază de improvizaţii neîntrerupte. Şi în Van Gogh avem la tot pasul astfel de momente de mister cotidian, cum ar spune Eliade. El s-a apropiat de înţelegerea personajului prin studiul operei lui Van Gogh.

Pialat nu realizează un film melodramatic, cu scene senzaţionale, cum ar fi faimosul act când pictorul îşi taie o ureche, ci se apleacă spre tristeţea interioară a personajului, în ciuda faptului că din exterior este copleşit de iubire. E aici un subtil neorealism, prin surprinderea banalului, a vieţii de zi cu zi, a ceea ce este insignifiant, precum masa frugală a eroului sau supa pe care Vincent o mănâncă grăbit, ca un automat, în timp ce-i ascultă pe cei din jur, care i se adresează. E foarte tăcut, rar vorbeşte, iar reacţiile lui sunt imprevizibile, precum scena când se aruncă în apă îmbrăcat în timpul unei plimbări obişnuite cu Marguarite şi familia ei. Sunt şi câteva momente când el mimează sinuciderea cu un pistol. Ca şi desele sale ieşiri nefireşti, coşmareşti, comportări ale unei minţi întunecate.

Semnificativ este faptul că, în pofida bolii, a tristeţii funciare, Van Gogh este înconjurat de toată lumea cu o dragoste copleşitoare. Fapt care, paradoxal, îi adânceşte nefericirea.

Mai mult, se dovedeşte că boala lui Vincent nu este aşa de rea ca boala lui Théo şi a celorlalţi, fiindcă toţi au stări ciudate, cel puţin câte o ieşire bizară. Aşa cum îi spune şi doctorul, toţi suntem neurastenici.

Apar şi detalii noi din viaţa lui Van Gogh, cum ar fi aşteptarea morţii lui. Nimeni nu face nimic să-l salveze, îi respectă dorinţa de a muri. El nu vrea să i se scoată glonţul, nici să mănânce. Pialat evită total melodramaticul. Alţii o aduceau pe Marguerite la căpătâiul lui. Nu, o vedem la sfârşit, cum îşi ridică vălul negru de pe chip şi intră în vorbă cu un alt pictor care aterizase în satul lor, devenit faimos fiindcă aici a murit Van Gogh şi fost locul de creaţie şi al altor pictori celebri, precum Cézanne.

Sigur, ceea ce este uluitor în acest film este atmosfera, lumea epocii în care a trăit Van Gogh. Personajele sunt toate atipice, foarte marcate de problema eului, a singurătăţii, a iubirilor fugare, neîmplinite. Interesant este contrastul dintre faţa tristă a lui Van Gogh şi situaţiile fericite în care e pus. Înseşi picturile sale din această perioadă reprezintă explozii solare, peisaje de neaşteptate armonii coloristice.

În fond, Pialat a compus o imagine fericită a lui Vincent, dorit şi iubit imens de femei. Şi el era un afemeiat. Tema fidelităţii este principală, fiindcă nimeni nu e fidel. Marguarite îl iubeşte, îi vorbeşte despre faptul că îi va fi fidelă, dar el nu crede. Se gândeşte la moarte. E hotărât să plece din această lume, de aceea se comportă fără nici o remuşcare în relaţiile cu femeile. Vorba lui Pialat, nu mai are nimic de pierdut. Dovadă că nu se abţine nici în casa lui Théo şi vrea să-i călărească nevasta. Deşi nu există o acţiune spectaculoasă, apar doar instantanee de viaţă cotidiană, legate de ce se întâmplă cu Vincent, cum pictează, cum trăieşte, totuşi latura filozofării, o caracteristică a spiritului francez, îşi pune la tot pasul, ca un păienjeniş, pecetea. Sunt abordate marile teme ale literaturii şi artei franceze, libertinajul, infidelitatea, egoismul şi lipsa de egoism. Toate femeile îl iubesc pe Vincent, în ciuda faptului că îl văd cum le înşeală. Ceea ce e nefiresc.

Ele îl iubesc a posteriori, ca şi cum ar şti că el va fi nemuritor, un pictor supercelebru, deşi în viaţă, în faţa lor, apare ca un ratat, cum îi spune la un moment dat Marguarite. Şi fratele său, Théo, în ciuda ieşirilor lui Vincent, îl iubeşte. De pildă, într-o scenă, Vincent îl pălmuieşte, iar Théo îl îmbrăţişează.

De altfel, şi în celelalte filme ale sale, Pialat combină pălmuirile cu iubirea. Suzanne e mereu bătută de fratele şi mama ei, dar la sfârşit, după ce se eliberează prin ceartă şi păruială, se îmbrăţişează, plâng, se împacă. Aşa se întmplă şi în Loulou, când soţii se despart, se bat, apoi se împacă, la fel cum se întâmplă şi între soţ şi amant. Pialat pare să aplice în filmele sale vorba “bătaia e ruptă din rai”. Oamenii acceptă bătaia ca pe ceva firesc, aflat în natura relaţiilor dintre oameni. Acest lucru l-a înţeles şi Caragiale.

Personajele lui Pialat nu se bat ca să se răzbune, ci se defulează, fapt care face ca toate aceste scene să nu fie violente, să ni se pară poate caraghioase, dar profund umane.

Aici este capcana, când faci un film despre o mare personalitate, te copleşeşte şi trădezi personajul. Desigur, Pialat a încercat să mascheze această capcană, de a nu ne arăta că ştie cine a ajuns Van Gogh, el se concentrează asupra a ceea ce însuşi personajul ştie că este, deocamdată un nimeni, un pictor contestat de colegi, care nu vinde, are tablouri proste, pe care nu le cumpără nimeni, toate clişeele care se ştiu despre Van Gogh. Deşi el a vrut să facă un nou Van Gogh, nu a putut evita tensiunea interioară a personajului, accesele de furie, absintul otrăvitor şi certurile la beţie.

Şi e de discutat dacă Van Gogh ar fi avut fabuloasa recunoaştere postumă, dacă nu ar fi creat în Franţa, dacă nu ar fi trăit într-un mediu unde exista un cult pentru artă, pentru pictură, un respect pentru pictori din partea oamenilor simpli, servitoare sau cârciumari, până şi nebunul satului are respect pentru Vincent şi îi cere să-l picteze. Şi mă gândesc automat la pictorul român Constantin Gheorghe, pe care l-am numit “Van Gogh al României”, oare cine îl mai ştie, cine îşi mai aminteşte de el? De ce? Fiindcă el a trăit într-o ţară fără respect pentru artişti!

Filmul e de o copleşitoare picturalitate şi Maurice Pialat reuşeşte să transmită imaginea unei lumi profund umane, a vieţii nemistificate, în ceea ce are ea mai frumos, care ne face să o iubim şi să spunem că merită să trăim.

GRID MODORCEA

foto: http://www.moviesnxs.com/web/movieboard/viewmessage.php?id=24494

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU Bucureşti 2013

Sunday, October 27th, 2013

SOLITARITATE

La cei 36 de ani ai săi, Gianina Cărbunariu este o regizoare şi autoare dramatică destul de cunoscută în Europa. Ba chiar aş zice că are o fişă de activitate (ziceţi-i Sivi dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine) impresionantă.

Ea face parte dintre cei nu mai mult de 5 regizori români invitaţi să pună în scenă şi peste graniţă, în lumea largă. Idem, dintre cei maximum 5 dramaturgi români (hai, poate 6, 7, mai ştii, n-am apucat să-i număr) jucaţi “afară”. Dar nu ştiu cum se face că n-am prea găsit – adică ce “n-am prea”, n-am descoperit absolut nici o cronică sau vreo altă producţie jurnalistică referitoare la activitatea-i multilaterală , semnată de vreun gazetar mai bătrân de 35 de ani. Ci numai de colegii săi de generaţie.

Ăsta nu mai e nici măcar tribalism, tataie. E un fenomen propriu societăţilor animale (turmă, haită etc.), în care tineretul nărăvaş (nonconformist şi energic, adică) este exclus din grupul de obârşie şi obligat să-şi creeze un grup nou, separat. Vreau să zic, o altă gaşcă.

Sau, poate, asta se întâmplă fiindcă bătrânii aceştia, printre care, din pdv Carte de Identitate, mă prenumăr, nu iau cunoştinţă de apariţia unui fenomen decât după dispariţia lui. “Clasicizare”, nu-i aşa, e sinonim cu “marmorificare”. Un scriitor român descria odată, într-un fel de proză Science Fiction, procesul acesta de consacrare în Lumea-care-va-să-vină : i se face omului (viu) o injecţie şi gata, iată-l transformat în monument ! de marmură !

Din fericire, Gianina Cărbunariu e încă departe de un aşa tratament. Teatrul ei e remarcabil de viu. Ba chiar contrastează violent cu peisajul, cu ambianţa umană şi culturală mortăcioasă de prin partea locului.

*

În loc de orice altă prezentare a intenţiilor spectacolului coupé SOLITARITATE (titlu destul de elocvent, la rândul lui, ca să nu necesite explicaţii), voi cita chiar cuvintele autoarei, din caietul-program :

Fiecare dintre cele cinci scene ale spectacolului este o ficţiune inspirată dintr-o realitate sau dintr-un anumit tip de discurs public prezent în societatea românească actuală : de la zidul construit în Baia Mare pentru a separa comunitatea rromă de şoseaua principală a oraşului şi până la marcarea din ce în ce mai radicală a diferenţelor între categorii sociale, etnii, generaţii. Sub pretextul respectării unor convenţii sociale şi al salvării cetăţeanului”, sunt inventate de fapt reguli noi, menite să stigmatizeze diferenţa şi să estompeze tot ce ar putea să ne apropie. Discursul politic despre sărăcie (văzută ca o vină a celui incapabil să fie competitiv şi eficient) a contaminat spaţiul public şi riscă să devină o perspectivă normală, justă, perfect îndreptăţită. Trendurile naţionaliste din ultimii ani sunt efectul cel mai clar al atitudinilor politice discriminatorii care instigă la lipsa de toleranţă şi la găsirea unor ţapi ispăşitori.

Acceptăm, fără a mai pune sub semnul întrebării, noi reguli care ne limitează drepturile de locuitori ai unui oraş. Actorii principali au acaparat întreaga vizibilitate, în timp ce noi rămânem spectatori tăcuţi, în întuneric. Dacă ni se cere părerea e, de cele mai mlte ori, formal. Din ce în ce mai pregnant apare sentimentul că oraşele nu ne mai aparţin nouă, locuitorilor. Se iau decizii în ceea ce priveşte felul în care acestea ar trebui să arate, ignorându-se luările de poziţie, criticile, protestele publice. Cu siguranţă trebuie inventate noi mijloace de presiune eficiente, însă acum trăim un moment de derută totală, care duce la însingurare şi chiar disperare. Uneori, realitatea e atât de absurdă, iar ficţiunile mediatice atât de suprarealiste, încât nu mai reuşim să articulăm coerent un discurs de apărare, de protest. Tocmai acest sentiment de derută, de blocaj am încercat să-l traduc în spectacol. Ceea ce încerc să articulez e tocmai neputinţa de a mai articula.

În realitate, însă, spectacolul ei articulează foarte bine. Are adresă, situaţii comice cât cuprinde, replici acide, tempo. Nici vorbă de existenţialism à la Camus, sau de bufonerie tragică eugenionesciană, provocate de insuficienţa limbajului şi de imposibilitatea comunicării interumane, aşa cum s-ar înţelege, la prima vedere, din finalul Argumentului de mai sus.

Dacă m-ar întreba cineva de ce anume îmi aduce aminte acest spectacol, aş zice : de Brecht.

Ceea ce se întâmplă aici, în cel puţin două dintre “scenele” spectacolului, e teatru politic în deplinul înţeles al cuvântului. Respectiv, în sensul de stânga al acestuia. (De altfel, nici n-am auzit vreodată de vreun “teatru de dreapta”.)

E vorba, aici, despre subiectele de la telejurnal : sărăcie, manipulare, exploatare, primari veroşi şi subalterni slugarnici, mafioţi politici, evaziune fiscală, furie naţionalistă şi misticoidă… transformate în numere de circ. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era prea greu, diferenţele între ele fiind minime.

Cel mai savuros mi s-a părut scheciul despre înmormântarea marii actriţe Eugenia Ionescu, o componentă a patrimoniului cultural naţional, un tezaur al naţiunii…

Îndărătul figurii distinsei cronicărese dramatice care rosteşte un speech în acea împrejurare se profilează trăsăturile unui sau unor personaje cât se poate de reale şi de actuale. Poanta zguduitoare este că în organizarea tristei ceremonii este amestecat şi securistul căruia, pe timpuri, răposata îi furniza informări despre colegii ei care bârfeau “regimul de democraţie populară”. Iar acesta, aplecat peste sicriu, îi şopteşte : “să ţii legătura cu mine, mă interesează tot ce se întâmplă acolo !”

Despre actorii Gianinei Cărbunariu trebuie spus că sunt o trupă tânără pe deplin rodată, foarte profesionistă. Cei nouă de aici sunt printre puţinii noştri actori cu dicţie. Şi cu asta am spus tot.

—————————————————

O voce (foarte cunoscută) din public —–>

Bună, Dane
Mi-a plăcut punctul tău de vedere.

Nu doar acuitatea şi actualitatea lui, ci şi “…aciditatea” mai mult sau mai puţin subliminală. :)

Numai bine,
vl@d (Rădescu)

un spectacol de GIANINA CĂRBUNARIU

Andu Dumitrescu - decor, light design

Andrei Dinu - costume

Bogdan Burlăcianu - muzică

Florin Fieroiu - coregrafie

cu : FLORIN COŞULEŢ, ALI DEAC, DIANA FUFEZAN,

ADRIAN MATIOCMARIANA MIHUOFELIA POPII,

CRISTINA RAGOS, CIPRIAN SCURTEA, MARIUS TURDEANU

Teatrul Naţional RADU STANCA Sibiu

co-producţie cu Théâtre National de la Communauté Française de Belgique, în colaborare cu Le Festival d’Avignon 2014

Spectacol realizat în cadrul Proiectului ORAȘE PE SCENĂ / VILLES EN SCENE, cu sprijinul Comisiei Europene, prin Programul Cultura

http://tempsreel.nouvelobs.com/culture/20140721.AFP2315/theatre-les-nouveaux-demons-de-la-roumanie-mis-en-scene-a-avignon.html

http://www.tnrs.ro/focus/spectacolul-solitaritate-va-fi-prezentat-la-madrid-si-bruxelles-in-ianuarie-2015

- 1990 -

FESTIVALUL TRILOGIEI

În această primă ediţie a Festivalului Naţional de Teatru Caragiale, desfăşurată la Bucureşti între 18 şi 26 noiembrie, am văzut un spectacol de valoare excepţională, care, aşa cum se aştepta toată lumea, a şi cucerit Marele Trofeu – şi încă patru alte spectacole de bună ţinută profesională; cred că pot afirma, fără a greşi, că restul plutonului s-a aflat la mare distanţă în urma lor.

În ce priveşte evenimentul creat de Andrei ŞerbanJohn Elsom, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, aflat aici cu ocazia festivalului, spunea că nu ştie dacă noi suntem conştienţi de importanţa faptului de a putea asista la un asemenea spectacol. Presupun că suntem – şi cea mai bună dovadă e coada la bilete, ca să nu mai vorbesc de cronicile elogioase deja apărute, cu încercările lor de a-i decripta, de a-i explica sistemul de simboluri. [2]

Fragmentele dintr-o trilogie antică puse în scenă la Naţionalul bucureştean sunt una dintre rarissimele ocazii oferite spectatorului contemporan de a vedea, literalmente, cu ochii săi, “pe viu”, câteva din miturile primordiale ale civilizaţiei europene. Vorbit în câteva limbi moarte, el se propune, dacă se poate spune aşa, inteligenţei simţurilor noastre în mult mai mare măsură decât inteligenţei noastre analitice.

Aflat, tipologic vorbind, undeva în perimetrul arhaic al confluenţei ritualului magic cu începuturile istoriei teatrului şi culturii în genere, el este întâiul spectacol din istoria scenei româneşti (şi nu numai) care cu adevărat îşi implică spectatorii, făcându-şi-i martori şi comunianţi. Într-o vreme lipsită de sensul solidarităţii umane, pe care numai marile catastrofe naturale reuşesc să-l resuscite, când şi când, actul scenic şi iniţiatic de la Naţional îşi face publicul să comunieze într-un ritual quasi-religios. Publicul său simte împreună, receptează împreună muzica vorbelor care nu mai au nevoie de traducere, rimând straniu, din eternitatea lor, cu faptele ce se petrec concomitent afară, în faţa clădirii teatrului. Multă lume va fi auzit de noţiunea aristotelică de “katharsis”, de mila şi teama ce le încearcă spectatorul tragediei, dar este pentru prima oară când are şansa de a le resimţi în deplinătatea lor – şi nu ca pe un simplu semn teatral, ca pe un indiciu mediat al posibilităţii existenţei lor. Asistăm cutremuraţi – pentru întâia şi, probabil, pentru ultima oară în existenţa noastră de spectatori – la demonstrarea unei noţiuni, în general, abstracte, cum este aceea de “tragedie”, ca fiind reală şi nu doar posibilă sau ipotetică.

Fie-mi permisă o digresiune personală: când am auzit, acum vreo douăzeci de ani, că Andrei Şerban a montat acest spectacol la New York, cu o trupă de amatori sau aproape amatori negri şi portoricani şi că el era vorbit în greaca veche, am fost tentat o clipă să cred că acesta era un subterfugiu impus de rostirea defectuoasă a englezei de către interpreţi. Am avut ocazia să mă conving, cu noua variantă a Trilogiei, că nu ăsta era motivul. Că utilizarea unor limbi neînţelese de către public avea un rost mai profund şi că reprezenta unul dintre marile pariuri ale regizorului-magician. El ne reaminteşte că nu epicul, nu anecdota şi nici chiar marile valori literare nu fac neapărat actul teatral – şi că muzica, y compris muzicalitatea rostirii, împreună cu Gestul primordial, transmit în modul cel mai deplin sensurile. Prin ele s-a produs, aici, o adevărată fanatizare a echipei de interpreţi şi omogenizarea publicului.

Fanatizarea şi omogenizarea socială au mai fost obţinute de câteva ori în Europa secolului nostru, dar numai în scopuri dintre cele mai rele. Iată, însă, că ele pot avea şi un sens benefic. Ce-i drept, numai pe o scenă de teatru – şi fără consecinţe practice directe.

Maia Morgenstern, interpreta rolului Medeii, a obţinut premiul pentru interpretare feminină al festivalului. Am urmărit, fără a-mi veni a crede, felul cum trăsăturile ei şi cele ale partenerului său Ovidiu Iuliu Moldovan, în rolul regelui Iason, se transformau “la vedere” în adevărate măşti tragice de teatru Nô. Asemenea performanţe actoriceşti (şi încă n-am pomenit de cele vocale…) nu se întâlnesc prea des pe scenele lumii.

S-a vorbit mult în ultimele decenii despre “demitizare”. Ceea ce se întâmplă în Medeea este o re-mitizare. Actorii lui Şerban clădesc, reconstruiesc sensuri pierdute, redau sensul unei civilizaţii plonjând în copilăria ei, readucându-ne la vremea când comunicarea era posibilă, la vârsta matricială a unei Europe nedesprinse încă de componenta sa asiatică. Ne reamintim că primele afirmări din istorie ale conceptelor de “individ” şi de “vină tragică” individuală, deci implicit de “liber arbitru”, sunt cele încarnate în Oedip rege şi în Medeea.

Personajul Troienelor este un grup etnic, o colectivitate. Această personalitate colectivă este alcătuită, pe scena de la Naţional, din multe trăiri scenice incandescente. Ele aparţin Ilenei Stana IonescuIoanei BulcăTatianei Constantin, Lilianei Hodorogea-Drăguşanu, lui Carmen IonescuIulianei Moise, lui Claudiu Istodor şi lui Alexandru Bindea – şi tuturor celorlalţi.

Electra, paradigma drumului greu (şi presărat cu cadavre) spre eliberarea de spaime, este concepută în cheia clarităţii care duce la seninătatea finală, de după împlinirea a ceea ce trebuia să se împlinească. A ceea ce ar fi fost de neconceput să nu se împlinească. Într-un spaţiu vast şi în plină lumină solară, matură, de amiază, păşeşte hieratic o altă trupă admirabilă: Carmen GalinClaudiu BleonţMircea AncaFlorina CercelCostel ConstantinAlexandru FinţiSimona MăicănescuCerasela StanConstantin DinulescuDan PuricAndrei IonescuVasile Filipescu.

Radio Antena Bucureştilor, emisiunea Repere culturale, 4 decembrie 1990

(publicat în vol. Aur şi aurolac de Dan Predescu, ed. THEKA Bucureşti, 2001)

http://www.cimec.ro/pdf/Predescu-Dan-Aur-si-aurolac.pdf

Aveţi aici, mai la vale, fişierul audio conţinând o parte din interviul pe care mi l-a acordat Carmen Ionescu, câştigătoarea premiului pentru interpretarea unui rol secundar feminin la acea primă ediţie a festivalului. Materialul în cauză a fost difuzat la 18 decembrie 1990 de Radio Antena Bucureştilor (actualul Bucureşti FM), în emisiunea mea de marţi dimineaţa. Îmi cer scuze pentru calitatea tehnică a înregistrării - am folosit un radiocasetofon amărât… şi acela, împrumutat…

Interviu cu CARMEN IONESCU de Dan Predescu a propos de TRILOGIA lui Andrei Serban - Radio Antena Bucurestilor1

Referitor la TRILOGIA lui Andrei Şerban din 1990:

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (I)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 4 iulie 1993

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE (VI)

în ADEVĂRUL LITERAR ŞI ARTISTIC, 8 august 1993

Notă: în fragmentul publicat la 08.08.1993, trebuie citit “comuniere” în loc de “comunicare”.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CLIMATE LITERARE nr. 71

Sunday, October 27th, 2013

http://climate.literare.ro/

v. şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=9281

nr71_a4_layout-1

BUCUREŞTI: SIMULTAN FILM-TEATRU

Friday, October 25th, 2013

Aflată la cea de a 4-a ediţie, gala LES FILMS DE CANNES À BUCAREST s-a deschis azi, la orele 20,00, la cinema Studio, cu proiecţia peliculei mexicano-germano-olandezo-franceze HELI, distinsă cu premiul pentru regie în mai a.c., la Cannes.

Tot azi, la orele 20,30, la teatrul Odeon a avut loc deschiderea FESTIVALULUI NAŢIONAL DE TEATRU, cu spectacolul TROIENELE, după Euripide, în regia (tot) lui Andrei Şerban, prezentat de Opera Naţională Română din Iaşi.

Două mari evenimente culturale, aşadar, anuale ambele şi programate, practic, în simultaneitate, la crâncenă concurenţă. Nu de alta, dar publicul lor, în cea mai mare parte a sa (prin aceasta înţelegându-se în primul rând presa), este direct interesat de amândouă.

Simultaneitatea de care vă zic le dă ambelor la gioale, în modul cel mai imparţial cu putinţă.

N-am nici o îndoială că, dacă ar exista un Nobel pentru organizare şi management, el ar merge an de an, negreşit, în România.

http://www.ucin.ro/

http://www.filmedefestival.ro/2013/program-2/

http://www.fnt.ro/Program/#.UmzypHCBnRQ

HELI

Poveste contemporană senzaţional-banală (căci tot mai frecventă), derulată mecanic, ca un subiect de telejurnal prost.

Heli, un tânăr muncitor mexican, locuieşte cu soţia, copilul, sora şi tatăl său într-o căsuţă izolată, departe de vreo aşezare omenească.

Surioara precoce a lui Heli (ni se spune că are 12 ani şi chiar aşa arată) e în dragoste cu alt puştiulică precoce, care-i promite că o va lua de soţie. Cu toată vârsta necoaptă (are 17 ani), puştiulică e poliţist la Brigada Antidrog şi Antipiraterie. În această calitate, ne este arătat luând parte la o distrugere publică de droguri şi de DVD-uri piratate, de genul celor organizate, până de curând, de Oficiul nostru Român pentru Drepturile de Autor şi văzute de toată lumea la televizor.

Dacă e ceva care să-ţi reţină atenţia, până aici, e peisajul: un semideşert sau chiar deşert, aducând mai mult a Arabia Saudită decât a Death Valley, filmat în planuri largi, orbitor iluminate, în care singurul punct mobil e câte-o maşină în depărtare. Mie momentul mi-a adus aminte de PROFESIUNEA: REPORTER, un vechi film al lui Antonioni.

Micul poliţist dă, întâmplător, de o ascunzătoare în care se află câteva kilograme de cocaină şi fără a şti cui îi aparţin, cedează tentaţiei de a pune mâna pe ele. Le ascunde acasă la iubita sa, Heli dă de ele şi temător de complicaţii, le distruge  … şi de-aici începe nebunia.

Curând după aceea, într-o seară, patru necunoscuţi înarmaţi dau buzna în casa lui Heli, îi împuşcă tatăl şi îl răpesc. În maşina în care îl aruncă, împreună cu sora lui, se mai află, legat şi bătut bine, micul poliţist.

Sunt duşi cu toţii în ascunzătoarea răpitorilor, unde cei doi bărbaţi sunt supuşi unor torturi înfiorătoare, filmate îndelung şi în detaliu, cu mare aplicaţiune. Momentele cele mai atroce sunt cele în care la torturarea celor doi iau parte copiii de 12-13 ani ai răpitorilor. În cele din urmă, unul dintre copii îl dezbracă pe poliţistul atârnat, inconştient, de mâini, îi toarnă benzină pe organele sexuale şi le dă foc. Nu ştiu cum or fi reuşit să filmeze chestia asta, dar vă asigur că părea, pur şi simplu, reală.

În cele din urmă, poliţistul este spânzurat de un pod de pe autostradă, să-l vadă toată lumea, iar Heli este eliberat. De mica lui surioară nu se mai ştie nimic.

După ce reuşeşte să se pună, cât de cât, pe picioare, el ia parte la ancheta poliţiei, dar fără a pomeni vreo vorbă de droguri, de frică să nu fie acuzat de trafic. Ceea ce duce, după un timp, la închiderea dosarului, rămas nerezolvat.

Singurul amănunt notabil este că, la un moment dat, o poliţistă din echipa care se ocupă de caz, stând de vorbă cu convalescentul Heli, în maşina  poliţiei, îşi scoate hodoronc-tronc sânii (mari) din corsaj şi îl îndeasă pe împricinat cu nasu-n ei.

În ce scop… în ce ordine de idei… n-am priceput.

Ceea ce pare, oricărui privitor cu minţile la locul lor, o culme a neverosimilului şi incoerenţei: ca o poliţistă să facă chestii de-astea cu un împricinat, care, de altfel, nici nu se ştie dacă nu cumva urmează să fie inculpat. (Ale noastre, barim, făceau dintr-astea doar cu şefii – v. http://adevarul.ro/locale/slatina/video–politista-violatamelania-renghea-isi-cauta-avocat-razboiul-instanta-fostul-sef-1_52497d27c7b855ff56e1d649/ind ).

Iar la un timp după aceea, surioara lui Heli se întoarce acasă, gravidă.

EPILOG: Renăscut, Heli dă de urma unuia din banda care l-a torturat şi după cât se pare (faptul fiind văzut de la distanţă), îl ucide. Apoi, se culcă cu una, despre care nu putem decât bănui că este poliţioata din maşină. Asta, fiindcă faţa nu i se vede. Spre deosebire de restul anatomiei.

Pe regizor îl cheamă Amat Escalante.

Interpreţi sunt: Armando Espitia, Linda Gonzalez, Juan Eduardo Palacios şi Andrea Vergara.

conferinţa de presă: https://www.youtube.com/watch?v=GJ11tFoghq0

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

DAN PERO MĂNESCU pe nemţeşte

Thursday, October 24th, 2013

Am dat întâmplător, acum vreun an sau doi, de Dan, colegul meu de I.A.T.C. Bucureşti (secţia Regie Teatru) şi bun prieten, prin anii 80.

I-am dat un mail, iar el mi-a răspuns spunându-mi, foarte pe scurt, pe unde-a mai umblat în anii ăştia (prin Germania şi Spania, în principal) şi trimiţându-mi afişul filmului său care tocmai urma să apară.

Pentru ca, acum, să-mi trimită una din poeziile sale… pe nemţeşte… I-am pus-o aici, treaba voastră cum o s-o citiţi.

Eu vă spun doar atât: omul are talent. Ce naiba, ne cunoaştem de atâta vreme… !

WALD DER ERWARTUNG

Huldigung an Charles d’Orléans (1394-1465)

Ich bin im Wald des langen Wartens,

versunken tief im trübsten Traum,

ich hoffe munter aufzuwachen,

auf Schicksalsweg bewusst zu laufen

bis zu dem schönsten Lebensbaum.

Ich bin im Wald des langen Wartens,

ich hoffe bald die Zeit zu sehen

wo Liebe, Licht und Harmonie

meinen Gedankenkampf bestehen.

Ich bin im Wald des langen Wartens,

und blicke zwischen alte Eichen

Geheimlichttöne der Natur,

ich weiß, man könnte nun erreichen

seit immer die begehrte Spur.

Ich war im Wald des langen Wartens …

http://www.imdb.com/name/nm2766505/

Poeme de MARINA ROMAN

Monday, October 14th, 2013

TREBUIE SĂ HRĂNESC SCORPIA

Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el.

(Ion Barbu)

Trebuie să hrănesc scorpia

cu o bucată din sufletul meu

cu o bucată din povestea mea de iubire

neştiută ca inima

cu o bucată din visul meu

ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă

sub clopotele verzi.


Prietena mea

scorpia

pe care am logodit-o

în ziua Sfântului Ioan Botezătorul

cu poetul.


Iubirea mea se înalţă

până la ochii lui

pe care scorpia îi cere.

.

MARFA CEA NOUĂ

Nu există mai multe morţi

calamităţile nu se socotesc

în numărul global de victime

fiecare mort cu povestea lui.

Cu iubirile lui

De înmulţit cu numărul morţilor.

Trei zile revelaţia

unui statut asumat.

Cine se crede om ?

De azi până poimâine trag oblonul

pentru inventar

arunc marfa expirată

recondiţionez

ce mai poate fi de folos şi

comand

marfa cea nouă.

În costumul meu de înger

te aştept

iubito în veac.

.

FASCINAŢIA MEDUZEI

Dimineaţa şerpii

capului tău sunt blând

mângâiaţi de căldura apei

se alintă în bucle atunci

când alergi să mă-ntâmpini.

Îţi sărut fruntea şi

trei dintre ei se retrag

sfios în faţa buzelor mele

după ce facem dragoste şerpii

capului tău se încolăcesc

recunoscători în jurul gâtului meu.

Îi surprind peste noapte

cum îmi iau în stăpânire

în circumvoluţiuni tandre cutia craniană

şi mă obligă

să te visez.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (29)

Saturday, October 12th, 2013

GÂNDUL (nu de Colorado… vă rog…) ce ne mai ţine pe noi la curent cu morţii şi răniţii :
http://www.gandul.info/stiri/un-mort-si-trei-raniti-intr-un-accident-in-dolj-11447174
Din postările indignate ale cetitorilor reiese falsul grosolan: accidentul n-a fost în Dolj, ci la Cluj. Dar faptu-i fapt: un bou a reuşit să omoare şi schilodească atâta lume. Ce importanţă mai are că el era dintr-un loc, sau din altul. Bou-i tot bou - şi la Cluj şi la Craiova.
Morala: nu mai daţi carnete de conducere la boi şi vaci. Nu uitaţi că, în Africa, bovinele sunt mai periculoase decât leii.

*

În 1994, abia angajat la un cotidian efemer, fac exces de zel, fotografiindu-mi articolaşele. Adică umblu şi cu aparatul fotografic propriu (un Praktica MTL5b cu 3 obiective) după mine. Asta, ca să fac ziarului economie de un fotograf (pe care, de altfel, nu-l are). Nu fiindcă mi-ar da ceva în plus la leafă.
Şi astfel, am ocazia să dau peste ceea ce mi s-a părut mie, atunci, o dovadă clară că ne îndreptăm – cu paşi mari, nu oricum – spre Civilizaţie & Progres. O fotografiez şi relatez cu entuziasm că, la mica dugheană de pe Dorobanţi-lângă-colţul-cu-Eminescu, se vinde franzelă gata ambalată în pungi de plastic, aseptic şi igienico-sanitar !

Articolul apare, cu ditamai poză în mijlocul paginii, iar eu mă simt, a doua zi, un soi de Cartier-Bresson, sau măcar, madam Amanpour.

Pentru ca, la întoarcerea de la redacţie, să trec din nou pe lângă buticul cu pricina, unde, întâmplător, e deschisă uşa care dă spre magazie, ori ce dependinţe or fi fost alea. Şi văd acolo două ţaţe mari şi grase stând ciucite şi băgând în punguţe, cu nişte mâini care păreau să fi pierdut de generaţii întregi legătura cu săpunul, franzelele luate din naveta de plastic dintre ele, aşezată direct pe cimentul ud.

Dacă vă spun că mi-a fost ruşine de mine, mă credeţi ?

*

Dăruind vei dobândi.

Dăruind, de exemplu, o şpagă cumsecade cui de drept, vei dobândi contracte grase. Cu Primăria, cu Ministerul…

à propos: https://www.youtube.com/watch?v=lXu1KQ2axBs

dacă vrei muzică… uite-aci: ZAZ

https://www.youtube.com/watch?v=AnoBYOW4UP8&list=PLF3F816C9F92CAC49

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Puşi Dinulescu MORTUL DE SUB PAT (telenovelă)

Saturday, October 5th, 2013

…………MORTUL DE SUB PAT

E dimineață… Și frigul a venit…
Deodată și neașteptat, lugubru chiar…
Și femeia, femeia care-avea centrală,
Aseară dăduse, totuși, drumul la căldură.
Se duce la centrală și-o deschide. A
Ceea ce înseamnă că era închisă. Nu?
Între timp și Paul, potentul și


Tânărul amant, făcuse ochi.
Dar trebuia să vină soțul,
Un om de mare vază și prestanță.


.

Se grăbesc. Ea intră-n baie prima

Și se simte bine, bălăcindu-se la duș.
Lui Paul, însă, care vorbea la telefon,
Dar îl ținea cu umărul și nu cu mâna,
În timp ce își punea ciorapii,
Face-o mișcare și mobilu-i scapă…
Pe jos îi scapă și îi dă, fără să vrea, un șut.
Și gata! Mobilul e sub pat!
Se-apleacă Paul, vrea să ia mobilul
Și țipă: - E un mort aicea! Eun mort sub pat!
Cine-i ăsta? E un mort! Corino, vino-ncoace!

Corina nu aude, căci se bălăcește
Și pe deasupra mai și cântă
O arie din Tosca de Puccini!
Aude-n fine, în dormitor se-ntoarce,
E goală și splendidă, cu carnea tremurândă.

Dar Paul urlă: - Ce-ai făcut? Nenorocito!
Ai băgat un mort sub pat! Vrei să mă-ncriminezi?

-Unde? Ești nebun? Dar unde-i mortul?
-E sub pat! N-auzi? Tâmpito! Vaco!

Se-apleacă și Corina, vede mortul,
Se uită bine și apoi leșină.



Acuma Paul ce să facă? Să o trezească-ntâi
Pe dânsa? Sau pur și simplu să se care?
Se cară! Foarte bine! Dar Poliția?
Dar dacă ea din letargie s-ar trezi, nu s-ar putea
Să-i ceară să tranșeze mortul,
Să-l piard-apoi prin bălării
Sau să-l îndese prin pubele?
Dar cine-i mortul? Mă rog, nu-i treaba lui!

În fine, Corina își revine din leșin.
- Hai, Paule! Ce facem, Paule?
- Dar cine-i mortul? o întreabă Pau.
- Dar nu știu, dragă! Hai, să-l scoatem!
-Nu vrei cumva să-l și tranșăm?
-Ba da! Ar fi grozav! Dar stai!
Tu faci mișto de mine! Cum să-l tranșăm!?

-Am vrut doar să te-ncerc!
-Pe mine să mă-ncerci? Nenorocitule!
Om fără suflet și vagabond fără conștiință,
Mai bine lasă-mă cu mortul! E mortul meu!
Și nu mi-e fică nici de Dumnezeu!

Și-n timp ce-amanții se certau
Pe mortul de sub pat,
Vasile, soțu-adică, se grăbea să vin-casă,
Neștiind că ticăloșii se ceartă pe-un cadavru…

-Zi, drept! Mai ai pe unul? Sau ai avut?
-Să mă trăznească Dumnezeu! Și dracul, dacă vrei!
Îm dormitoru-acesta doar tu și cu Vasile ați intrat!
-Și mortul? Mortul a căzut din cer?
Putoare! Am să te omor! Și îți omor și soțul!
-O, soțul, nu! Sărmanul om! E academician!
-Mă cac în el de academician și de muist!

Și-n timpul ăsta, Vasile, academicianul,
Tot se-apropia de casă. Și-avea o față grasă
Și tenul transpirat și îl dureau hemoroizii.
În Portugalia înfloresc acum migdalii,
Se gândi el, și-apoi se corijă: Da-i toamnă!
Și-ntr-adevăr, pe garduri și pe pomi, pe stradă,
Toamna vopsise-n roșu , galben și portocaliu
Și se-nvrăjbea în crame mustul

Și se-nvrăjbeau și Paul și Corina pe mortul de sub pat…
- Hai, totuși, să-l scoatem! se-ndură Paul
Și-ngenunchează amândoi, ea bag-un braț sub pat,
Dar, haț! Deodată, mortul îi apucă brațul!
-Paulică! strigă dânsa. Mă omoară mortul!

Dar Paul, dându-și seama de situație,
Își ia din fugă pardesiul
Și pe-aci ți-e drumul!
Ce noroc pe el!

Vasile tocmai intră în imobil,
Când Paul tocmai iese.
- Ce cauți tu în blocul meu?
Vasile îl întreabă.
-Ai vreo drăguță pe aici?
- Eu? Nu. Doamne ferește!
Eu îmi iubesc soția și copilul!
-Și-atunci? Ce cați aici?
-Am un unchi! - Ce unchi?
La ce etaj? –La patru!
- Și cum îl cheamă? – Mircea Popa!
–Care Mircea Popa?
Dar constatând o mică neatenție,
Paul o zbughește.

Vasile e posomorât: gândește!
Se duce, tot pe gânduri, spre apartament
Și când ajunce pe palier,

Un tip țâșnește din apartamentul lui.
Corina-l urmărește, îi dă și-un șut în cur
Și intră, fără ca să-l vadă,
Pe soțul ce-a rămas perplex pe coridor…

Afară vremea s-a mai liniștit. Și nu mai plouă.
Vasile, însă, ca Othello, și-a gâtuit soția.
În vremea asta, Paul stă la un coniac
C-un vechi amic, constructor ca și el..
Iar tipul de sub pat, care-o iubea,
În taină, pe Corina, nu știa că dânsa-i moartă.
Se-ntoarce-atuncea la apartamentul soților.
Vasile e-năuntru. Plânge.
Și totuși, deocamdată, îndeasă cadavrul
Dânsei chiar sub patul conjugal
Și-apasă și mai tare moarta să intre dedesubt.
Dar ea, deodată, se trezește.
E ea, Corina lui, cea dragă! Trăiește!
Șiz ălaiv! Și nu mai este cazul ca bietul
Academician să putrezească-n închisoare!

Se duce-atunci Vasile și deschide ușa.
-Cine ești? Vasile-ntreabă.
-Mă cheamă Niculae Labă! zice străinul.
Și-n casă o zbughește. Dă de Corina,
Crede că e moartă și-n lung
Sărut pe dânsa se topește,
Dorind să- i soarbă otrava de pe buze
Ca altădată Romeo Capulet!
Pardon! Că Capuletă era ea!
Și vine-ncet Vasile și ca un tânăr
Se repede și-i dă intrusului c-o vază-n cap!
Nenorocitul moare-acum de-adevărat!
Corina se trezește, situația o-nțelege.
Și amândoi, pe seară, transportă hoitul la gunoi.
Deja este tranșat, fiindcă în baie deja l-au hăcuit.
L-au pus în pungi, au strâns și pungile la gură.
Au vrut ca să le dea la câini, să fac-un bine
La bieții maidanezi, dar Primăria trecuse pe acolo,
Cu hingherii, care se cheam-acuma prinzători.

Străbat orașul și lasă pungile prin tomberoane,
Iar toamna-și scutură pe tomberoane
Amăgitoare frunze galbene , portocalii și roșii.
Apoi cei doi acasă se întorc.

Acum e-aproape miezul nopții.
Vasile scoate coniacul din bufet
Și bea-mpreună cu soția, care-i
Mărturisește că de-abia acum
Și-a dat ea seama ce om este Vasile
Și-și amintesc cei doi de-acum
Vreo patru ani. Mamă, ce s-au iubit atunci…

-Mai vrei și-acum? întreabă ea.

-Mai bine mâine, zice el. Ce te grăbești așa?
Și tandru o mângâie pe cap. Și totul
E așa de bine și de liniștit,
Mai vine și un ger năpraznic peste două zile,
Deși e încă toamnă. Iar țoștile cu mortul ,
De prin tomberoane, îngheață bocnă
Și gunoierii vin, ridică tot, nimica nu miroase.
Tot se malaxează, Corina cu Paul
Se împacă, iar Vasile descoper-o enzimă
Și lumea academică-l propune la un premiu mare.
Doar căpitanul Scăfârlici, inspector de poliție,
Cum le spune—acum, i-un pic neliniștit.
Fiindcă un oarecare Niculae Labă a dispărut
Subit, un tip care-o iubea, de nu se mai putea,
Fără succes, pe o colegă de serviciu, una
Cam uşchită, nevastă totuși de academician.

Morala:
E bine totuși, când iubești, să nu fii academician.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com