MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (5)
Teatricale
Actor: neserios, în ipostaza boemă şi cabotină; sinistru, în cea mic burgheză, aşezată, gospodăroasă.
Spectacolul a fost realizat în regie colectivă: cică n-ajungea o bâtă la un car de oale.
Cabotin: i se pot citi pe faţă toate calităţile pe care nu le posedă.
Critic intransigent: “Capodoperă se numeşte acea creaţie căreia i se pot afla, eventual, şi unele mici cusururi; produs de serie este acela căruia nu merită nici măcar să i le cauţi”.
Dilemă: oare între infatuarea agresivă a tinereţii şi manierismul bătrâneţii mai e loc şi pentru altceva?
Dramă: singura dramă reală e inadecvarea la mediu; restul e teatru.
Istoria literaturii dramatice: e un autor atât de celebru, încât nici nu e nevoie să-l citeşti.
Sărutându-se pentru întâia oară cu adevărat şi nu mimând ca până atunci, cei doi avură senzaţia delirantă a libertăţii. Din primul rând, unde mă aflam, se vedea bine. Şi m-am întrebat dacă era, într-adevăr, libertate în ceea ce făceau ei. Pentru prima oară nu mai erau crispaţi, jucau bine. De fapt, trăiau coincidenţa propriei pasiuni cu textul învăţat pe de rost. Aceasta era libertatea?
Furtuna, în regia şi decorul lui Ciulei, cel mai frumos decor de teatru din câte am văzut vreodată: o biată cadă de zinc înconjoară spaţiul de joc, plină cu un lichid de culoare închisă, în care plutesc statui, cărţi, armuri, instrumente muzicale – şi iată că, înţeleg, în albia Istoriei curge un fluviu de sânge.
Nu e nevoie să-i dezbraci pe actori; pentru a sugera o profundă intimitate, ajunge o ţigare fumată în doi.
La fel ca şi pe scenă, în existenţa noastră cotidiană printre ceilalţi, fiecare gest are o semnificaţie. Sau, mai exact, este interpretat ca având neapărat una. Iată de ce, uneori, bârfeala ţaţelor à propos de rochia cea nouă a vecinei de la parter îmi pare ciudat de asemănătoare demersului calificat al cronicarului teatral.
Scrisoarea pierdută cu final mirosind a mititei ? De ce nu ? Mica răutate suplimentară a regizorului adulat (Liviu Ciulei, la Bulandra, în 1975) n-a provocat decât un sănătos hohot de râs. Dar, nu ştiu de ce, gândul îmi fuge la Murnau şi la celebrul său film Ultimul dintre oameni. Eroul de acolo îşi petrecea o bună parte din timp în toaleta unui restaurant, căreia îi era îngrijitor. Oare ce-ar fi fost dacă şi Murnau ?…
De la un timp, am început să fiu conştient de faptul că circul mă atrage mai mult decât teatrul. Vi s-a întâmplat cumva şi dumneavoastră? Ni s-a întâmplat, oare, tuturor? Vreau să zic, în ultimii zece ani. Sau în ultimul secol. Şi dacă da, atunci de ce? Nu cumva fiindcă pura performanţă fizică şi marea dexteritate ne par mult mai stimabile decât exprimarea vreunei semnificaţii? Semnificaţiile îşi au rostul lor într-o lume care posedă criterii. Însă noi nu facem parte din aşa ceva; cel puţin, nu la ora actuală. Am ajuns la performanţe uluitoare în ştiinţă, tehnologie, sau în sport (medicii pretind că barierele biologiei au fost depăşite de mult şi nu e tocmai lucru rar ca marii campioni să moară, de moarte “bună”, pe la patruzeci-cincizeci de ani), pe scurt, în aproape orice domeniu. Asta nu ne scuteşte, însă, de a fi nişte animale – capabile de performanţe neobişnuite, ce-i drept. Locul nostru este la circ.
Pentru a înţelege, e necesar un sever autocontrol. Pentru a crea, dimpotrivă.
La Bulandra, Tartuffe al lui Tocilescu. La un moment dat, eroul îi oferă Elmirei “o caramea de supt”. Detectând cine ştie ce sugestie – incredibil, dar adevărat! – publicul nechează, aplaudă şi emite comentarii la obiect (de notat că, la pauză, derutat de finalul abrupt al actului I, nu aplaudă nimeni). Concluzie pesimistă: Dumnezeule, din ce oameni se alcătuieşte publicul lui Molière, astăzi ! Concluzie optimistă: dacă până şi asemenea oameni au ajuns să vină la teatru, asta înseamnă un mare progres, demn de salutat ca atare.
Materia teatrului o constituie, cu prioritate aproape exclusivă, viaţa socială. Conchidem, deci, că teatrul este o aglomerare de fapte abominabile şi sordide.
Bucureştean: persoană capabilă să pronunţe “premieră” (cu accent franţuzesc) “pă ţară”.
ADEVĂRUL, Bucureşti, 08.08.1991, pag. 3