Archive for December, 2021

Irina Kavali. IFIGENIA

Friday, December 3rd, 2021

.

Ifigenia avea cinci ani jumate când a murit în incendiul provocat de ea însăşi. S-a întâmplat într-o duminică de vară, la sfârşit de august. Era pe vremea când lumea nu avea încă televizoare şi timpul era mai săţios, nu fugar şi uşor ca fumul, cum e  azi.

Familia Mateescu mâncase de prânz în sufrageria casei, toţi în jurul mesei celei mari, altfel decât în restul săptămânii, când prânzeau rând pe rând la bucătărie, după cum venea fiecare de la şcoală sau de la serviciu. Ambele bunici, cuscre între ele,  împreună cu mătuşa Clara,  pregătiseră mâncarea de duminică din zori, înainte de  slujba de la biserica Popa Chiţu. Ca de obicei în prag de toamnă, avură la antreu salată de vinete înconjurată de felii de roşii, ardei copţi cu rondele de ceapă strălucind în amestecul de ulei cu oţet şi telemea de bivoliţă cu măsline pentru îmblânzit ţuica. Apoi supă de găină cu găluşte şi la urmă pureul de cartof, pufos şi aerat,  cu şniţele din pieptul orătăniei şi câte o lingură de sote de mazare nouă pentru cei care voiau. Îngheţată la desert şi colivă de la pomana pentru moş Păun, fratele bunicului Mateescu. Avocat şi om de onoare, Moş Păun fusese exterminat la Aiud. Colivă au vrut toţi, îngheţata o lăsară pentru vremea cafeluţei de la cinci după-aniază.

Masa era servită în serviciul cel bun, cu farfurii mici pentru antreuri şi întinse pentru felul doi. Cele adânci aşteptau în teanc pe bufet, lângă suportul pliant pe care se aşeza supiera fierbinte. Vesela era străjuită de toate tacâmurile, în ordinea folosinţei, din exterior spre farfurii : furculiţe mici, furculiţe mari şi linguriţe - la stânga; cuţite mici, linguri şi cuţite mari - la dreapta; Şervetele de damasc cu monograme brodate, rulate în inele, ascundeau înlăuntru câte două şerveţele de hârtie, pentru ca doamnele să nu păteze cu ruj albul imaculat. Păhăruţe şi pahare se alăturau suporturilor delicate din alpaca, pe care se sprijinea la nevoie cuţitul cu urme de carne sau de sos. Decorumul servea copiilor ca să înveţe rosturile bunei cuviinţe, iar adulţilor să  reziste timpurilor vitrege, să îşi păstreze obiceiurile moştenite din bătrâni.

Deşi mâncaseră cumpătat, unii chiar cu porţii foarte mici, erau îngreunaţi de bunătăţile mesei. Totuşi fiecare ajutase la căratul vaselor murdare şi al castroanelor, străbătând în şir indian marele hol, oficiul şi holuleţul, până la bucătăria din spatele casei. Apoi Lidia şi Petru se retrăseseră la ei în dormitor să tragă un pui de somn. Era unicul somn de după-amiază, la care visau de când terminaseră facultăţile şi semnau condica pentru o leafă. Pe seară intenţionau să meargă la cinema.

Bunica Ileana spălase vasele, bunica Dorina le şterse, mătuşa Clara le rânduise cumsecade în dulapul din oficiu  şi în sertare. Toate trei se retraseră în fostul salon al casei, în dosul celor şase uşi care formau glasvantul, acoperit acum de perdeluţe de voal gălbui, opac. Pe vremuri, când se dădeau petreceri, glasvantul era împins pe şine în perete, iar holul cel mare dintre încăperi şi salonul  formau o minunată sală de bal. Se dansa, se glumea, se râdea în hohote pe canapele. Alte  vremuri. Pe atunci Mateeştii aveau o bucată de pământ la ţară cu un conac modest şi condortabil, de care se îngrijea Moş Păun, avocat şi proprietar, fratele bunicului Ion, avocat şi el. Primul fusese ucis de comunişti, al doilea se prăpădise în patul său de inimă rea. Moş Păun trimitea familie cele trebuincioase traiului, venea la Bucureşti de câte ori avea procese, trăgea în casa Mateeştilor, casa lui şi al fratelui său Ion, pe care nu o împărţiseră niciodată, aşa cum nu împărţiseră nici moşioara. Rar înţelegere mai caldă şi mai omenoasă ca în familia Mateeştilor. Credinţele şi misiunile lor  coborau din vechime, de la boierii de pe vremuri : Dumnezeu, neamul, familia, copiii. Să ajut cât pot şi să evit discordia.

Acum, sub ăştia care le luaseră totul, îl omorâseră pe unchiul Păun, îi grăbiseră sfârşitul bunicului Ion şi decimaseră atâţia oameni de valoare, Mateeştii supravieţuiau. Deveniseră cu toţii complet  orăşeni. Cumpărau totul din piaţă şi doar punând în comun salariile tinerilor şi pensioarele amărâte ale văduvelor,  puteau să se apere de sărăcie la adăpostul casei seculare.  De când famila o invitase pe mătuşa Clara să locuiască la ei, salonul se transformase în dormitor gimnazial. Aşa spunea bunica Ileana : ,,suntem ca la internatul de la Notre Dame, fetelor. Toate în aceaşi cameră. O să povestim despre băieţii de la Sava”. Şi chicotise şugubeaţă.

Toate trei  se întinseseră frânte de şale pe divanele lor ieftine, cumpărate din Bărăţiei şi acoperite cu saltele pe măsură, făcute  de Onofrei, saltelar şi tapiţer amărât, care se aciuiase în Vitan, după ce îi confiscaseră ăştia atelierul şi casa din centru. ,,Cică a fost naţionalizare, spunea Onofrei. Ce naţionalizare ? Mi-au dat ceva în schimb ? Ioc ! Mi-au luat munca de o viaţă. Aveam doi angajaţi şi au spus ce eram burghez exploatator. M-au dat afară din casă, din casa pe care am construit-o cu munca mea. Mama lor !” pufnea Onofrei, plin de obidă, ştiind că la Mateeşti în casă putea să-şi descarce sufletul. Saltelarul  lucra acum doar la domiciliul clienţilor săi vechi, ajutat de un nepot căruia îi transmitea meşteşugul. Mâini de aur avea Onofrei, iar saltelele lui, matlasate şi molcuţe atât cât trebuie, odihneau oasele obosite ale bâtrânelor doamne.

Între două divane, pe o comodă joasă, radioul mare cât o ladă cu mere de la ţară,  transmitea o emisiune “Cine ştie, câştigă”. Sub ochiul lui verde bătrânele aţipiră dulce şi apoi adormiră profund. George şi Matei, băieţii cei mari, plecaseră în curtea şcolii la un fotbal. Smaranda, nepoata cea mică, era la câteva case pe dreapta, la prietena ei Zamfira. Emil, mezinul, adormise în drum spre patul său de copil.

Casa tăcea, vântul adia alene, cartierul gusta tihna siestei. De departe se auzeau uneori roţi metalice  de tramvai scrâşnind pe şină, la cotitură. Castanii falnici împingeau căldura de colo-colo şi câinii de pripas dormeau lipiţi de coaja arborilor care le susurau poveşti.

Spre orele cinci, Lidia ar fi pus cafeluţa la  fiert. Petru ar fi aprins ţigăra în grădină. Amândoi s-ar fi pregătit de ieşit în oraş. Bunicele ar fi aranjat  gustărele pe platouaşe de porţelan cu floricele bleu, pentru Flavia şi Vilanela, prietenele lor aşteptate la  un bridge. Mătuşa Clara nu iubea jocul de cărţi. Îl scotea pe Emil în curtea bisericii Oţetari, la joacă, apoi se ocupa de el până la culcare şi după aceea citea  sau  asculta piesa de teatru de la radio.

Nu era încă ora cinci. De abia trei. Casa dormea.

Doar Ifigenia era trează. Se juca cu ceară şi chibrituri în bucătăria Mateeştilor din dosul casei.  Topea  o lumânare albă în capacul de metal de la un borcan de miere. Când ceara se lichefia, turna peste ea apă rece şi capacul se aprindea, făcea o flacără puternică, zvâcnea spre tavan, scotea scântei albe cum văzuse ea în Herăstrău, la artificii şi recădea pe plită. Ceara era din nou solidă. Dacă ar folosi o ceară colorată poate că scânteile ar fi şi ele colorate, îşi spune Ifigenia. Experienţa aceasta o fascina.

Duminica după-amiază era singura zi în care bucătăria familiei Mateescu era pustie. “Săru’mâna pentru masă, duc eu gunoiul şi pe urmă merg la mama.” Ifigenia se ducea în curtea de alături unde locuiau, ea şi mama ei, Toda.  Aştepta să se liniştească foiala din casa Mateeştilor, apoi revenea în curtea lor prin gaura din gard, se strecura pe scăriţa de la balconaşul bucătărie, întra pe uşa neîncuiată ducând coşul de gunoi golit, ca pretext dacă ar fi întâlnit pe cineva. Aprindea gazul din plită şi se juca cu ceara, cu apa şi cu focul. Explozia capacului de metal, frisonul de spaimă, lumina albă urcând vijelios spre tavan şi jerba de scântei  o încântau şi o lua mereu de la capăt, mărind cantitatea de ceară.

Toda, mama Ifigeniei, lucra ca femeie de serviciu la teatru. Acolo crescuse Ifigenia. Duminica era zi plină şi Ifigenia, care îşi petrecea de obicei tot timpul acolo, voise să rămână acasă, să se joace cu copiii din vecini. Mateeştii o chemaseră pe fetiţă la masă aşa cum făceau adesea, pentru că erau creştini şi pentru că Toda trebuia ajutată. Erau impresionaţi de bunătatea ei, atraşi de magia care se desprindea din fiinţa ei firavă, inocentă, din sufletul ei bun. Toda, singură în marele Bucureşti, fără nici o familie, era răzbătătoare, în ciuda sorţii vitrege, iar Mateeştii considerau că un pic de ajutor putea uşura viaţa tinerei. De aceea, atunci când rămânea acasă, Ifigenia era mai des pe la ei decât în subsolul vilei de alături, unde locuia.

Despre Toda  se ştia că venea de la ţară, că mama ei fusese luată în coarne de o vacă neagră, bezmeticită de muşte rele şi că murise chiar acolo, pe câmp, neştiută de nimeni. Tatăl Todei se unise cu altă femeie, care avea mulţi copii, la care mai adăugase şi el câţiva. La cinsprezece ani Toda fusese nevoită să plece la oraş să îşi câştige viaţa. Se oprise la periferia capitalei crezând că miriştea şi crângurile îi vor fi mai aproape. Dimpotrivă, nu află decât praf, gunoaie, ziduri gri, capete de linie de tramvai pline de oameni fără rost, de ţigani şi de beţivi. Lucrase la o fabrică câteva luni, se luase de ea un muncitor de acolo,  ţuicar şi bătăuş, care o voia ţiitoare. Fugise de el, de fabrică, de periferia Bucureştilor, sărise în tramvai şi coborâse acolo unde se vedeau copaci înalţi, arbori bătrâni şi curţi cu multe flori. Peregrinase prin centru, pe la Biserica Icoanei, prin parcul din faţa teatrului. Acolo o aflară soţii Comăneşti, un cuplu de actori cunoscuţi. O zăriseră în faţa vitrinei cu poze din spectacole, cu degetele atingând geamul, parcă dorind să mângâie un personaj. Silviei Comanescu i se păruse că din mâna fetei ies lumini colorate, ca o auroră boreală în miniatură. Razele înconjurau într-un halou fermecător taman chipul Silviei  dintr-o fotografie. Fiorul coborâ pe şirea spinării si îi gâdilă palmele. Mai târziu, când îi povestise unei prietene scena, încercând să explice de ce o aduseseră pe Toda la ei acasă, prietena bagatelizase povestea şi îi spuse că precis fusese o iluzie optică. Probabil sticla geamului, becurile din vitrina cu fotografii, lumina lampadarului din stradă şi a celor din parc, se combinaseră o fracţiune de secundă într-o manieră fermecătoare. Silvia nu protestase, dar de când Toda locuia la ei în casă, dispăruseră asperităţile vieţii. Toate mergau din plin, pe Vlad nu îl mai durea capul, ea învăţa rolurile cu uşurinţă, banii  le ajungeau mai bine, căci nu mai cheltuiau aiurea, nu mai ieşeau aşa de des la Barul Melody sau la Continental. Casa devenise un cuib plăcut. Toda le gătea lucruri gustoase, se mişca uşor prin camere, punea hainele la loc, cărţile în bibliotecă,  le vorbea florilor din ghivece şi şoptea pisicii tărcate, care nu se mai dezlipea noaptea de Toda. Până şi Vlad, rebel agitat, dezamăgit de nevenirea americanilor, de trădarea lor, se mai calmase.

Toda avea amintiri luminoase despre Comăneşti şi despre casa frumoasă din care ei reuşiseră să salveze parterul, cu acces la curtea din spate. O îngrijise cu mare drag, iubise atmosfera ei, uşile maronii cu clanţe de aramă, ferestrele cu jaluzele exterioare grele, care păstrau răcoarea, mobilele frumoase, tablourile, covoarele care istoriseau poveşti. Actorii o strigau pe numele ei întreg, Teodora. Spuneau că e nume de împărăteasă şi Toda pufnea în râs. Comăneştii plecaseră în turneu în Franţa şi nu mai reveniseră, dar înainte avuseseră vreme să tragă nişte sforicele – nu era nevoie de odgoane pentru un post aşa de neînsemnat – şi o ajutaseră pe Toda să se angajeze la teatru.  Făcea curat şi spera să ajungă plasatoare, să întindă programul de sală spectatorilor, să poarte un taior bleumarin şi să rupă bilete la intrare.

Toda era fată simplă, nu ştia ce înseamnă un plan de carieră. Îşi încredinţa dorinţele Celui de Sus.  La teatru o băgaseră şi în sindicat, îi reţineau trei lei pe lună din salariu. Intrase adică în rândul lumii. Tot prin teatru şi tot graţie bunelor cuvinte ale Comăneştilor, obţinuse şi repartiţia unei locuinţe de stat într-o vilă naţionalizată. Avea două cămăruţe la subsol, cu ciment pe jos dar cu sobă pe gaze în peretele dintre ele. Încălzea deodată ambele chilioare şi era bine, era un adăpost sigur. Fosta spălătorie îi era baie şi bucătărie, putea face focul şi acolo cât era ziua de lungă ziua ca holul rece şi umed de la intrare să ţină frigul afară. Numai ea locuia la subsol. Iarna, foştii proprietari naţionalizaţi şi locatarii cei noi intrau în holul subsolului ca să-şi lase lopeţile de dezăpezit şi câte o sanie de copil, dar astea nu o deranjau pe Toda. Uşa de la intrare nu mai avea cheie, doar zăvor pe care îl trăgea când era acasă. Când pleca la teatru, încuia camerele. Altfel era bine, nu i se întâmplase nimic rău acolo, singură sub casa impunătoare şi frumoasă, înălţată de un ministru liberal, pe două caturi, cu mansardă pentru servitoare, pod pentru atârnat rufele iarna, pivniţă de cărbuni şi garaj pe o latură. Cândva o locuiseră mai multe generaţii ale aceleiaşi familii, dar acum arata ca un fagure de albine invadat de prea multe viespi.

Toda acoperise cimentul camerelor cu traverse din ţoale şi le mobilase cu recuzită teatrală, din cea aruncată la gunoi de manutanţioniştii de la decoruri. Nea Romică de la atelierul de tâmplărie îi bătuse nişte cuie în rama unui pat rupt, încleiase nişte scaune, reparase două poliţe. Lavinia de la cabine îi dădu o saltea de lână de la o mătuşă răposată. Avea şi o masă cu picioarele rotunjite şi o comodă Louis Quinze, albă la origine, pe care decorurile o vopsiseră în albastru. Pe peretele din jurul patului agaţase în cuişoare un covor cu trandafiri ţesut de mama ei. Se procopsise cu o veioză Gallé cu abajurul uşor ciobit, dar îi acoperise spărtura cu un petec de celofan verde de la un pacheţel de rahat. Nu se vedea petecul când încăperea se colora cu raze de toate culorile.

Toda nu încerca în vreun fel conştient să se facă iubită. Mai degrabă lumea o iubea pur şi simplu, pentru că era imposibil altfel. Era micuţă, iute, drăgălaşă, tăcută. Sub sprâncenele mereu ridicate a mirare, avea doi ochi verzi, atenţi, ca pisica blândă a Comăneştilor. Un  zâmbet binevoitor şi inocent îi lumina chipul. Oricine i se părea superior sieşi. Se uita încrezătoare în ochii fiecăruia, ca un copil care aşteaptă ceva bun de la un adult. Probabil că aşa se uitase în ochii bărbatului care o lăsase însărcinată. Teatrul şi-a dat seama când burta începuse să se lovească de coada măturii. “Ce spune el, Todo, vrea copilul ?” întrebau actriţele prin cabine. Toda ridica din umeri şi zâmbea întristată. Nu s-a aflat cine era tatăl.  Probabil un student frumos de la actorie, care făcuse figuraţie într-o piesă, spuse casiera care avea un ochi la spate. Însărcinata nu confirmase.

Toda nu îşi închipuia că există oameni care nu cred în Dumnezeu şi în Diavol. Nu credea că există oameni care nu cred în farmece, în vrăjitorii, în blestemele de mamă urgisită, singura care poate blestema fără ca năpasta să cadă peste ea. Capul ei era plin de dovezi trăite în satul de baştină sau povestite de mama şi de mătuşile ei. Dacă se frigea la un deget, Toda descânta şi îi trecea imediat. Dacă nu descânta, se făcea băşică. Descântul se adresa Îngerului Păzitor. Toda se ferea să supere, să menească, să dea în bobi, să ghiceacă în palmă. “Am prea mare putere, trebuie să mă feresc să o dau la iveală. Aşa mi-a spus mama. Am voie doar să lecuiesc dacă pot.”

Într-o seară de premieră, teatrul era în fierbere pentru că  Suzana Pascali, actriţa principală, suferea cumplit din pricina tracului. Vomase, tremura, transpira, era albă la faţă. Toda se strecură printre oameni şi  apucă uşurel mâna stângă a femeii. Îşi înmuie degetul mare în gură şi începu să îi frece vinele de la încheietură, iar şi iar, ca şi cum ar fi netezit noduri pe sub piele.

- Ce faci, dragă ? o întrebă Chiose, directorul, enervat de aşteptare.

- Îi frec plecatele, răspunse Toda încetişor. Taci, nene Chiose, că acuşi adoarme.

Suzana inspiră din rărunchi, de parcă îşi dădu tot sufletul dintr-o dată şi adormi instantaneu.

- Uite, a scos răul din ea, şopti  Toda.

Directorul care stătea la capul Suzanei, îşi pierdu răbdarea de-a binelea şi o bătu peste obraji, dar degeaba. Suzana era stană de piatră.

- Şi acuş ce facem ? întrebă el îngrijorat. Peste o oră intră în scenă. Cum o mai trezeşti, fetiţo ?

Toda zâmbi şi îi uşui pe actorii miraţi din cabină.

Suzana a jucat cu dăruire, sigură pe ea de parcă făcuse rolul de zeci de ori. Premiera a fost un succes. Nu ştia ce îi făcuse Toda, nu o interesa, voia doar ca Toda să fie lângă ea înainte de fiecare spectacol.

Foarte curând, cei care aveau dureri de cap, gură amară, stări proaste, o rugau pe Toda să îşi pună degetele pe tâmpelel lor, sau să le facă un ceai de-al ei. Toda aduna plante din parcuri, de prin curţi, şi chiar din Grădina Icoanei, unde iarba era aşa de prăpădită că nimeni nu ar fi cules ceva de acolo. Toda alegea printre buruieni, descânta, punea buricele răcoroase ale degetelor pe tâmple. Amăreala dispărea, durerile  treceau. Toda, timidă, ştearsă, tăcută, cu mătura în mână, cu burta la gură, cu părul blond sub basmaua albastră cu buline, devenise doftoroaia teatrului. Persoană mai indispensabilă decât Chiose, directorul.

În mijlocul toamnei, Toda născu o fetiţă. Actorii, suflete de copii, făcură chetă, o înzestrară cu lucruşoare noi şi cu două valize vechi, pline ochi cu hăinuţe purtate de alţi copiii din neamurile lor sau de la prieteni. Ana avu landou, pătuţ şi plăpumici de mătase, biberoane Iena şi chiar un rest de beţişoare de curăţat urechile, trimise de la Paris. Toda îi dădu numele mamei sale, Ana şi Ana crescu în teatru, dormind în valiza ei matlasată, mişunând întâi de-a buşelea apoi pe picioruşe drepte prin toate atelierele. Sala de spectacol, cu treptele care urcau approape de plafon, era locul ei de joacă preferat. Îşi învăţa păpuşile să urce şi să coboare. Adesea Ana adormea prin cabinele actriţelor, pe vreo canapea din sala de citire a rolurilor, pe sub biroul impunător al directorului. Când mai crescu puţin, se simţi la ea acasă în atelierul maşiniştilor, atentă la munca lor, dându-le şurubelniţe la mână, mâncând cu ei slană cu pită şi castraveciori muraţi, mămăligă rece cu o ceapă pălmuită sec în creştet, de puteai scoate din miezul ei bărcuţe de înmuiat în sare grunjoasă. Pâinea neagră frecată cu usturoi şi unsă cu tocătură de jumări presărate cu piper era preferata ei, dar nu o aducea decât Iosif,  ardelean din Bod, priceput la pregătit porcul ca nimeni altul. Ana se căţăra pe reflectoare, apăsa pe butoanele şi cursoarele mesei de mixat sunete, şoptea ,,acuşi scoate vocea groasă, acu’ pe cea de mâţă” aşa cum spunea tehnicianul de sunet.  Cunoştea toate cotloanele, râdea bucuroasă tuturor şi lăsa fiecăruia impresia că îl preferă.

Ciudăţeniile Anei fură observate ba de câte un meşter, ba de câte o plasatoare şi mai ales de casiera cu un ochi la spate. Dar nimeni nu pomenea de ele, teatrul nu ajunse încă la o sinteză a informaţiilor privind capacităţile ciudate ale Anei. Prima ciudăţenie fu atitudinea lui Boanţă, motan leneş, blănos şi languros, mereu absent, mereu adormit pe undeva, dar cu apariţii spectaculoase, ca ale unei vedete. Până la Ana, Boanţă fusese mascota companiei hrănită de toţi şi cunoscută până şi de spectatorii fideli. Părea că puţin îi păsa de ceilalţi. Venirea Anei îi schimbă obiceiurile. Dormea pe lângă ea, o urma peste tot, se aşeza într-un fotoliu apropiat  şi aştepta ca ea să termine joaca, să iasă dintre rândurile de scaune şi să meargă în vreunul din ateliere, unde oamenii gustau ceva delicios. Ana era pisicuţa tăcută a lui Boanţă, prietena lui  catifelată, de care se lipea drăgăstos. Ana făcea giumbuşlucuri. Ana făcea vrăji doar de el ştiute. Muta ghemotoace de hârtie cu vârful degetului dirijându-le prin aer, ca el să aibă după ce sări şi alega. Îndoia linguriţe cu privirea, avansa limbile ceasului şoptindu-le să o ia la vale, sau la deal. Atunci când simţea enervarea din glasul lui  Chiose, îl imita,  se strâmba la tabloul de deasupra scaunului directorial şi rama se înclina la dreapta, sau la stânga. Când directorul ieşea din birou, Ana se aburca în jilţul şefului,  se înălţa pe picioruşe găsind un echilibru precar din pricina tapiţeriei moi şi  îndrepta tabloul.

- Bună fată avem noi, rostea sentenţios Chiose.

- Pupic ! cerea Ana.

- Bomboană vrei ?

- Ciocolată ?

- N-am. Drajeuri cu lămîie.

- Nţ. Pupic destul.

Când vreo cabinieră pierdea ceva, Ana punea două chibrite în cruce, sau două creioane, sau două andrele, cum o învăţase Toda. Şopocăia cuvinte stranii şi cabiniera găsea repede obiectul rătăcit. Când Valeria, o actriţă mereu indrăgostită,  nu  învăţa bine rolul, Ana se posta în culise, departe şi din spatele celor înghesuiţi între intrările în scenă, îşi şoptea replicile sieşi. Nici Boanţă nu le desluşea bine, dar la rampă Valeria, nedumerită şi uşurată,  îşi regăsea subit memoria iar Buţi, sufleurul isterizat, se calma. Chiose, întotdeauna prezent la spectacole, îşi răcorea transpiraţia ivită din angoasă şi dădea cu o pălărie imaginară de pământ.

- Ce mama dracului ţi s-a mai întâmplat, Valerio ? întreba la pauză Chiose, enervat,.

- Un blanc de mémoire, tout simplement, cheri, răspundea actriţa nonşalantă. Ai văzut cum am dres-o, ţi-a plăcut ?

- Daaa, ai dres-o pe barba noastră de idioţi răbdători, drăcia drăciei şi mama ei de drăcie ! Mănâncă ceva că ai să îţi distrugi cu totul materia cenuşie de atâtea regimuri. La spectacolul viitor joacă Popeasca. Nu protesta, am zis ! Drăcia drrraaa-cului de piesă şi de regimuri de slăbit şi de prosteală ! Twiggy, asta vrei să ajungi ? Un schelet acoperit de piele flască ?

Valeria nu răspundea. Fusese câţiva ani amanta lui en titre şi ştia cum să îl ia. Popeasca nu o va înlocui decât dacă face gripă cu 40 de grade febră. Si nici atunci, cât timp Toda e pe aproape.

În culise Ana, la pândă, se pregătea de actul al doilea. Cunoştea textul pe de rost şi chiar dacă nu înţelegea cuvintele, trăia sentimentele, simţea luminile sufletelor, ura, iubirea, teama, gelozia. Teatrul le închidea ca într-o casetă, hrănea cu energie şi vise spectatorii, care la rândul lor returnau energia prin admiraţia şi aplauzele lor entuziasmate. Toate acestea îi aparţineau doar teatrului, iar Ana, de cum ieşea de acolo, de cum ajungea acasă sau alături, la Mateeşti, intra în altă lume. Toda o iubea, desigur, Mateeştii la fel, dar nimic nu era atât de intens şi de magic ca în teatru. Doar acolo mintea ei putea muta munţii de carton.

Toda blândă, ascultătoare şi tăcută, ştergea pereţii. Avea părul de un blond nordic foarte deschis, şi sprâncenele arcuite perfect, ceva mai închise la culoare. Zâmbea mereu, chiar şi când părea absentă. Ana îi semăna ca o copie creionată mai apăsat. Ochii verzi ai Todei băteau în  turcoaz la Ana, sprâncenele lin arcuite ale Todei, se frângeau ca aripile de vultur la Ana. Mama avea un chip deschis, surâzător, fiica era adesea foarte încruntată. Cei din teatru o întrebau  cine o supărase. Nimeni. Era doar concentrată în tot ce făcea, chiar şi când urca şi cobora scări şi scăriţe.

Toda se ferea de atingeri. Freca uşi şi podele, ştergea prafuri şi spăla oglinzi, dar nu atingea umărul nimănui, nici măcar  din întâmplare şi nici nu se sprijinea prietenos de câte cineva. Punea mâinile pe frunţi la nevoie, dar altfel evita apropierile. Ana în schimb se lipea de oameni ca viţa sălbatecă de zidul casei. Chiose, un venerabil actor care mai păstra frumuseţea tinereţii în trăsăturile îmbătrânite, fusese prima ei victimă declarată. Ana avea spre trei ani. Directorul convocase o reuniune cu regizorul, cu scenograful, costumiera-şefă şi alţi câţiva din producţia unei noi piese. Discuţia era importantă, trebuiau să ia decizii, să avanseze cu spectacolul. Se sfătuiau, îşi dădeau cu părea, dar în aer plutea o stare de nervozitate provocată de director, care încerca să se lase de fumat. Era nevoit. Tensiunea, doctorul… Mizerii ! Mizeriile vârstei, mormăia el supărat. În ciuda stării sale de iritare, şedinţa se desfăşura bine, deoarece Chiose  era un gentelmen, politicos şi cu reverenţă, când nu îl scoteau din sărite capriciile unor vedete. În atmosfera aceea de dezbateri, Ana intră în încăpere neobservată. Se strecură sub biroul monumental şi ieşi la suprafaţă, chiar între genunchii lui Chiose. Directorul rămase interzis ca şi ceilalţi de altfel. Fetiţa ridică mânuţele în sus ca să fie luată în braţe. Chiase o ridică vrând-nevrând, pentru ca micuţa să nu se lovească cu fruntea de muchia mobilei. Ana  se cuibări imediat în braţele lui. Se lipi de haina maro din  velur, atrasă de tuşeul catifelat. O mângâie cu plăcere, ca pe o pisică. Adunarea încremenise. Ana puse o palmă călduţă pe obrazul lui Chiose şi spuse : Nani. Papi nu pumează. Actorul  îi privi pe ceilalţi dezarmat. Ana adormise deja în braţele lui şi el trecu de la nervi la o încântătoare stare de relaxare.

La patru ani jumate Ana văzu şi revăzu  o piesă din care învăţă toate rolurile. Le declama încontinuu, imitând toate vocile, cu nuanţe în glas şi mimică în gesturi. Spre sfârşitul stagiunii, decise că ea era Ifigenia, eroina, şi că nimeni nu mai trebuia să o cheme altfel. Îi corecta sever pe cei care o strigau pe numele de botez. Eu sunt Ifigenia, afirma ea cu emfază. Dacă o cineva râdea şi îi spunea Fifi, îl privea dispreţuitor.

Totuşi, după piesa aceea, Ana dispăru şi în locul ei apăru hotărât şi definitiv Ifigenia. Tuturor li se părea că numele i se potriveşte mult mai bine. Nimeni nu o mai numea altfel. Mateeştii se conformară amuzaţi pretenţiilor fetiţei. Nu te puteai împotrivi. Şi apoi de ce ? Era o dulceaţă de copil care recita ore întregi monologuri pe toate vocile, uimindu-i cu talentul ei de imitatoare.

- Pe mine mă chiamă Ifigenia. Fac vrăji şi îi pedepsesc pe cei răi. Dar pe tine cum te chiamă? Ce faci ? îl întrebă ea într-o zi pe un inspector de la pompieri sosit inopinat.

Omul râse amuzat şi îi răspunse în dodii.

- Pe mine mă chiamă tovarăşul Nelu Mărăcine şi fac inspecţii. Dau amenzi. Ştii ce sunt alea ? întrebă el frecând bacnote invizibile între degete.

Ana nu ştia ce însemnă inspector şi amenzi, dar  vocea, tonul şi mirosul costumului maroniu deschis, ca un caca,  nu îi plăcură. Se îndepărtă, se ascunse după o draperie de pluş şi îl urmări foarte încruntată pe Nelu Mărăcine. Casiera cu un ochi la spate auzise conversaţia şi sunase deja la birouri. În foaierul pustiu la acea oră, apăru o plasatoase grăbită să îl conducă pe inspector unde o dori să meargă. Înspectorul se îndreptă spre ea, dar după doi paşi se îndoi din mijloc icnind. O durere ascuţită îi perforă şalele. La al doilea pas scoase un strigăt şi întinse mâna căutând un sprijin. Era însă în mijlocul foaierului şi mâna tatona în gol. Plasatoare îi sări în ajutor, îl sprijini şi strigă după un scaun. Inspectorul transpira de durere. Casiera ieşi din caserie şi îi oferi scaunul ei. Omul ceru un taxi şi cu mari eforturi, ajutat, se târî până la trotuar. Ifigenia ieşi de după draperii şi împinse scaunul casierei la loc, în minuscula cuşcă.

- Mulţumesc draga mea, spuse Min’dora. Mulţumesc pentru tot şi pentru noi toţi. Eşti formidabilă !

- Îhâ.

- Nu ai vrut să îl ajuţi ? Puteai. Nu l-ar mai fi durut.

- Mirosea urât. Ce sunt alea amenzi ?

- Doamne Dumnezeule, Ifigenia, fetiţo. Care ţi-o fi soarta ? N-aş vrea să fiu vreodată în locul celui care te va supăra.

Min’Dora era credibilă deorece Ifigenia o lecuise de migrenă de faţă cu martori. Minodora suferea de migrene atroce. Când o apucau, un pumn de Algocalmine nu o puteau ajuta. Toda îi uşura durerea, dar nici Toda nu reuşea să i-o alunge de tot. Min’dora trebuia să zacă în întuneric, cu o compresă rece pe frunte, în linişte şi răcoare. După câteva ore, sau o noapte întreagă, sau uneori două zile,  ceva se limpezea în capul ei şi durerea dispărea.

În ziua aceea cu cerul jos şi greu, Chiose o trimise pe Toda la Municipal cu un pachet. Min’Dora îşi sprijinea ceafa de spătarul pluşat al canapelei albastre din foyer şi se tânguia încetişor. Luminiţa, plasatoarea,  îi schimba compresa înmuind-o într-un castronel cu apă şi bucâţele de ghiaţă.

Ifigenia se propti în dreptul Min’dorei.

- O doare tare de tot capul, îi spuse Luminiţa.

- Ştiu.

- Hai, pune degetele pe fruntea ei. Rău nu poate să îi facă. Maică-ta ştie să o ajute, da’ nu-i aci. Hai, încearcă ! Ce iese dintr-o doftoroaie, tot aia ştie să facă. Păi nu ?

Ifigenia schiţă o mutră dispreţuitoare. Boanţă sări pe canapea, în stânga Min’dorei. Privea atent chipul Ifigeniei. Coada îi era nemişcată, ochii gălbui larg deschişi. Fetiţa băga bărbia în piept şi bolborosi ceva răşchirând degetele de la mâna stângă. ,,Cu stânga, Ana, cu stânga că e dinspre partea inimii” o învăţase Toda să frece plecatele şi să alunge greaţa şi ameţeala. Plasatoarea bâigui mai târziu că Ifigenia recitase ceva dintr-o piesă de Şexpir.

- Şi Min’dora a adormit imediat. Chiar a sforăit un pic.

- Şi Ifigenia ?

- L-a lăsat pe Boanţă lângă doamna casieră şi a plecat.

- Cum a plecat ?

- Aşa cum se pleacă.  A luat-o spre sală şi a urcat scările. Pe urmă s-a dus la vale, a urcat pe scenă şi a dispărut după cortină. A întrebat-o Mareşalul ce facem cu Min’dora, că nu poate dormi în foaier, că vin spectatorii la matineul de la trei. Da Ifigenia a răspuns că Boanţă are grijă.

- Şi a avut ?

- Nu ştiu, că eu am plecat la treburi şi se topise şi ghiaţa. Dar Mareşalul a spus că Min’dora s-a trezit fără dureri şi a mângîiat motanul care s-a lăsat, nu a mai fugit.

Casiera cu un ochi la spate, scăpată de migrenă, i-a mulţumit Todei a doua zi.

- Fata ta te întrece. N-am mai trăit aşa ceva. Sunteţi amândouă dăruite de Dumnezeu. Să aveţi parte de noroc, dragelor.

Toda şi-a întrebat fata ce  a făcut.

- Nimic. Fluturii au ieşit din degete. I-am lăsat în capu’ lu’ Min’dora şi Boanţă i-a păzit şi pe urmă s-a întors la mine cu ei. Îi am aici. Simţi ?

Întâmplarea cu inspectorul trecu din cabină în cabină ca fulgerul. Seara, după ce o sărută şi ridică bariera de lemn a patului,  Toda îi spuse ficei sale:

- Să nu mai faci ce ai făcut azi. Nu e bine. Fereşte-te, eşti prea puternică. Răul se poate întoarce spre tine.

- Fluturii au ieşit singuri, mamă. Prin ochi. Am ţinut pumnii închişi, cum mi-ai spus.

- Doamne, Doamne Ifigenia ! Ai mare grijă. Nu te juca cu fluturii ăştia. Nu-i mai asmuţi pe şalele prăpădiţilor, fata mea.

Ifigenia se obişnuise să imite orice voce. Vorbea în dialoguri învăţate din piese. Răspundea întrebărilor cu replicile, dar mai ales cu vocile pe care le auzise pe scenă. Putea fi orice eroină, Chiriţa, Desdemona, toate cele trei surori Boga ale lui Lovinescu. Asemănarea era uluitoare. Era contele de Monte Cristo jucat de Atanasiu, era Athos după cum putea fi Monsieur Jourdain, cu graseiajul lui Mirodan. Când nu era toate aceste personaje, rămânea Ifigenia cea veselă sau gravă.

Ifigenia de patru ani jumate avea o preferinţă pentru Shakespeare, pentru Merlin şi zânele lacului, pentru menestreli şi filtre de amor. Când maică-sa spăla foaierul, Ifigenia, în pantalonaşi de trening roz-spălăcit şi târlici de balet,  avansa majestuos în urma mamei şi declama : “Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi !  Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor voastre ! Mânia mea vă va nimici !” Putea fi hilar, dar nu râdea nimeni. Pe fetele de la bilete le trecea fiorul. Credeau în puterea gâgâlicei de a pedepsi răii.

Prima care observă că iese fum de sub acoperişul  Mateeştilor fu doamna Sartys de visavi. Era ora cinci şi nu se vedea nici o mişcare. De obicei Lidia Mateescu ieşea cu tava de cafele în grădină şi familia se aduna în jurul măsuţei de piatră. Fumul era gros şi tot mai abundent. Madam Sartys se îngrijoră de-a binelea şi o trimise pe fata ei să vadă ce se petrece, în timp ce ea sună la uşa de la intrare. Uşa nu se deschise încă când o auzi pe Iulia care venea în fugă din fundul curţii urlând de spaimă  - Arde, Arde ! Chemaţi pompierii!

Strigătul pătrunse în dormitorul părinţilor cărora fumul le gâdila nările de câteva minute şi le alerta somnul. Lidia îl scoase pe Emil în curtea din faţă, Petru se repezi în camera bătrânelor, le zori spre ieşire,  desculţe, aiurite şi înspăimântate. Maşina pompierilor sosea zgomotoasă.  Smaranda reveni în fugă din vecini, îngrozită de zvonul incendiului. O trimiseră imediat la şcoală după fraţii ei mai mari. Pompierii întinseră furtunele prin curte spre dosul casei, dar bucătăria, construcţie adaugată ulterior, se transformase deja în scrum. Nu mai rămăseseră decât cioburi de ţigle afumate căzute peste bârnele de lemn ale tavanului care striviseră mobile şi pardoseală. Pompierii închiseră gazul de la un robinet central. Pericolul de explozie fu îndepărtat.

Când mărise casa, construind în spate, cu decenii înainte ca primăria să le ia mai tot terenul cu livadă şi curte de zarzavat,  Basil Mateescu, tatăl lui Păun şi al lui Ion, apelase la un arhitect care proiectase nu doar bucătăria, dar şi o cămară spaţioasă, cu rafturi pe trei pereţi şi  răcitor cu ghiaţă. Între casa zidită iniţial şi noua adăugire de după Primul Război, arhitectul desenase un oficiu spaţios, cu un perete de dulapuri pentru veselă şi lenjerie de casă, şi o a doua baie pe cealaltă latură, dublată de o spălătorie de rufe şi o debara pentru mături şi perii.  Încendiul nu ajunsese la ele, dar toate erau pline de fum şi murdare de funingine lipicioasă.

Din fericire, uşa dintre oficiu şi partea din faţă a casei fusese închisă. Ea se deschidea spre holul cel mare în care dădeau dormitoarele, biroul, salonul şi sufrageria, toate cu ferestrele spre faţadă sau pe laturi. Se murdărise parchetul în dreptul uşii,  pătrunse ceva fum prin camere, dar nu erau pagube mari. Îi aşteptau zile multe de curăţenie şi de zugrăveală. Trebuia refăcută bucătăria când se va putea, când vor fi bani.

Aleluia, şi-au zis Mateeştii, am scăpat cu viaţă, asta să fie paguba !  Dar cum de s-a întâmplat ?

De abia când s-a întors de la teatru, aproape de miezul nopţii,  Toda a aflat de incendiu. Pe masa din bucătărie o aştepta o tavă cu mâncare de la prânzul  Mateeştilor. Ifigenia o lăsase acolo ca în toate duminicile. Dar Ifigenia nu era nicăieri.

Încredibila veste a lovit ca trăsnetul. Nimeni nu putea crede că Ana-Ifigenia nu mai este. Toda nu mai putea vorbi de atâta plâns. Era răguşită. Mateeştii erau prăbuşiţi de durere. În fiecare duminică Ifigenia repeta aceeaşi frază : “Sărut-mâna pentru masă. Duc eu gunoiul, pe urmă mă duc la mama la teatru.” Ei nu ştiau că de câteva duminici Ifigenia nu se mai ducea la teatru. Toda o găsea dormind. A doua zi spunea că se jucase cu copiii de pe stradă, ceea ce şi făcea după  experimentele cu ceară. Nu ştiau că artificiile din Herăstrău, văzute pentru prima dată anul trecut în august, o fascinaseră. Vorbise cu încântare despre ele la teatru şi cineva  îi povestise despre focul Bengal, la care  fetiţa se gândise multe seri la rând. Era convinsă că poate reuşi să îl reproducă într-un capac de metal de la borcanul de miere. Pompierii le spuseseră că o bârnă se prăvălise peste ea din tavanul aprins şi că o omorâse pe loc, înainte să fi putut ajunge la uşă.

Cei din teatru au plâns mult şi au fost deprimaţi şi au băut de durere şi au plâns din nou, de câte ori cineva repeta replicile de pomină ale Ifigeniei. Toţi descopereau în ele un alt sens, mai profund, mai miezos.

Show must go on. Teatrul a avut grijă de Toda.  Teatrul şi-a suflecat mânecile. Trebuia salvată Toda. Povestea ei făcu înconjurul lumii lor restrânse şi a celorlalte teatre din Bucureşti. Ajunse repede la urechi de mai sus. Întâmplător urechi impresionabile. Toda primi o garsonieră la Lizeanu, într-un bloc care se construia din primăvară.  O mutară maşiniştii şi băieţii de la decoruri într-o zi de relache. Sindicatul o  trimise la o şcoală serală, să îşi termine măcar opt clase. Era încă aşa de tânără, nici douzeci şi cinci de ani. Un electrician o ajută la aritmetică, un actor tânăr la franceză. Se îndrăgosti un pic de amândoi, dar se  căsători cu electricianul. Termină clasa a opta şi făcu un schimb de locuinţă. Cu soţul ei, băiat cumsecade, se mută într-un apartament-chichineaţă din Floreasca. Două camere cu un balcon-minciună, doar parapet de fier forjat în dreptul unei uşi duble, ca de terasă.

Din când în când Toda pleca pe jos de la teatru şi trecea pe la vechea adresă. Sufletul Ifigniei era în vila Mateeştilor. Toda îl simţea în jurul casei, în grădina lor, peste tot.

Viaţa mergea înainte. Năzuinţele modeste ale Todei se impliniră. Ajunse plasatoare, purta taior bleumarin, întindea programul spectatorilor. Chiose o trimise la liceul fără frecvenţă. Cuminte şi silitoare, Toda îl termină cu bine, cu puţin timp înainte de pensia bătrânului. Noul director o urmări un timp cu inters şi într-o zi îi spuse :

- Teodora, cu câte cunoşti dumneata despre teatrul nostru şi despre oamenii lui, ai putea fi director.

Todora râse amuzată.

- Nu mi-ar trebuie aşa o bătaie de cap.

- Dar ai putea deveni secretara mea. M-ai ajuta foarte mult.

- Nu ştiu să bat la maşină.

- Totul se învaţă. Există o şcoală de secretare, vrei să mă interesez ?

Bătrânele prietene, cuscre şi soacre deopotrivă, se stinseseră. Băieţii cei mari erau la casele lor. Smaranda plecase la post, taman la Zlatna. Doar Emil, mezinul, student acum, mai locuia încă în vilă cu părinţii. Casa Mateeştilor fusese renovată şi madam Sartys îi povestise odată Todei că într-un final, reconstruiseră şi bucătăria. Nu adăugase, din delicateţe, că era şi mai mare şi mai frumoasă decât cea veche.

Pentru Mateeşti timpurile se schimbau în rău. Pe casa lor pusese ochii un ştab din cei noi, de la sectorul de Partid. O voia neapărat. Ştabul locuia mai spre periferie, pe o stradă cu nume de ţigări americane, unde trotuarele aveau gropi noroioase şi unde se mai arunca gunoiul în drum. Vila Mateeştilor era situată într-un vechi cartier central, cumsecade, acolo unde oameni gospodari plantaseră castani şi tei, duzi şi stejari. Era linişte, din curţi nu se auzeau nici tarafuri şi nici urlete de meciuri transmise din radiouri cu sonorul la maxim. Acolo locuiau domnii. Politrucul credea că având casa Mateeştilor descinşi din vechime, va deveni unul dintre ei. Vilă liniştită la doi paşi de cinema Aro ! Ce pleaşcă pentru unul promovat de jos, reprezentant tuciuriu al celor vorbiţi mereu de rău.  Unde mai găseşti aşa ceva ? “V-o cumpăr la orice preţ îmi cereţi. Ce să faceţi voi singuri în ea, spunea trepăduşul de la Sector vorbind cu Mateeştii la pertu, ca şi cum i-ar fi cunoscut de când lumea. Auzi dom’le, o aduc pe fii-ta la Bucureşti. Într-o secundă are negaţia ! Îi dau şi ei un apartament. Acum că băieţii sunt la casele lor, ce vă mai trebuie bătaie de cap, curte, cheltuieli, acoperiş de reparat ? Îhî ? Vă dau un patru camere doar pentru voi doi, unde vreţi în Bucureşti. Confort sporit, vedere, două băi, două lifturi. “

Mateieştii voiau să trăiască în casa lor, să o lase Smarandei, dar pe Smaranda cineva de la primărie o obligase să îşi facă  buletinul de Zlatna. Altcineva începuse să îi sâcâie pe ei la slujbe, să le caute nod în papură. Corespondenţa cu cei câţiva prieteni sau rude stabilite în străinătate, devenise dintr-o dată motiv de convocări la Securitate. Au rezistat, au sperat. Smaranda s-ar fi putut căsători cu un bucureştean, să revină acasă,  dar cum să îl întâlneşti la Zlatna ? Fata lor era profesoară de istorie acolo, în oraşul cel mai poluat din ţară. Trebuia să plece, era o chestiune de sănătate. Avuseseră deja o rudă omorâtă la Aiud în anii cinzeci. Se repeta povestea ?

Într-o seară îl găsiră pe Zoro, câinele lor negru şi duios, sufletul lui George, zâcând pe treptele de la intrare, cu spume albe în bot şi limba umflată. Era un Tera Nova inteligent şi blând, iubitor de copii. Au alergat la Ilioara. Un doctor veterinar, hârşit de viaţă, le spuse că animalul fusese otrăvit.  “Am mai văzut. Nu cu mâncare. Probabil injectat. Sau cu un spray. Se modernizează şi ei. Cineva vă doreşte răul. “

- Ajunge, pentru Dumnezeu, ajunge ! strigă George Mateescu taman în clipa în care Toda trecea prin dreptul casei lor. Emil, studentul, hohotea pe banca de lângă măsuţa de piatră. Lidia îi intinse un pahar înalt, plin cu apă rece, ca să se liniştească, dar Emil îl aşeză pe măsuţa şi o luă pe Iulia cea mică în braţe. ,,Zoro te iubea aşa de tare, spuse Emil şi izbucni din nou în plâns”.  Madam Sartys şi Iulia cea mare traversară strada în fugă. Toda pătrunse în curte. Tăceau toţi, amărâţi.

- L-am…l-am lăsat acolo pe Zoro spunea Lidia. Ce puteam face ? Nu au reuşit să îl scape.

Pe vis à vis trecu încet o maşină neagră. Încetini. De la volan, politrucul privea scena cu atenţie. Ridică din umeri, clătină din cap mimând deznădejdea proştilor şi acceleră cu bărbia ridicată, de abia desprinsă din straturile de guşi dizgraţioase.

Din spatele vilei Mateeştilor izbucni o flamă albă, ca o sperietură în vis. Nu o văzu nimeni. Doar Toda o simţi.  Un abur auriu îi învălui. Aerul era colorat, ca privit printr-un ciob galben, dar tristeţea îi împiedica să îl ia în seamă. Un miros uşor de fum se răspândi în jur. Toda îl recunoscu ca întotdeuna. Îşi amintea de vocea Ifigenie : “Feriţi-vă să îmi stârniţi furia ! Vai vouă, cei ce păcătuiţi !  Am să vă blestem şi fulgerul se va abate asupra caselor voastre ! Mânia mea vă va nimici !”

Cerul era senin, limpede, fără nori. Maşina neagră opri în faţa casei spoită cu var albăstrui, căzută într-o rână, înfundată în pământ ca un bordei. Politrucul, transpirat şi gâfâit se extrase cu greu şi intră aplecat din umeri pe uşa vopsită în indigo. Coborâ  două trepte, aruncă scurta de piele într-un fotoliu, se trânti  într-altul şi urlă spre bucătărie. Molfăind un cârnat uscat, nevasta îi aduse sticla de bere decapsulată şi lătăreaţă, greoaie, bufni în celălalt fotoliu, sugând din altă bere golită pe jumate.  Avea mâna unsuroasă, capotul plin de pete. Gâlgâi cu poftă şi râgâi. Voia noutăţi. Ei, ce reuşise ? Cum au reacţionat babalâcii ? Vor avea sau nu vila ?

- Pe cine ai mai bătut tu azi, băiatul lu’ tata ? îl întrebă grăsanul pe un copil de vreo doişpe ani, umflat şi viclean, care îi semăna în toate cele.

Venită de nicăieri, lumina clară şi galbenă intră prin perdelele rugoase din plastic dantelat. Politrucul, fiul care îi semăna atât de bine şi nevasta unsuroasă, infestaţi de rele şi de otrăvurile pizmelor, vorbeau cu deliciu despre vila care va fi a lor. Sugeau berea rece, râgâiau, hohoteau hidos amuzaţi de propriile parşivenii.

Deasupra străzii mizere albastrul era limpede, fără nici un nor de ploaie. În aerul nemişcat unduiau miesme grele.  Curtea strâmtă a politrucului, plină de gunoaie dospite, strâmba nasul şi scârbea privirea.

Din niciunde, fulgerul trăsni acoperişul şi bordeiul se aprinse ca un rug. Gudroanele de pe casă,   ţinute din loc în loc de cărămizi, se contorsionară, iar scândurile de sub ele şi bârnele de sub scânduri se aprinseră ca vreascurile şi se prăvăliră peste cei dinăuntru dintr-o dată, ca o lavă imensă, grea, de sub care nimeni nu scapă. Ca  şi cum cineva repeta o lecţie învăţată demult.

În curtea Mateeştilor începu să plouă din senin. Stropi calzi le scăldau feţele. Apa din  paharul plin  dispăruse, dată peste cap de un  însetat nevăzut. Un fum venit de nicăieri, amestecat cu o boare dulceagă, suavă, îi învălui. Toda îl recunoscu. Tuberoze. Privi paharul care fusese plin.

- Acum a plecat. A plecat de tot. S-a dus. V-a cerut iertare.

- Cine a plecat, Toda dragă ?  întrebă Lidia mirată.

- Ifigenia. Locuia în casa voastră. În bucătărie. Acum a plecat. Nu o să mai apară. Nu veţi mai fi chinuiţi de oameni răi. A avut ea grijă. Îi era tare greu pe suflet că a pierit în focul casei voastre, dintr-o prostie, şi v-a pricinuit durere şi îndoială. Acum puteţi să o iertaţi. Ifigenia e împăcată.

Doamna Sartis se închină.

-De unde ştii ? o întrebă Iulia cea mică.

- După semne. Erau clare.

- Ce semne ? intrebă Lidia infiorată.

Toda ridică din umăr.

- Semne clare. Le vezi dacă vrei, le simţi. Eu le văd de mică. Şi dacă aş încerca să nu le văd, nu aş putea. Aşa că mă duc şi eu. Nu mai are rost să mai revin. Ifigenia a plecat definitiv. Pe aici nu o voi mai afla. Nu rămăsese decât ca să vă ceară iertare. Acum casa e ferită de rele. Şi voi la fel. Smaranda o să se întoarcă în curând şi o să aducă alt câine. Unul foarte frumos şi bun. La fel ca Zoro. Râmâneţi cu bine.

.

Counter instalat la 15 iulie 2022