Julia Kakucs. FOAIE
.
.
.
Vara mă ţine într-o îmbrăţişare fierbinte. Cel puţin pot spune că, dacă nu mă duc eu în Sahara, vine Sahara la mine …
Mai am două săptămâni de şcoală până la sosirea vacanţei. Lumea stă deschisă în faţa mea şi tocmai aceasta este problema mea.
În timpuri nu prea îndepărtate, alegerea era uşoară. Mă urcam pe bicicletă şi mergeam la Şag sau la ştrandul din Pădurea Verde. Cele trei luni de pauză şcolară, pe vremurile mele timişorene, erau împărţite între trei săptămâni la munte, trei săptămâni la Marea Neagră şi, în rest, mă aşteptau, cu undele lor răcoroase, Timişul şi Bega. Umbra nucului din curte şi a viţei-de-vie de pe terasă îmi ofereau lăcaşuri răcoroase, în ciuda caniculei, ce lua în stăpânire oraşul, pe tot parcursul lunilor iulie și august.
Astăzi, drumurile de pe malul râului Bega te duc până peste graniţă, pe atunci, însă, podul Modoş era bariera la care mă opream. Calea Şagului, umbrită de duzi, cu fructe zemoase, mă atrăgea mai mult. Îmi întâlneam deseori prietenii, pe malul nisipos al Timişului, dar, de multe ori, porneam deja în zorii zilei, cu tatăl meu, un biciclist pasionat, care reuşise, şi la 91 de ani, să traverseze pe roşu – cu o repeziciune ce a trezit atât spaima, cât şi admiraţia farmacistei de la colţul învecinat – încrucişări de străzi periculoase. Avea o mare vechime în cariera lui de biciclist. Cred că nu aş fi realizat niciodată ce însemna, în anii ‘50, să posezi un vehicul, dacă nu aş fi dat de o fotografie interesantă în albumul familiei. Bunicul meu deţinuse cândva, pe la începutul secolului al XX-lea – pe timpul în care mina de cărbuni din Eibenthal / Baia Nouă era sub conducerea lui, un automobil Rover. Probabil avusese un carnet de conducere, nu ştiu precis, dar cum altfel ar fi putut să conducă!
Tatăl meu deţinea, însă, în anul 1948, doar o bicicletă sau … altfel zis, şi mult mai corect formulat, era mândrul posesor al unei biciclete. Dovada se ascunde într-un album cu coperte de piele cenuşie, o mică fotografie în alb şi negru … culorile timpului … În septembrie 1944, tatăl meu era încă în tabăra de muncă din Lucareţ, patru ani mai târziu era posesorul unei biciclete. În mod evident, o îmbunătăţire faţă de ultimii şase ani … Sportiv, tânăr, mi-l imaginez străbătând străzile oraşului, pe care-l cunoştea ca şi interiorul buzunarului său, nu prea plin în acei ani … Tot răsfoind prin pagini pe care fotografiile zimţate strălucesc lipite de o mâna grijulie, ce a încercat să-şi salveze amintirile, dau mereu de spaţii albe, de pete de lipici, uscate de vreme şi de lipsa memoriei.
Albumele nu le-am putut lua cu noi, la plecarea din ţară. În anul 1985, lăsai nu doar bunurile materiale în urma ta. Fotografiile şi cuvântul scris cu mâna sau bătut la maşină erau, şi ele, prizoniere ale unor regulamente greu de înţeles.
Multe s-au schimbat însă, aşa că acum întorc o pagină după alta, încercând să retrăiesc o viaţă, care nu a fost niciodată a mea şi care, totuşi, şi-a lăsat amprentele în felul meu de a fi. O mică aripă de hârtie flutură, ridicându-se în vâltoarea creată de mişcarea degetelor mele. Aterizează, lin, pe canapeaua pe care m-am aşezat, dăruindu-mă trecutului. O iau în mână şi citesc: Foaie de circulaţie pentru bicicletă… Simt cum curiozitatea mă acaparează. Ce vremuri! Cui i-ar mai trece astăzi prin minte să distribuie astfel de permise? Mă concentrez asupra conţinutului: Foaie de circulaţie pentru bicicletă eliberată la 17 iunie 1954 pe baza legii din 21 iunie 1952. A folosit tatăl meu bicicleta doi ani, fără să aibă o foaie, o aprobare, pentru ea? Îl văd capabil de aşa ceva. A descoperit mereu suprarealismul în timp oportun. Posibil ar fi, însă, ca valabilitatea foilor de circulaţie să fi fost limitată la doi ani. Poate voi reuşi odată să găsesc răspuns şi la această întrebare.
Recitesc cuvintele bătute la maşina de scris şi mi se dezvăluie încă o curiozitate a sorţii. Bicicleta avea marca „N.S.U. Opel“, fiind fabricată în oraşul Rüsselsheim, în care mă aflu acum, localitatea unde Adam Opel şi-a deschis fabrica de maşini de cusut. Tot aici a fabricat apoi – înainte de a fabrica automobile - biciclete. Vehicule mici şi mari, toate având drept scop libertatea de mişcare, ce a fost mereu îngrădită de reglementări administrative şi politice. Nu este aceasta soarta noţiunii de libertate în orice domeniu? Chiar şi a libertăţii gândului? „Die Gedanken sind frei“ ne spune un cântec popular din secolul al XVIII-lea … Textul a fost scris pe manifestele răspândite în sudul Germaniei în anul 1780, melodia, compusă între anii 1810 şi 1820. fiind tipărită la Bern, în 1820. Devenind un imn al tuturor revoltelor, al tuturor acelora care tânjesc după aripile ce le-ar putea face zborul înalt, a fost şi este, şi în prezent, interpretată de mari artişti ai scenei. Să-l ascultăm pe Leonard Cohen interpretându-l în germană şi engleză …
https://www.youtube.com/watch?v=5cdYH5aa_B4
*
Tags: Leonard Cohen, permis bicicleta, Timisoara