Pressbook DP

Revista Jertfa, editată de Partidul pentru Cinstirea Eroilor Revoluţiei şi Salvare Naţională (!), un ghiveci de creaţii literare de-ale lui Dan Predescu (cu semnătură sau pseudonim), relatări ale unor participanţi la Revoluţie şi, mai ales, opinii ferme. Partidul se compunea din preşedintele Ioan Antonescu, iar organul său de presă, din acelaşi  D.P., creator al formatului şi realizator în exclusivitate al primelor 2 numere. Grafica titlului  îi aparţine lui Dan Ioaniţescu. De notat: în primul număr semna şi regretatul dramaturg Iosif Naghiu. Primul număr a apărut, în 8 pagini A3, pe hârtie de ziar, la 20 mai 1990, ziua primelor alegeri libere. Periodicitate: când dădea Dumnezeu (de-a lungul celor vreo 6 ani de existenţă, cred că au apărut cam 15 numere). Oricât ar părea de incredibil, a fost, până la un punct, o întreprindere rentabilă: din cele 50.000 de exemplare ale numărului 1, s-au vândut 38.000!

Curios, deşi editura Speranţa, jumulita aripă literară a partidului de care vă spuneam, a făcut depozitul legal la Biblioteca Naţională a României, sub nr. ISSN 1220-9937 şi cota PIII 2609, revista nu poate fi nici văzută la sala de lectură şi nici descoperită în catalogul online al BNR. La fel ca şi toate publicaţiile româneşti din perioada 1990-1993, după cum mi-a explicat o salariată a Serviciului ISBN/ISSN, atunci când am întrebat. Aşa că, dac-aveţi vreo poftă de JERTFA, chestie de care mă îndoiesc sincer, o puteţi obţine, în format digital, dându-mi un mail (pretheka2@gmail.com).

Dacă aveţi poftă să le vedeţi şi pe celelalte, mai împuşcaţi-l o dată pe Ceauşescu. Ultima soluţie - înc-o rezoluţie.

Actualitatea imobiliară am făcut-o, ca autor al proiectului (formatului), la comanda unei agenţii imobiliare.

Şi anume, am făcut-o  împreună cu ing. Cornel Popa, în ceea ce priveşte realizarea efectivă. Tehnoredactarea propriu-zisă îi aparţinea lui.

Ceea ce vedeţi aici e o poză a copertei unicului exemplar pe care-l mai am, aşa hărtănit cum e.

Actualitatea imobiliară avea 20 de pagini A3, dintre care, 8 în policromie, pe hârtie lucioasă. Tirajul primului număr a fost de 1.000 de exemplare. Ea a constituit prima ocazie serioasă oferită subsemnatului de a afla ce-i ăla dreptul de autor. Nu de alta, dar am făcut-o semnând prosteşte un contract aiurea, cu încredere în nişte promisiuni care, desigur, nu erau scrise nicăieri. Aşa că m-am ales cu ce scria  în contract (aproximativ praful de pe tobă). Plus gloria, desigur.

Cine-o face ca mine - ca mine să păţească.

Post scriptum, septembrie 2012: iar cine-o face ca patronul ţepar…

( vezi http://www.adevarul.ro/financiar/media/Cine_este_Bogdan_Popovici-patronul_de_presa-care_merge_la_inchisoare_alaturi_de_Nastase_0_723527806.html )

Curat corupţie, Înalt Preasfinţia Voastră! Privirea nr. 119 (29 aprilie 1998), pag. 48

Vasile Grigore şi “calmul valorilor”Privirea nr. 119 (29 aprilie 1998), pag. 51

ADEVĂRUL fluid. PRIVIREA nr. 120 (6 mai 1998), pag. 48

*

FĂCĂTORII DE REGI AI VIEŢII LITERARE

Dacă, până în 1989, în lipsa altor modalităţi de a nu crăpa de plictiseală oferite publicului, un tiraj de zeci de mii de exemplare se dovedea insuficient, iar faima unui roman era făcută, adesea, de „şopârlele” conţinute şi de disputele dintre criticii „subversivi” de la România literară şi cei „orientaţi” de la Luceafărul, astăzi, un roman românesc este publicat în cel mult trei sau cinci mii de exemplare care staţionează îndelung prin librării, iar criticii apar în talk show-uri televizate, unde fac mai degrabă politică decât literatură.

Cine sunt astăzi creatorii reputaţiilor literare? Cine sunt „făcătorii de regi” din viaţa literară?

Am început prin a pune această întrebare cu largi implicaţii profesorului Eugen Simion, preşedinte al Academiei Române şi director al revistei Caiete critice, precum şi romancierului Costache Olăreanu, directorul general al Editurii Fundaţiei Culturale Române.

Prof. univ. dr. Eugen Simion:
Fericit criticul care descoperă un rege

- Domnule profesor, ce înseamnă „coterie literară”?

- Hai să zicem „grupare literară”. Grupările acestea sunt foarte active astăzi. Sunt, de fapt, nişte centre de putere în domeniul culturii. Rolul lor e discutabil de la caz la caz. Ele sunt nu numai centre de opinie, ci şi de presiune. Unele sunt foarte favorizate de istorie, într-un fel: au edituri, au acces la marile fundaţii care dau bani, sponsorizări, cum este Soros. Altele n-au toate astea.

- Care dintre ele nu au?

- Iată, cea din care fac parte şi eu. Regretatul Marin Sorescu a făcut şi el parte din ea. Este Fănuş Neagu, apoi Valeriu Cristea… şi alţii. Din cauza asta, vedeţi ce se întâmplă: revista Literatorul este desfiinţată, revista Caiete critice este aproape desfiinţată, pentru că actualul Minister al Culturii ne-a eliminat pe considerente brutal politice, ceea ce e cel puţin trist. Nu se poate face cultură cu criterii politice, excluzându-i pur şi simplu pe cei cu alte opinii. Vreau să vă spun ceva: ştiţi că Marin Sorescu, care a fost un mare scriitor, n-a apărut niciodată la Televiziunea Română, după 1989? În timp ce domnul Patapievici apare de câte ori vrea? Cum vă explicaţi aceasta?

- Răspunsul este cel pe care-l ştim cu toţii, că aproape toată suflarea literară românească era antiiliesciană.

- Bun – şi de asta trebuie să-l excludă pe Sorescu? Democraţia înseamnă şi dreptul celuilalt de a avea o opinie. Altfel nu e democraţie.

- Guvernele vin şi pleacă. Dacă vine un alt guvern, situaţia s-ar putea să se inverseze, în defavoarea celor avantajaţi astăzi?

- Sper că nu. Altfel, ar trebui să ne sinucidem. Toate atacurile astea care se ţin lanţ, de mulţi ani, împotriva lui Marin Preda, Nichita Stănescu, Sorescu, Călinescu, Arghezi, care depăşesc cadrul unei discuţii literare normale, sper ca toate acestea să nu aibă un efect negativ, să nu reuşească să-i scoată din cultură pe aceşti scriitori. Unii scriitori mari au fost eliminaţi din manualele de liceu. Or, şcolarii de azi vor uita de literatură după terminarea şcolii, dar trebuie să rămână şi ei cu ceva: că a existat Cantemir, că a existat Eminescu, că Eminescu nu e un poet de trei parale din secolul trecut, ci poetul cel mai mare al românilor.

- Fiindcă aţi vorbit de Eminescu, recenta discuţie din Dilema privind reconsiderarea lui, care mi s-a părut un lucru destul de inofensiv, nu credeţi că a făcut valuri surprinzător de mari?

- Inofensivă nu era, dar şi eu cred că nu trebuie acuma să ne spânzurăm că nişte oameni tineri vin şi spun indecenţe despre Eminescu. Se întâmplă.

- Erau indecenţe la adresa lui Eminescu, sau atacuri împotriva idolatrizării lui demagogice şi total neproductive?

- N-aţi citit atent. Eminescu era pus în discuţie în substanţa lui. Oricine poate spune „Eminescu mă lasă rece”, dar e curios că o spune într-o revistă ca Dilema, condusă de un om ca domnul Pleşu. Astea sunt lucruri mai bizare pentru mine…

- Care sunt cei mai mari trei prozatori români contemporani?

- Am să vă spun cinci: Fănuş Neagu, Nicolae Breban, D. R. Popescu, Augustin Buzura, Dumitru Ţepeneag.

- Domnule profesor, cine sunt „făcătorii de regi” ai momentului?

- Orice critic important are ambiţia să „facă” un rege, adică să descopere un mare poet. Unii sunt norocoşi, cum a fost Titu Maiorescu, alţii aşteaptă toată viaţa să apară un nou Eminescu (acesta este cazul lui Eugen Lovinescu), iar alţii, cum ar fi, de pildă, George Călinescu, nu descoperă un mare poet sau prozator, dar reconstituie ierarhia de valori a lumii, sau a literaturii naţionale. Într-un fel, el a stabilit, să zicem, cine sunt regii – şi curţile lor. În momentul de faţă, e foarte greu să mai descoperi un scriitor, dacă e să mă refer la ultimii şase-şapte ani. E foarte greu, pentru că mijloacele noastre de informare sunt foarte limitate, ceea ce este paradoxal în epoca Internet-ului. Mijloacele de a descoperi o carte rămân, încă, la noi, în seama hazardului. Critica, în totalitatea ei, este cea care stabileşte ierarhiile şi „capetele încoronate”. În ce mă priveşte, consider că rolul generaţiei de critici căreia îi aparţin, al generaţiei anilor ‘60, a fost foarte important. Noi i-am „făcut” pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Fănuş Neagu. Cum asta? Scriind o dată, de zece, de douăzeci de ori despre ei. Cred că asta e valabil şi în ceea ce priveşte generaţiile următoare de scriitori. „Optzeciştii”, de exemplu, s-au format în trei cenacluri universitare, conduse de trei profesori ai Universităţii bucureştene: Ovid Crohmălniceanu, Nicolae Manolescu şi eu însumi. Toţi au trecut prin aceste cenacluri, fie că-şi mai amintesc, fie că nu. După 1989, revista Caiete critice, pe care o conduc, a reuşit să-l relanseze pe I. D. Sîrbu. Operele sale postume, romanele Adio, Europa! Şi Lupul şi catedrala, jurnalele sale, publicate după 1989, au făcut dintr-un scriitor straniu şi puţin cunoscut, din dramaturgul prea puţin jucat, care era, un spirit extraordinar, din generaţia lui Doinaş şi a lui Geo Dumitrescu. Am făcut nişte reparaţiuni, ca să spun aşa, la fel ca şi în cazul lui Nicolae Steinhardt, cu Jurnalul fericirii. Au fost două redescoperiri spectaculoase, care le-au dat celor doi autori statura lor reală în istoria literară.

- Nu credeţi că, în prezent, rolul promoţional-ideologic (prin aceasta înţelegându-se şi „estetic”) al criticii de altădată a început să se estompeze, locul său fiind luat de publicitate, de reclamă?

- Oricum, rolul criticii a scăzut enorm. Şi nu te poţi lua după reclamă, nici chiar după aceea de la Televiziunea Română.

COSTACHE OLĂREANU:
Capodoperele n-au nevoie de publicitate

- Făcători de regi? Înainte de 1989 erau câţiva „făcători de regi”, câţiva critici cu adevărat buni: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea. După 1989 nu prea mai văd…

- Dar „regi” mai sunt? Aţi putea să-mi spuneţi trei prozatori mari ai acestui moment?

- Mircea Cărtărescu, Mircea Horia Simionescu şi Alexandru George.

- Înainte de 1989, ca principale instrumente de creare a unei reputaţii scriitoriceşti erau câteva reviste: România literarăLuceafărulSuplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului, de exemplu. Dar după aceea?

Literatorul, un exemplu mai degrabă negativ, care a făcut un fel de „bisericuţă” în jurul lui Fănuş Neagu, Eugen Simion şi al altora.

- A fost singura asemenea „bisericuţă” în ultimii opt ani?

- Sunt mai multe grupări literare, desigur. E, în primul rând, ceea ce s-a numit „grupul de la Târgovişte”. Şi cea a „optzeciştilor”. Mai există un grup foarte interesant la Braşov – Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina şi alţii. Mai este una la Timişoara, în jurul criticului Cornel Ungureanu şi al Adrianei Babeţi, o grupare care face nişte lucruri foarte bune. Apoi, să nu uităm, grupul de poeţi şi de eseişti de la Iaşi – Emil Brumaru, Mihai Ursachi, Luca Piţu. Sau grupul din jurul revistei Apostrof de la Cluj, condusă de Marta Petreu, o publicaţie excelentă.

- Vorbim mereu de perioada dinainte de 1989 şi de cea de după aceea. Este un adevărat hiatus…

- Fără îndoială. Nu se mai poate scrie acum aşa cum se scria pe atunci. Înainte, scriai cu un ochi la cenzură, atent la ce ar putea obiecta cenzorul. Chiar discutam lucrul ăsta cu profesorul Eugen Negrici de la Universitate. El face un curs intitulat Literatura română în timpul comunismului. Mi se pare titlul cel mai exact cu putinţă, pentru că n-a fost o literatură contemporană oarecare, ci una marcată. Chiar şi capodoperele apărute între 1945 şi 1989 sunt marcate. Sunt convins că Marin Preda ar fi scris, de exemplu, Moromeţii în cu totul alt fel, dacă nu l-ar fi scris în condiţiile comunismului. Se simte şi la el prezenţa cenzorului. E ca şi cum, în timp ce scrii, ar intra în odaie un străin care s-ar aşeza în tăcere într-un colţ. Sigur că nu mai poţi fi liber şi spontan, cu el acolo, urmărindu-ţi fiecare gest. Lucrul acesta a dispărut. Astăzi, am dat în cealaltă extremă: limbajul nostru a devenit pornografic, injurios, dăm cu barda în Dumnezeu. Asta, tocmai din nevoia de a exhiba o anumită sinceritate imposibilă până acum. Realitatea este că trebuie să ne şcolim din nou, să învăţăm în condiţii de libertate.

- În condiţiile actuale, mi se pare că şi mecanismul de creare a reputaţiei scriitorului s-a modificat. El nu se mai rezumă la acţiunea presei de specialitate. O editură ca Nemira, de exemplu, când îşi propune să lanseze o carte, o face cu ajutorul unei reclame foarte insistente în massmedia.

- Acestea sunt acţiuni efemere şi cu rezultate efemere. Important e să scrii o carte bună, asta e esenţial – şi acum, ca şi înainte de 1989. O carte bună va ajunge, oricum, până la cititor. Capodoperele n-au nevoie de publicitate. Au nevoie cărţile mediocre, sau puţin peste limita mediocrului.

- S-a înregistrat vreun debut surprinzător, vreo mare surpriză, în ultimii opt ani?

- Romanul Ferestrele zidite de Alexandru Vona, publicat la noi, la Editura Fundaţiei Culturale Române. Dar cea mai mare surpriză, categoric, a constituit-o Ion D. Sîrbu, deşi nu era un debut.

Privirea nr. 124 (3 iunie 1998), pag. 48-49

Dacă vrea să trăiască, filmul românesc…

Privirea nr. 109 (18 februarie 1998), pag. 48-49

Săracu’, el face tot ce poate:

Ultimii din lume la bugetul pentru cărţi publice

Privirea nr. 127 (24 iunie 1998), pag. 48-49

Ordinea dintr-o ladă goală

Privirea nr. 128 (1 iulie 1998), pag. 48-49

Vigilenţa faţă de cărţi

Privirea nr. 128 (1 iulie 1998), pag. 50

Festivalul Enescu ‘98

Privirea nr. 137 (2 septembrie 1998), pag. 48-49


CUM A FOST CU ELIBERAREA PARISULUI

Parisul a fost eliberat de trupele lui de Gaulle, avându-i pe americani în spate, la 25 august 1944. De atunci încoace, ziua aceasta constituie pentru francezi ocazia etalării unei viguroase mândrii naţionale, despre care, din păcate, noi, străinii, ştim doar ce ne oferă massmedia.
Bunăoară, celebrul Paris Match, care a publicat, decenii întregi, în numerele sale din preajma aniversării, fotografii autentice din acele zile, de pe străzile Parisului (de unde le-o fi tot scos, Doamne, atâta amar de vreme –  şi mereu altele?): cârduri de soldaţi germani cu mâinile sus, escortaţi de câte-un adolescent în tenişi, cu ditamai pistolul automat Schmeisser în braţe, colaboraţionişti puşi la zid de plutoane de execuţie ale Rezistenţei, tanchişti americani cu sticla de şampanie în mână şi cu câte-o pariziancă entuziast - primăvăratic - decoltată pe fiecare genunchi. Şi, aproape la fiecare aniversare, noi poze cu “curvele nemţilor, care şi-au primit pedeapsa meritată” (nu-mi aduc aminte ca Paris Match să fi folosit chiar aceste cuvinte, dar am impresia că nu asta e problema): nefericitele au fost tunse numărul zero şi plimbate în pielea goală, cu şuturi în fund, scuipate şi înjurate de toţi patrioţii de pe trotuar – care, nu-i aşa, nici usturoi nu mâncaseră, nici gura nu le puţea.

Amărâtele acelea de “colaboraţioniste”, vinovate că s-au dat ocupanţilor germani pentru câte-o conservă de carne, o bucăţică de ciocolată şi un pachet de ţigări, sau, mai ştii, din dragoste, au încasat-o cât pentru toţi adevăraţii colaboraţionişti (a se vedea Hiroshima mon amour, celebrul film al lui Resnais). Desigur, şi dintre cei veritabili au fost destui care au intrat în puşcării, după aceea, până pe la sfârşitul anilor 80.

Dar nu despre ei voiam să vorbesc, ci despre Franţa, o ţară civilizată din inima civilizaţiei. Adică a toleranţei creştine, printre altele. Ce m-a şocat dintotdeauna, privind acele fotografii, a fost felul cum redactorii binecunoscutei reviste nu păreau să facă vreo legătură între ele şi alte imagini din paginile publicaţiei lor, înfăţişând oribile răzbunări colective, care proveneau, însă, de prin sud-estul Asiei, sau mai ştiu eu din ce cotloane sălbatice ale lumii. A existat, după ştiinţa mea, o singură ţară unde, după o răsturnare politică de atari proporţii, nu s-au înregistrat asemenea răzbunări în masă, ori individuale: România. (Cu singura excepţie a cazului din Covasna sau Harghita, unde, în decembrie 1989, nişte cetăţeni români de naţionalitate maghiară l-au omorât pe miliţianul local, de naţionalitate română, apoi l-au decapitat şi au jucat fotbal cu capul lui.) În rest, asemenea lucruri nu s-au întâmplat pe aici. Nici gând de răzbunare la poporul român – un popor blând, drăguţ, cumsecade. Asta nu înseamnă, însă, că cei pe care era de aşteptat să se răzbune el au stat cu mâinile-n sân. Atacul e cea mai bună apărare. Chiar dacă nimeni nu le-a clintit un fir de păr, pe la începutul lui 1990 dădeai la tot pasul, în massmedia, de protestele securiştilor şi activiştilor, precum că ei ar fi fost, vezi Doamne, persecutaţi. (Iar puţinii cu adevărat speriaţi îşi făceau reclamă cu suferinţe de-a dreptul pitoreşti: de pildă, Poliana Cristescu, nora lui Ceauşescu şi preşedinta Organizaţiei Pionierilor, declara, în Tineretul liber, mi se pare, că şi ea a fost o victimă a regimului comunist, deoarece Nicu Ceauşescu o obliga la perversiuni sexuale).

Dar, ca să revenim la “persecuţii”, din ele s-au născut unele dintre cele mai mari firme, bănci, televiziuni şi trusturi de presă româneşti, care aparţin în exclusivitate “persecutaţilor” – în vreme ce o ţară întreagă de orbi încă se mai întreabă unde-or fi averile lui Ceauşescu. A ajuns de bonton, acum, ca funcţionarii Guvernului – democrat-creştin şi liberal! –  să se laude la tot pasul cu trecutul lor “profesional”, de tartori sau simpli trepăduşi în comerţul internaţional al Republicii Socialiste România, sau în turismul românesc “relaţia Vest” de dinainte de ´89, sau, pe şleau, la Gospodăria de Partid. Şi dacă nu ştii ce condiţii trebuiau îndeplinite pentru a fi admis în domeniile de activitate cu pricina, au ei grijă să-ţi explice.

Tot ei reprezintă, de multe ori, ţara şi pe lângă organismele internaţionale. Vedeţi dumneavoastră, pentru un funcţionar ONU, UNESCO sau UNICEF, care nu ştie nimic despre România, P.C.R. înseamnă un partid comunist şi ca atare, ceva reprobabil. Dar când el aude de Uniunea Tineretului din România, nu găseşte în asta nimic compromiţător. Totul e să eviţi denumirea întreagă a U.T.C.-ului în curriculum vitae, atunci când soliciţi o slujbă la New York sau la Geneva. La fel stau lucrurile, ba încă şi mai bine, cu Organizaţia Pionierilor şi a Şoimilor Patriei, care, nu-i aşa, a fost o simplă organizaţie pentru copii. La prăvălia asta a lucrat, ca şefă a Departamentului Relaţii Externe, o blondă slăbuţă, înaltă de vreun metru şaizeci, foarte vioaie şi în acelaşi timp autoritară. Acum trebuie să aibă patruzecişidoi - patruzecişitrei de ani. În ziua de 21 decembrie 1989, după ce Ceauşescu fusese huiduit la mitingul din Piaţa actualmente a Revoluţiei, coloanele de manifestanţi zgomotoşi se scurgeau pe strada Oneşti din vecinătate, unde se afla sediul Consiliului Naţional al Organizaţiei Pionierilor. Dintre toţi mahării de acolo, tovarăşa cu pricina a fost singura care-a ieşit în calea mulţimii, pronunţând următoarele cuvinte: “Trădătorilor, nemernicilor, o să vă-mpuşcăm pe toţi, o să vă strivim cu tancu´ “ etc. N-a încasat decât nişte ghionţi (la Paris, probabil că ar fi fost ruptă în bucăţi); “trădătorii” noştri, însă, n-au prea luat-o în serios, din moment ce, după două săptămâni, ultima apărătoare a lui Ceauşescu era în stare să circule fără cârje.

Am dat nas în nas cu ea, în ziua de 4 ianuarie 1990, la uşa domnului Mihail Şora, proaspăt ministru al Învăţământului. Cred că activistei noastre încă nici nu-i trecuseră bine vânătăile. Uluit, am asistat chiar acolo, în antecameră, la momentul când, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între timp, fanatica i-a prezentat ministrului delegaţia elveţiană sosită ca să ofere locuri gratuite în tabere de vacanţă “orfanilor Revoluţiei”, de care era plină toată presa internaţională, în momentul acela. În haosul din minister, noul ministru, care n-avusese până atunci nici o legătură cu structurile administraţiei, nu ştia cine e intermediara. Iar pentru elveţieni, funcţionari ai unei organizaţii pentru copii din ţara lor, interlocutoarea era, pur şi simplu, reprezentanta organizaţiei omoloage din România, o persoană, de altfel, cu care mai lucraseră, foarte simpatică şi bună vorbitoare de engleză. Mai mult nu ştiau şi cred că nici nu-i interesa: o organizaţie pentru copii e o organizaţie pentru copii, ce altceva ar putea să mai fie? Aşa încât vă închipuiţi cam ce soi de “orfani” or fi fost cei trimişi atunci în Elveţia. Cât despre blonda în cauză, ea era, prin ´93-´94, funcţionară la UNICEF şi locuia în Canada. E de presupus că s-a dat drept “victimă a Revoluţiei” – ceea ce, într-un fel, este chiar adevărat. Şi mai e de presupus că, prin ´96-´97, când conducerea UNICEF s-a hotărât să sisteze finanţarea acordată biroului UNICEF de la Bucureşti, condus de Virgil Radulian, fostul adjunct al Polianei Cristescu, faptul acesta a avut o legătură nu numai cu misterul insondabil al utilizării fondurilor cu pricina, ci şi cu trecutul ei şi al tovarăşului Radulian. Şi al altor floricele din aceeaşi grădină.Aşa sunt occidentalii: bagă de seamă că eşti securist numai dacă te-apuci să dai iama prin banii lor.

…După cum se vede, poporului român nu i-a plăcut să se răzbune cu sălbăticie pe ocupanţi şi pe acoliţii lor, aşa cum s-au răzbunat francezii în 1944. În consecinţă, s-au răzbunat “persecutaţii” pe el. În consecinţă, Franţa e o ţară civilizată şi prosperă, iar România, o ţară civilizată şi tolerantă. Care, adică, tolerează orice – de la sinuciderile spectaculoase ale şomerilor săi autoincendiaţi la asasinarea lentă a copiilor nimănui în instituţii de “ocrotire” şi la cel mai mare număr de automobile de lux pe cap de locuitor flămând al vreunei capitale din Europa.

Ascultaţi-mă pe mine, toleranţa asta miroase mai degrabă a casă de toleranţă.

Origini (Romanian roots), 2001

Înregistrări în catalogul Bibliotecii Naţionale a României

Alte referinţe (selectiv):

http://www.ciocu-mic.ro/rasfoiala.htm

http://revistateatrul.cimec.ro/1983/Nr.7-8.anul.XXVIII.iulie-august.1983/imagepages/17670.1983.07-08.pag060-pag061.html

http://revistateatrul.cimec.ro/1987/Nr.7-8.anul.XXXII.iulie-august.1987/imagepages/image54.html

http://revistateatrul.cimec.ro/1987/Nr.7-8.anul.XXXII.iulie-august.1987/imagepages/image55.html

http://revistateatrul.cimec.ro/1988/Nr.12.anul.XXXIII.decembrie.1988/imagepages/image39.html

http://revistateatrul.cimec.ro/1988/Nr.12.anul.XXXIII.decembrie.1988/imagepages/image40.html

http://www.mdrl.ro/_documente/publicatii/2005/sie2005.pdf

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com