Archive for September, 2013

MARINA ROMAN îşi lansează 2 cărţi

Monday, September 30th, 2013

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (28/2)

Monday, September 30th, 2013

10 noiembrie 2013:


29 septembrie 2013:

Dar să reîntoarcem un pic în timp, înainte de angajarea mea ca profesor de Foto-Cineclub.

Vas’zică, fusesem dat afară. Umblam ca disperatul să mă angajez undeva, chiar ca muncitor necalificat – şi nimeni nu voia să stea de vorbă cu mine; încă mai păstrez dosarul destul de voluminos cu cererile de angajare şi cu memoriile adresate Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din perioada aceea (’83-‘85). În timp ce activiştii C.C.E.S. răspândeau de zor zvonul că tocmai aş fi plecat, definitiv, din ţară. Încă mai există martori pentru asta.

În marasmul şi lipsa aceea de perspectivă, s-a întâmplat să dau de anunţul unui concurs de poezie organizat de băieţii de la Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului. Se intitula Cel mai frumos poem al meu şi presupunea trimiterea, în condiţiile ştiute (anonim, cu numele în plic închis etc.), a unei singure poezii. Premiile ar fi urmat să constea în nişte cărţi şi în publicarea în SLAST a capodoperelor cu pricina.

Am participat şi am luat un premiu III. Când, însă, s-au deschis plicurile cu motto şi a ieşit la iveală identitatea-mi subversivă, praful s-a ales de publicare. N-am nici o îndoială că tov Alex Ştefănescu, organizatorul-şef al “acţiunii”, a încasat şi oarece şuturi în doctu-i cur, pentru impardonabila lipsă de vigilenţă revol’ţionară de care-a dat dovadă cu această ocazie.

Iar premiul cu care se lăudau organizatorii concursului, în ce mă priveşte, a constat în permisiunea de a cumpăra (!) Ullysses de Joyce, tocmai apărut (trad. Mircea Ivănescu).

Despre vreo publicare a poezioarei premiate, nici vorbă. Alex Şt. s-a uitat urât la mine când l-am întrebat de ea şi mi-a răspuns printre dinţi că mai sunt şi alţii care trebuie publicaţi.

Însă câştigul cel mare, pentru mine, a fost că – graţie bulibăşelii endemice din partea loculuicineva îmi pomenea numele, încălcând din neglijenţă punerea mea la index şi adeverind astfel că încă n-am murit şi nici n-am plecat din ţară.

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu(implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu(Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu(Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

Imediat după anunţul din Săptămîna, am început să primesc din nou telefoane de la foştii mei colegi de facultate (care, în ultimul an de zile, treceau pe trotuarul celălalt când dădeau nas în nas cu mine). Nu mă mai aflam în moarte civilă. Sau nu întrutotul.

Iar în procesul meu cu teatrul care mă concediase ilegal şi-a făcut apariţia hârtiuţa aceea de la Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei, despre care-am vorbit mai înainte. Nu zic “post hoc ergo propter hoc”, ci amintesc doar că în ordinea asta s-au întâmplat lucrurile.

Fiindcă veni vorba de marele Alex Ştefănescu,

http://www.romlit.ro/o_dilem_din_care_nu_se_poate_iei

articolul său la care ne trimite link-ul de mai sus conţine o serie de afirmaţii incitante. În orice caz, pe mine mă, pur şi simplu, impresionează.

1. Am fost simplu redactor, la SLAST .

Când aud de SLAST, nu mă pot opri să nu-mi aduc aminte bancul despre corectitudinea politică, respectiv despre doctrina conform căreia ar fi posibil să apuci o bucată de căcat de partea ei curată. SLAST a fost inventat, în anii ’80, ca “parte curată”, ca o, vezi Doamne, alternativă la revista Săptămîna, atât de jegoasă, aceasta din urmă, încât nici un om cu un pic de obraz nu se mai încumeta să semneze în paginile ei, oricare ar fi fost avantajele subiacente.

La SLAST, revistuţă nou-nouţă, curată (prin comparaţie), promiţătoare şi condusă de un băiat cult, colaborau şi oameni care s-ar fi abţinut să semneze în Săptămîna. Dar ambele au fost braţele literar-înarmate ale Securităţii. Destul de înarmate, în orice caz, ca să te termine, la o adică.

Startul marginalizării mele a fost dat, în 1980, de o notiţă din rubrica semnată Alcibiade de către un ipochimen căruia am refuzat, odată, să-i strâng mâna.

Aşa că propoziţia de mai sus se traduce astfel: Ce vă legaţi de mine? Am fost şi eu un amărât de funcţionar, subaltern al lui Goebbels !

2. în acea Notă (datată noiembrie 1989) sunt denunţat ca un denigrator al regimului comunist din România

Nu există decât două explicaţii posibile:

a) Securistul care-a redactat-o a făcut chestia asta după 22 decembrie 1989, strecurând hârtiuţa în dosarul preparat pentru CNSAS.

b) Securistul care-a redactat-o era cu totul defazat – sau dezinformat cu rea credinţă şi rea intenţie de colegii săi, care ştiau de cel puţin un an că Ceauşescu n-o mai duce mult.

Mi-aduc aminte că, prin martie sau aprilie 1989, când eram profesor la Pionieri, a început să-mi dea târcoale fratele lui Tudor Mohora, secretarul PCR cu Propaganda de la sectorul 4, prieten cu Nicu Ceauşescu (da, Tudor Mohora, deputatul din Parlamentul României anilor 2000…)

Eram noi colegi, dar, până atunci, se uitase la mine ca prin sticlă. Şi dintr-odată, pretenie la cataramă… Mi se cam zbârlea părul pe spinare, sincer să fiu, atunci când, în pauze, mă căuta să fumeze o ţigare cu mine. Iar când a început să-mi spună bancuri cu Ceauşescu, am îngheţat. Cred că a fost singura dată, în cei cinci ani petrecuţi acolo, când mi-a fost cu adevărat frică.

De abia după aceea m-am lămurit ce era cu bancurile lui: omul era informat, ştia deja că Ceauşescu s-a dus.

3. o revistă la care încercasem de multe ori să mă transfer, dar nu obţinusem aprobarea autorităţilor: România literară

Asta-i cea mai bună glumă pe care-am auzit-o în ultimii 23 de ani. Numai un tâmpit s-ar fi mutat de la SLAST la România literară. Adică un idealist care-ar fi preferat să fie spionat şi ameninţat pe burta goală, în loc să-şi aibă coşniţa asigurată, şi încă la preţ redus, la magazinul alimentar cu circuit închis de deasupra redacţiei Flacăra, din Casa Scînteii.

*

La nivelul cel mai de jos, acţiunea “cronicarului literar tânăr”, foarte agresiv şi sigur pe sine, fie prin încadrarea sa la Securitate (gen Marian Popa), fie executant servil al “Consiliului Culturii” (gen Alex. Ştefănescu, autor – între altele –al unei cronici comandate, total abjecte şi mai ales incompetente, despre Hermeneutica lui Mircea Eliade, în cadrul campaniei oficiale împotriva acestei cărţi). A continuat să fie ostil şi după 1989.

VIAŢA UNUI OM SINGUR de Adrian Marino, ed. Polirom, 2010, pag. 126

+

http://www.agentia.org/anchete/dinescu-l-aten-iona-pe-ceau-escu-c-politica-sa-e-sfidat-de-unii-scriitori-34440.html

http://voxpublica.realitatea.net/life/de-ce-a-vrut-adrian-marino-sa-i-apara-memoriile-la-cinci-ani-dupa-moarte-28417.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/04/28/un-intelectual-erudit-chinuit-si-idiosincratic-dosar-marino-in-revista-verso/

*

În 2005, dl Ştefănescu a publicat un fel de recenzie-în-pas-alergător a romanului meu abia apărut. I-am admirat promptitudinea: notiţa sa a apărut, practic, odată cu punerea cărţuliei mele în raftul librăriei (există o factură datată şi ştampilată). Ce să mai zic, nici operele lui Ceauşescu n-au avut parte, la vremea lor, de aşa celeritate!

Istorisirea, laxă şi imprevizibilă (în sensul negativ al cuvântului), cuprinde şi pasaje pline de dramatism, afirma aici dl Ştefănescu.

Cum o fi o istorisire imprevizibilă în sensul pozitiv la cuvântului rămâne să mă lămurească d-sa. Că la asta chiar nu mă duce mintea.

Ce l-o fi deranjat aşa de tare în cărţulia mea ?

Poate dialogul acesta:

-  Ar fi bine să nu mai publici în România literară. Chiar şi ei au fost nevoiţi să-ţi corecteze vreo două prostii, mi-a spus alaltăieri unul de acolo.

-  Care dintre ei?

- Ce-ţi pasă care? Un om serios, în orice caz, unul dintre puţinii de acolo.  Oricum, nu le mai trimite articole, doar ştii că nu e o revistă bine văzută. La nici un nivel. La un moment dat, o să le cam iasă independenţa pe nas. E nostim că tocmai Marian mi-a arătat articolul tău: “Uite-l pe unul, Ion Dima, care scrie despre teatrul nostru, o fi cel care publică la noi, în Zenit?” El zicea că ar trebui să-ţi deschidă alte uşi în Bucureşti, la Luceafărul, la Suplimentul Scînteia Tineretului, dar să nu mai publici în România literară. Doar eşti din parohia lui, nu? Şi doar a fost şeful publicaţiilor pentru tineret, pe ţară. E normal să se preocupe.

Şi à propos de “tinereţe cheltuită fără rost“: de fapt, în carte e vorba, la modul cel mai explicit posibil, despre o tinereţe petrecută sub ochiul scrutător al Securităţii. Dar, desigur, unul care şi-a cheltuit tinereţea “cu rost”, la SLAST, n-o să pomenească nici în ruptul capului de chestia asta.

Adevăr grăiesc Dvs., cumplită soartă-i să te recenzeze tocmai un personaj al cărţii tale…

http://www.romlit.ro/poetul_i-a_pus_o_masc_a_adolescenei_fericite

https://www.youtube.com/watch?v=F5v4zFHkCmo

http://www.librariaeminescu.ro/autor/29200/Dan-Predescu

http://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

9 septembrie 2013:

Iată că am dat, răscolind printre hârţoage, de acest vechi articol al domnului profesor Nicolae Manolescu,  care vorbeşte despre poeziile doamnei Ana Blandiana şi despre riscurile la care s-a expus aceasta (un <vers care îi numea pe români “popor vegetal”, ca şi riscurile de a-l încredinţa tiparului la mijlocul anilor ‘80>)

http://www.romlit.ro/scriitorii_i_puterea

Sunt curios ce-ar fi găsit de spus dnii Andreescu şi Manolescu despre chestiuţa scrisă, tipărită şi răspândită de mine în ‘83 (à propos, redacţia României literare a fost printre primele la care am lăsat, atunci, câte un exemplar al progrămelului de teatru cu pricina). Şi despre riscuri, atunci când cei în mâna cărora a ajuns el considerau că e riscant să-l citească…

4 septembrie 2013:

Din păcate, modul de dispunere a textului în şablonul Wordpress pe care-l folosesc, în lipsa unor abilităţi tehnice, ale mele, mai de soi, nu îmi permite să plasez adăugirile survenite pe parcurs în mod firesc, adică de sus în jos. Aşa că vă rog să aveţi în vedere că cele ce urmează după steluţa roşie de mai jos au fost postate înaintea textului de faţă.

DACĂ N-AR FI PROŞTII,

ONG-URILE AR MURI DE FOAME

Va să zică: la 31 august a.c. am primit mail-ul de mai jos. Fiind plecat de acasă şi neducând grija corespondenţei, l-am descoperit ceva mai târziu.

“ Stimate dle Predescu,

Am ajuns in Bucuresti si am cautat in  pachetele de documente care se mai afla inca la mine dupa ce s-a strans expozitia de Inscrisuri dusmanoase, din 2005. Imi pare rau sa va spun ca nu am gasit documentele pe care dvs. mi le-ati incredintat.  Nu am nicio explicație pentru disparitia lor in afara de mutarea succesiva a micii arhive dintr-un loc in altul, sau eventualitatea să fi ramas printre cele retinute la Sighet, unde am itinerat in toamna aceea explozitia. As vrea sa va asigur ca niciun interes ocult n-a dus la disparitia lor, de care sunt singura responsabila și ca nu am avut niciun complice.

Cu tot regretul si cu toata stima,

doina jela

Am luat notă.

Tot ce-aş vrea să-i mai spun doamnei Jela e că, din fericire, exemplarul pe care l-a pierdut, cu sau fără complici, domnia sa, nu era chiar ultimul. Mi-au mai rămas vreo două, bine pitite.

Aşa că, la vreo eventuală nouă scoatere la lumină a eroilor deceniului 9, care au făcut, vitejeşte, ciocu’ mic, scriindu-şi revolta pe bilete de tramvai ascunse-n căptuşeala paltonului, de unde le-au descusut securiştii vijilenţi - poate să conteze iarăşi pe subsemnatul. Ca factor de contrast, care opinează, pe gratis, contra vântului.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

2 august 2013:

În 1983, am fost dat afară din slujbă fiindcă am publicat un articolaş în care-l luam peste picior pe tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu.

pentru cine nu ştie:

ca să vedeţi ce e-n pozuţele de aici e suficient să daţi click pe ele

iar dacă vă apare un mic semn +,

daţi click pe el şi o să le vedeţi şi mai mari

Cum s-a întâmplat minunea? Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în vremurile acelea, când toată existenţa noastră se trăia într-un ţarc de sârmă ghimpată?

Uite că s-a putut. Ţarcul mai avea şi găuri – dar recunosc că trebuia să fii nebun ca să treci prin ele.

Mai pe larg: pe atunci, eram secretarul literar al unui teatru cu multe probleme, provocate de mutarea lui din Bucureşti la Giurgiu, ordonată de Ceauşescu, dintr-o toană a lui. Teatrul Ion Vasilescu, aşa se numea, era unul destul de mare, cu trei secţii - Proză, Revistă, Folclor - şi peste două sute de angajaţi. Care n-au primit cu destul entuziasm vestea mutării. De fapt, cu atât de puţin încât “organele” au considerat necesar să nu-şi mai ascundă prezenţa printre noi şi să ni-l prezinte în mod oficial pe «responsabilul nostru pe linie de Securitate, locotenentul» nu-mai-ştiu-cum. Acesta era un tinerel de nici treizeci de ani, care nu ne inspira cine ştie ce teamă, era doar o pisică cu clopoţei. Mai degrabă ne feream de noul angajat de la Personal, Mihăilă Nicolae, care venea, practic, direct din puşcărie, unde stătuse câteva luni, pentru delapidare.

Iar eu încercam, fără prea mult succes, să-mi ţin gura în prezenţa unora dintre colegele mele, fiice şi neveste de securişti.

Locotenentul nu făcea altceva decât să treacă pe la teatru de două ori pe lună şi să se închidă într-un birou, timp de o oră-două, cu noul angajat. Şi asta era toată “munca lui de supraveghere operativă”. Avea o slujbă comodă tânărul nostru securist, ce mai.

În atmosfera tensionată a momentului, nu departe de o mică răzmeriţă, oamenii fiind disperaţi de perspectiva plimbării mai mult sau mai puţin frecvente cu sinistrul tren de Giurgiu, directorul a avut nefericita inspiraţie să se lase mânjit, cu suma ridicolă de patru mii de lei, de către un organizator de spectacole.

Ce erau organizatorii aceştia? Chipurile, nişte impresari, angajaţi ai teatrului.

Ce făcea un impresar pe vremea lu’ Ceaşcă? Nişte lucruri uluitor de simple: băga în buzunar un carnet-două de bilete, îşi punea pardesiul şi pălăria şi se ducea la o fabrică, sau la o şcoală, sau la o unitate militară… ş.a.m.d. ş.a.m.d.

Acolo, se înţelegea cu secretarul de partid, cu şeful de sindicat sau cu altă vieţuitoare din categoria asta, care avea să adune banii pe bilete de la salariaţi, sau soldaţi, sau elevi şi îi lăsa carnetul sau carnetele cu bilete.

În seara spectacolului cu pricina, primul care se înfiinţa la uşa teatrului, cu banii pe bilete, era şeful de la sindicat sau de la partid. Cu carnetul de bilete intact. Iar impresarul, care stătea la uşă, lua banii şi carnetul şi îi lăsa să intre pe cei aduşi de acesta. Biletele rămâneau neatinse – şi astfel, mai puteau fi vândute o dată, de două, de nouă ori…

Din aşa ceva proveneau banii pe care-i dăduse bişniţarul directorului nostru. Iar ăia patru mii de lei erau realmente un fleac, dacă te gândeşti că mânăriile organizatorilor nu se petreceau de azi, de ieri, ci de ani de zile. Lumea vorbea că încasările lor erau unu-la-unu, adică la paritate cu statul.

Partea proastă-i că l-a şi pus pe director să semneze pentru încasarea lor.

În fine, n-o să intru în detalii, soarta ulterioară a directorului meu e un roman în sine, un fel de Contele de Monte Cristo, îndrăznesc să zic - şi nu face să-l rasolesc eu acum, la repezeală. Las relatarea lui, fie şi pe scurt, pentru altădată.

E suficient să adaug doar că, la câteva luni după aceasta, directorul a scris, tot cu mâna lui, o declaraţie în care recunoştea că a încasat banii aceia ştiind că provin din furt. Iar eu i-am citit declaraţia pe îndelete, la nu mult timp după aceea. Cineva uitase dosarul gros al anchetei Miliţiei Economice şi Inspectoratului Teritorial Financiar de Stat Giurgiu pe biroul meu – unde, ca un făcut, n-a mai intrat nimeni în acea zi.

De unde, până atunci, se circula prin biroul meu ca printr-o staţie de autobuz din centrul Capitalei…

…Dar să ne întoarcem la oile noastre… Făcusem vasăzică o “boacănă”. Publicasem, într-un caiet-program de teatru, micul eseu de mai sus, în care, printre altele, vorbeam de “înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat,în maniera proverbialului prinţ Potemkin” şi de “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”. Şi mai spuneam acolo (piesa lui Radoev fiind o comedie) că nu numai de trecut, ci “şi de prezent te poţi delimita rîzînd”. Şi numai un copil de ţâţă ar fi putut spune că nu ştie de care prezent era vorba în propoziţie.

Cum am făcut-o? Simplu: am obţinut cu uşurinţă semnătura directorului pe manuscrisul cu pricina (sper că n-o să se supere pe mine dacă voi mărturisi că, pe atunci, el era beat cam 25 de ore pe zi), i-am mai pus şi o ştampilă la secretariat – şi m-am dus cu el direct la tipografie. În graba mea de atunci, am uitat să mai trec pe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, pentru viză, care era absolut obligatorie. Iar tipografii, ce ştiau ei? când au văzut o semnătură şi o ştampilă, i-au dat drumul. M-am întors după vreo două săptămâni, când lucrarea era gata, am luat un teanc de caiete program şi le-am spus că voi reveni în ziua următoare ca să iau tot tirajul (două mii de bucăţi).

*

Iar după aceea, cu teancul acela în servietă, plus încă un mic teanc, de invitaţii la premieră, am pornit să fac turul tuturor redacţiilor de ziare şi reviste din Bucureşti. Greu de spus ce-o fi fost, în momentele acelea, în capul meu de teatrolog. Răspândeam manifeste cu gândul că, dacă în ziua următoare avea să mă calce o basculantă pe trotuarul din faţa cinematografului Patria, măcar avea să se afle cauza reală a accidentului? păi nu ştiam că nouăzeci la sută dintre ziarişti erau informatori ai Securităţii, iar restul erau şefii lor? Împrăştiam printre ziarişti dovada infracţiunii pe care tocmai o comiteam? Sau îmi făceam doar datoria, scrisă în Fişa postului, de a mă ocupa de “protocol”, pentru că nu puteai s-o laşi pe curiera analfabetă (care făcea amor cu secretarul de partid prin toate cotloanele teatrului) să se împovăreze şi cu chestia asta.

Nu ştiu. Fapt este, până una-alta, că aproape toate redacţiile din Bucureşti (pe vremea aia, nu erau chiar atât de multe), inclusiv, dacă mi-aduc bine aminte, Muncitorul sanitar şi Lupta C.F.R., s-au aflat în posesia câte unui exemplar al acestui caiet-program de sală.

Iar la urmă, după câteva zile, m-am achitat de obligaţiile mele de serviciu şi l-am dus şi laC.C.E.S.

Uluitor (sau, poate, caracteristic) este că nici acolo nu l-a citit nimeni. Au trecut aproape două luni de la premieră până ce a explodat rahatul.

Într-o dimineaţă de prin iunie 1983, dacă mi-aduc bine aminte, m-am trezit cu tovarăşa Ticuţa Creţu (de la C.C.E.S.) * la mine-n birou. Ea voia să afle de ce micul meu eseu avea un motto din Caragiale, “până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, ce legătură avea autorul bulgar cu Caragiale? Şi mai voia să ştie ce căuta numele doctorului Mengele într-un text care avea o legătură directă cu o ţară “de democraţie populară”.

Băgaţi bine de seamă, despre pasajele cu adevărat explozive (“înclinaţia bolnăvicioasă de a face ca lucrurile mai curînd să pară că există decît să existe cu adevărat, în maniera proverbialului prinţ Potemkin”,  sau “predispoziţia masei de a se supune unui lider fără a-l chestiona în legătură cu calităţile sale”) nici n-a îndrăznit să aducă vorba !

…Parcă mai avea vreo importanţă ! oricum, după câteva săptămâni, m-au dat afară. Mai exact, mi-au trimis acasă, în timpul concediului, o înştiinţare precum că mi-ar fi expirat contractul de muncă. Problema era, însă, că el n-avea cum să expire, fiind unul încheiat pe durată nedeterminată, prin “transfer în interesul serviciului”, ca urmare a unui concurs public cu rezultatul anunţat nominal în presă (în România literară, într-o notiţă semnată de Valentin Silvestru, din decembrie 1981).

N-am să mai lungesc povestea: i-am dat în judecată (oricum, altceva tot n-aveam ce face, că de angajat nu mă mai angaja nici dracu’, am o mapă grosuţă cu cererile mele de angajare de-atunci, inclusiv ca fotograf, inclusiv ca muncitor necalificat…), iar după vreo doi ani, ca urmare a plângerii mele, Institutul Central de Criminalistică al Miliţiei a trimis tribunalului o hârtiuţă care suna cam aşa: “pe contractul de muncă al numitului Predescu se află unele înscrisuri neautorizate privind expirarea acestuia, al căror autor este numitul Cutărache…” (nu-i dau numele acum, ca să fie surpriza mai haioasă la urmă).

va urma

va tot urma

*

uite c-a urmat

A doua zi după apariţia hârtiuţei cu pricina în dosarul de la tribunal, parcă prin august 1985 era asta, m-am trezit, ca din întâmplare, cu un telefon de la Consiliul Naţional al Pionierilorşi Şoimilor Patriei (nu râdeţi, chiar aşa îi zicea…)

Aproape uitasem că am lăsat şi acolo o cerere de angajare, ca profesor, cu vreun an maiînainte.

Iată că ea fusese aprobată şi acum trebuia să mă prezint urgentissim la Casa Pionierilor unde urma să lucrez de-acum încolo, ca profesor de Foto-Cineclub.

(Ce drăguţi mai erau pionierii aceştia ! nu ca mitocanii de la Cooperativa Fotografia, unde voisem să mă angajez cu câteva luni mai devreme şi care-mi spuseseră că pot să mă şterg la cur cu diploma de I.A.T.C. şi cu mai vechea mea experienţă de fotoreporter de presă, că a face poze la nunţi e o chestie mult mai pretenţioasă decât pozatul vedetelor de la Hollywood sau fotoreportajele de război…)

…Prima mea săptămână la pionieri a fost una foarte încărcată. Trebuia să cumpăr de urgenţă toate cele necesare unui laborator utilat la standarde profesionale. Problema banilor nu s-a pus nici o clipă, mi-au dat toată suma cerută, pe care o făcusem aproape triplă, cu gândul că, oricum, au să-mi taie mult din ea… dar Pionierii nu erau nişte cărpănoşi, aveam să mă conving de asta…

Iar la sfârşitul acestei prime săptămâni, m-am trezit că noul meu director mă cheamă la el. Pe biroul lui se găsea dosarul meu, o sticlă de coniac Tomis şi două pahare (directorul era un fost hocheist, un om serios şi antrenat, dar mie mi s-a pus un nod în gât când m-am uitat mai bine şi am văzut că alea erau pahare de apă, de un sfert de litru…).

- Ia zi, a început el, te-ai obişnuit cu noul loc de muncă ? cum ţi se pare la noi, ai mult de lucru ?

- Am, tovarăşe director, am răspuns eu cu o voce în care se citea poziţia de “drepţi”.

- Ei, atunci înseamnă că eşti un om ocupat, nu mai ai timp de procese şi de prostii de-astea…

Şi uite-aşa s-a terminat procesul meu cu statul, din 1983. Dorinţele “lor” erau ordine pentru mine. Şi parcă numai pentru mine?

Dar povestea acestui caiet-program e încă departe de final…

mai urmează, mai urmează…

* despre Ticuţa Creţu, vezi http://lege5.ro/en/Gratuit/g44tkobz/decretul-nr-188-1987-privind-componenta-consiliului-culturii-si-educatiei-socialiste-si-a-biroului-executiv-al-acestuia

*

o să vă şi miraţi de ce urmează :

În efervescenţa şi agitaţia uşor istericoasă a zilelor şi anilor de după 89 (pe care duşmanii Patriei noastre le numesc, mai simplu, „bulibăşeală”), în care am scos două publicaţii rentabile (nu pentru mine, desigur) şi am mai făcut-o şi pe consilierul la Ministerul Culturii, în Direcţia Teatrelor (unde, râsu’ telespectatorilor, la un moment dat, l-am avut şef pe fostul meu director de la «Vasilescu» !), am lăsat deoparte procesul meu din 1983 cu teatrul numit mai ‘nainte, am uitat de el.

Aveam lucruri mai importante de făcut : de exemplu, să pun umărul la construcţia noii societăţi democrate, a lui Patriciu şi Becali, ce pisici !

Până ce un anunţ din ziare mi l-a readus fulgerător în minte, în ianuarie 2005. Iată-l, acesta-i :

http://groups.yahoo.com/group/info_culture/message/3304

vezi şi http://www.romanialibera.ro/cultura/aldine/expozitia-inscrisuri-dusmanoase-scripta-hostilia-19618.html

Vasăzică, se găsise până la urmă cineva care să-i readucă în atenţia lumii pe cei ca mine ! pe cei care au îndrăznit – dacă nu de altceva, măcar pentru a le arăta compatrioţilor lor că se poate. Că poţi, măcar, deschide gura ca să ţipi, refuzând să mai fii complice, prin tăcerea ta înfricoşată, cu gardianul !

Se găsise, vasăzică, cineva să observe că, în cumplitul deceniu al nouălea, n-au fost doar Ana Blandiana şi Dorin Tudoran cei care au deschis gura ca să spună că împăratul e gol şi că raiul comunist e un iad cu acte-n regulă !

…În ziua următoare mă şi aflam, cu acest caiet-program şi cu o apreciabilă doză de entuziasm, în biroul dnei Doina Jela Despois de la editura Curtea Veche, d-sa fiind iniţiatoarea proiectatei expoziţii.

Eram eu entuziast, dar aveam o vârstă… trecusem prin destule entuziasme până atunci…

Aşa că i-am povestit dnei Jela ce-i cu progrămelul acela de sală, i-am spus că e unul dintre ultimele exemplare pe care le mai am şi am rugat-o să mi-l înapoieze intact după scurgerea intervalului de câteva luni, cât era prevăzut să dureze cele două expoziţii, cea de la Muzeul Naţional al Literaturii Române şi cea de la Sighet.

Şi nu numai atât, dar am pus-o să-mi şi semneze de primirea lui. Uite-aici hârtiuţa cu pricina :

După care, am vizitat şi eu, ca tot omul, expoziţia. Deşi n-am fost invitat.

Spre surprinderea mea, progrămelul Canibalei era singurul exponat tipărit de acolo. În rest, erau numai pagini scrise de mână – şi explicaţii printate, referitoare la ele.

Şi tot aşa, surprins, am constatat că el, progrămelul, era plasat undeva în fundul sălii, la o distanţă de la care nu puteai distinge decât titlul de pe copertă – şi nu avea nici o hârtiuţă cu explicaţii, precum celelalte documente din expoziţie.

Cele câteva exponate pe care le-am citit cu acea ocazie erau nişte chestii mai curând vagi. N-am prea priceput care era relaţia lor cu regimul comunist, ce anume cuprindeau ele de-au pus pe jar Securitatea. Părerea mea e că numai un securist chiulău se putea lega de ele, în disperare de cauză, ca să-şi camufleze cumva ineficacitatea şi absenţele de la serviciu.

Dacă vi se pare că şi eseul meu din caietul-program despre care am discutat aici e tot aşa, vag, bleg şi fără adresă, vă rog să-mi spuneţi. O puteţi face chiar pe blogul de faţă.

De asemenea, dacă aţi vizitat expoziţia de la Sighet (pe care n-am văzut-o şi care, de altfel, n-a durat câteva luni, ci, din câte ştiu, e permanentă, adică dă şi de mâncare – pe durată nedeterminată, cum frumos se exprimă Codul Muncii – câtorva victime ale capitalismului) şi aţi regăsit pe pereţii ei caietul-program al spectacolului cu piesa Canibala, vă rog insistent să-mi daţi de ştire.

Până atunci, eu rămân la părerea că Doina Jela Despois a făcut ceea ce Securitatea n-a reuşit să facă : să confişte această dovadă a infracţiunii mele din 1983, în încercarea de a şterge orice urmă a existenţei sale.

Dar încă n-a reuşit, după cum se poate observa.

PS – Să nu uit. Dna Jela nu mi-a restituit exponatul în chestie. Şi nici nu mi-a comunicat din ce motiv anume.

PS 2 - Dna Jela mi-a dat un mail la data de 8 iulie a.c., adică a doua zi după postarea celor de mai sus:

“ Pai, dle Predescu, va asteptati cumva cand am semnat asta sa o iau din usa in usa sa restitui documentele la  o suta de expozanti, sau  ati dedus ca e mai cuminte, cum m-ati cautat sa le aduceti,  ca sa fiti prezent in expozitie, sa ma cautati sa le si luati? Altminteri, nu e deloc frumos ca va plangeti inainte de a lua legatura cu mine. Dupa  1 sept. voi fi in Bucuresti si voi putea sa caut in documentele pe care le am pe undeva, prin arhiva AZIR, care a suferit si ea, diverse mutari din 2005 pana in 2013.

toate bune, dj
*
Păi, în toţi anii aceştia, eu v-am căutat de mai multe ori, stimată doamnă. Degeaba. Şi de altfel, tot n-am aflat de ce era exponatul ăsta prezentat atât de discret în expoziţia dumneavoastră.
*
10 iulie 2013 :
Întâmplarea aceasta a mea cu fantomatica filială română a Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni are nu numai o istorie, ci şi o preistorie, ca să zic aşa.
Iat-o :
În 2003, n-am avut de lucru şi, împins de curiozitatea mea bolnăvicioasă, am adresat o solicitare Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.
La care, într-un târziu, am primit acest răspuns:
*

Nr. 1584/03 din 29.10.2004

Stimate Domn,

În temeiul art. 1 alin. 1 din Legea nr. 187/1999, urmare a cererii dumneavoastră înregistrată la C.N.S.A.S. cu nr. 1584/03 din 26.08.2003, vă aducem la cunoştinţă că, în urma verificărilor efectuate până în prezent în arhivele Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi Serviciului Arhive şi Documentare Militară, nu s-a identificat nici un dosar întocmit de fosta Securitate pe numele dumneavoastră.

Această cerere rămâne în atenţia noastră şi vă vom informa dacă vom identifica documente pe numele dumneavoastră.

Cu stimă,

VICEPREŞEDINTE,

Prof. Univ. Dr. Viorel-Mircea NICOLESCU

*

În 2011, deci după vreo 7 anişori de la primul meu puseu de curiozitate, iarăşi n-am avut de lucru. Şi iar am supărat Statul.

Şi încă o dată, absolut de pomană, după cum puteţi vedea mai la vale, în cuprinsul noii mele solicitări din februarie 2012:

*

Domnule preşedinte,

Prin prezenta revin asupra solicitării mele din data de 5 iulie 2011, primită la instituţia ce cu onoare conduceţi în data de 6 iulie 2011 conform confirmării poştale AR 09867433055, anexată prezentei în fotocopie, solicitare rămasă fără răspuns, rugându-vă încă o dată să îmi permiteţi accesul la documentele având legătură cu subsemnatul şi la cele având legătură cu defunctul meu părinte . . . . , născut la . . . . şi decedat la . . . . .

Subliniez că existenţa unor asemenea documente este mai mult decât probabilă, date fiind persecuţiile cărora le-am fost victimă în perioada 1980-1989, împotriva cărora am protestat chiar atunci (v. Memoriul meu nr. 35726/20.10.1981 adresat Suzanei Gâdea, preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, a cărui copie o ţin la dispoziţia Dv. – ş.a.)

Cu deosebită stimă,

Dan Predescu

scriitor, jurnalist

27.02.2012

*

O scurtă paranteză absolut necesară : angajarea mea, ca secretar literar, la teatrul Ion Vasilescu din Giurgiu, în decembrie 1981 (prin transfer în interesul serviciului de la vechiul meu loc de muncă, de muncitor necalificat la uzina bucureşteană Vulcan), a reprezentat o consecinţă directă – şi promptă – a memoriului amintit mai sus. Dar aceasta este o altă poveste, pe care am să v-o spun altădată.

…După cum puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, pe vremea aia, comuniştii erau mai slabi de înger. Îţi mai dădeau ce era al tău, dacă aveai curajul să deschizi gura.

Cu ăştia de-acum e altceva. La ăştia poţi să urli până crăpi. Ăştia nu sunt Suzana Gîdea. Sunt urmaşii ei, mult mai perfecţionaţi. Şi mai neînfricaţi. Of course, tovarăşi.

În fine, la 7 martie 2012, am primit un telefon de la o persoană care s-a recomandat drept „consilier Elena Rusu” şi care suna de la numărul 0374-189167 (precizez că acesta a fost ultimul meu contact cu C.N.S.A.S.)

Pretinsa doamnă consilier a bălmăjit ceva indistinct despre cererile mele şi despre faptul că numele meu nu s-ar găsi pe nici un tabel dintre cele pe care mândra instituţie le avea la îndemână în momentul ăla. Poate în vreun viitor…

După ce va muri măgarul… sau se va rupe samarul…

Ce învăţătură trebuie să desprindem noi de aici ? Că acel document tipărit din 1983, de la care porni tărăşenia de faţă, n-a existat, a fost doar o închipuire de-a subsemnatului.

Şi că nici vorbă ca Dan Predescu să fi avut dosar la Secu.

Trebuie să reţineţi că Securitatea era o instituţie serioasă. Ea nu se ocupa de scandalagii de-alde Predescu ăsta, care, cu diploma de Teatrologie-Filmologie în buzunar şi cu cei trei ani de „stagiu în producţie” obligatoriu gata făcuţi, numai aşa, de-al dracului, s-a angajat ca muncitor necalificat la Vulcan, în 1980.

Ea îi supraveghea pe intelectualii serioşi, care rezistau prin cultură şi protestau demn, cu gura bine închisă.

Ea trebuia să descopere ce e în capul intelectualilor serioşi. Nu ce s-a apucat să publice un dezintegrat social ca Dan Predescu.

2 august 2013

IFFEST DOCUMENT.ART.XX

Thursday, September 26th, 2013

filme documentare la DOCUMENT ART :

FESTIVAL INTERNAŢIONAL DE ARTĂ, ECOLOGIE ŞI TURISM

ediţia 20

*

THE AWARDS OF THE IFFEST DOCUMENT. ART XX , 2013

I. THE AWARDS OF THE ROMANIAN FILM ASSOCIATION DOCUMENT. ART

1. THE MENTION

to the movie: BREAK THE ICE: NORWEGIAN THEATRE IN A HAVANA STYLE
directed: by Luis Ernesto Donas
from: CUBA

to movie: GIRA
directed by : Ernesto Sanchez Valdes
CUBA

to the movie : GARDEN OF STONES
directed by : Victor Cabrera & Cristian Caradeuc
CHILE

to the movie : SACRED PLACES OF THE MONASTERY STUDENICA
directed by: Ranka Velimirovic
from: SERBIA

to the movie : SUN PLATEAU MIEMING – TYROL MIDDLE
directed by: Adriano Bottaro
AUSTRIA

2. THE SPECIAL AWARDS

to the movie: 100% CEF, A BYOGRAPHY ABOUT CELSO EMILIO FERREIRO
directed by : Aser Alvarez Gonzalez
from: SPAIN

to the movie : ADELAIDE. ULYANA SKIFOVA,THE ARTIST
directed by : Nikolay Yakimchuk
from : RUSSIA

to the movie: SOUL OF THE GOLDEN LAND
directed by : Alen Kocic
from: CROATIA

*

II. THE JURY AWARDS

ART SECTION MOVIE

SPECIAL AWARD for art film/ sculpture
to the movie: MOAI
directed by: Rodrigo Fernandez
from : CHILE

SPECIAL AWARD for documentary on monumental art
to the movie: A RECVIEM IN WHITE
directed by: Cadri Abibula
from: ROMANIA

SPECIAL AWARD for documentary on the story of art
the movie: SISTINE CHAPEL, ROME: THE STORY OF ART , 1499 – 1564: MICHELANGELO IN THE GLORY OF ROME
directed by: Sabrina Salvatorelli
from : ITALY

AWARD for art documentary/ theatre
to the movie: WITHIN A TEMPEST. THE ISLAND
directed by: Laurentiu Damian
from: ROMANIA

AWARD for art documentary/ ballet

to the movie: DANSE LA DANSE. NACHO DUATO EN MOSCU.

directed by: Alain Deymier
from: SPAIN & FRANCE

AWARD for art documentary / architecture
to the movie: PAOLO SOLERI: A CITY TO SAVE MANKIND
directed by: Giosuè Cohen Boetto
from: ITALY

AWARD for the best film on art
to the movie: A FILM ABOUT KIDS AND MUSIC. SANT ANDREU JAZZ BAND
directed by: Ramon Tort
from: SPAIN

ENVIRONMENTAL FILM SECTION

AWARD for documentary on conservation of natural resources & economy
to movie: BILLION DOLLAR FISH
directed by: Alfred Schwarzenberger
from: AUSTRIA

AWARD for environmental documentary on forest preservation
to movie: THE MAGIC OF PINE FORESTS
directed by: Tomasz Ogrodowczyk
from: POLAND

AWARD for documentary on biodiversity & tourism
to movie: DANUBE- EUROPE’S AMAZON, PART. 1 & 2
directed by: Rita & Michael Schlamberger
from: AUSTRIA

AWARD for ecological experimental film
to movie: THE DANCE OF TIME
directed by : Christian Spencer
from : BRAZIL

AWARD for film on original ecological theme
to movie: Paradisul discordiei
show tv by : Carmen Avram
from : ROMANIA

AWARD for the best environmental film
to movie : LAIKPIA, THE LAND OF LIFE
directed by : Giuseppe Bucciarelli
from: ITALY

TOURISM FILM SECTION

MENTION for tourism promotional film
to movie : A WINTER WALTZ – WINTER IN AUSTRIA
directed by : Thomas Pavlousek
AUSTRIA

SPECIAL AWARD for tourism promotional film
to movie: GMINA MIASTO LOWICZ – URZAD MIELSKI W LOWICZU
directed by : Michal Sierszak
from: POLAND
AWARD for tourism promotional film
to movie : DEFINITELY DUBAI
directed by : Amini Babak
from : UAE, DUBAI

AWARD for tourism advertising spot
to movie : TOUCH THE MYSTERY
directed by : Andrzej Kaluszko
from : POLAND

AWARD for TV Travel Show/Program
to movie : EXCLUSIV IN ROMANIA-EP.5 MOCANITA
directed by : Cristian Tabara
from : ROMANIA

AWARD for ecotourism film
to movie : ROTA VICENTINA - TWO STEPS TO FREEDOM
directed by : Danilo WarIck & Gonçalo Paixāo
from : PORTUGAL

AWARD for tourism documentary film
to movie : ESCAPE TO ST. LUCIA
directed by : Libor Spacek
from : CZECH REPUBLIC

AWARD for the best tourism film
to movie : I LOVE ROMA
directed by : Luigi Giuliano Ceccarelli
from : ITALY

GRAND PRIX GOLDEN EAGLE
to movie : DINOSAURIOS EN 3 D
directed by : Juan BEIRO MARTINEZ
produced by: Zampanò Producciones
from : SPAIN

Lansări la “Sadoveanu”: PUŞI DINULESCU şi ADRIAN ALESSIU

Saturday, September 21st, 2013

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

DACĂ TOPORUL N-AR AVEA ATÂTEA COZI…

Saturday, September 21st, 2013

ţara asta ar scoate-o la capăt

pdv

NICOLAE VĂCĂROIU

ex-PM

vezi

http://www.cotidianul.ro/negociatorii-fmi-si-bm-sunt-asemanatori-comisarilor-sovietici-222224/

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (27)

Thursday, September 19th, 2013

Prin 1995, mă aflam la conferinţa de presă a unui om politic francez. Nu mai ţin minte cine era acela şi nici care-o fi fost subiectul, ci doar că, la un moment dat, musafirul (ne aflăm în sala de conferinţe a Ministerului Culturii, la Casa Presei, fostă a Scînteii)  aduce vorba de Planul Marshall. Şi se încinge un pic, povestindu-ne cum, după al doilea război mondial, Statele Unite au obligat Franţa ca, acceptând marele ajutor financiar nerambursabil al Planului, să importe şi filme hollywoodiene. Ceea ce a călcat un pic pe coadă mândria cinematografică a cocoşelului galic, umplându-l de mânie şi filosovietism (ulterior, maoism). Musafirul încheie avertizându-ne că ne aşteaptă aceeaşi tristă soartă: să ne cumpere americanii. Mă duc glonţ la redacţie şi scriu o scurtă relatare cu titlul ROMÂNI ! VĂ PAŞTE PLANU’ MARSHALL ! Şi apoi, oftând în sine-mi:  unde nu dă Dumnezeu…

*

Dispute, la televizor: e, practic, imposibil să deosebeşti ciobul de oala spartă.

*

În o mie şi unul de articole de ziar şi emisiuni TV, propagandiştii regimului actual iau interviuri unor foşti (?) securişti care se zdrobesc să pună semnul egalităţii între serviciile secrete din Vest şi cele româneşti.

Nu se poate. Cu regret, dar nu ţine: şpionii americani îi apără pe ai lor de (în principal) arabi, chinezi şi ruşi. Pe tine, dragă Bizonule Naţional, Secu te-a apărat şi te apără în continuare doar de tine însuţi. De exemplu, ca să nu zici ceva nasol atunci când Omar Hayssam şi frate-său Ciuperciuc rad pădurile Moldovei – şi după aia, îţi fug judeţele ei de sub cur, de cum dă o ploaie mai zdravănă.

*

Monumentele Bucureştiului: uitaţi-vă la ele şi-o să înţelegeţi cum se face că Absurdul s-a născut în România.

Fostul şef al Uniunii Asociaţiilor Studenţilor Comunişti din Bucureşti, care locuieşte pe bulevardul Elisabeta, are o verandă plină-plină de icoane. Ca să le vadă vecinii de vizavi.

*

E plin audiovizualul nostru de polemici… de pulemici…

*

Ăştia-s tâmpiţi, sau ne cred pe noi? Cică să le ciuntim pensiile neruşinate lui Vişinescu, Ficior şi altor doi-trei zbiri pe care-i vom mai deconspira, pentru ca banii astfel obţinuţi să fie dirijaţi către victimele lor. Adică să luăm ceva din două-trei, ori douăzeci-treizeci de pensii mari şi suma rezultată s-o împarţim la douăzeci-treizeci de mii de amărâţi cu pensii ca vai de mama lor, victime atunci şi victime şi-acum.

Păi, dacă tot suntem puşi pe ajustări de-astea, am eu o propunere: ofiţerii şi subofiţerii care-au avut vreo legătură cu pichetele de pe graniţa cu Iugoslavia, pe vremea comunismului. Aş începe verificând rapoartele privind consumul de muniţie la pichetele de pe malul Dunării din datele însemnate pe crucile anonime din cimitirul de vizavi, de pe malul sîrbesc. Şi m-aş strădui să aflu ce ofiţer/subofiţer era de serviciu la pichetul unde s-a consumat muniţie în zilele cu pricina. Vă garantez că nu e posibilă nici o confuzie: n-o să găsiţi două posturi, pe graniţa fluvială a României, care să fi deschis focul în aceeaşi zi.

Şi după aceea, m-ar amuza să dau de urma criminalilor în chestiune, mult mai tineri ca Vişinescu şi Ficior. Şi desigur, încă şi mai tare m-ar amuza să aflu ce pensie au ei azi (dacă n-or în câmpul muncii – ca senatori, de pildă). À propos, dl Ristea Priboi ce-o mai fi făcând ?

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ristea_Priboi

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. GÂDILAŢI URSULEŢII SUB BĂRBIE

Wednesday, September 11th, 2013

Continuă fără preget lupta javrelor pro şi contra potăilor maidaneze. Aşa cum poate observa orice om normal, hămăitul şi chelălăiala ambelor tabere n-au alt rost decât să camufleze o profundă durere obştească în pix. Cu cât lătrăm mai tare, cu atât mai puţine facem pentru rezolvarea problemei.

Scriam odată că românii sunt un popor realist. În ce sens? În acela al Universaliilor.

În Evul Mediu, dacă vă mai aduceţi aminte, filosofii s-au împărţit în două tabere. Cei care credeau că „universaliile”, ideile pure, esenţa ultimă a lucrurilor, chintesenţa lor, ar exista numai cu numele, în mintea noastră, s-au numit Nominalişti. Ceilalţi, care susţineau că aşa numitele Universalii ar avea o existenţă concretă şi s-ar afla undeva (nu precizau unde anume), s-au numit Realişti” – aşa scriam acum vreo 10-15 ani.

De aici derivă, desigur, convingerea că, odată ce ai numit un lucru, problema e rezolvată. Dacă i-ai spus pe nume, Fiinţa Supremă o să ştie de unde să-l ia – şi va adopta măsuri în consecinţă. Nu-i nevoie să ne mai batem noi capul, Dumnezeu e mare.

Şi în aceeaşi măsură, de aici vine şi pofta generală de a face, transforma, înnădi, cârpi, mitocosi şi rostofloci * legi, precum şi oroarea de a le aplica în literă şi spirit, ori de a se supune lor.

Fiindcă veni vorba: acum vreo două săptămâni, m-am aflat, două seri la rând, pe Valea Cerbului, la Buşteni. Acolo s-a înfiinţat, cu de la sine putere, un fel de colonie (şi nu una mică!) de corturi şi rulote, populată, de când dă firul ierbii până la primul îngheţ, de orăşeni care s-au săturat să mai plătească întreţinerea la bloc. Şi o fentează transhumând pe maidanul din Valea Cerbului, pe bani puţini ori deloc.

Şi convieţuind cu vulpile şi urşii. Am văzut, în cele două seri de care ziceam, un urs bine făcut, o ursoaică cu trei (!) pui şi vreo nouă-zece vulpi tare fotogenice şi total dezinhibate. Toţi aceşti colocatari erau adunaţi la tomberoane, pe care le răsturnaseră şi le inspectau cu maximă vigilenţă (ba, culmea culmilor! între două vulpi care trăgeau de pungile cu resturi se afla şi o pisică). Iar tomberoanele acestea, puse acolo de autorităţi, în speranţa vană că poluarea se va diminua, se aflau la cel mult cincizeci de metri de corturi.

Şi erau înconjurate de curioşii veniţi, pe patru roţi ori pe cotonoagele proprii, să vadă de aproape animalele sălbatice şi să se pozeze cu ele.

În ce mă priveşte, aştept cu interes momentul când unul dintre aceşti vizitatori inteligenţi va întinde mâna să gâdile sub bărbie un ursuleţ, în prezenţa mă-si. Mama ursuleţului, vreau să zic.

Să vedeţi după aia manifestaţii de protest! împotriva urşilor! împotriva bestiilor care-i vânează! împotriva lui Băsescu! a Uniunii Europene! jos comunismu’! jos capitalismu’! …

* „rostoflociza” – pentru persoanele cu doctorat la Hyperion PFA ori Titu Maiorescu SRL

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Penultima oră: despre javre şi potăi

Friday, September 6th, 2013

Timeo Danaos

lui  François de La Rochefoucauld,

care s-ar mira că-i este

dedicată o asemenea poveste

A fost odată un om care se tot învârtea prin micul nostru orăşel. Umbla aşa, brambura, de colo până colo. Te izbeai la tot pasul şi puteai fi sigur că o să dai de el la orice oră a zilei, fie prin parc, fie în faţa primăriei, fie la gară, fie la fabrica de şuruburi. Căra întotdeauna cu el o pungă din plastic, în care avea cârnaţi. Nu prea mulţi, o jumătate sau un kilogram, iar cârnaţii erau din cei foarte ieftini, plini de zgârciuri, de oase măcinate şi de şoric nebărbierit.

Nici el nu prea era bărbierit, iar hainele sale erau foarte uzate. Nu le schimba niciodată.

Nu l-ai fi băgat în seamă dacă n-ai fi dat de el la tot pasul. De câte ori întâlnea un câine, unul la fel de nearătos ca şi el însuşi, omul scotea din pungă o bucată de cârnat şi i-o azvârlea. Câinele o prindea din zbor, o hăpăia şi, fericit, îi făcea o plecăciune dând din coadă şi zicând “să trăiţi”.

Adesea, după ce îşi făcea pomană cu unul, mai veneau încă doi-trei şi nu îl lăsau să plece până nu le împărţea tot conţinutul pungii. Apoi, omul se ducea să cumpere alţi cârnaţi. Asta socotea el, pesemne, că e menirea lui pe lume: să-i sature pe câinii flămânzi. Şi toţi erau flămânzi.

În scurt timp, au ajuns să-l cunoască toate potăile din oraş. Pe unde trecea el, se adunau în haite şi îl preamăreau chelălăind.

În cele din urmă, omul n-a mai putut face altfel decât să-şi dea întâlnire într-o bună zi, la prânz, cu protejaţii săi. Ei îl aşteptau, adunaţi în marea groapă a cărămidăriei de lângă depozitul de cherestea.

Omul le-a împărţit ceea ce adusese, un cărucior plin cu cârnaţi, pe care câinii i-au înfulecat la iuţeală. Apoi, cum nu mai rămăsese nimic de mâncare, l-au halit pe donator. Cei care se săturaseră priveau cu interes.

– A fost un binefăcător, spuse unul, în chip de discurs funebru.

– Mă tem de oameni chiar dacă aduc daruri, recită un câine bătrân, care-şi făcuse liceul pe timpuri, aşa că mai apucase să audă de “Iliada”.

– Era ahtiat de reclamă, se auzi un altul.

– Mai dă-l în mă-sa de megaloman, scuipă interlocutorul său. Încă un paranoic! Ce-şi închipuia, ne dă el nouă de mâncare?

în vol. CHIX SAU LUMEA ACŢIUNII EFICIENTE

de Dan Predescu

editura Niculescu, Bucureşti, 2013

pag.  23

NB:

Javrele au fantezie. Au forţă creatoare, la o adică. Ultima zmecherie pe care-au inventat-o e că pe bietul copil din parcul Tei l-au sfâşiat pedofilii. O fi vorba de pedofilii de la Asociaţia aia care protejează… chiar aşa, pe cine protejează ea ? şi unde cotizează ? ghici ciupercă…

NB 2:

Hai că începură şi agenţiile internaţionale de presă să se intereseze de chestia asta. Ghinionul şi nenorocirea României: rahatul prea mare şi preşul prea mic.


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

ESCHER

Monday, September 2nd, 2013