Archive for November, 2011

TOCA

Wednesday, November 30th, 2011

Dumnezeu să-l odihnească pe Toca,

unul dintre ultimii regizori de teatru români !

http://www.youtube.com/watch?v=xkEpensiLW0

http://www.youtube.com/user/StanPapouash#p/u/9/YKgaJSU6AUg

La Zilele filmelor ruseşti: AMIRALUL

Saturday, November 26th, 2011

Cinema STUDIO

Bucureşti, 25-27 noiembrie 2011

AMIRALUL JIVAGO

Motto:

Ce e adevărul ?

Pilat din Pont

Un film rusesc recent despre amiralul Kolceak, comandantul unei armate a “albilor”, înfrânt de către bolşevici şi executat la Irkutsk în 1920, constituie un subiect deosebit de interesant mai ales pentru români.

Aceasta, deoarece descoperim că faimosul amiral era descendentul unui strămoş moldovean, Iliaş Colceag, personaj din secolul al XVIII-lea cu o uluitoare biografie rocambolescă. Convertit la Islam sub numele de Hussein, făcut paşă şi ulterior, vizir, el a fost, la un moment dat, comandantul otoman al cetăţii basarabene Hotin. În cursul unuia dintre multele războaie ruso-turce, asediat şi rămas cu doar 900 de oameni contra celor 60.000 de ruşi atacatori, el se predă în condiţii onorabile şi după un prizonierat de lux de câţiva ani, este eliberat şi ia hotărârea să se întoarcă la Constantinopol. Pe drum, află că sultanul are de gând să-l condamne la moarte, considerând predarea Hotinului drept trădare, aşa că-şi schimbă traseul şi se angajează în servicul contelui polonez Józef Potocki, hatman al Kievului (şi tată al lui Jan Potocki, autorul celebrului “Manuscris găsit la Saragosa“).

Iliaş a murit la Jitomir, în 1743. Fiul său a revenit la ortodoxie, fiind înnobilat şi dăruit cu moşii de împărăteasa Elisabeta Petrovna (1741-1762). Câţiva dintre urmaşi au făcut cariere militare. Unul dintre ei a fost amiralul Alexandr Kolceak, ultimul conducător suprem al Rusiei fost ţariste.

Iar acum, ca să revin la oile noatre, adică la civilizatele secole XX-XXI, cele mai sângeroase din istoria omenirii, o să încep printr-o constatare de natură personală. Şi anume, că tinereii de-alde mine au avut parte, în viaţă, de două mari ghinioane:

1. că au prins şi vremurile “dinainte”;

2. că nu şi-au pierdut memoria.

Aceste două nefericite circumstanţe mă obligă să constat că secvenţa cu care începe filmul, cea a unei bătălii navale din primul război mondial, seamănă binişor cu multe alte scene din acele filme în care soldatul sovietic trecea, călare pe tanc, pe sub gheaţă, trăgând din ţigare şi fluierând, în acelaşi timp, Internaţionala. Numai că, acum, nici vorbă de Internaţionala. Acum, nava comandată de amiral trece fără păs printr-un câmp de mine, după ce el şi toţi ofiţerii săi se închină şi pupă icoanele. În vreme ce monstrul de cuirasat nemţesc, care-i fugăreşte, calcă pe o mină şi se duce, cu ajutorul lui Dumnezeu, la fund.

Altă confuzie supărătoare care nu mi-a dat pace, puţin mai încolo, a fost cea din secvenţa atacului la baionetă împotriva tranşeelor bolşevice: aveam impresia că atacatorii strigă “Za Stalin, za rodinu !“ Ce să-i faci, zaharisiţilor de vârsta mea poţi să le fluturi şi-un tramvai… că tot asta or să audă…

Spre deosebire, însă, de filmele pe care le-am văzut înainte de prăbuşirea imperiului sovietic, aici, “băieţii răi“ sunt bolşevicii, portretizaţi ca un fel de şmecheraşi de Cuţarida siberian-jenicăbarbiană.

Văzând toate astea, îţi pierzi orice urmă de îndoială: nici regizorul Andrei Kravciuc şi nici starurile sale de aici nu au avut printre părinţii şi bunicii lor vreun membru al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. E clar.

Propaganda rusească post-sovietică este mult mai ineficientă decât cea dinainte, care era servită de nume precum Eisenstein, Pudovkin, Dovjenko, Vertov, Kalatozov, Alov şi Naumov, Tarkovski, Bondarciuk, Mihalkov…

Asta, chiar şi atunci când, ca de exemplu în filmul lui Kravciuk, ne pune în faţă interpretări actoriceşti meritorii şi prezenţe feminine încântătoare: Konstantin Habenski, Elisaveta Boiarskaia şi Anna Kovalciuk (inubliabila Margareta din excepţionalul serial Maestrul şi Margareta regizat de Vladimir Bortko).

Post scriptum: toată mândra şi culta noastră  presă  se  înghesui să scrie că filmul lui Kravciuk are ceva în comun cu Crucişătorul Potiomkin. Păi sigur că are, vorbeşte despre acelaşi lucru. Dar e ca şi cum ai spune că  Hitler şi Churchill au ceva în comun. Evident că au: al 2-lea război mondial. În care au fost, de altfel, inamici.

Bucureşti, oraşul monumentelor date-n mă-sa

Friday, November 25th, 2011

Sau, dacă vreţi, ziceţi-i, de pildă, “Adevărul despre Bucureşti“.