Archive for May, 2013

N. STEINHARDT - o intuiţie de geniu

Sunday, May 26th, 2013

Văratec, 1970

Maestrul şi Margareta, recomandată stăruitor de Pillat.

Diavolul Behemoth, cu doi colegi, vine pe pământ, în Uniune(a Sovietică – n.m.), luând chip de motan negru care duce cu el un Primus.

Motan negru, desigur, e perfect pentru un drac, de ce însă cu Primusul?

(Zât! îi spune taxatoarea, motanii n-au voie să călătorească în autobuz!)

Primusul acesta face toţi banii şi este cheia cărţii, şi e dovada genialităţii autorului.

Pentru că aşa oameni, aşa draci. Behemoth e un mare demon trist, un prinţ răzvrătit al întunericului. Dar ştie unde s-a întâmplat a nimeri şi – lepădându-şi mantia byroniană ori goetheană, mantia luciferică şi somptuoasă – se dă pe brazdă şi pe măsura parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a despărţi, a batjocori) al civilizaţiei sovietice după cincizeci de ani consacraţi făuririi unei societăţi exclusiv preocupată de bunuri materiale şi de prosperitate, după cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stări.

Când dracii trec în zbor peste case şi cu asmodeice puteri le ridică acoperişurile, ce se vede? Se zăresc lungi şiruri de coridoare unde, întoarse de la muncă, gospodinele sovietice gătesc fiecare pe câte un Primus masa de seară.

Ăsta e comunismul! Ăsta şi nu altul: tovarăşul de la raion, spaţiul locativ, certificatul de origine socială, delaţiunea obligatorie, cozile, primusul. În vreme ce un miliard şi jumătate de imbecili, în Occident, oftează, manifestă, răpesc, urlă, scriu, se despoaie, îşi lasă barbă, fac dragoste în public, aruncă cocteiluri Molotov pentru a realiza idealul: Primusul, maşinuţa cu gaz a sărăcimii.

Gospodinele, ele, n-au ce face. Dar la gândul miliardului acela şi jumătate, cine stă să se gândească, îl apucă nebunia.

Alt comunism? Dacă s-ar fi realizat altundeva era altfel? Când l-om face noi va fi altceva.*

Iluzii, prostii. Tot cu aceleaşi elemente constitutive veţi lucra. Tot acolo veţi ajunge. Tot la acelaşi rasism social**, marxist nu mai puţin decât leninist (deşi ar fi, poate, om cumsecade, deşi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ţi face: eşti cum eşti, şi cum altfel nu poţi fi, trebuie aşadar să fii osândit.

Ăsta e, nu altul. Răzbunător. Mic. Împuţit. Mahalagesc. Pizmaş. Credincios al treimii: ură, bănuială, invidie. Cu gură de ţaţă şi ură de slugă. Societatea bunei stări, unde bucătăria e Primusul de pe coridor.

Ştiu ei, demonii, cum să se întrupeze, nu întâmplător.

JURNALUL FERICIRII

(ed. Polirom, 2008, pag. 276-277)

* În ce mă priveşte, l-am văzut pe viu, în Danemarca, în 1997 – şi chiar era altceva. Era comunism, dar nu semăna nici de-al dracului cu al nostru, sau cu al ruşilor. E adevărat, era un comunism făcut cu dolarii Planului Marshall (de nişte oameni disciplinaţi şi obişnuiţi cu munca). Şi, repet, era în mult mai mare măsură comunism decât capitalism.

** E nostim că Steinhardt vorbeşte de “rasism social”, el, care abia de-a scăpat de bestialităţile rasismului propriu-zis, antisemit…

Caravana GAUDEAMUS 2013 la Timişoara

Wednesday, May 15th, 2013

Timişoara, 15 mai 2013

Caravana GAUDEAMUS a ajuns în Banat!

Miercuri, 15 mai, s-a deschis cea de a IX-a ediţie a Târgului GAUDEAMUS Timişoara.

Evenimentul, organizat de Radio România – Echipa GAUDEAMUS şi Radio Timişoara – are loc în perioada 15 – 19 mai, într-o formulă inedită pentru târgurile GAUDEAMUS: pe platforma de la intrarea Iulius Mall (Curtea de Onoare).

GAUDEAMUS Timişoara 2013 este evenimentul cu numărul 75 care se derulează sub sigla GAUDEAMUS şi  se înscrie în seria care marchează dubla aniversare din acest an: 85 de ani de la prima transmisiune a postului public de radio şi 20 de ani de la debutul Programului LECTURA, odată cu prima ediţie a Târgului Internaţional GAUDEAMUS - Carte de Învăţătură.

În cadrul ceremoniei de deschidere a Târgului au luat cuvântul gazdele evenimentului – Mihai Anghel, redactor-şef Radio România Timişoara şi Vladimir Epstein, director executiv al Târgurilor GAUDEAMUS – şi  preşedintele de onoare al Târgului, Titu Bojin, preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş.

Edituri prestigioase, agenţii de difuzare de carte şi produse multimedia, instituţii culturale şi de învăţământ vor prezenta publicului, pe durata celor cinci zile ale Târgului, o variată ofertă editorială pentru toate vârstele şi gusturile.

Cea de a IX-a ediţie a Târgului GAUDEAMUS Timişoara va constitui şi cadrul pentru reluarea câtorva dintre proiectele deja tradiţionale sau mai recente, iniţiate şi derulate de Radio România.

Cărţile se întorc acasă, campanie care are ca principal obiectiv constituirea, prin donaţii din partea expozanţilor şi a vizitatorilor, a unui fond de carte care va avea ca beneficiari biblioteci ale unor comunităţi subfinanţate din acest punct de vedere. Proiectul continuă o tradiţie care durează de la primele ediţii ale Târgului Internaţional GAUDEAMUS (Coşul Târgului); de la relansarea sa sub acest nume, în anul 2010, peste 57.000 de volume au îmbogăţit patrimoniul unor biblioteci care nu au mai primit de foarte mult timp fonduri pentru achiziţii.

Invitaţi de nota 10: Olimpicii României, proiect prin care postul public de radio promovează şi recompensează performanţele obţinute pe plan internaţional de către reprezentanţii la vârf ai învăţământului românesc. Sâmbătă, 18 mai, la ora 15.00, sunteţi aşteptaţi să îi cunoaşteţi pe invitaţii de nota 10 ai Târgului GAUDEAMUS Timişoara, elevi din judeţul Timiş şi din judeţele limitrofe, premiaţi la olimpiade internaţionale din diferite discipline: Klaus Andreas Ludescher (Colegiul Naţional „C.D. Loga” din Timişoara), Dana Iasmina Epure (Liceul Teoretic „Traian Vuia” din Reşiţa) şi Narcisa Bagiu (Liceul Teoretic „Jean Louis Calderon” din Timişoara).

• Faza locală a Concursului Naţional de Lectură „Mircea Nedelciu”,  care se va desfăşura sub denumirea „Lectura … la doi paşi”, organizată de Radio Timişoara, care va avea loc joi 16 mai, ora 14.00.

Premiile ediţiei 2013 a Târgului GAUDEAMUS Timişoara vor fi decernate duminică 19 mai, ora 13.15, astfel:

- Trofeele GAUDEAMUS (acordate editorilor - locurile 1, 2 şi 3) şi Cea mai râvnită carte a Târgului, decernate prin Votul Publicului exprimat prin completarea unor chestionare realizate în rândul vizitatorilor cu sprijinul Departamentului de Sociologie al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie, Universitatea de Vest din Timişoara;

- Trofeele Presei - decernate jurnaliştilor pe secţiunile presă scrisă, radio şi TV;

- Premiul Educaţia – decernat unei instituţii de învăţământ în semn de apreciere a modului de promovare a   ofertei sale educaţionale la Târgul GAUDEAMUS;

- Premiul Miss Lectura, acordat celei mai frumoase cititoare prezente la Târg.

Partenerii organizatorilor sunt, la această ediţie: Iulius Mall, Automobile Dacia, Fundaţia pentru Excelenţă Euromonitor,  publicaţia Şapte Seri şi Departamentul de Sociologie al Facultăţii de Sociologie şi Psihologie, Universitatea de Vest din Timişoara.

Pentru detalii suplimentare privind această ediţie a Târgului GAUDEAMUS Timişoara, vă rugăm să accesaţi website-ul www.gaudeamus.ro , unde sunt disponibile catalogul participanţilor şi programul evenimentelor, sau să vă adresaţi Secretariatului GAUDEAMUS.

Persoană de contact: Connie Chifor (tel. 0745 109 649, e-mail connie@gaudeamus.ro).

DOAMNA WARREN şi actualitatea dâmboviţeană (la Teatrul Mic)

Sunday, May 12th, 2013

Din motive mai mult decât obiective, n-am fost la premiera cu Profesiunea doamnei Warren. Am văzut spectacolul acesta abia la un an după. Dar, cine ştie? tot răul spre bine, abia a avut timp să se rodeze, mi-am zis. Nu avea revista Teatrul, pe timpuri, o rubrică Reprezentaţia numărul…, tocmai în ideea asta, de a verifica “fiabilitatea şi anduranţa” spectacolului, adică dacă el a crescut, ori s-a dezumflat în răstimpul scurs de la premieră?

Mai întâi, textul. N-am mai văzut un spectacol George Bernard Shaw* de prin anii 70. Numele acesta părea să nu mai spună nimic vreunui regizor contemporan. Asta, deşi a fost al uneia dintre inteligenţele cele mai sclipitoare ale secolului XX, al autorului unor legendare vorbe de duh, demn urmaş al lui Ibsen şi Wilde, la fel de celebru ca şi ei. Şi probabil că, prin teatrul şi gazetăria sa de orientare socialistă, el a fost unul dintre principalii gropari ai ipocriziei atotstăpânitoare în imperiul reginei Victoria (piesa de faţă a fost interzisă în Anglia timp de 32 de ani, nefiind jucată decât după ce autorul ei a luat Nobel-ul pentru literatură). Şi mai ales, el a fost autorul unor comedii bine scrise, din categoria celor care “se joacă singure”, de parcă nici n-ar mai avea nevoie de regizor (hm… acesta să fie motivul indiferenţei maeştrilor contemporani?)

Dar, lăsând gluma deoparte, de ce anume a devenit, brusc, Shaw atât de demodat? Motivele s-au numit Brecht, Artaud, Becket, Eugen Ionescu, ca să vorbim numai de cei foarte mari, care au ocupat, începând cam din 1940, avanscena teatrului universal. Dar mai ales, Artaud şi adepţii săi, care au reuşit să impună ideea regresivă că nonverbalul e mai deştept şi mai capabil decât verbul, decât silogismul (opinie, la drept vorbind, demnă de nişte maimuţe surdomute) – şi astfel, să schimbe pentru totdeauna (?) gusturile, obişnuinţele, orizontul de aşteptare al publicului teatral.

Preferinţă întrutotul explicabilă, pe de altă parte: din moment ce tot ce-am învăţat la şcoală, tot ce-am citit în cărţi şi ziare n-a făcut decât să stârnească incendiile războaielor mondiale, nu cumva ar fi mai bine să renunţăm la toate acestea şi să recurgem la modul de exprimare/comunicare preponderent nonverbal al băştinaşilor de prin Mările Sudului, despre care ne vorbea Antonin Artaud? Cu sensibilitatea, cu tiparele aperceptive aferente?

De altfel, şi unele piese de Eugen Ionescu (Cântăreaţa cheală şi Lecţia) făceau aproximativ acelaşi lucru, arătându-ne dezintegrarea comunicării verbale – adică inter-umane. Şi prin aceasta, sfârşitul Civilizaţiei. Şi al teatrului zis “psihologic”, printre altele.

…Dar să nu divagăm. Debutul regizoral al binecunoscutului Claudiu Istodor este unul caracteristic actorilor care trec în tabăra regizorilor. Bazat, adică, pe o opţiune repertorială …judicioasă, pe un text “de încredere”, cu partituri generoase pentru interpreţi. Excelentă alegere, mai ales când interpreţii sunt cine sunt.

Doamna Warren, cucoana plină de bani care a fost pe timpuri prostituată, iar în prezent e directoarea unei reţele internaţionale de bordeluri de lux, este, în interpretarea Maiei Morgenstern, apariţia vulcanică pe care o ştiu de mult – şi tot mă mai surprinde. Aici, cu pofta de joc (de altfel, comună întregii echipe) – şi cu amplitudinea pur şi simplu a fiinţării pe scândura scenei: scoţând scântei în momentele de maximă tensiune când încearcă să se impună în faţa fiicei sale, sau smiorcăindu-se, atunci când vrea să i se plângă de milă, sau autoironizându-se, în scene de curată joacă, împreună cu toţi partenerii.

Vincent Canby, un critic american, o compara cu Anna Magnani.** Mie-mi aduce aminte şi de Ava Gardner (cea din Noaptea iguanei).

Tot atât de remarcabilă este împrejurarea că, în rolul fiicei sale, studentă capabilă,  visând la independenţa pe care i-ar asigura-o o carieră profesională şi neştiind nimic despre sursa banilor mamei sale care o ţine departe de ea (la Cambridge !), foarte tânăra Ilinca Manolache îi dă o replică neinhibată, la intensitate egală a trăirii şi expresiei, în dialog, ca să zic aşa, pe voci egale.

Dacă Shaw avea vederi deosebit de înaintate pentru vremea sa, militând, în acord cu activistele sufragete, pentru acea societate în care şi o femeie să se poată realiza prin sine însăşi, Ilinca Manolache o aduce instinctiv (şi foarte firesc) pe Vivie Warren a sa la înfăţişarea ataşantă a unei adolescente pure şi dezinvolte din zilele noastre.

În rolul lui Sir George Crofts, domnul bogat din “lumea bună” care e, de fapt, proprietarul  reţelei administrate de doamna Warren, Mihai Dinvale, într-una din zilele sale norocoase, creionează în linii decise, ferme, portretul playboy-ului fezandat, flegmatic, absolut imoral şi lipsit de caracter – dar nu şi de haz.

Celălalt personaj “pozitiv” (adică dificil sub aspect interpretativ), alături de tânăra Vivie, este domnul Praed, care, în interpretarea lui Ion Lupu, ne apare drept un factor de contrast liniştitor: mai există şi oameni cumsecade pe lume, nu numai bătrâni plini de parale, cinici şi libidinoşi…

Cu masca lui de cetăţean nu neapărat turmentat, însă arţăgos şi plin de opinii de dimineaţa până seara, Sorin Medeleni reuşeşte, realmente, să-ţi smulgă un zâmbet la fiecare replică. Reverendul Gardner al său, care, dacă memoria nu-l înşeală, i-a făcut, mai de mult, un copil doamnei Warren, este o apariţie de un comic funambulesc, demn de filmele mute.

Iar Frank Gardner, fiul său, nu ştie că Vivie Warren, moştenitoarea bogată căreia îi face curte, s-ar putea să-i fie soră bună… Tudor Aaron Istodor face din acest personaj un adevărat “fluturaş” monden, superficial şi egoist, descins parcă din piesele lui Wilde.

Scenografia şi costumele semnate de Maria Miu creează o ambianţă adecvată şi funcţională.

E o bucurie pentru spectator – fatalmente, foarte rară – să poată admira un act scenic constând în întruparea “poveştii” unui mare dramaturg de către câteva individualităţi actoriceşti puternice, inconfundabile (în loc să contemple o “viziune” regizorală care nu comunică nimic nimănui, servită de câţiva roboţi fără chip, cum se întâmplă de atâtea ori).

Viziunea regizorală a spectacolului de faţă este una în acord cu cea auctorială. E de-a dreptul reconfortant să descoperi un spectacol din zilele noastre al cărui autor îşi propune să colaboreze cu dramaturgul – şi  nu să-i arate el aceluia, viu sau mort, cine-i şeful aici.

Nelăsându-se intimidat de considerentele despre actualitatea sau inactualitatea textului, Claudiu Istodor, care este şi autorul actualei traduceri funcţionale şi lipsite de asperităţi, realizează un spectacol “updated”. Iar dacă te uiţi la telejurnal, începi să zici ca el, să înţelegi că nici măcar nu exagerează, cu această aducere la zi. ***

Ce, numai Shakespeare e contemporanul nostru? G. B. Shaw ce cusur o avea?

DP

* Uitaţi-vă cum îi zice doamna cronicăreasă de mai jos:

http://ileanalucaciu.blogspot.ro/2012/06/profesiunea-doamnei-warren-teatrul-mic.html

Ce naiba, pe vremuri, când era secretară P.C.R. la revista Săptămâna (v. Jenică Barbu), care mă “demasca” pe mine, parcă nu era atât de analfabetă… Pentru cine nu ştie: înjurăturile din Săptămâna, organul de presă neoficial al Securităţii, nu erau deloc lipsite de consecinţe. Când îmi voi publica memoriile, am să dau detalii – deşi nu-mi face nici o plăcere.

** http://www.nytimes.com/1992/10/01/movies/review-film-festival-a-spiritual-journey-in-romania-after-the-fall.html

*** http://www.hotnews.ro/stiri-esential-12826925-sotia-fostului-sef-cabinet-lui-blejnar-codrut-marta-acuzata-proxenetism.htm

https://www.youtube.com/watch?v=Mw5y9xXUXk4

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

NOU: GRUPUL CELOR 7

Thursday, May 9th, 2013

http://issuu.com/margaceramics/docs/master_11?mode=window&viewMode=doublePage

Science Fiction: HELION Timişoara

Wednesday, May 8th, 2013

Dragi Colegi,

Mai sunt câteva zile până la SESIUNEA HELION.

Sper ca programul celor două zile să vă convingă la o alegere cu o singură direcţie: sala Orizont a Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara (Piaţa Sf. Gheorghe nr. 3).

La bună vedere,

Cornel Secu şi Lucian-Vasile Szabo

eucose@aim.com

Grid Modorcea. PRESA DE LA COADA VACII

Wednesday, May 8th, 2013

Aflu, cu o totală lipsă de uimire, că presa din România a ajuns acolo unde îi este locul, la nivelul unor ţări bananiere ca Burkina Faso. În orice caz, sub Bostwana, oricum, pe ultimul loc în Uniunea Europeană. Şi asta, în condiţiile când are toată libertatea. Când orice ziarist fără şcoală poate să-l bălăcărească cum vrea pe preşedintele ţării fără să rişte pedeapsa pentru insultă şi calomnie. Acum, Curtea Constituţională cere să se reintroducă această pedeapsă, dar nu va folosi la nimic. Nu asta e Soluţia ca presa din Romania să fie sănătoasă.

E suficient să citiţi ce scrie “antologatorul” CTP, care a fost ani de zile şeful Clubului Român de Presă, autosurprins ca mercenar (500 dolari pe emisiune la TVR), ca să vă daţi seama că presa din ţara noastră este bolnavă. Rău de tot. Cu câteva luni în urmă, am trimis peste tot un semnal de alarmă, articolul Pentru o lege a presei “prea libere”. A fost total ignorat în ţară, a apărut doar în două ziare de limbă română din America.

Sigur, nimănui nu-i convine acest articol, care arată cauza răului în presa română: lipsa de pregătire, de cultură, a ziaristului român. De unde, şi spaima de lege. Numai oamenii fără cultură nu au lege. Cultura te disciplinează, te orientează, are legi, principii, morală. Fără principii şi respectul lor se ajunge la haos, la “banana republic”, la cleptocraţie.

Încă de când lucram la “Expres Magazin”, am atras atenţia asupra acestui fenomen îngrijorător: avalanşa de nechemaţi în rândurile presei. Cristoiu îi numea pe alde Cartianu şi alti rătăciţi “furnici”. Lasă-i să care ştiri, îi zicea el lui Hârciog, patronul ziarului, noi le prelucrăm şi facem bani! Patronul însuşi, un elefant avid, semianalfabet, încuraja “furnicile”. Iar combinaţia dintre furnici şi elefant a generat o presă suburbană, subterana, plină de urdori, cârtiţe şi dihori.

Treptat, toată presa din România a coborat ştacheta tot mai jos, până la nivelul gloatei. Şi a apărut fenomenul de bumerang, adică gloata, masa de cititori semianalfabeţi, a descoperit rubrica Forum, rubrica de comentarii şi a devenit ziaristă.

Am scris doi ani de zile, zi de zi, la ziare.ro. Am trimis din America numai perle. Numai lucruri de soi, despre evenimente de excepţie. Am arătat cum poate fi şi presa din România, cum se poate ridica ştacheta culturii în ţara noastră. Citiţi, vă rog, ce au făcut, în schimb, forumiştii.

Exact ca în parabola cu mărgăritarele şi porcii. Au murdărit tot, sfidător, fără jenă. Asa cum jenă nu a avut nici ziare.ro, respectiv dl. Tita, pe care l-am avertizat de atâtea ori că ceea ce face este o crimă, să laşi pe orice mitocan să-şi dea cu părerea, asta nu e libertate a presei. A pune o cenzură culturala, o cenzură a bunului simţ, un criteriu de alfabetizare, nu e cenzură, ci o lecţie de civilizaţie.

În America, orice ziar are rubrică de Forum, dar cel ce scrie acolo îşi dă adresa, numele corect, identitatea, adesea şi o fotografie, ca să ştii cu cine dialoghezi, să ştii cine te înjură. Dar nu te înjură, fiindcă îşi dă identitatea şi ca atare îşi exprimă civilizat un alt punct de vedere, dacă are.

A trebuit să curgă multă apă pe Dunăre până să înţeleagă şi dl Tita că trebuie să reglementeze situaţia. Şi a reglementat-o, nu mi-a mai publicat articolele!

Dar cine e dl. Tita? Habar nu am. Patronul ziare.ro. Cine este, ce pregătire are, e altă problemă. Patronii de ziare sunt, de regulă, oameni de afaceri. Ei au numai interese pecuniare. Şi în consecinţă, angajează “furnici”. Furnicile sunt instrumente de adus ştiri, de alăptat gloata.

“Furnicile” nu trebuie să gândească, să aibă conştiinţă. Gloata trebuie să primească exact ce vrea.

Şi ce vrea ea? Scandal şi vendeta. Să i se deschidă toate porţile ca să se defuleze. Orice Bogdănel să-l înjure pe Bogdan Vodă. Satisfacţie de oligofreni şi onanişti, în momentul când aduc sub talpa opincii lor o personalitate! Această plăcere barbară de a bălăcări, de a pune semnul “egal” între portar şi directorul fabricii, cum făceau comuniştii, a devenit regulă a “omului nou” post-decembrist, a dus la dezastrul presei.

Încă din 1990 am simţit această primejdie care paşte presa, aceea de a o lua vertiginos la vale, pe panta scandalului ieftin, a vulgarităţii şi violenţei. Am scos imediat un ziar “Homo Scandalum”, în care am arătat care e diferenţa între scandalul de mahala şi de beţiv, scandalul la bina, şi scandalul de idee, gen Iisus Hristos, Ioana D’Arc sau alte mişcări de idei care au răscolit lumea, care au schimbat istoria şi destinele oamenilor. În România post-decembristă a dispărut “scandalul” de idei (de fapt, confruntarea, polemica onestă şi la obiect – n.red.), care era curentă in perioada interbelică. Intelectualilor autentici le şi este frică să mai scoată capul, să polemizeze, fiindcă orice idee preţioasă este radical “sancţionată” de vulg, cu concursul generos al presei române.

Arătaţi-mi o valoare din România, de la Nicolae Manolescu la Nadia Comaneci, care nu a fost bălăcărită de presă? Pentru cine are respect presa română? Pentru patrie, veţi zice, pentru România. Aiurea. România este cea mai terfelită, ea a ajuns demult Românica, nu mai are mamă, tată, identitate. Toţi îşi bat joc de România, de drapelul ţării, de imn şi de alte valori sacre. In momentul când nişte oligofreni de la “Vacanţa Mare” îşi băteau joc de “Mioriţa”, trebuia spus “stop”. Aşa cum trebuia sa facă Ion Iliescu cu primul jaf evident în chiar timpul revoluţiei române. Dar el a pus umărul să se fure (nu era Dan Iosif şeful lui de cabinet? păi să tot fii “sărac şi curat” cu aşa personalitate la uşă… – n.red.) Au luat toţi exemplu. La fel şi Sârbu-Protv a încurajat această mizerie. Apoi a urmat alta. Şi alta. Care le-au adus lui Sârbu et co. case la Paris.

Ce contează că a fost jertfită o idee sacră, pentru care Blaga, Arghezi sau Sadoveanu au deschis porţile Academiei?! Un ziarist adevărat trebuie să pornească de la iubirea pentru valorile sacre ale poporului român, pentru România profundă. Să le urce la idee.

Dar presa din România nu ridică cititorul la idee, ci coboară ea în stradă, la nivelul rigolei. Mi-aduc aminte, la Festivalul Enescu, ce mândră era o ziaristă, Daniela Zeca, pentru faptul că ea, de la TVR Cultural, contribuie cu “toate forţele” la coborârea Festivalului în stradă! Bravos televiziune!

Am scris revoltat. Nici un efect. Mii de pagini am scris pe această idee, a prostituării presei, a mass-media. În România sunt ziare de neimaginat. Ziariştii daţi afară s-au adunat pe tot felul de site-uri, trăgând din toate poziţiile în cei care i-au faultat. E un măcel de nedescris. O satanizare incredibilă. Citiţi ziaristionline.

Oricâte păcate ar avea Liiceanu, Pleşu, Manolescu etc., nu-i este dat oricărui dihoraş să-i judece sau înfiereze (citeşte “bălăcărească”). Unde se ajunge dacă murdărim şi coborâm valorile la coada vacii? Dăm satisfacţie vulgului. Aceste cuvinte au fost rostite aidoma de Sergiu Nicolaescu. Şi se referea punctual la unul dintre cei pomeniţi aici. El folosea adesea expresia “presa de la coada vacii”. Nicolaescu a fost un aristocrat, un nobil şi ştia ce spune. El nu făcea publice astfel de destăinuiri, fiindcă s-a educat să nu gafeze. Avea o decenţă specială, să ascundă ceea ce gândeşte. A dat sute de interviuri, dar nu a jignit niciodată presa pe faţă, eu nu sunt Băsescu, spunea, să gafez. Ştia regula bumerangului, că orice vorbă, într-o presă de la coada vacii, se întoarce pe capul tău ca un cazan cu zoaie. Dar mie, între patru ochi, îmi spunea ce gândeşte. Nu a suportat niciodată mitocănia din presă şi din parlament. De aceea, nici mort nu a vrut să-i vada pe ziarişti şi pe colegii din parlament şi a cerut să-i fie sicriul acoperit.

Ce ar fi spus el acum, dacă în Săptămâna Patimilor nu ar fi găsit în presa română nici un rând despre doliu, reculegere, meditaţie, cum se întâmplă la catolici, ci dimpotrivă, ar vedea că s-a scris ca în delir despre câte case are Ponta, câte hectare, în ce zi are voie femeia să-şi bată bărbatul, când se face drobul, ce se întâmplă cu oasele mielului sacrificat (secretul sănătăţii veşnice) şi tot astfel de aberaţii?!

Aşa cum arată presa din România, aşa arată şi ţara. Aşa arată şi parlamentul, şi guvernul, şi şcoala, şi spitalele, şi biserica, şi armata, şi piloţii de pe avioane! E irespirabil, e sufocant! Fără aer, un avion se prăbuşeşte. O fiinţă vie moare. Presa din România ia aerul, produce un efect de gazare.

Nu există nici o soluţie decat ca Dihoraş să se ridice la idee, la cultură, la alfabetizare. Iar nivelul presei depinde de fiecare cititor. Fiecare cititor e responsabil pentru acest nivel, dacă se află la înălţimea Ideii sau la coada vacii. Cu ignoranţa şi ignorarea nu ajungem nicăieri, adică ajungem pe ultimul loc, la groapa de gunoi a istoriei.

corespondenţă de la New York

Notă. De câte ori citesc un articol de-al lui Grid îmi vine să zic ca ardeleanul din bancul acela străvechi: mă, ăsta ori vrea ceva, ori mere undeva !

Nu sunt de acord cu toate părerile lui, nici (de multe ori) cu tonul lui, dar nu pot să nu recunosc că, în esenţă, gândim cam la fel şi că, dacă el a scris chestiile de mai sus, m-a scutit pe mine de osteneala de a o face.

Asta, chiar dacă eu nu m-am dat în vânt după, de exemplu, Sergiu Nicolaescu nici pe vremea când era în viaţă. (Printre altele, din cauza faptului că, într-un film al lui despre Timişoara din decembrie 1989, se arată cum manifestanţilor de atunci, aflaţi la intrarea în Catedrala Ortodoxă, preoţii le-au deschis porţile ca să se adăpostească înăuntru. Or, noi ştim că ei le-au închis, iar manifestanţii au fost ucişi cu mitraliera, pe treptele Catedralei, de către unele persoane îmbrăcate în uniforme militare româneşti. Şi am mai aflat, de curând, că “unele persoane” intenţionează să demoleze acele trepte. Probabil, în acelaşi scop pentru care cadavrul lui Bin Laden a fost aruncat în mare: pentru ca mormântul ori locul morţii să nu devină loc de pelerinaj.)

Dar acesta e un detaliu neimportant faţă de observaţiile lui Grid referitoare la nivelul incredibil de jos(nic) al ziaristului român – ca să nu mai vorbim de masele de comentatori, pe daiboj ori pe parale, de pe forumurile ziarelor.

À propos de asta, să vă spun eu de ce nu puteam să ajung la o leafă mai de Doamne ajută la marele ziar anticomunist unde-am fost angajat acum aproape douăzeci de ani (şi unde eram coleg cu fostul secretar PCR cu Propaganda al judeţului Teleorman, plătit cu salariu de trei ori mai mare decât al meu): fiindcă, din cei cam 35 de oameni ai secţiei cu pricina, doar vreo nouă sau zece eram angajaţi cu carte de muncă. Ceilalţi lucrau “pe colaborare”, “pe drepturi de autor”, ceea ce însemna cam zece dolari USA pe lună. Iar ei erau fericiţi că, aproximativ o dată la un an jumate, le apărea numele în ziar, sub o notiţă de cinci rânduri, însă fără greşeli gramaticale (“materialul” cu pricina fiind tradus pe româneşte de subsemnatul). Pentru asta, erau în stare nu doar să renunţe la orice pretenţii băneşti, ci să şi dea de la ei. Şi nu vă mai spun ce dădeau de la ele tinerele mele colege…

(Povestioara de mai jos pare rod al imaginaţiei şi talentului lui Dan Predescu – mulţumesc, sunteţi prea amabil/ă – dar miezul ei faptic este, pur şi simplu, consemnarea fidelă a unei întâmplări absolut reale din vremea aceea:

<< Mache şi Lache la o masă de berărie: eu şi prietenul meu, absolvent de latină şi română, actualmente ziarist la un cotidian. Care, în treacăt fie spus, vorbeşte mult mai bine decât scrie. Sigur, există scuze şi explicaţii: de scris scrie, sub stress, despre indivizii antipatici cărora trebuie să le ia interviuri în pagina de politică internă, iar de vorbit vorbeşte cu un fost coleg de redacţie (subsemnatul) – şi anume, în împrejurarea suspomenită etc.

Mai nou, avem o tipă, zice Mache, cu totul remarcabilă. Din pâdevî zootehnic, vreau să spun. Nouăşpe ani, doi craci – da´ ce craci! două balcoane – da´ ce balcoane! un botic à la Mariah Carey şâamâdî. E, cică, dactilografă. Şi nu face nimic, fiindcă nu e nimic de dactilografiat pe acolo, toţi ne scriem materialele direct în calculator şi ni le corectăm singuri, după aceea. Da´ dă bine pe fundal, trebuie să recunosc. Şi parcă te remontează niţel, după ce-ai năduşit la un articol de căcat despre creşterea PIB-ului cu doi la sută luna trecută, să-i arunci o privire şi ea să-ţi surâdă ca şi cum ar vrea ceva de la tine. Da´ tocmai asta-i nenorocirea, că nu vrea. Vrea numai de la şefii de secţie. De la şef de secţie în sus, vreau să zic. Pân´acu´, a lichidat cam jumătate din conducere. Şi azi noapte, pe la ora unu, când să terminăm ediţia, intră unul din ăştia – care, de altfel, n-avea nici o treabă cu noi, la ora aia – şi mă întreabă “unde-i Cleo?” Cleo fiind tocmai exponatul cu pricina. Îi răspund că nu ştiu, iar el pleacă. Apoi se întoarce Cleo – de la toaletă, sau unde-o fi fost – iar eu o întreb “tu în ce parte o iei?” Asta, ca să ştiu ce trasee să le fac celor doi şoferi care au venit să ne adune şi să ne ducă acasă, pe fiecare în cartierul lui, noi grupându-ne în maşinile ziarului după vecinătăţi. Iar Cleo-mi răspunde “mă crezi că nu ştiu?” Înţelegi, nu-l mai vizitase niciodată pe individ şi vas´zică, nu ştia unde locuieşte. Tu mă crezi că de atunci râd întruna şi nu mă mai pot opri?

Mache, îi răspund eu, purtăm noi nume din Caragiale, da´ replica fetei ăleia e din Ion Băieşu. Asta se cheamă “l´air du temps”, dacă nu ştii.

Ăsta-i necazul cu noi: că suntem culţi. Şi absolut incorecţi din pâdevî politically. >>

… După cum vedeţi, Realitatea e mult mai nostimă decât aş putea fi eu vreodată …

D.P.

PLUTA de Grid Modorcea (recenzie de Anca Şerban)

Thursday, May 2nd, 2013

revista MOZAICUL, Craiova

nr. 4/2013

À propos de fluturaşi

Wednesday, May 1st, 2013

http://www.click.ro/news/bucuresti/jungla_din_bucuresti-insecte_tropicale-gradina_botanica-fluturi_0_1605439546.html