O MIE ŞI UNA DE MORŢI (88)

November 3rd, 2020

TIMPURI NOI

Altădată, se chemau “geambaşi”. Acum le zice “Human Resources managers”. Pe vremuri, se numeau “samsari” sau “misiți”. Azi se numesc “Real Estate agents”.

*

EFECT BIZAR AL PANDEMIEI

Până mai ieri, când se-ntâlneau, șefii de state se pupau și-ncurajau. Acum, își dau coate.

*

ÎN ACEEAȘI ORDINE DE IDEI

Dumnezeu nu bate cu parul - chestia asta am început s-o observăm eu și alți cunoscuți de-ai mei, care în tinerețe n-aveam destulă băutură pe cât cereau gâtlejurile noastre saharian-pustiite, iar acum, avem casele pline de lichide cu etichete prestigioase, iar noi stăm și ne uităm, oftând, la ele.

Că nu ne mai dau voie conștiința, nevestele și ficații să ne atingem de ele, dar și pentru că nu mai avem cu cine, că e pandemie și stăm toți cu botnița pusă, fiecare-n cușca lui, numărând morții de Covid tot mai prezent și tot mai contestat.

*

Demonstrații de protest, uneori chiar violente, împotriva măsurilor anti-Covid luate de autorități, în Germania, Polonia, Italia… ”Lăsați-ne să muncim, să ne relaxăm în voie, să ne vedem de viața și de afacerile noastre”, urlă masele. E de parcă deportații de la Auschwitz stând la rând la intrarea în camera de gazare s-ar lua la bătaie încercând să și-o ia înainte unii altora.

*

Catastrofă & dezastru

Situaţia e cam albastru

*

EPOCALiptic!

Pentru prima oară după 75 de ani, sectorul 1 are un primar care știe o limbă străină!

https://www.hotnews.ro/stiri-ultima_ora-24318170-ultima-ora-clotilde-armand-castiga-primaria-sectorului-1-mai-putin-1-000-voturi-fata-actualului-primar-psd-dan-tudorache.htm

*

CUJETARE DE REȚEA SOCIALĂ

Orice om are dreptul constituţional la tâmpenie. La propria sa prostie – cu singura condiţie de a fi personală, adică originală.
De aceea, eu îndemn pe toată lumea de pe Facebook: nu mai citaţi! nu postaţi cujetări străine!

*

Marele și uitatul poet Tudor George-Ahoe a fost invitat și el, odată, la una din multele comemorări ale lui Bacovia, cu haleală și băutură, organizată de neobosita-i văduvă Agatha pe banii, desigur, ai Uniunii Scriitorilor (un fel de Găbiță Firea avant la lettre, această Agată). Toți scriitorii invitați au rostit câte o vorbă simțită la adresa sărbătoritului, iar când i-a venit rândul, Ahoe a luat paharu-n mână și a zis:

- Doamnă, voi fi scurt. Să vă trăiască mortu’!

Cam asta simt și eu nevoia să le transmit deveselenilor.

https://www.g4media.ro/victoria-primarului-decedat-din-deveselu-sarbatorita-la-cimitir-de-sustinatorii-sai.html?fbclid=IwAR07hKpviiPwf2jIbCSq-str1o4zesur7XJn6prtEfN5QlC274uL1zHCOow

*

Văd că stăpânirea dă o grămadă de amenzi țapene pentru ”zădărnicirea combaterii bolilor”, nu știu dacă o să le și încaseze, chiar aș fi curios. În acest sens, aș vrea să știu dacă celebra doamnă Olivia Știr (a nu se confunda cu Olive Oil, care nu făcea rău la nimeni) este sau nu eligibilă pentru atare distincție.

*

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

Şerban Nicolae, senator pesedist la vremea lui, se declară, la un moment dat,  colecționar de poze cu sex anal. Alt pesedist, tot așa de important (L. Romașcanu, ex-ministru al Culturii, mânca-ț-aș!), oferi ziariștilor, citez, “niște pule în cur”. Găbiță Firea, primăriță de nostimă amintire & pomenire a Capitalei (& poetă & parașutistă…), mărturisi odată existența unei sârme de 4 cm în distinsu-i dindărăpt. După cum vedem, curul este o constantă în existența Partidului Social Democrat român.

https://www.youtube.com/watch?v=Q7yfsNFoUvk

*
SHOBY

Magawa, șobolănelul decorat, a făcut pentru omenire mai mult decât un batalion de geniști, salvând sute sau, poate, mii de vieți omenești. Ceea ce îmi dă ocazia să mă umflu-n pene, că, uite, sunt și eu din zodia chinezească a Șobolanului – de Pământ, de Foc, de Fier-beton, de ceva acolo.

Eroicul nostru Șobi repară astfel reputația neamului său de rozătoare care, în cooperare cu puricii și popoarele sud-est asiatice, au fericit restul lumii, mai de mult, cu ciuma bubonică. Și aceea, la fel ca actualul Covid Nouășpe, provocată numai și numai de familiaritatea oamenilor de acolo cu diverse alte regnuri.

Apropo, o știți pe aia cu intimitatea?

Cică o tipă care duce la remaiat un dres găurit între picioare. După o săptămână, se prezintă din nou cu un dres găurit în acelaşi loc. După încă o săptămână, idem.

În cele din urmă, remaieuza, moartă de curiozitate, o abordează frontal:

- Doamnă, cum faceţi dumneavoastră de rupeţi mereu dresul în felul ăsta? că femeile mai rup dresul ba la vârf, ba la talon… dar dumneavoastră, tot timpul la mijloc… n-am mai pomenit…

- Păi, ştiţi, zice clienta, eu am un prieten… un iubit… ne vedem o dată pe săptămână…

- Şi?!

- Şi facem amor…

- Da’ nu scoateţi dresu’?!

- Ah, nu… nu suntem chiar atât de intimi…

https://stirileprotv.ro/stiri/international/cum-a-ajuns-un-sobolan-sa-fie-decorat-pentru-curaj-si-devotament-magawa-a-salvat-vietile-a-mii-de-oameni.html

*

VECHIA:

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Nicolae Silade

October 18th, 2020

Despre schimbarea la față a literaturii române

Pentru că ne aflăm în luna schimbării la față a Domnului … mi-a venit și mie ideea să mă gândesc la schimbarea la față a literaturii române, pe care încerc să o văd, pe cât posibil, din exterior, iar nu din lăuntru, unde nu se vede, deocamdată, niciun fel de dorință de a ne schimba fața pe care ne-o cunosc cei din afară.

E lejer să ne considerăm frumoși din naștere și deștepți din profil, e ok să ne considerăm buricul lumii, dar dacă nu ne întrebăm cum ne văd ceilalți, atunci trăim într-o gravă eroare, iar existența noastră, atât cât e, în infinititatea lu- mii, e doar o amăgire, ca să nu-i zic minciună. Că existența tuturor e doar deșertăciune e adevărat, dar dacă în această deșertăciune a deșertăciunilor nu avem ceva de spus care să nu fie supus deșertăciunii, atunci înseamnă că am trăit în zadar, că nu am existat, nici ca popor, nici ca persoană care reprezintă poporul. Cât despre Cioran, Eliade, Ionescu, care au schimbat cât de cât fața României și a literaturii române, prin renegarea României, nu vreau să spun decât că nu e nevoie să îți trădezi țara, limba, poporul pentru a emite cugetări în privința ființei din care faci parte și de care nu te poți desprinde în oricâte țări ai emigra. Cunoaștem destul de multe cazuri și nu cred că e cazul să le amintesc aici. Dar ceea ce mi se pare mai important, în privința schimbării la față a literaturii române, nu cred că este complexul nostru de inferioritate, pentru că nu suntem inferiori cu nimic nimănui, ci ceea ce facem noi pentru ca literatura română să fie văzută altfel decât până acum. Și, pentru asta, nu trebuie să așteptăm sprijinul guvernanților.

Dacă astăzi beneficiem de atâtea rețele sociale pentru a ne face cunoscută adevărata față, de ce le folosim doar pentru a face cunoscută fața altora în fața noastră? E vremea să dăm un semnal că în literatura română se întâmplă un miracol, o schimbare la față pe care unii nu o văd, iar alții nu vor să o vadă. Din câte cunosc eu, literatura română, cea mai tânără dintre literaturile lumii, este și cea mai vie și mai frumoasă dintre toate. E vremea, deci, să facem să se vadă schimbarea ei la față.

https://actualitatealiterara.ro/al104.pdf

E o adevărată bucurie, o bucurie sinceră, din categoria celor atât de rar încercate, să descoperi un gând străin ce-ți pare a fi al tău. Este ceea ce mi s-a întâmplat mie când am dat peste acest editorial-manifest al lui Nicolae Silade, vechea mea cunoștință de la Lugoj, editor al Actualității literare, una dintre cele mai serioase și substanțiale publicații culturale românești.

Chiar dacă subiectul este altul și chiar dacă abordarea pare diferită, am simțit la fel și am spus ceva întrutotul asemănător în pseudo-cronica cinematografică de mai jos. Pseudo-, fiindcă, de fapt, ținta ei nu e filmul american, ci proza actuală românească.

De aceea și fac această trimitere: http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=23940

Dan Predescu

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Irina Kavali. TANTI SONICIKA ŞI DIVA

October 11th, 2020
.

Era mărunţică, cu plete scurte, de un negru spălăcit, cu obrajii roz, ridaţi fin, ca merele de toamnă ajunse până în mai. Avea ochi albăstrui, aproape gri, atenţi, la pândă, cu privirea ageră aruncată pe sub pleope.  Purta hainele rămase mici copiilor cărora le fusese guvernantă.  Poate de aceea îmi amintesc de ea ca de o fetiţă bătrână. Apărea la noi în casă de două ori pe an, la începutul primăverii ca să pregătească garderoba de vară a mamei, a bunicii şi a mătuşii mele.  Revenea în septembrie, când valizele de pe dulapuri erau date jos, golite de hainele de toamnă şi de iarnă, apoi ticsite cu cele de vară. Pe atunci locuiam în comun cu familia unui cunoscut chirurg, Petru Dobrescu, poreclit Murad, în casa de zestre a soacrei sale, pe care comuniştii o naţionalizaseră. Le lăsaseră două camere şi repartizaseră bunicilor mei, basarabeni refugiaţi în propria lor ţară, alte două. Camerele erau mari, cu tavane înalte şi boltite, căci era o casă de oameni bogaţi dar şi noi eram mulţi. De aceea cuferele stăteau prin holuri şi valizele pe şifoniere şi pe sub divane.

O auzeam adesea pe mama şi pe bunica spunând că tanti Sonicika era o partioha, adică o croitoreasă mediocră. Una care mai mult strică materialul şi nu reuşeşte niciodată să croiască modelul cerut. La noi însă Sonicika nu venea să coasă rochii noi, ci să le reînnoiască pe cele vechi. Strâmta, lărgea în talie, scurta sau lungea, dar mai ales transforma din vechi în nou.  Schimba aspectul rochiilor şi al bluzelor adăugând detalii, broderii, paspoaluri sau nasturi deosebiţi. Unui taior din  tweed croit înainte de război, îi înlocuise  reverele maron cu unele din velur verde închis, adăugase manşete din acelaşi material, îi schimbase nasturii îmbrăcaţi în stofă cu nasturi de metal auriu, adăugând alţi doi fiecărei manşete. Unei rochii negre de seară din triple voile, căreia i se răriseră coatele, îi descususe mânecile şi le înlocuise cu mâneci de voal negru pe care le brodă cu minuscule lacrimi de mătase şi cu paiete. Îi despică un decolteu lung şi îngust, îl mărgini cu saten negru continuat într-un  guler de tunică. Manşetele subţiri din acelaşi saten adunau voalul mânecilor şi le înfoiau. Rochia - combinaţie de mat şi de  lucios cu voal sclipind delicat - era cu totul nouă.

Asta era tanti Sonicika: o zână cu degete iscusite. Era minuţioasă, discretă, tăcută şi zâmbea tot timpul. Îmi cosea rochiile simple de vară sau le ajusta pe cele primite  de la alte fete cărora le rămăseseră mici. Înainte să le dea la rândul ei pe  cele de care nu mai aveam trebuinţă,  mama o invita pe tanti Sonicika  să aleagă ce îşi doreşte. De cele mai multe ori croitoreasa îşi oprea câteva bluze cuminţi, dar prefera resturi de materiale sau rochii prea ponosite pentru a mai fi reparate. «Ce faci cu ele ?» o întrebam. «Fac păpuşi din cârpe şi rochiţe pentru păpuşile fetiţelor ca tine» răspundea ea cu un zâmbet dulce.

Când vorbea cu cei mari, mai ales cu bărbaţii impunători, zâmbetul ei era mieros. Îl utiliza ca pe un lubrifiant care o ajuta să se strecoare prin viaţă ocolind adversităţile, să lunece printre  greutăţi spre zone adăpostite.

Bunica povestea că Sonicika venea dintr-o familie înstărită de popi din Soroca şi că fusese internă la liceul de fete din Chişinău, unde o surprinsese Războiul al Doilea şi invazia ruşilor. Din Chişinău şcoala se refugiase la Bucureşti, unde Sonicika fusese primită în casa neurologului Frasinski, doctor de vază care opera la Spitalul de boli nervoase, dar primea pacienţi şi la cabinetul său particular de pe strada Armenească. Era moldovean, dar  se îndrăgostise de fata unui avocat rus şi o furase într-o noapte fără lună. Familia Frasinski avea patru copii, cei mari de opt şi de şase ani, cel de al treilea  de doi ani jumate şi ultimul, o bebeluşă drăgălaşă, de abia împlinise patru luni. Ca totul să fie în ordine pentru autorităţi, doctorul o angajase pe Sonia ca secretară, dar în realitate munca o făcea Natalia, soţia sa, în timp ce Sonicika era guvernanta copiilor.  Datorită acestui serviciu oficial, care durase până ce comuniştii interziseseră cabinetele particulare, Sonicika urma să se căpătuiască la un moment dat cu o pensie infimă. Tot mai bine decât nimic, spunea ea oftând.  Graţie doctorului care tratase mulţi oameni utili, Sonicika reuşise să obţină de la primărie o repartiţie pentru o fostă cameră de servitoare situată în mansarda  unei case prestigioase de pe Bulevardul Republicii, vizavi de Biserica Armenească. Camera era micuţă, de abia opt metri pătraţi, fereastra în pantă, aproape de podea, dar Sonicika era fericită să aibă o locuinţă doar a ei. Înainte de a se muta, angajase un zugrav care îi vopsise pereţii în galben pai pentru ca odaia să pară însorită. Un tâmplar îi întări uşa, fixă pe ea un cuier pentru haine, schimbă clanţa şi montă o broască suplimentară. Astfel protejată, Sonicika dormea liniştită.

- Cine să vrea să o fure ? bombănea Bunica mea. Sonicika, biata de ea, nu are nimic, nu a avut niciodată nimic. Ai ei, câţi or mai fi supravieţuit ruşilor, au rămas acolo. Of, ce să mai vorbim ! E singură pe lume, dar cum-necum, Domnul are grijă de ea. E sănătoasă, mai coase pe ici pe colo, mai vinde păpuşi în Obor, în Cişmigiu şi cunoscuţilor. Face păpuşi tare frumoase. Şi tu mai ai vreo două de la ea. Aşa mai ciupeşte câte ceva de la mine, de la tine, de la nenea fitecine şi uite ce bine se descurcă. E mereu curată, dichisită, nu se plânge niciodată. Alţii au de toate şi tot li se îneacă corăbiile din zori şi până în noapte.

- De ce nu s-a măritat, bunico ?

- Sonicika? Măritată ? Bunica râse amuzată. Nu e de ea. Ei îi plac copiii, nu bărbaţii. Copiii mici. De cum cresc, mai ales dacă sunt băieţi, nu îi mai iubeşte. Nu poate suferi băieţii. Îi place să picteze acuarele, îi place să brodeze, să croşeteze gulere de dantelă, să facă păpuşi de cârpă. Şi cel mai mult îi place să meargă la operă. Opera e viaţa ei. Nu e loc pentru un bărbat într-aşa o viaţă. Nu a fost loc niciodată, nici măcar în tinereţe. Nimeni nu a auzit nici o poveste pe seama ei, crede-mă. A fost o fată cuminte, a rămas la fel şi nu îi pare rău. Aşa e ea, nu-i plac bărbaţii, n-ai ce-i face.

Eram prea mică pentru a desluşi înţelesul celor spuse de  bunica, dar nu avea importanţă. Mie îmi plăcea Sonicika şi îmi promisese că într-o zi o să mă invite la ea să bem ceai şi să îmi facă o rochiţă aurie pentru Bella, păpuşa mea din RDG, căreia puteam să îi spăl părul cu săpun, fără să îl stric.

Într-o dimineaţă din vacanţa mare m-a condus la ea acasă şi am făcut cunoştinţă cu încăperea în care trăia tanti Sonicika. Am urcat pe o scară de marmură în spirală, somptuoasă,  apoi pe una sărăcăcioasă cu trepte de lemn şi am ajuns la mansardă, pe un culoar cu podele vechi de scânduri şi cu multe uşi. Una dintre ele era casa lui tanti Sonicika. Intrai şi la dreapta era o comodă înaltă şi burduhănoasă cu o oglindă frumos înrămată deasupra. La stânga o şifonieră cu o singură uşă lată, uşor bombată şi chenăruită cu baghetă aurie. După comodă  urma o canapea mică de două locuri ale cărei cotiere se rabatau. Pe ea dormea Sonicika. În faţa canapelei se afla o masă din lemn preţios pentru jucat cărţi pliată în două  şi în jurul ei trei scaune desperecheate dar în bună stare, la fel de elegante ca masa. Sub masă am văzut un cufăr minunat, ca un sipet de bijuterii din O mie şi una de nopţi. În el îşi ţinea Sonicika rezerva de ceai, zahărul, sarea şi biscuiţii. Deasupra mesei fixase o poliţă pe care se aflau câteva cărţi : vieţi de sfinţi şi trei  romane de la bibliotecă. Pe ceilalţi pereţi erau două acuarele cu flori, una cu albatroşi planând peste valuri şi un afiş de operă. Carmen, înclinată pe spate, cu fustele înfoiate, îşi ascundea faţa în dosul unui evantai. Pe marginea afişului erau lipite câteva fotografii colorate cu interpreta rolului, tăiate din reviste. Spre fereastră, sub icoane, vedeam o ladă ghintuită acoperită cu un şal.

- La fund e paltonul meu,  iar deasupra  aşternutul, plapuma, pledul şi perna. Nu e foarte mult loc la mine, dar nu îmi place să înghesui mobile. Le-am căpătat pe toate de la prieteni, nu mai am nevoie de altele. E de ajuns. Am tot ce îmi trebuie aici. Avem toalete şi chiar un duş, la capătul culoarului, unde cândva era spălătoria pentru cele patru apartamente de jos. Nimeni nu o mai foloseşte pentru că nu mai există servitoare şi oricum, cei care locuiesc azi în apartamente, au maşini de spălat. Suntem patru locatare aici, toate femei şi păstrăm curăţenia. Acolo unde era uscătoria am improvizat împreună o bucătărie. Am să ţi-o arăt mai încolo. Eu însă prefer să-mi fierb ceaiul la mine în cameră, pe reşou. Am tot ce îmi trebuie aici, repetă ea dornică să mă convingă, ieşind cu o cană ca să aducă apă proaspătă pentru ceai.

Sonicika era româncă din Basarabia, creştină foarte credincioasă, dar pentru un motiv pe care nimeni nu îl pricepea, începu la un moment dat să frecventeze Biserica Rusă în dimineţile de duminică. Desigur, mai toţi românii din Basarabia fuseseră nevoiţi să înveţe limba rusă. Unii pentru că altfel nu ar fi putut găsi de lucru. Alţii pentru că îşi făcuseră studiile în partea rusă, la Moscova, la Kiev, sau la Leningrad. Alţii pentru că iubeau pur şi simplu literatura şi clasicii ruşi.  Şi cei mai mulţi pentru că nu aveau încotro. Puţini însă dintre cei refugiaţi la Bucureşti frecventau Biserica Rusă.

Bunica mea trecu odată pe acolo şi dezlegă misterul. Într-o duminică din postul Paştelui se duse pe nemâncate ca să se spovedească şi să fie binecuvântată. În timpul slujbei o zări  într-o strană  pe Varvara Dali, celebra noastră soprană. Varvara era pasiunea Sonicikăi. De câte ori venea la noi ne vorbea desprea ea. Citea tot ce scriau ziarele despre diva noastră şi nu lipsea de la nici un spectacol. Nu avea bani de bilete dar plasatoarele o cunoşteau ca pe un cal breaz şi în timpul uverturii, când foaierele erau pustii, o lăsau să urce la galerie. Sonicika se strecura repejor, modestă, umilă, micuţă şi inofensivă. Se avânta spre cerul Operei cu sufletul la gură şi de acolo, de  sub tavanul amplu decorat, de la nivelul marelui candelabru, asculta glasul Varvarei ca pe un cânt al zeilor. Varvara era marea ei iubire, spunea bunica şi eu credeam că o înţeleg pe Sonicika foarte bine pentru că Adamo era marea mea iubire. Dansam în transă când îl auzeam la radio.

Ziarele scriseseră de nenumărate ori povestea divei noastre naţionale evitând precizările, dar publicul aflase demult că Varvara era basarabeancă, născută dintr-o mamă rusoaică şi un tată moldovean. Făcuse şcoala regală de infirmiere de la Iaşi şi lucrase ca soră medicală la spitalul din oraş. Varvara era o Walkirie. Blondă, destul de înaltă, voinică, frumoasă şi însufleţită, vorbea ambele limbi la fel de bine şi mai ales cânta. Cânta romanţe ruseşti, româneşti şi arii din opere în italiană. Alerga sprintenă pe culoarele spitalului şi umplea spaţiile cu vocea ei  răsunătoare. Cânta la reuniunile de la spital, la petreceri, la 1 Mai şi la Crăciun. Uneori cânta şi la nunţile prietenilor şi neapărat la zile de naştere. Într-o zi, un fost tenor, ajuns director la opera din Iaşi, a auzit-o cântând celebra arie a lui Carmen din opera lui Bizet. Tenorul fu atât de impresionat de amploarea vocii ei, încât o invită la teatru pentru o audiţie. Se dovedi că registrul Varvarei era întins de la mezzosoprană la soprană de coloratură. O raritate după spusele specialiştilor. Vocea ei avea un timbru deosebit de cald, era densă, fluidă şi puternică, încărcată de o forţă naturală de excepţie. Dar ce îi uimea teribil, era că fără nici un fel de pregătire de specialitate, Varvara cânta aproape perfect. Dicţia sa era în concordaţă cu muzica, la un nivel pe care numai după ani îndelungaţi de studii reuşesc cântăreţele să-l atingă. Fără să o fi învăţat nimeni, îşi imposta vocea corect evitând oboseala coardelor vocale şi reuşea să susţină un concert sau un rol de operă, fără să se epuizeze înainte de finalul spectacolului.

Tenorul ieşean îşi cunoştea meseria. O pregăti intens pe Varvara în timpul verii, iar în toamnă riscă şi o lansă în rolul principal din Carmen.

Premiera a fost un triumf. După prima serie de spectacole, ziarele ieşene au scris despre noua cântăreaţă în termeni ditirambici. O asemănau cu Darclée, cu Florica Cristoforeanu, cu multe vedete ale operei. Peste puţin timp Bucureştiul îi oferi alte roluri şi cu ele Varvara plecă în turnee prin ţară, apoi în celelalte patrii est-europeene. În final guvernul îi permise să cânte în Occident. Partidul Comunist considera succesele ei drept un merit al său, al conducerii luminate şi al politicii sale clarvăzătoare.  Timp de douăzeci de ani Varvara a triumfat pe toate marile scene europene. O excelentă cântăreaţă de operă  are şanse să cânte  peste tot, dar numai dacă e rechemată atinge stadiul de divă. Varvarei i se ofereau contracte şi roluri în Germania şi la Paris, în Italia şi America unde era invitată mereu. Voaiaja ca un cetăţean liber, cânta, culegea aplauze şi părea fericită, dar situaţia aceasta nu era pe gratis. Libertatea de a alege era o iluzie. Contractele erau verificate şi aprobate de Ministerul Culturii şi de alte feţe cenuşii.  La  peste patruzeci de ani Varvara a fost  obligată de autorităţi să accepte o invitaţie la Festivalului de la Bayreuth şi să cânte în  Parsifal, opera lui Wagner. Efortul cerut de rol i-a fost fatal. Vârsta o ajungea din urmă şi  Parsifal era o operă extrem de solicitantă. Vocea ei s-a frânt. Medicii au decretat odihna absolută ca singurul medicament eficace. Nu trebuia să vorbească, tăcere absolută, comunica prin scris cu puţinii vizitatori admişi la ea acasă. La insistenţele medicilor, se retrase timp de o stagiune de pe scenă. Tratamentul o vindecă, dar când reveni pe scenă, alese concerte de lieduri şi de arii celebre în săli mai mici, cu public mai restrâns. Cânta la Operă rar şi doar în Amneris din Aida sau în Carmen, rolurile în care debutase, cu care avusese cele mai mari succese şi pe care le stăpânea la perfecţie. Renunţă la turnee. În zilele în care nu avea concerte dădea lecţii particulare candidatelor la conservator. Varvara se apropia de cincizeci de ani şi aspira spre o viaţă mai retrasă, mai liniştită, acceptând cu seninătate absenţa de pe firmament.

Din nefericire Partidul nu era de acord. Politruci nepricepuţi, cu gânduri meschine şi fără nici o ştiinţă a artei muzicale, voiau să prelungescă cariera şi succesul Varvarei pentru slava politică. O împingeau la diverse mega festivităţi pe stadioane, la mitinguri,  la emisiuni de televiziune. Sforăria politică era bineînţeles prea puţin cunoscută publicului. Sonicka, pentru care Varvara era o icoană, o stea de pe cer, interpreta pe dos evenimentele şi asista agitată de emoţie la orice apariţie a Varvarei. Nu  ştiam cum reuşise să intre în graţiile cântăreţei care îi strecura uneori invitaţii, mai ales la cele din zilele de sărbătoare naţională. Tata se amuza :

.      -Toată lumea vrea să scape de soarele de pe stadion, dar partioha voastră se înghesuie acolo.

- Dacă poate respira acelaşi aer ca Varvara, Sonia e gata să treacă munţii desculţă, spunea Bunica.

- Pasiune mare, dom’le zicea blând tata care o simpatiza pe Sonicika în ciuda ironiilor sale.

Dacă nu putea fi prezentă în sala de la Radiofuziune, Sonicika se invita duminicile seara în casele celor care aveau televizor ca să îşi vadă şi să îşi asculte idolul.

Într-una din duminici ajunse la noi. Părinţii mei erau plecaţi la cinema. La varietăţi nu ne uitam decât noi trei - Bunica, Sonicika şi cu mine. Varvara trebuia să interpreteze un cântec ţigănesc de Bizet. Sonicika aştepta tăcută şi tristă să-i apară pe ecran idolul. În pauză Bunica, îngrijorată de starea complet neobişnuită a croitoresei, o luă la întrebări.

- Sonia, ce-i cu tine ?

- Nimic, nimic, ce să fie ? Sunt puţin obosită.

- Ai fost azi la slujba de la ruşi ?

- N-am fost.

- De ce ? Ai fi zărit-o pe Varvara acolo. Mi s-a spus că vine în fiecare duminică.

- Azi avea matineu la Operă. Nu avea cum să fie la biserică.

- Atunci ai fost la Operă, aşa-i ?

- Am fost, da.

- Şi cum a fost Varvara ?

- Ihm… Spectacolul a fost bun… Sala plină. A fost … aproape ca de obicei. I-am dus nişte flori.

- I-ai dus flori ? Ce flori i-ai dus ? o descusu Bunica.

- Garoafe roz. Îi plac garoafele roz.

Tanti Sonicika vorbea ca în transă şi ofta adânc. Simţeam că avea un nod de lacrimi în gât.

- De unde ai avut tu bani pentru garoafe roz, Sonia ?

- Am avut. Erau ultimii cincişpe lei. Am aşteptat-o la ieşirea din spate, împreună cu toţi ceilalţi. Era mai multă lume ca de obicei. E mai uşor de aşteptat ziua.

- Şi ?

- Şi nimic. Nici nu m-a băgat în seamă.

Sonia izbucni în plâns.

- Şi de ce ar fi  trebuit să te bage în seamă, Sonia ? E o divă, o vedetă, are altceva de făcut decât să îţi vorbească. Nu mai plânge ca un copil.

Sonicika  însă continua să hohotească.

- Tu nu ştii Valea, dar Varvara şi cu mine ne cunoaştem de ani şi ani de zile. De câte ori mă vede Varvarocika îmi mulţumeşte, vorbeşte cu mine, se bucură că sunt acolo. Data trecută a luat florile mele de câmp, m-a sărutat şi mi-a dăruit în schimb un buchet mare de trandafiri din tot braţul de buchete pe care  îl avea. Altădată mi-a dăruit o cutie cu bomboane de ciocolată.

- Măcar le-ai mâncat ?

- Sigur că le-am mâncat. Nu mai am nici una dar am păstrat cutia şi pun în ea articole din ziar despre Varvara. Simt că ţine la mine, şopti  tanti Sonicika. Scâncea în batistă încetişor, umilă şi micuţă ca un şoricel flămând.

- Şi azi cum s-au petrecut lucrurile ?

- Azi a ieşit târziu, era grăbită, era enervată, nici nu m-a văzut. A trecut repede printre noi. Doi zdrahoni împingeau lumea în lături şi ea a păşit aproape în fugă. Respira  greu, parcă gâfâia. A  salutat o persoană sau două de pe trotuar dar a intrat repede în maşină şi a plecat. Am rămas cu garoafele în mână.

Sonicika   reîncepu să plângă tare de tot.

- Nici nu m-a vă-văzut. Nici nu s-a uitat la-la-la mine, spunea ea printre hohote. Eram acolo unde sunt de o-o-obicei, pe postamentul lampada-da-darului. E-e-e  locul meu. Cum a-a-altfel ? Aşa mică cum sunt… cum să vă-văd ceva şi cum să fi, fi, să fiu zărită. Ştia că acela e locul meu, dar a trecut vâj-vâj-vâj, ca fu, fu-fugărită. Nici o privire pentru mine, nimic, nici u-u-una. Nu a întors capul spre mine…Eu…flo-flo-florile…Oi-oi-oi, Matca naşa Svetaia, o dădu Sonicikape ruseşte, tânguitoare.

- Ei gata, gata, taci Sonia că nu a murit nimeni. O să îi dai flori altădată. Linişteşte-te. Acum o să bem un ceai cu zacuski.

Durerea Soniei era palpabilă, o simţeam cum suferă, dar pe atunci nu cunoşteam secretele vieţii. Nu înţelegeam de ce o modestă croitoreasă era atât de legată de o persoană foarte diferită, care ducea o cu totul altă viaţă şi care habar nu avea cât de mult ţinea tanti Sonicika la ea.

- Nu mai plânge atâta Sonia. Nu-ţi strica ochii că mai ai încă nevoie de ei.  Poate că era într-adevăr fugărită, spuse Bunica învârtind linguriţa în ceaşcă, gânditoare.

- De cine ? se enervă Sonia care sări cu arţag la Bunica. Cine să-i  vrea răul ? E o persoană unică. Diva, tî panimaieşi ? Di-Va ! Câte sunt pe lume ? Câte ? răbufni revoltată Sonia, ca şi cum ar fi vrut să o apere pe Varvara ei de duşmani nevăzuţi.

Pauza se terminase şi la televizor începu partea a doua a spectacolului, cea în care se produceau de obicei artiştii cei mai preţuiţi. La un moment dat prezentatorul ne ţinu un scurt discurs neaşteptat.

- Dragi spectatori şi telespectatori, după cum aţi fost anunţaţi, în seara aceasta trebuia să cânte pentru noi celebra noastră soprană, doamna Varvara Dali. Din păcate am primit  un telefon de la medicul ei personal care ne-a comunicat că iubita noastră Varvara suferă de un guturai puternic, de tuse şi de febră şi că în aceste condiţii vocea ei trebuie menajată. Îi dorim însănătoşire grabnică şi o aşteptăm emisiuni viitoare pe scena noastră.

Tanti Sonicika rămase fără voce. O apucă tremuratul, apoi reîncepu să plângă şi să se jelească de cât de egoistă fusese, de cum se gândise doar la ea, cum de nu văzuse că Varvara era bolnavă, cum de nu înţelesese că era epuizată şi că nu voia ca lumea să o vadă aşa şi de aceea fugise spre maşină, ca să scape de toţi şi să se retragă la odihnă în apartamentul ei din Piaţa Italiană.  Apoi o cuprinse îngrijorarea şi ne anunţă că a doua zi îl va suna pe doctorul Roman, un specialist ORL ca să îl întrebe cum îi merge Varvarei.

- E medicul ei, vine des la ea acasă, spuse Sonicika bravă şi îmbărbătată ca omul care a luat decizii importante. Si eu am fost la el la o consultaţie. E tare cumsecade. Basarabean de-al nostru. O tratează de ani de zile.

- Dar tu ce treabă aveai la ORL ? Vreo otită, vreo sinuzită ?

- N-am nimic, însă m-am plâns că nu mai aud bine  şi că nu o să mai pot asculta discurile cu Varvara. Am aruncat o nadă şi s-a prins.

- Ce discuri ? Ai tu picup pentru plăci ?

- Ei, am minţit şi eu dar am adus vorba.  Valentina dragă, era o ocazie să vorbesc cu cineva care o cunoaşte îndeaproape pe Varvarocika. Doctorul Roman, drăguţul,  nici nu ştie câte cunoaşte despre ea. Oh! E o mină de aur.

Bunica ridică ochii la cer.

Când părinţii mei se întoarseră de la cinema, Bunica îl rugă pe tata să o conducă pe Sonicika până acasă. Nu locuia departe, dar în halul de surescitare în care era, risca să se prăbuşească pe stradă.

- E cam ciupită însă nu vreau să o avem pe conştiinţă. Pare ca beată, deşi nu a băut decât ceai, dar se clatină pe picioare. Cine ştie ce i se poate întâmpla la unşpe seara, singură, chiar şi în centrul oraşului. Auzi, să îl ducă de nas pe doctorul personal al divei. Voi ştiaţi unde locuieşte Varvara Dali ?

- Mamă, avem şi alte treburi pe cap, spuse ironică mama mea.

- Şi dacă am şti, la ce ne-ar folosi ? adăugă tatăl meu pe care Opera îl lăsa rece, iar vieţile personale ale vedetelor nu erau de fel preocuparea lui.

- Nebuna de Sonicika ştie.

- Aşa sunt fanii, n-ai ce face, spuse tata amuzat.

- Să ne ferească Dumnezeu, se cruci Bunica.

Joi de dimineaţă doctorul Murat, colocatarul nostru, ne opri  în holul cel mare.

- N-o să vă vină să credeţi, exclamă el. Veniţi la bucătărie să bem cafeaua împreună.

Ne-am aşezat miraţi în jurul mesei.

- Acum patru zile, după matineul de duminică, Varvara Dali a ajuns acasă epuizată. S-a simţit din ce în ce mai rău şi asistenta ei l-a chemat imediat pe Solomon, internistul care o vede de obicei. Tensiunea era foarte ridicată, pacienta era agitată deşi  suferea de o somnolenţă inexplicabilă, aproape comatoasă. Solomon a chemat imediat Salvarea şi au instalat-o pe cântăreaţă într-o rezervă. Au urmărit-o ceas cu ceas şi spre seară i-au stabilizat tensiunea. Inima bătea normal, calmantele acţionaseră şi pe la două noaptea Varvara Dali dormea liniştit. La cinci de dimineaţă au găsit-o moartă.

- Oi, Hospadi ! Exclamă bunica şi se închină.

- Chiar aşa. A murit în somn. Solomon a chemat şeful de secţie, au verificat şi au avut prezenţa de spirit să o ducă imediat la morga spitalului, înainte de agitaţia matinală. L-a trezit pe director cu un telefon  şi angrenajul a intrat în funcţiune. Apeluri, conversaţii, o anchetă discretă etc. Din păcate, la celălalt capăt al firului, la cel politic vreau să spun, nu răspundea nimeni. Nu au avut ce face şi au decis să anunţe familia. Neamurile ei sunt dincolo de graniţă, la Soroca, dar au găsit o soră mai mare, profesoară la Suceava. Până au dat de ea, până au adus-o la Bucureşti, se făcu de marţi. Varvara tot la morgă, întinsă pe  targă, sub cearceaf. Marţi după-amiază a sosit sora ei, plânsă şi disperată. Au preluat-o încă de la Suceava, nu au lăsat-o să vorbească cu nimeni. Profesoara era pierdută, au teleghidat-o, pentru că singură nu ar fi ştiut ce să facă. S-a lăsat condusă de securişti jos la subsolul spitalului. Acolo doctorul care o aştepta a ridicat cearceaful de pe faţa moartei şi sora ei a izbucnit în plâns. Toată lumea a lăsat-o să îşi descarce durerea şi când s-a mai calmat, sora a spus : «Doamne, Varvara arată ca vie. Dacă nu mi-aţi fi spus că a murit, aş fi zis că trăieşte încă.»  Şi s-a aplecat să o sărute. Varvara era rece ca piatra şi nu e de mirare pentru că la morgă sunt cinci grade, iar ea era acolo de peste 48 de ore.  S-a întâmplat însă ca în Albă ca Zăpada. Doamna Dali a deschis ochii şi a grăit stins : Mi-e sete. Şi pe urmă a spus : Mi-e frig. Infirmierul a prins-o la timp pe sora Varvarei care a leşinat instantaneu. Normal, că nu era ea prinţul călare, nu ? Din fericire nu a dat cu capul de ciment. Solomon a avut din nou o prezenţă de spirit formidabilă şi i-a spus Varvarei : Mai răbdaţi câteva minute, stimată doamnă. Vi s-a făcut o analiză mai specială care necesită un mediu rece, fără microbi, dar acum vom merge la căldură şi o să vă fie din nou bine şi veţi putea bea imediat puţină supă fierbinte. În timp ce vorbea precipitat. Solomon tremura de încordare şi, încercând să pară sigur pe el, trăgea targa pe roţi spre ieşire. Personalul din morgă a încremenit, dar cei care o însoţiseră pe sora Varvarei, securiştii adică, şi-au venit repede în fire. Unul a ţinut  uşile deschise ca să poată ieşi targa mai repede pe culoar. Solomon le-a  făcut nişte semne uşor de descifrat. Ştiţi cum : A învârtit  arătătorul în jurul urechii, a arătat cu degetul mare în sus  şi celălat securist a priceput pe loc. Au telefonat  directorului - îmi imaginez mutra lui Stănoiu - şi când liftul a ajuns la etajul patru, rezerva era pregătită. Au transferat-o pe Varvara Dali în aşternuri, au învelit-o bine, i-au dat un ceai cald îndulcit şi gata, după câteva ore artista şi-a revenit. Temperatură corporală, puls, tensiune - toate perfecte. Acum le ţin pe amândouă sub observaţie, dar în secţii diferite. Cred că doamna Varvara  va ieşi prima din spital, mâine sau poimâine. Sora dânsei însă, e şocată rău de tot. O vor transfera la psihiatrie. Evident, nu i-au povestit artistei nimic şi nici nu cred că o vor face.

- Dumnezeule din Ceruri ! Bunica se închină.

Eram toţi fără glas. Mama mea, cercetătoare chimistă, rămase cu picioarele pe pământ şi chestionă cu obiectivitate.

- Cum a fost posibilă aşa o greşeală? Cine a constatat decesul? A fost o neglijenţă, a fost o eroare de aparatură? E groaznic ce spuneţi, nu pentru că e vorba de o artistă cunoscută dar se poate întâmpla oricui. Nici nu vreau să mă gândesc la ce ar fi putut urma dacă…

- Nici nu trebuie să vă gândiţi. Nu e loc de un scenariu lugubru. Înainte de înmormântare mai există câteva proceduri care ar fi revelat adevărul. Lăsând la o parte coincidenţa  cu basmul, Varvara s-ar fi trezit oricum. Desigur, s-ar fi speriat îngrozitor înţelegând unde se află.  Ar fi suferit un şoc şi probabil că ar fi ieşit un scandal monstru. Care de altfel mai are şanse să izbucnească. Prin spital circulă tot felul de zvonuri dar nimeni din conducere nu comentează deocamdată nimic. Dimpotrivă, a fost admis un ziarist la ea în rezervă. O să scrie ce vede, adică ce bine e tratată vedeta şi cum i-a revenit legendara poftă de mâncare împotriva căreia se luptă dintotdeauna.  Evident, o vor monitoriza pe sora ei despre care nimeni nu scoate o vorbă. Mai mult ca sigur că nu le vor lăsa să se vadă. Toate acestea rămân între noi, am absolută încredere în dumneavoastră.

- Şi totuşi, cum a fost posibilă aşa o eroare ? insistă tatăl meu.

- Nu cunosc dosarul ei medical dar uneori organismul intră într-o stare de complet repaos care aduce a deces. Ioghinii sunt capabili să rămână aşa zile întregi. De unde şi legenda cu tibetanii matusalemici care revin la viaţă după sute de ani. Din punct de vedere al medicinei de azi, este o imposibilitate. Dar în natură procesele de supravieţuire sunt diverse şi multe arată o încetinire a funcţiilor organice în caz de condiţii nefaste. Ursul ştie să îşi economisească energia pe timp de iarnă şi intră în hibernare, punându-şi metabolismul în paranteză pentru două, trei luni. În lumea vie aceste fenomene nu sunt rare. Îmi spun că în cazul doamnei Dali s-au combinat mai multe cauze. Pe de o parte presiunea şi stresul care au dus la o erodare a rezistenţei nervoase. Era extrem de obosită. Pulsul era excesiv, tensiunea sistolică foarte ridicată in timp ce diastolica era prea joasă. Din câte am înţeles de la colegii de la medicină internă,  organismul ei intrase în letargie, fenomen care e o replică la agitaţia extremă, ea însăşi o reacţie paradoxală produsă de epuizare. Şi peste toate acestea au fost administrate calmante. Să nu uităm frigul. E un factor care mie personal îmi vorbeşte în mod deosebit. Am citit multe despre terapiile prin temperaturi scăzute. Pe de altă parte, intră în joc constituţia robustă a doamnei Dali. Plămânii săi extrem de puternici, de ampli. Are o alcătuire fizică mai rară pe aceste meleaguri. E posibil să fi moştenit prin mama sa genele unei seminţii nordice. Vikingii sau varegii, după cum erau numiţi în Rusia, deţineau multe secrete de vindecare ale trupului prin încetinirea maşinăriei, ca să spun aşa. Poate a acţionat un instinct gregar transmis dintr-o ascendenţă străveche.

- Vikingi la Bucureşti ! exclamă bunica pufnind a dispreţ.

- De ce nu ? Au ajuns ei în Grecia şi în Egipt nu numai în Islanda. Genele fac salturi de multe generaţii şi reapar la sute de ani distanţă.  Dar câţi dintre noi ne cunoaştem strămoşii până în negura vremurilor ? Care dintre noi ştie din cine se trage, din ce seminţii care au trăit acum sute şi mii de ani coboară neamul său recent ? Căci ele au existat, e indiscutabil.

- Câţiva aristocraţi  păstrează documente despre familiile lor, spuse mama. Am citit că există câteva în Franţa care pot urca până la începutul mileniului.

- Destul de multe de fapt. Dar un mileniu nu e destul pentru a desluşi moşteniri gregare. Noi, restul muritorilor de rând, urcăm patru, cinci generaţii în urmă. Uneori nici atât şi rareori mai mult. În schimb există dovezi istorice că vikingii au lăsat descendenţi peste tot în bazinul Mediteranei dar mai ales în Rusia încă din anul 700. Iar de acolo  ştim şi noi că nu de puţine ori urmaşii lor ne-au tot călcat pragul. Şi continuă să o facă, adăugă doctorul cu subînţeles.

- Dacă ar fi toţi numai cântăreţi de operă, nu s-ar supăra nimeni, bombăni Bunica.

Două duminici mai târziu, tanti Sonicika veni la noi la masă după slujba de la biserică. Era însufleţită şi ne relată ultimele noutăţi. Varvara se întremase, se simţea bine. Fusese o gripă groaznică dar acum trecuse şi peste ceva timp va cânta din nou în matineul de duminică la Operă.

Familia mea răsuflă uşurată. Dacă nici Sonicika, atotştiutoarea, nu aflase nimic  despre păţania de la spital, înseamnă că afacerea fusese bine muşamalizată.

Stagiunea luă sfârşit, vara toridă se instală peste capitală şi noi plecarăm la 2 Mai, la malul Mării Negre. Povestea Varvarei rămase în urma noastră. În septembrie, când reveni ca să pregătească taioarele de toamnă şi paltoanele de iarnă, Sonicika avea un aer şăgalnic. Mustăci toată ziua, dar la cină ne declamă, triumfătoare ca o vedetă, tirada piesei.

- Nu vă vine să credeţi ce au scos unii  din gripa ei. Circulă un zvon incredibil despre Varvarocika, chicoti Sonia. Se povesteşte că Varvara a avut o moarte clinică la spital, că au dus-o la morga de la subsol dar că după două zile a deschis ochii  acolo şi a pornit-o prin sală înfăşurată în cearceaf şi a speriat un infirmier care a început să urle că a văzut o stafie. Ce ziceţi de gogomânia asta ?

- Ce zice Varvara ta ? a întrebat  Bunica.

- I-am povestit când s-a oprit la stâlpul pe care eram căţărată, zise tanti Sonicika veselă. A râs bineînţeles. «Lumea nu mai ştie ce să inventeze pe seama artiştilor. Ca şi cum nu am fi oameni normali. Distracţii stupide, cine să creadă asemenea bazaconii». Aşa mi-a spus, draga de ea şi bineînţeles că eu i-am dat dreptate.

În jurul mesei se făcu tăcere. Lopătam în supa cu găluşte şi nu scoteam o vorbă de frică că mă voi da de gol.

- Panem et circensem, concluzionă tata. Lumea are nevoie de distracţii tari, sângeroase, de poveşti cu strigoi.

- Chiar aşa, se porni Sonia însufleţită. Varvara e un personaj cunoscut, e normal să i se inventeze istorii extraordinare. Păi nu ? Asta o coboară de pe piedestal, le dă oamenilor împresia că e la fel ca ei.

- Coboară tu însăţi de pe cai, Sonia, o îndemnă Bunica. Şi mănâncă supa. Întremează-te că te aşteaptă o stagiune agitată. La ziar scrie că Varvara Dali o să cânte în Evgheni Oneghin. Cine ştie dacă nu ne calcă iar  vikingii.

Tanti Sonicika întredeschise gura nedumerită, trase aer în piept  şi îi aruncă  o privire întrebătoare tatei.

- Chiar aşa ? Vikingi zici tu, Valea? Apoi făcu o grimasă complice spre el. Ceva care spunea : O cam ia razna, biata de ea.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FARAONICE

September 24th, 2020

Operaţiunea Ştergerea Memoriei

Bibliotecile se desființează. La cele rămase, începând cu Biblioteca Națională, colecțiile de ziare și reviste de până în anul 1993 nu mai sunt accesibile publicului – nu știu dacă nu și cărțile.

Un actor intrat în politică se laudă ca ar fi înființat zilele trecute un teatru care există bine mersi de treizeci de ani.

Starostele breslei – cea din care am refuzat să fac parte, deși am fost invitat în câteva rânduri – zice că Teatrul Național București avea mare nevoie de recenta sa renovare, din motive de ordin antiseismic. Asta, deși a fost construit pe niște specificații de buncăr antinuclear.

Aşa procedau şi faraonii: când ajungeau pe tronul Egiptului, puneau muncitorii să distrugă cu ciocanele mutrele precedenţilor sculptate-n piatră.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

FRUMOȘII NEBUNI AI MARILOR ORAȘE

Acum 40-50 de ani, titlul ăsta devenise cel mai plictisitor clișeu din presa noastră culturală sau rurală. Era în gura tutulor culţilor.

”Loc comun” se numește acela pe care fac pipi toate potăile.

PS. În ce mă priveşte, l-am considerat pe autor, încă din prima clipă, un Ionel Teodoreanu argotic. Şi cam atât.

Ne salutam, ori de câte ori ne întâlneam pe stradă. Ne ştiam din vedere, de la Grădiniţa şi uneori, mai rar, de la Lido.

*

Acum vreo două luni am aflat de moartea unei actriţe de la teatrul de unde am fost dat afară în 1983. Care s-a aflat, în ultimii 34-35 de ani, în Canada.

Mi se pare simpatic şi până la urmă chiar senzaţional că ea a fost una din cei cinci membri ai Comitetului Oamenilor Muncii de acolo care şi-au pus semnătura pe hotărârea de “desfacere” a contractului meu de muncă – dovedită nelegală printr-o sentinţă judiciară, la doi ani după aceea.

Un alt membru al acelui C.O.M. a fost un actor fugit, tot așa, în Occident înainte de 1989.

Aşadar, cozile de topor care au dus la îndeplinire ordinele Partidului, în cazul cu pricina, de înlăturare a mea din viaţa socială, s-au dovedit a fi nişte “duşmani ai orânduirii socialiste” la fel de mari, sau mai mari ca mine.

Pentru mine, hârtia semnată de cele şase lepre susmenţionate (şase, că li se mai adăuga şi directorul teatrului) a însemnat doi ani şi o lună de şomaj – şi cine nu ştie cum arăta şomajul pe vremea lui Ceaşcă să mă întrebe pe mine.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

Niște unii care n-au avut loc aici (din motive diferite, ba chiar diametral opuse, în unele cazuri):

Enescu, Brâncuși, Henry Coandă, ing. Gogu Constantinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dirijorul Sergiu Celibidache, pictorul Adrian Ghenie, Ion Rațiu, poetul Paul Celan, pictorul Victor Brauner, dr. Constantin Levaditi, dr. Emil Palade, Herta Müller, Constantin Virgil Gheorghiu, Paul Goma, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Tristan Tzara, poetul Gherasim Luca, Elvira Popesco, Petru Dumitriu, regizorul Jean Negulesco, regizorul Michael Curtiz (Mihaly Kertesz), Johnny Weissmüller, regizorul David Esrig, criticul Ion Negoițescu, criticul Ov. S. Crohmălniceanu …

*

Obiceiul meu intrat în reflex: când deschid o gazetă culturală, mă reped la pagina de teatru. Că de, am fost și eu cronicar la viețile mele, acum vreo mie de ani. În ultima vreme (fără mare legătură cu epizootia, că vremea asta ține de ani de zile), sufletu’ cronici. Doar pomelnice și pomeniri. Că Cutare dădu colțul acum douăzeci de ani, că Cutărache, acum doi ani și-o lună și Doamne, ce-am mai băut cu el la Grădinița și la Turist, în Romană…

Chestia asta-mi aduce automat în minte bancul acela tendențios, cu cea mai potrivită nevastă: cică la douăzeci de ani ia-ți o spanioloaică toridă, la patruzeci, o franțuzoaică versată… iar la șaizeci, ia-ți, domle, una de-a noastră… că fac româncele niște parastase…

*

În 1976, când eram student, am fost într-o tabără la Sângiorz-Băi. Natură splendidă, mâncare pe sponci la cantină… dar eram studenți, de! Iar în prima zi de tabără, a venit unul de la județeana de partid să ne țină un discurs de bun venit, cum se obișnuia pe atunci. Și ne-a tot povestit cam o oră despre Horia, Cloșca și Crișan, Avram Iancu și Tovarășul Nicolae Ceașcă. Apoi, despre realizările județului. După cum a reieșit, acestea erau una singură: în comuna Sângiorz-Băi locuia femeia cu cei mai mulți copii din țară. Campioana aceasta zootehnică avea 21 în stare de funcționare. Cu ocazia aceea, am priceput că existau și în Ardeal locuri bătute de Dumnezeu.

Iar primarul sângiorzan de acum, cu tronul său mai somptuos ca al lui Ștefan cel Mare și cu textele lui de șăf necontestat, debitate la televizor, e încă o dovadă în sensul acesta.

*

Zilele trecute, am primit mail-ul de mai jos de la o corespondentă de-a mea, care se muncește de ani de zile să mă convingă să renunț la postările mele necorespunzătoare de pe internet, pe motiv că viața nu-i așa cum o văd eu.

”Ce este HIPERCAPNIA sau HIPERCARBIA?
(Vă rog să citiți cu mare atenție)
Oameni buni, vi se spune că trebuie să purtati mască. Ceea ce nu vi se spune însă este ce efecte secundare are asupra organismui uman purtarea măştii pentru timp indelungat.
Unul dintre efectele secundare imediate este CREŞTEREA CANTITĂȚII DE DIOXID DE CARBON din sânge, căci, datorită măştii pe față, nu veți mai respira un aer bogat în OXIGEN, ci un aer bogat în DIOXID DE CARBON. Cu alte cuvinte, veți trage în piept ceea ce veți expira în interiorul măştii.
Practic, sunteti obligati prin lege să vă otrăviți cu DIOXID DE CARBON …”

Aș vrea să-i transmit doamnei binevoitoare (beneficiare a unei indemnizații lunare de cca 1000 Euro din partea UNITER), care-mi tot dă sfaturi de-astea, că am făcut o armată așa cum scrie la carte, în timpul căreia am alergat și m-am târât prin zăpadă și noroi, cu masca de gaze pe bot, măcar vreo 10-15 kilometri, dacă nu 20. Așa că eu sunt gata otrăvit - și probabil, am decedat de mult. Deci sunt slabe șanse ca masca aia de cârpă să mă mai extermine.

*

Numărul zilnic al morților de Covid are bunul simț să nu treacă de 50. Iată ce înseamnă un număr bine educat.

*

Subiect arzător la ordinea zilei, la toate televiziunile noastre deștepte și oneste: tot mai mulți tineri plecați din țară se întorc ca să locuiască cu părinții lor! Se strâng legăturile de familie! Păi, cred și eu că se întorc. Ei sunt șomeri, iar babacilor li se măresc pensiile cu 40%. Că prețurile au să crească cu 80% nu pomenește nimeni. Lasă-i să aibă o surpriză plăcută când și-or da seama de asta.

*

CUM ARATĂ UN ȘMEN ȘTIINȚIFIC

1. Îi obligi p-ăștia să crească pensiile cu 40% și lași țeara în faliment.
2. Câștigi alegerile.
3. A doua zi după alegeri, anulezi toate măririle de pensii și salarii făcute cu două luni mai înainte.


ȘI SALVEZI ȚARA DE LA FALIMENT!


SIMPLU ȘI EFICIENT!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Alexandra Ares

September 24th, 2020

Amazon.com, cel mai mare vanzator online de carte din lume, si am trecut de prima selectie de a 10, 000 de romane la 1000, deci practic am intrat in top 10%. Selectia continua.

http://www.manhattanchronicles.com/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

VA CURGE SÂNGE cronică acută

September 20th, 2020

Destinul lui Radu Tudoran (1910-1992) a fost şi încă este unul paradoxal. Autorul român cel mai tipărit, tirajele lui din vremea comunismului totalizând cam un milion și jumătate de exemplare (!), era şi rămâne cel mai anonim romancier român. Voluminoasa Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (1526 pag. format A4) abia îi notează numele de două ori în nişte pomelnice, fără comentarii. Abia dai de el în câteva articole de gazetă (uite că de data asta e bună şi Wikipedia la ceva).

În proza noastră postbelică, în general necomestibilă, Toate pânzele sus! făcea figură şocant de aparte. Nu fiindcă era literatură populară, ci fiindcă era literatură pur şi simplu, “roman-roman”, cum i-a zis Crohmălniceanu. Nu era despre pătimirile şi măreţia grangurilor din PCR (Grigore Zanc etc.), sau a supușilor și soldăţeilor de rând ai aceluiaşi Partid (Ivasiuc, Buzura, Breban etc. etc.), nu era şovin  (Lăncrănjan) și coprofag precum cele mai multe dintre romanele românești din epocă – era doar bine scris, cu poftă, cu participare, cu suflet de adevărat povestitor. Cu talentul care nu le-a fost dat prea multora dintre colegii săi de breaslă de pe aici. Nu-i de mirare că l-au marginalizat. La urma urmei, generalul Pleșiță nu se pricepea la literatură, dar era sfătuit, telefonic, de un mare scriitor.

(Am deschis măreața istorie literară a lui Manolescu și am parcurs în viteză lista celor 20 de  romancieri din secțiunea Contemporanii 1948-2000/Proza/Romanul. Îi citisem pe toți, dacă nu integralmente, cel puțin cărțile lor cele mai importante. Și așa, à vol d’oiseau, am avut deodată senzația izbitoare că aproape toți, cu excepția a numai doi, Mircea Horia Simionescu și Radu Cosașu, se disting printr-o unică trăsătură comună: lipsa categorică, totală, absolută a umorului. Și atunci am înțeles de ce mi se pare necomestibilă literatura aceasta, la fel de încruntată și atunci când trăgea limbi partidului comunist și atunci când vorbea, foarte pe ocolite, despre nenorocirile provocate de el.)

Printre altele, Radu Tudoran e autorul unui roman numit Flăcările, a cărui acțiune este plasată pe Valea Prahovei, unde s-a înregistrat cel mai mare incendiu de sondă din istoria României, soldat cu numeroase pierderi de vieți din rândul petroliștilor și pompierilor. Incendiul de sondă de la Moreni, care constituie ”axul” narativ al cărții lui Tudoran, a durat 28 de luni, în perioada 1929-1931.

Flăcările a apărut în 1945 și a avut parte, de-a lungul timpului, de 6 ediții românești.

Mi-am adus aminte de el văzând, zilele trecute, There Will Be Blood, filmul american cu exact același subiect, cu care celebrul Daniel Day-Lewis a luat Oscar-ul pentru rol principal în 2007. Cum de niciunul dintre cineaștii noștri n-a observat că romanul lui Radu Tudoran era atât de cinematografic? am stat și m-am întrebat încă de la prima secvență a filmului ce-l vedeam. Căci Flăcările seamănă teribil cu Oil!, romanul lui Upton Sinclair publicat în 1926 și ecranizat în prezenta creație a regizorului Paul Thomas Anderson.

Să fi fost romanul lui Tudoran o pastișă a cărții lui Sinclair? Nici vorbă. Asta, deși ambele împărtășesc o aceeași directețe narativă, o aceeași manieră brutală, realist-reportericească de prezentare a lucrurilor – și vorbesc despre, în fond, același lucru: nașterea modernității, a contemporaneității, undeva, pe coclauri neumblate. Adică, prin niște pustietăți ale Americii de la începutul secolului XX – și respectiv, pe Valea Prahovei, într-un cătun neștiut de nimeni, odată cu începerea exploatării petrolului. Și amândouă au drept personaj principal câte un ins – păstrând proporțiile – îmbogățit din petrol. Cu mici diferențe, desigur: americanul, un selfmade man tenace, dur și cinic, chiar ucigaș la un moment dat, ajunge stăpânul unui concern petrolier imens, în vreme ce românul este doar redevențiar.

Acesta fiind un anume Chivu, un țăran din zonă care și-a concesionat pământul (nu prea mult, de altfel) unei companii petroliere americane stabilite pe Valea Prahovei. Și care, acum, trăiește din banii – foarte mulți, din punctul lui de vedere – încasați ca redevență pentru exploatarea acestuia. Trăsătura comună a celor două personaje principale este rapacitatea, colorată cu mitocănie, în cazul ambelor, care le face la fel de memorabile, atât pentru cititor, cât și pentru spectator.

Trăsătura comună a celor doi scriitori? Amândoi, autori de mare succes editorial, au opinat, cum se spune, ”contra vântului”.

Upton Siclair fiind socialist (chiar comunist i-au zis unii) în America lui John Edgar Hoover, iar Radu Tudoran, fiind pus la index fiindcă ar fi publicat, prin 1945, un articol antisovietic. Și ”indexat” a rămas chiar și după ce țara nu mai era de mult prosovietică.

Cu simpatiile confraților nu-i de joacă.

https://www.printrecarti.ro/18460-radu-tudoran-flacarile.html
https://en.wikipedia.org/wiki/There_Will_Be_Blood

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (87)

September 12th, 2020

Dilema veche, despre laptopurile

serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940

și depanatorii lor

*

August 2017:

A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?

*

COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.

*

Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.

*

În gara Oradea e loc pentru toată lumea.

*

Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.

*

Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!

*

Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.

*

Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.

*

Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.

“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.

*

Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.

*

2015:

Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…

Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !

De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?

*

WWII
pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor

poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs

*

“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.

*

Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

*

“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”

TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov

*

În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.

Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.

Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.

- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.

Nu vă mai spun ce încântat a fost.

*

11.09.2020:

Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.

Sună cunoscut?

“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.

*

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.

Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (86)

August 17th, 2020
16.08.2020

Doamne, ce înflăcărată mai e Găbiţa, la televizor, în seara asta! N-am mai văzut-o punând atâta suflet din 2011, când anunţa, tot la Antena1, cu lacrimi în glas, moartea lui Bin Laden…

*

Cică “cooltură”, aşa o scriu marţafoii şi tzoapele de rit nou. În cazul acesta, e firesc şi legitim să zicem că ne doare-n coor de ea.

*

ISTORIA RESCRISĂ CORESPUNZĂTOR

1. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse beat.

2. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Ea l-a readus în simţiri, iar el a violat-o. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse de orientare sexuală poporană.

*

CUJETARE DE ZIUA A PAIŞPEA ŞI CEVA

Cred fiindcă e absurd? Nu, mai degrabă cred fiindcă e idiot. Deci are toate şansele să fie adevărat.

*

Tineretule idealist, te iubesc. Pur şi simplu, te iubesc, altceva nu pot spune. Îţi admir înflăcărarea şi altruismul corectpolitic şi te invidiez că mai poţi da dovadă de asemenea trăsături comportamentale. Apropo, comportarea asta mă trimite, pervers, cu gândul la un vechi comunist ardelean, ilegalist adevărat, de dinainte de 1944, care se exprima tot aşa – adică era de un sentimentalism poporanist fără margini. Pentru el, o curvă nu era curvă, ci victimă a societăţii, un hoţ – tot aşa, un ucigaş – idem… ş.a.m.d. De toate alea era vinovată madam Soţietatea Capitalistă. Asta, până ce omul nostru, prin 1970, s-a mutat în Bucureşti. Unde, pe aceeaşi scară de bloc cu el, a dat de ţigani (care la el acasă, în Ardeal, nu erau chiar atât de vizibili). Şi dintr-odată, ne-am trezit că îi detesta pe ţigani, iar internaţionalismul lui proletar se dusese… de suflet. L-am întrebat atunci dacă şi în cazul ţiganilor se aplică principiile lui nediscriminatorii. A dat din mână a lehamite, ăsta a fost singurul lui răspuns.

*

A nu se confunda cu Muma ut.

https://adevarul.ro/locale/resita/video-proiect-wwf-romania-arata-muma-hut-casuta-turistii-caza-mijlocul-naturii-1_5f37bbd85163ec4271feb231/index.html

*

CIOCOI BORÂT?

Scrisul n’ar trebui îngăduit decât acelora ce au în urma lor cel puţin trei generaţii de ştiutori de carte

Paul Zarifopol

*

Prezentatoarea nervoasă de la Realitatea TV îl hărţuieşte pe regizorul Cristi Puiu, căruia, cică, îi ia un interviu. Pur şi simplu, nu îl lasă să vorbească, zbierând continuu la el. Ar fi cazul ca această splendidă televiziune să o dea afară pe caţa certăreaţă cu aptitudini de vânzătoare la Aprozar.

Pentru cine n-a aflat încă: C. Puiu este unul dintre cei maximum 5 regizori români în viaţă graţie cărora putem afirma că în Ţara Românească există artă cinematografică.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/regizorul-cristi-puiu-a-refuzat-sa-poarte-masca-la-tiff-care-a-fost-motivatia-sa_5f2e779c4ca07a29b25fc0c2

*

Popeurul Facebook se exprimă cu mânie la adresa cineaştilor români autori de filme mizerabiliste despre viaţa admirabilă a românului actual, cu care iau premii la Cannes, denigrându-şi naţia şi pre stăpânii ei. În principiu, el are dreptate, dar din păcate, filme despre viaţa admirabilă a lui Gigi B. şi a lui Emi Pian încă nu s-au făcut. În lipsa lor, iată câteva sugestii de filme admirabile, care nu denigrează pe nimeni:
- https://www.imdb.com/title/tt0056203/
- https://www.youtube.com/watch?v=4vE8kbIzeq8
- https://www.youtube.com/watch?v=r4loi8UUIHA

etc. etc. etc.

*

Nu numai sexul vinde. Prostia vinde încă mai abitir. Prima publicaţie “populară”, “pentru femei” de după 1989 a fost una inventată, aparent, de o distinsă poetă. Una care chiar fusese talentată şi de bun simţ în urmă cu 20-30 de ani şi pe care n-ai fi crezut-o capabilă de o asemenea golănie cinică. Şi zic “aparent” fiindcă mi se pare destul de posibil, dacă nu chiar probabil, ca ea să nu fi fost decât om de paie în afacerea asta sordidă, echivalentul gazetăresc perfect al escrocheriei Caritas. Şi care, uite, trăieşte bine mersi, aducând bani buni, chiar şi la ora asta, din propagarea unor superstiţii cretine, a unor fantasmagorii pseudo-ştiinţifice ridicole, a unor poveşti sentimentaloid-băşite şi a unui neaoşism de care s-ar fi jenat, poate, şi V.C. Tudor.

Cam aceleaşi lucruri ar fi de spus şi despre una dintre televiziunile-closet pentru care plătesc eu abonamentul la firma de cablu-TV, fără să-i duc de loc dorul. Emisiunea ei de “ştiinţe oculte” îl are printre prezentatori pe un bătrânel simpatic care cică ar fi, la bază, sculer-matriţer.

Cu alte cuvinte, ori prea multă carte, ori prea puţină, totuna-i. Extremele se ating, acolo unde pică francu’.

*

OIŢELE CE LE-AM PĂSCUT

(în loc de memorii)

La un moment dat, pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am ajuns să investighez afacerile unei edituri care ne fusese reclamată de un autor publicat de ea. Deoarece titularul editurii (nu mai reţin în ce calitate, proprietar sau altceva) n-a acceptat să stea de vorbă cu noi, a trebuit să ne adresăm Ministerului Culturii pentru a da de urma actelor de înfiinţare a acesteia.

Scurtă paranteză: Ministerul Culturii a început în 1991 acţiunea de autorizare a editurilor. Ţin minte că, în primii doi ani după aceasta, coada la înscrieri era mai ceva ca aceea la tacâmuri de pui, pe vremea lui Ceauşescu. Lucram acolo – şi-mi amintesc că, cel puţin în primele câteva luni, coada începea de la parterul Casei Presei şi ajungea până la etajul doi, unde, vizavi de biroul meu, se afla Direcţia Cultură Scrisă. Iar taxa de înscriere nu era chiar de colea, minimum echivalentul a 100 de dolari USA (leafa mea, de consilier la Direcţia Teatrelor fiind, pe atunci, de 6000 de lei, adică 60 USD pe lună). Numărul editurilor înfiinţate cu acea ocazie a fost imens – se vorbea de 4000, nu ştiu dac-or fi fost atâtea, dar 2000, cu siguranţă.

…Iar la zece ani după aceea, Ministerul Culturii, printr-un secretar de stat şi un director general iscăliţi cu propriile lor mânuţe, afirma senin că nu mai ştie nimic de arhiva cu pricina. Şi implicit, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie – cel puţin un milion de dolari, zic eu.

Aşa că, dragii moşului, decât să tot întrebaţi degeaba de banii lui Ceauşescu, mai bine întrebaţi-vă unde-o fi ajuns milionul ăsta.

*

Văd că la Viscri, satul din judeţul Braşov unde Sir Charles, prinţ de Wales, şi-a luat casă şi o ţâr’ de moşie, preţurile au explodat. 549 lei pe noaptea de cazare într-o casă ţărănească, asta e ceva. În Viena, de exemplu, la Hilton e ceva mai scump, 578 de lei pe noapte – dar în multe altele de 4 stele, tariful e sub 400 de lei pe noapte.

Asta mi-aduce aminte de vremea îndepărtată când am locuit, cam doi ani, în Otopeni. Care pe atunci, până la înfiinţarea aeroportului internaţional, fusese un sătuc fără importanţă.

Cam tot atunci, însă, s-a nimerit că o mare personalitate a vremii, destul de celebră în lume şi – mai ales – aducătoare de ceva devize la buget, a vrut să-şi facă un conăcel pe acolo, cam pe lângă sanatoriul Ana Aslan. I s-a făcut, până la urmă, hatârul să cumpere cu acte-n regulă terenul cu pricina. Şi spun „hatâr” fiindcă legile de atunci nu permiteau această operaţiune. Tot ce se putea face în materie de aşa ceva era vânzarea pe chitanţă  notarială, de o valabilitate legală cam incertă (şi spun asta în calitate de Stan Păţitu).

Ei bine, la câteva zile după ce s-a aflat de noul proprietar din Otopeni, preţul terenului de acolo asta a făcut, a sărit în aer. De la 25 de bani pe metrul pătrat, cât fusese până atunci, a ajuns la 10 şi chiar 20 de lei. Boom imobiliar care s-a fâsâit curând, n-a mai venit nimeni să-şi ridice castel în zonă.

Iar acum, ca să ne întoarcem în zilele noastre, tot ce ne mai rămâne de făcut este să ascultăm părerea celor care au dat suta de euro ca să respire, timp de o zi, acelaşi aer cu Înălţimea Sa.

Ascultaţi-mă pe mine, va fi palpitant.

*

Felul cum înţelege şi comentează evenimentele de pagina-ntâi ale agenţiilor internaţionale de ştiri câte un Rică Venturiano de pe la Zalău sau Botoşani mi-aduce invariabil aminte de pățania unui coleg de-al meu de serviciu, plecat de prin 1975 în SUA, cu nevastă cu tot. După vreo zece ani, s-au întors, într-o scurtă vizită în satul ei din județul Brașov de atunci. Întâmplarea face că, exact în ziua când trebuiau să aterizeze ei la București, un avion de linie american să se prăbușească, undeva în lume, nu mai știu unde. Și atunci, tot satul ei natal a început să bocească și să-și smulgă părul din cap, ferm convins că de ea și de bărbat-su era vorba în știrile de la televizor.

*

PROF UNIV DR

Păi, pe vremea mea (care nu fui nici un fel de univ), un prof univ, ba şi dr pe deasupra, păcătuia cu studentele şi cu colegele. Nu că s-ar fi culcat neapărat cu ele, cu sau fără voia lor, dar măcar se băga sub plapumă cu ele. Măcar aşa, de dragul publicităţii. Acu‘, văd că le dă mesaje anonime, fantomatice. Bine-a zis cine-a zis că sec XXI va fi spiritual, sau spirituos, sau nu va mai fi de loc. Ceva de speriat în ce hal ne spiritualizăm, zău aşa.

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/reputatul-critic-de-teatru-universitarul-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuire-176204.html

*

Nicu Steinhardt, Paul Georgescu şi Ion Dezideriu Sîrbu, trei ghinionişti: au murit în 1989, cu câteva luni înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu. Dac-ar fi apucat ziua de 22 decembrie 1989, sunt sigur că tustrei ar mai fi trăit ani buni. Iar dacă N. Ceauşescu ar fi ştiut carte şi ar fi citit Adio, Europa! n-ar fi prins nici el ziua aceea.

*

Credeam că sunt ateu (sau, mai exact, indiferent sub aspect religios) şi pe deasupra, că nu sunt impresionat de nici o superstiţie, de orice origine etnofolclorică ar fi ea. Dar văzându-le pe astea două, mi-a trecut fulgerător prin minte: “ăsta e Dracu’! bicefal şi apetisant ca un limbric în ciorbă”

Uite-aşa alunecă omul pe panta iraţionalismului.

*

https://www.mediafax.ro/video/video-momentul-exploziei-din-beirut-surprins-de-o-camera-in-slow-motion-19490829

CINE A APĂSAT PE BUTON?

- 1 membru Hezbollah neinstruit

- Idem, plătit de Macron

- Idem, plătit de Putin

- Idem, plătit de Xi

- Idem, plătit de Netanyahu

- 1 agricultor libanez (în Liban neexistând agricultură)

- 1 jandarm libanez dezamăgit în dragoste.

*

27.07.2020

La Viasat History (parcă aşa-i zice), un canal tv la care mă uit întotdeauna după primele cinci minute de emisiuni (dez)informative de la alte canalii, am văzut zilele trecute o chestie nouă. În unul din veşnicele sale filme documentare, sau semi- sau sferto-documentare, despre WWII, într-un episod referitor la bătăliile Aliaţilor cu armatele lui Hitler din luna decembrie 1944, o referire la România. Mai exact, la ziua de 23 august 1944. Mai exact, o scurtă frază, una singură, despre contraofensiva germană care era cât pe-aci să-i arunce în mare pe Aliaţi, dar s-a împotmolit în nordul Belgiei din lipsă de benzină, iar tancurile nemţeşti practic indestructibile de către forţele terestre inamice au fost aruncate în aer de propriile lor echipaje. Asta, din cauza a ceea ce numim noi “pana prostului”, lipsa de benzină. Provocată, zice Viasat History, de ieşirea României din alianţa cu Germania. Atât.

E prima oară când aud, şi anume spus cu juma de gură, acest mare adevăr, prea puţin luat în calcul până acum, zic eu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (85)

July 8th, 2020

Motto:

Pietricica din pantoful tău e cea mai îndreptăţită

să afirme că-ţi put picioarele.

.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/campanie-gigant-de-impadurire-ministrul-mediului-costel-alexe-anul-acesta-vom-ridica-2500-de-paduri-de-la-zero_5e56847e4dd4da1c5b15ba92

Perdea de fum cu aromă de fasole bătută

În timp ce pădurea Băneasa e pusă la pământ de mafie, dl ministru, înconjurat de trei-patru figuranţi cu lopeţi şi de o guristă cu microfon, ameţeşte lumea cu împăduririle pe care le-a pornit azi dimineaţă, urmând a le abandona în următoarele treizeci de minute.

*

N-am nimic împotrivă ca Ludovic al Enșpelea să fie amendat fiindcă a fumat la locul de muncă. Dar numai după ce lui Bombonel Împușcatu În Fular și celor din gașca lui li se va confisca tot ce au furat.

*

Cică vor să mărească pensiile, dar încă nu s-au hotărât: cu +40% sau cu -50%?

*

Apropo de discuțiile tâmpite pe tema educației sexuale / sanitare în școli: oare n-ar fi cazul să-i tragem și noi o anchetă Kinsey? O anchetă la care să răspundă, dacă nu 10%, atunci măcar un procent, unul singur din totalul populației – în modul cel mai anonim și absolut confidențial. Iar unica întrebare să fie: la ce vârstă v-ați început activitatea sexuală?

*

*

A fost odată unul care şi-a tras un glonţ într-un fular. Burberry, marfă de marfă, nu oricum. Cu grijă să nu nimerească în gâtul aferent – şi n-a nimerit. A paradit numai bunătate de fular. Apoi, în altă ordine de idei, a făcut şi niţică puşcărie. Dar nu pentru fular, ci pentru oarece mici potlogării.
În timpul războiului al doilea mondial, au fost ceva răcani care-au făcut figura asta. Ca să scape de frontul din Rusia, îşi trăgeau un glonţ în picior. Neavând fulare de-astea scumpe, foloseau, de regulă, o pâine. O pâine de-aia neagră, mare şi rotundă. Adică puneau pâinea aceea cazonă pe picior şi trăgeau în ea, astfel evitând flacăra împuşcăturii. Dar aceşti simulanţi jalnici erau demascaţi repede şi trimişi în faţa plutonului de execuţie.
Ceea ce, vă daţi seama, n-avea cum să se întâmple în cazul unuia cu fular cumpărat la Londra.
Est modus in rebus, ce pisici.

*

MIRCEA CRIŞAN

despre clasa muncitoare

1. Un muncitor se duce la Nufărul cu sacoul său alb, pătat cu vin roşu.

Morala: nu haina face pe om, ci invers; la fel şi cu pantalonii.

2. Pe malul lacului, fata mulge vaca. În apă se vede invers.

3. Din 1967, de la fuga sa în Vest, până în 1989, TOATE revelioanele de la TVR se bazau în foarte mare măsură pe scheciurile lui, semnate însă de băieţii talentaţi din TVR. L-am întrebat în 1996, singura dată când a mai călcat pe-aici, ce are de gând să facă în privinţa asta. A dat din mână a lehamite şi a schimbat vorba, spunându-ne un banc fără perdea. Asta era după conferinţa de presă, când am mai rămas pe lângă el doar vreo câţiva care-l ştiam din tinereţe.

*

S-a anunţat caniculă, începând de mâine. Că până acum a fost caliculă. Vezi şi “paniculă.

*

CONSTANȚA, NOUTATE ABSOLUTĂ: MAȘINA DECAPITABILĂ

https://adevarul.ro/locale/constanta/accident-mai-putin-obisnuit-femeie-coma-cauza-masinii-decapotabile-1_5eedb07c5163ec4271130dda/index.html

*

https://www.dcnews.ro/firea-anunt-in-direct-sunt-filata-sunt-urmarita-a-inceput-campania_757846.html?fbclid=IwAR2Kn8T_cRsCUTHywJPplu-jAmr8yi65dvS-o3pCpJyr0vdv4mtlvwkqT0Q

“SUNT URMĂRITĂ”

Iar sârma din eşapament e 5G.

*

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sute-de-bolnavi-de-covid-au-plecat-din-spitale-si-mii-de-romani-au-iesit-din-centrele-de-carantina-si-izolare-1334455

Explicabil: ştiind că de Covid oricum nu scapă, oamenii vor să moară în patul lor. Şi să-şi omoare şi familia, ca să nu-şi mai bată capul cu testamentul. Că notarul e scump.

*

*

https://dibette.ro/cum-a-fost-la-expozitia-spatiala-space-adventure/

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”. De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

https://3dots.ro/actualitate/traian-basescu-revenire-stare-de-urgenta-13546.html?fbclid=IwAR1CA6Zid4rhNquXwroDAAWULB0jm-NET-cUVuj_lvpNv4wLm_7VxHnoh1Y

SIMPLU CA SĂRUMÂNA

Oamenilor liberi, evoluaţi, educaţi, civilizaţi adică, le sunt adresate argumente. Primitivilor - stimuli senzoriali. Iar sclavilor şi salariaţilor - ordine.
Nota bene: Ceauşescu a obţinut rezultate excelente folosind bâta.

*

https://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Réard

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă împinge gându ăl bun să-mi aduc contribuţia dezinteresată şi corectpolitică la ştiinţa Chiloţologiei, ce cu strălucire o vedeţi evocată mai sus. La obiect, nu vreau decât să adaug că celebrul bikinel, mai înainte de a deveni “sinonim cu seducţia”, era un triunghi de cauciuc plumbat învelit în pânză, care le-a fost împărţit militarilor participanţi la declanşarea uriaşelor explozii nucleare din Pacific, în anii 40 şi 50, ca să şi-l pună peste uniformă, în dreptul sexului, pentru a-l proteja de radiaţii pe acesta din urmă. Vaszică, doamnelor, dacă în viitor veţi avea oarece probleme similare gen Cernavodă ori Kozlodui (Doamne apără şi păzeşte), e bine de ştiut că nu bikineii dv. actuali vă vor fi de vreun folos.

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24015154-noi-imagini-fragmentele-roca-gasite-iasi-profesorul-care-recuperat-pare-corp-tip-meteorit-descompus-atmosfera-localnicii-spun-auzit-zgomot-puternic.htm?fbclid=IwAR22v86zIz9pqYQbmP4xTk6_h9WJl1MxobWeXpjCqMYdQk50K_oc2TwgSQc

Cineva tot dă cu pietre după Iași, dar până acum n-a nimerit.

*

https://recorder.ro/de-ce-avem-atat-de-multe-retele-cu-apa-contaminata-in-panza-freatica-exista-depasiri-la-absolut-tot/

Pe lângă recentul Covid19, mai avem noi şi altele, din moşi strămoşi. În apele subterane din toată țara, se află bacili, faimosul E-coli și mulți alții de același soi, de mă și mir că nu dau peste noi niște molime mai zdravene și mai dese. E vorba de aproape toate așezările rurale din țara asta, lipsite de canalizare și apă de băut la robinet. Unde căcăstoarea din fundul curții împarte frățește pânza freatică de dedesubt cu puțul ”american” de la poartă.

*

DESPRE SOARTA RUCSACURILOR

Cele de la São Paulo erau purtate de femei invers, peste sâni, de frica tâlharilor de 14-15 ani, care mişunau peste tot, aveau o viteză de sprinteri olimpici şi nu puteau fi băgaţi în puşcărie fiind minori (drept care erau tot mai adesea împuşcaţi) – chestie care m-a oripilat atunci, în 1991, când m-am nimerit pe acolo, dar şi mai tare la un an-doi după aceea, când moda asta - minus împuşcatul - s-a generalizat şi aici, la noi. Iar în anii din urmă, în secolul XXI, se întâmplă că nu e indicat să circuli cu rucsacu-n spate, mai ales dacă eşti tânăr, brunet şi te afli în metrou sau autobuz, fiindcă vei fi luat drept terorist jihadist sinucigaş.

*

*

Observ că există o gășcuță, o întovărășire, un grupuscul botezat ANTE PORTAS. În amintirea cărui eveniment nefericit? îmi vine să întreb. Ci pune, Doamne, lacăt gurii mele…

https://adevarul.ro/sanatate/medicina/ejacularea-precoce-problema-medicala-afecteaza-1-5-barbati-nivel-mondial-1_544e63190d133766a8491ddf/index.html

Apropo, mai există în țara asta (dac-o mai fi existând) o publicație cu numele EURESIS. Pe care, fără nici un gând rău, mă jur! l-am pronunțat întotdeauna ENURESIS.

Tot așa, un site RO.CULTURA. Care mi-a ieșit, absolut fără voia mea, UROCULTURA.

…Vedeți, de-aia-i vesel internetul!

*

În numărul 26/2020 al României literare, publicaţia principală, bărcuţa-amiral a Uniunii Scriitorilor din România, Adrian G. Romila anunţă Universul că Stefan Zweig este cunoscut “destul de vag ca romancier”. Cine ştie, poate dacă ar mai fi trăit un pic, S.Z. ar mai fi scris două-trei romane, astfel ca să poată lua cunoştinţă şi A.G.R. de ele.
https://carturesti.ro/autor/stefan_zweig

*

Războiul între cei ce vor să trăiască din ajutoarele sociale (și din furturi, droguri, prostituție etc), fără să fi muncit măcar o clipă în toată viața lor - și cei care vor să-i pună la muncă pe bani puțini nu se va sfârși niciodată. În această tragicomedie nu există personaje pozitive.

*

Tulburările sociale violente din Europa sunt provocate, în mare măsură, de locuitorii neeuropeni ai acesteia, care cer, cică, dreptate socială. Stai să vezi dreptate socială când vor ajunge ei la putere. Iar clipa aia nu-i departe.

https://www.cbsnews.com/news/paris-riots-resume-president-emmanuel-macrons-retreat-fuel-tax-hike/

*

Ocupația pașnică, prima etapă a anihilării lumii civilizate de către Arma Demografică (vezi madam Merkel), s-a încheiat. Asistăm acum la începutul celei de a doua etape, violente, destructive. Și, la fel ca data trecută, Marele Frate de la Răsărit asistă cu interes de pe margine. Când se vor mai lămuri lucrurile, va sări în ajutorul celui mai puternic.

*

Statele Unite sunt o ţară paradoxală. Cu foarte multe genii (adică, proporţional, mai multe decât cele din restul ţărilor lumii) şi cu foarte mulţi cretini (nu mai mulţi decât, proporţional, cei din alte locuri ale lumii). Partea proastă e că ambele categorii au aceleaşi drepturi – printre care, în special, libertatea de expresie. De care numai cei din a doua categorie abuzează. Asta, fiindcă aceştia, atunci când ajung – cu greu, din cauze ţinând de educaţie şi de tradiţii – la uz, îl transformă automat în abuz. Iar ţara asta a mers bine atunci când gloata ne-gânditoare sau nu-prea-gânditoare a fost condusă de câte un preşedinte excepţional, sau de câte unul doar inteligent, dar bine sfătuit de o echipă leală şi capabilă. Când, însă, şi massele şi preşedintele au aproximativ acelaşi IQ, treaba se cam împute, după cum reiese din ce vedem, zilele astea, la televizor. Părerea mea, vorba unui prim ministru de la noi.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Picasso, artistul fără sfârșit

June 26th, 2020

Unul dintre cei mai prolifici artiști ai lumii, dacă nu cel mai prolific, este spaniolul Pablo Picasso, care a realizat peste 5000 de lucrări, de toate genurile, ulei, gravură, desene, sculptură, ceramică, instalații, și în toate a fost genial. Gândiți-vă că Brâncuși este autorul doar a 232 de lucrări, opera de maturitatre (1911-1943) fiind considerată perfectă, desăvârșită. După Țestoasa zburătoare, din 1943, el n-a mai sculptat nimic până la moarte, din cauza unei mari depresii în iubire, poate fiindcă nu se mai credea în stare să termine o lucrare, fiindcă pe unele le șlefuia câte 17 ani!

Picasso însă nu termina nimic. Deși a fost prieten cu Brâncuși, se deosebeau radical. Dar Brâncuși a fost mai bun prieten cu Matisse, cum reise din experiența lor americană (vezi Brâncuşi în America), dovadă că Matisse a fost una dintre obsesiile lui Picasso, mai ales când a aflat că Matisse e mai bine vândut în America decât era el. În posteritate, însă, și-a luat însutit revanșa, fiindcă nu există artist mai vândut ca Picasso, a ajuns să fie mai vândut ca toți artiștii lumii la un loc! Fiindcă a fost mai prolific decât toți. Pe când ceilalți sunt epuizați, având opera toată vândută, Picasso e inepuizabil, apare mereu un „nou” Picasso. Crea într-una, iar lucrările sale erau vraiște prin curte, le mozoleau caprele sau le ciuguleau găinile, așa cum vedem în filmul Surviving Picasso / Picasso, artist și demon (1996), realizat de James Ivory, cu Anthony Hopkins în rolul lui Picasso.

Dar cred că Picasso nu a fost un demon, nu e bine definit ca demon, a fost un mare vitalist, de o energie debordantă, care își împărțea viața între momentele de creație, foarte serioase, când intra în transă, și momentele de relaxare, în care intră și pasiunea sa pentru femei. Dar caracterul său dominant este ludicul, cum vom vedea.

James Ivory a avut ideea să prezinte biografia lui Picasso într-un nucleu al vieții cu totul deosebit, legat de relația sa cu Françoise Gilot (Natascha McElhone), care avea 23 de ani cand l-a cunoscut. El avea 60 și era de mult un monstru sacru… Dintre femeile celebre pe care le-a avut, Françoise este singura care i-a supraviețuit lui Picasso, singura care a avut puterea să scape de sub vraja lui și să-l părăsească, împreună cu cei doi copii pe care îi făcuse cu el. Când și-a făcut bagajele și a plecat, lui Picasso nu-i venea să creadă. Striga: „Nimeni nu-l părăsește pe Picasso!”. Dar Françoise îi spune că nu a cunoscut-o deloc. Ea era pictoriță, l-a ajutat mult pe Picasso în munca sa, fără să-i prindă însă secretul artei. Când ea l-a întebat care e acela, Picasso i-a răspuns: „Pictura nu se învață, se descoperă/se fură”.

Dar când Françoise îl părăsește, el avea deja o înlocuitoare, fiindcă se încurcase cu ceramista Jacqueline Roque (Diane Venora), așa cum, când a început într-un mod foarte original, șocant, non-conformist, relația cu Picasso, Françoise a înlocuit-o pe Dora Maar (Julianne Moore). De altfel, Picasso nu abandona niciodată o relație, trecea de la o femeie la alta și voia în același timp să le aibă pe toate. A avut un fel de harem sui-generis. Fiecare femeie îi oferea altceva. Iar el rămânea același bărbat charismatic și nestatornic.

Picasso nu putea fi stăpânit. Fiindcă nu putea fi cunoscut. Se purta atât de firesc încât le dezarma pe partenerele sale, iar ele credeau că-l stăpânesc. Interesant că nu el le cucerea pe ele, ci ele l-au cucerit pe el. Ele au venit spre el ca spre un magnet. Timp de 10 ani, Françoise a luptat pentru a supraviețui în relația cu Picasso, impunându-și personalitatea, dar el i-a alunecat mereu printre degete, fiindcă avea aceste treceri alambicate, alunecoase, dar cu efect radical, de la tirania creației, la farmecul vieții, la nevoia de distracții și petreceri, care îi hrăneau capriciile. Se pare că a fost cel mai necredincios bărbat al epocii, pe cât era de celebru ca artist. Dar Françoise a găsit puterea de a-l părăsi, fără a înceta însă să-l iubească. Și după ce l-a părăsit, ea îl vizita.

Episodul Françoise din viața lui Picasso a fost cel mai interesant. Numai ea a avut curajul să-l întrebe de ce nu crede în Dumnezeu, fiindcă nu l-a văzut niciodată închinându-se, rugându-se sau ducându-se la biserică. Nu avea nici o icoană în casă. Și, drept răspuns, el a dus-o într-o vizită la Matisse (Joss Ackland), care arată ca un beduin. Casa lui e plină de tablouri cu femei. Nici Matisse nu are icoane în casă. Și el îi explică ei: „Nu sunt credincios în sensul tradițional al credinței, dar pictura este un act de religiozitate, nu-i așa, Picasso? Artistul, când pictează, se roagă”.

Picasso a făcut ravagii în viața femeilor care l-au iubit. Olga (Jane Lapotaire), prima lui sotie, a înnebunit, Marie Thérèse (Susannah Harker) l-a adorat fără speranță și s-a supus total capriciilor sale, Dora Maar, jucată de Moore ca o mască japoneză, nu și-a mai găsit liniștea sufletească după ce Françoise i-a luat locul, iar Jacqueline Roque a rămas doar cu orgoliul de a fi fost a doua doamnă Picasso…

*

Filmul este povestit din perspectiva lui Françoise, ea este naratorul principal, și unghiurile ei de vedere nu-l pun întotdeauna într-o lumină prea bună pe rege. Se știe că numeroasa familie a lui Picasso n-a fost deloc încântată de ideea unui film povestit din perspectiva uneia dintre partenerele lui de viaţă. Poate de aceea filmul nici nu a fost dus la festivaluri, inclus în competiții, Anthony Hopkins, care face un rol memorabil, nu a luat nici un premiu pentru această interpretare, de nicăieri. Oscarul i-a fost adus pentru rolul din Tăcerea mieilor (1991).

Filmul putea să ia un premiu pentru decoruri, pentru operele expuse, căci James Ivory a reconstituit cu minuție atmosfera anilor ‘40-’50, când Picasso era rege. Casele unde a trăit Picasso, atelierele, interioarele, tot ce înseamnă atmosfera epocii, au fost reconstituite cu grijă, implicit carnavalul la care el a luat parte sau corrida, inclusiv celebrele Café de Flore și Braseria Lipp. Pentru Ivory a fost extrem de dificil să redea atelierul și creația lui Picasso, fiindcă familia sa nu i-a îngăduit să arate nici o pânză a pictorului, nici măcar o reproducere!…

Filmul însă, rod al prieteniei lui Ivory cu Picasso, este plin de momente geniale, cum este secvența când soția sa, Françoise, îl vede în fața șevaletului și spune: „De nouă ore stai în picioare, și nu mai termini odată tabloul acela!? Când termini?”. „Niciodată, răspunde Picasso. Niciodată un tablou nu e terminat. Dacă l-aș termina, aș fi mort”. La fel, un american vine încărcat doldora de bani, fiindcă Picasso făcea afacerile cu bani cash, și vrea să cumpere nouă lucrări. Picasso îi spune că nu are decât șase. Dar aceasta?, zice americanul și arată spre un șevalet acoperit cu o pânză. Picasso ridică pânza și i-l arată. Se văd două linii frânte, pe un funal galben. Americanul zice, îl cumpăr și pe acesta, după ce-l termini. „Dar e terminat!”, îi spune Picasso, spre uluiala cumpărătorului. Sigur că era terminat, în stilul „tablou neterminat”.

*

În America, cel mai prezent artist al lumii este Picasso. Cred că nu există galerie să nu aibă o lucrare de-a lui. Și nici o licitațiile de la Casele Christie’s și Sotheby’s fără un Picasso. E cel mai solicitat, cel mai vândut, deținând de ani de zile recordul de vânzări. Până acum doi ani, când l-a detronat Salvator Mundi al lui Leonardo, el a fost number one în topul vânzărilor. Dar în top 10, el ocupă 4-5 poziții. Am văzut mii de lucrări Picasso. Există galerii dedicate numai gravurilor sale. Sau desenelor, iar la Christies licitația de ceramică Picasso are loc de ani de zile non-stop.

Prolificitatea lui a fost copleșitoare. Peste tot – Picasso. În Manhattan, ai senzația că artistul mai trăiește și că produce întruna. În America, un singur artist pare să-l fi concurat, Andy Warhol, care a știut să-și facă o publicitate tipic americană, greu de atins, dar valoarea lui artistică este sub Picasso. Americanii sunt în top 10 datorită colecționarilor lor, care își fac artiștii valoroși prin sumele investite în ei, nu prin arta lor.

Marea lovitură a venit de la un european anonim, când a achiziționat tabloul lui Leonardo cu jumătate de miliard de dolari, doborând toate recordurile și blocând astfel agresiunea americană, eveniment la care am participat direct și pe care îl descriu în volumul Artişti români la New York.

Picasso a fost mai modest, ținea banii într-o cutie și când Françoise l-a întrebat, de ce îi ține așa, de ce nu-i duce la bancă?, el răspunde: „Sunt mai sigur pe ei în cutia mea decât la bancă, fiindcă băncile dau faliment, nu vezi, toată ziua auzi de milionari care se aruncă de la etaj”!

Sigur, Picasso se poartă în toate cele în mod atipic. Arta lui este ca și viața lui, neterminată. El picta, desena sau concepea instalații cu fiare vechi luate de la cimitirul de mașini, ori cu lucrări de ceramică, continuu, așa cum îi era și iubirea, trecea de la o femeie la alta, le iubea pe rând, dar și pe toate în același timp. Când Marie-Thérèse se păruiește cu Dora Maar, care să rămână cu Picasso, și-l întreabă pe care o alege, el spune că le iubește pe amândouă. Cadrul este excelent. Picasso lucra la un tablou urcat pe o scară, iar ele se băteau lângă scară! Așa cum o iubește și pe Françoise, apoi pe Jacqueline, pe care o descoperă în atelieul de ceramică. Trecea de la o femeie la alta, fără să se despartă definitiv de nici una, cum am spus. Ele îi sunt supuse, ca niște sclave. Excepție pare să facă Françoise, de aceea filmul este și centrat în marea lui parte pe momentul Picasso-Françoise, ea fiind singura care îl părăsește. Și care în viața reală i-a supraviețuit. Un rol important îl are familia ei, tatăl, foarte dur, dar și bunica, mereu lângă ea, care îi dă sfaturi cum să reziste în fața acestui „afemeiat bătrân”. Da, dar bunica nu știe cât de fascinant este acest bătrân! Le înrobește pe femei. Iar arma lui supremă este jocul.

*

Natura ludică a lui Picasso este dominantă. De aici și concepția lui că arta nu poate fi terminată niciodată, căci ea este joc, se tot continuă, dintr-una într-alta, dintr-un stil într-altul. Nu există artist care să fi trecut prin atâtea faze ca Picasso. Natura sa ludică îl făcea să treacă de la un stil la altul, în funcție de culoarea preferată și de felul cum îi curgea linia. Se plictisea să uzeze de același stil. Îi plăcea să se joace, așa cum se juca cu copii săi. La fiecare pas, el făcea scamatorii, își schimonosea fața, iar felul cum se îmbrăca și se expunea era de tot hazul. Imaginea dominantă este aceea de clown. Picasso a fosat un mare clown. Și imaginea laitmotiv este aceea a unui personaj care suflă din trompetă. Era mort după carnavaluri, după coride, după circ și alte spectacole sau peteceri, iar apariția sa era aceea a omului cu trompetă, a artistului care suflă din goarnă. Își anunța prezența, atenție, sunt eu, am venit, a apărut Picasso!

Acest model a fost împrumutat la noi de un poet, Paul Daian, care, la Târgul de carte „Gaudeamus”, își face simțită prezența sunând din trompetă. Și Paul a mai venit cu o inovație, a adus și un cocoș de munte, pe care îl purta pe creștet. Dar și cocoșul este picassian. Este genial în film momentul când Picasso îi arată lui Françoise un tablou cu un cocoș decapitat, pe care tocmai îl lucra. Și-i explică ei: „Cocoșul decapitat sunt eu, iar cuțitul de alături ești tu, care m-ai decapitat”. Nu întâmplător și Brâncuși, care a iubit și el multe femei, după ce a sculptat cocoșul său ca pe o rachetă, a strigat în stilul lui Flaubert: „Cocoșul sunt eu!”

*

Whitney Museum, cel mai mare muzeu de artă contemporană al Americii, a avut ideea genială să organizeze acum câțiva ani o expoziție mamut, la toate etajele, dedicată artei neterminate, operelor pe care o serie de mari artiști ai lumii nu au apucat să le termine, punând în discuție cazurile cele mai răsunătoare din istoria artei, de la Sculptura ecvestră a lui Leonardo la Sagrada Familia a lui Gaudi, de la Mormântul Papei Iulius al II-lea neterminat de Michelangelo și Schimbarea la față a lui Raphael la celebrul Palat al sovietelor (Boris Iafan, 1937), ce se voia cel mai mare monument din lume.

Această idee a fost teoretizată și de Umberto Eco în Opera aperta, fiindcă opera rămâne mereu deschisă. La acest capitol trebuie inclusă și direcția lansată de Kandinsky, care și-a numit unele lucrări cu titlul Untitled. Acest lucru se întâmpla în anul 1910. Faptul a generat o întreagă mișcare a operelor numite „fără titlu”, fiind un alt mod de a exprima că o lucrare este neterminată. Însă sub această formulă s-au strecurat multe mediocrități și s-a dezvoltat dezinvolt Kitsch-ul, sub toate formele sale. De aceea, e bine să reținem un citat din Rembrandt van Rijn, pus ca un criteriu al expoziției: „O operă este completă dacă intențiile artistului au fost realizate”. Dacă nu ar fi acest criteriu ferm, ar însemna că orice epavă poate fi considerată operă de artă. Și toate mediocritățile s-ar da drept artiști, iar kitsch-urile lor s-ar vedea încurajate.

Interesant este cazul Recviem-ului lui Mozart, rămas neterminat, dar Mozart, pe patul de moarte, a avut ideea de a-i destăinui unui elev secretele, care l-a terminat și, după moartea compozitorului, l-a prezentat ca fiind o operă terminată. Nu acest lucru se poate spune despre Simfonia neterminată a lui Schubert, dar cine, ascultând-o, spune că o astfel de simfonie ar fi neterminată? Și Brâncuși și-a numit Coloana de la Tg. Jiu Stâlpul nesfârșitului, ca fiind neterminată, fără sfârșit, dar tocmai că este o lucrare fără sfârșit terminată, fiindcă sugerează infinitul.

Istoria artei este plină de astfel de exemple miraculoase. Iar Whitney Museum, devenit The Met Breuer, ne-a oferit prilejul de a rememora cultura din această perspectivă insolită. Artiștii care au explorat o astfel de estetică unfinished se numără printre cei mai mari practicanți, iar expoziția Unfinished îi aduce în prim-plan pe Tițian, Rembrandt, Turner și Cézanne. Iar dintre artiștii moderni și contemporani, ne întâlnim cu lucrări neterminate ale lui Warhol, Jackson Pollock sau Robert Rauschenberg, a căror operă nefinită a generat în întregime noi direcții ale artei, estompând alternativ distincția dintre a face din plăcere și a executa o comandă. Acest fapt a condus la extinderea limitelor artei în spațiu și timp, precum și la recrutarea de elevi, poate la nașterea de noi școli de artă, pentru a finaliza obiectele pe care acești artiști le-au început.

Și mă gândesc imediat la curentul pe care l-a generat grafia lui Jean-Michel Basquiat, și el prezent în expoziție, a cărui operă poate fi considerată un model pentru ideea de unfinished, de operă neterminată. Tocmai ceea ce este non-finito, în cazul lui este definitiv finito. Și tot curentul graffiti este o lungă continuare, poate fără sfârșit, a ceea ce Basquiat a lăsat doar mâzgălit. Bucuria acestei expoziții este cu atât mai mare cu cât Catalogul ei extinde subiectul pentru a include opere neterminate în literatură și film, precum și pentru a arăta rolul conservatorului în a elucida o înțelegere mai profundă a gândirii artistice pe tema “neterminat”.

Expoziția Unfinished a fost un miracol, fiindcă ne-a oferit o istorie a artei în opere neterminate! Ceva de nesperat, o mare fericire să vezi opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tițian, Rembrandt, Van Gogh și zeci de alți mari artiști ai lumii cu opere neterminate, având explicațiile de rigoare. În spatele fiecărui tablou expus, neterminat, există o poveste, uneori cât un roman, ca în cazul tablourilor lui Rembrandt.

Dar în cazul lui Picasso, acest concept, „unfinished”, face parte din ars poetica lui, este organic, nu s-a petrecut fiindcă artistul a murit și nu și-a teminat nu știu ce lucrări, a murit cu ele pe șevalet, ca în cazul lui Juan Miró, cum am avut ocazia să văd o expoziție dedicată fabulosului său atelier. Dimpotrivă, el credea că un tablou nu poate fi terminat, că mereu mai ai ceva de lucrat la el. Și de ce să-l termini, când poți face altul? Ce n-ai terminat aici încerci să temini în următorul, și dacă nici în acesta nu termini, te așteaptă altă pânză albă. Și tot așa, la infinit. Dacă ai ceva de spus, spui mai departe. Cred că și Leonardo ar fi fost de acord cu Picasso, fiindcă și marele renascentist italian avea o natură ludică, nici el nu și-a terminat zeci de lucrări începute. Nemaivorbind de proiecte. Istoria artei este o operă fără sfârșit, fiecare artist îl continuă pe altul, nimeni nu poate pune punct în acest univers fără de margini.

Grid Modorcea

Dr. în Arte

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com