Teatru: GRIVIŢA 53

July 20th, 2019

PRINTRE ATÂTEA TÂMPENII URÂTE,

UITE O NEBUNIE FRUMOASĂ

https://www.grivita53.ro

.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Pe-un picior de plai

July 7th, 2019

adică pe

BRAŢUL SFÂNTU GHEORGHE

Şi tot la lacul Uzlina, dar mai demult: pozele de mai jos îi aparţin unui bun prieten al meu, care, însă, vrea să rămână necunoscut marelui public.

Vezi mai mult la https://photos.google.com/share/AF1QipOZ98JFryX-YO5YwcWxKy_lbicuMZ9PTlg8UOrOqATswkHuQILkrOyTZFeS88KUag?key=NXB4T1A2enVjcDlTOFo0dG1EWnZZdXduelZ1S0J3

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (80)

July 7th, 2019

AMINTIRI DIN N-AR MAI FI

Anii 80, pe platforma Pipera. Tovarăşu’ Badea de la sectorul de partid, în inspecţie.
- Tovarăşi, două lucruri nu-mi plac la dumneavoastră, în Informatică: unu, că băieţii sunt netunşi şi bărboşi şi doi, că fetele nu poartă sutien.


Adevărată, nu inventată.

*

https://www.expozitiespatiala.ro/?utm_source=ads&utm_medium=page&utm_campaign

=0045&fbclid=IwAR1JJekVXJ4b_XufdiE2

QMmyWy4i9z9rEOBnnoylr2iAGUWVstKaH0aT2gI

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”.

De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

Vă legaţi de toate fleacurile! Aşa mi-a spus unicul meu subaltern pe care l-am dat afară. Eram şef de secţie Cultură la Privirea, un săptămânal lucios, pe care patronul îl numea Newsweek-ul românesc (văd că, între timp, alţii şi-au pus pe bune numele ăsta). Iar băiatul acela era în probe la mine şi mai scria şi el câte o ştiruţă de 3-4 rânduri. Întotdeauna, cu virgulă între subiect şi predicat. I-am spus o dată, de două ori, de zece ori să n-o mai facă, până ce l-am supărat. “Hai, lăsaţi, dom Predescu, nu vă mai legaţi de toate fleacurile!” mi-a zis el. Şi atunci, l-am rugat să ne părăsească. Şi chiar a făcut-o, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne.

*

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/atac-informatic-asupra-spitalelor-din-romania-ce-au-cautat-hackerii.html

Băieţii ăştia dăştepţi, culţi şi mai ales oneşti de la mijloacele de dezinformare în masă şi în scaun o ţin gaiamaţu, de azi dimineaţă, că sistemul informatic al Misterului Sănătăţii a fost atacat de hackeri care fură datele pacienţilor ca să facă ciulama din ele, că, de câteva ore, mândreţea de sistem marca Sebastian Ghiţă-Belgrad este ţinta duşmanilor informatici ai Patriei noastre etc. etc. Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa, nu mă pricep la Internet şi alte asemenea ticăloşii, dar îmi amintesc cu precizie că, acum vreun an, începând chiar din ziua următoare vizitei mele la doctorul de la policlinică, am fost bombardat continuu, timp de luni de zile, cu reclame la medicamente şi leacuri băbeşti pentru exact acea afecţiune care-mi ocazionase vizita cu pricina la doctor. Simplă coincidenţă, nu-i aşa?

În ce mă priveşte, rămân la părerea că cine vrea să ştie cum mai stau eu cu sănătatea n-are decât să se adreseze la Organili Competente, alea care s-au pupat în bot cu Sebi. Şi care se jenează acum să ceară extrădarea lui.

PSIHOLOGIE ABISALĂ LOCALĂ

La Falimentara de vizavi, kilu de cartofi costă 6 lei (cca 1,20 Euro). Altă întrebare?

*

Gândacii de bucătărie au devenit imuni la insecticide, scriu ziarele. Exact ca politicienii noştri la Codul Penal, zic eu.

*

Nepoţica mea Maia, care are acum 5 ani şi 3 luni, învaţă engleza de vreun an şi jumătate. Astă iarnă, se uita la un desen animat mai ciudat, unul cu şobolani. La un moment dat, se vedeau pe ecran nişte mulţimi, nişte hoarde, nişte mase de şobolani.

Şi atunci, Maia, pierdută, a şoptit: “so many şobolănei!”

*

Un prieten al meu a fost, mai de mult, director al unei şcoli pentru tineri cu dizabilităţi (nu ştiu de zice lumea că “handicapat” sună mai urât ca “persoană cu dizabilităţi”, dar, mă rog, dacă aşa zice lumea, aşa zic şi eu).

De la acest prieten ştiu povestea ce urmează. Cică tinerii aceia, băieţi şi fete, a căror dizabilitate se mai manifesta şi printr-o capacitate intelectuală nu prea grozavă, erau lăsaţi să-şi ia zborul la vârsta majoratului. Respectiv, cu mai mult sau, cel mai frecvent, cu foarte puţin ajutor din partea societăţii, erau lăsaţi să se descurce cum or şti. Şi una din primele lor griji era să se însoare – cu un partener, în aproape totalitatea cazurilor, ieşit din aceeaşi instituţie specială de învăţământ. După care, urma primul copil. Care, din nefericire, suferea de acelaşi handicap ca şi părinţii săi. Cei doi nu-şi pierdeau curajul pentru atâta lucru şi mai făceau la iuţeală încă unul. Cu acelaşi handicap. Şi tot aşa, de două, de trei… de cine mai ştie câte ori, cu speranţa constant infirmată de soarta crudă că, până la urmă, o să apară şi unul fără handicap.

Îmi aduc, invariabil, aminte de povestea asta atunci când aud de câte-un autor aflat la a douăzecea, la a cincizecea, sau la a suta carte (în general, publicată pe proprie cheltuială şi rămasă fără nici un ecou), sub stindardul cu deviza “Mai trage o dată”.

*

Pe ecran scrie “Cei mai diabolici criminali”, iar eu citesc “Cei mai diabetici criminali”. Clar, trebuie să-mi schimb ochelarii.

*

Istorie medievală: Contele Hubertus von Kappătrat zum Scheissenwald, Marchiza Heloïse de Courbaban

*

DESPRE ASOCIALI

Pietricica din pantoful dumneavoastră este cea mai îndreptăţită să afirme că vă put picioarele.

*

Aţi auzit sau aţi citit vreodată cuvântul “dezolanţă”? Nici eu, dar am dat de el în ultima Românie Literară, organu’ Organelor scriitoriceşti din susnumita Românie (”O suferinţă ispăşitoare” de Daniela Vizireanu, în nr. 20 din 10 mai 2019, pag. 24). Pe lângă această contribuţie curtremurătoare la lexicul limbii române, faptul că autoarea foloseşte cuvântul “intrigantă”, când vrea să zică, după toate aparenţele, “surprinzătoare” sau “nedumeritoare”, pare rânjet de copil.

Daniela Vizireanu, ţineţi minte numele acesta. Veţi mai auzi de el.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

UN FILM DESPRE TĂCERE în Festivalul Filmului European

June 23rd, 2019

Grace à Dieu ne previne încă din pregeneric că nu aduce în discuţie un caz real anume, ci nişte fapte care s-au petrecut nu o dată, statuând astfel că vorbeşte despre fenomen în toată generalitatea sa. Iar fenomenul este pedofilia unor preoţi catolici, aflată la originea câtorva scandaluri de mare răsunet în media internaţională şi chiar a unor reacţii ale Vaticanului, în ultimii ani.

Filmul este povestea unei eliberări. Domnul Alexandre Guérin din Lyon, burghez respectabil, bine situat financiarmente şi tată de familie cu cinci copii reuşiţi, află că un anume preot Bernard Preynat, deşi în vârstă de vreo optzeci de ani, încă mai slujeşte şi încă mai are de-a face cu băieţi de zece-unsprezece ani, în cadrul activităţilor sale de instruire a tineretului.

Ceea ce îi trezeşte unele amintiri: acest Preynat e chiar preotul organizator al taberelor de cercetaşi din copilăria sa, în care l-a abuzat sexual. Pe el şi pe mulţi alţii şi nu doar o dată, ci în repetate rânduri, timp de ani întregi. Asta îl face să se ducă glonţ la superiorii aceluia, pentru a reclama situaţia. Unde află că aceia ştiau de vreo două decenii de apucăturile preotului şi chiar îl sancţionaseră pentru ele – temporar. Şi că, de altfel, faptele fuseseră prescrise judiciar.

Indignat, Guérin ia legătura cu câţiva dintre foştii săi colegi de şcoală din acea vreme, dintre care unii îi mărturisesc că şi ei au fost victime ale aceluiaşi preot. Împreună, se hotărăsc să înfiinţeze o asociaţie a victimelor lui Preynat şi să-i facă toată publicitatea de care sunt în stare. Asociaţia lor ajunge rapid la peste zece victime dispuse să depună mărturie şi la mulţi susţinători – asta, în timp ce autorităţile bisericeşti fac tot posibilul să muşamalizeze povestea, întâi negând, apoi recunoscând cu jumătate de gură, temporizând, influenţând, aşteptând răbdător pierderea scandalului în uitare. La ce bun să răscolim trecutul? acesta e sloganul lor. Şi asta, în condiţiile în care evită cu încăpăţânare să-l dea afară pe făptaşul care, culmea, îşi recunoaşte senin faptele, adăugând doar că pedofilia lui e o boală şi că el însuşi ar fi fost abuzat sexual în copilărie. Şi că pentru asta nu merita să încaseze bătaia pe care ar fi vrut să i-o tragă nişte părinţi, cu câţiva ani mai înainte. Şi în condiţiile în care ziarele îl numesc pe făptaş …Preynator!

De fapt, adevăratul subiect al filmului e tăcerea. Omertà. Codul tăcerii. Atitudinea societăţii care ştie totul, dar închide ochii şi tace. Aceeaşi, în cazul tuturor comunităţilor dominate şi terorizate de organizaţii criminale: Gestapo, Stasi, KGB, Securitate, Mafia etc., care-i apără pe cetăţeni de ei înşişi.

Răscolirea trecutului e dureroasă şi scoate la iveală urmări psihice dezastruoase pentru mulţi dintre băieţii de atunci, care, cum se spune în popor, n-au mai fost oameni după aceea. Unul, devenit homosexual, s-a sinucis, altul face crize de epilepsie, alţii şi-au ratat definitiv integrarea socială. Dar scoaterea lui la lumină are urmări, câteodată, binefăcătoare, ajutându-i pe unii dintre ei să-şi recapete stima de sine şi să scape de coşmare.

Iar, finalmente, printre consecinţe se numără şi modificarea legii: în urma scandalului, legea penală a fost modificată, termenul de prescripţie pentru asemenea fapte fiind prelungit la treizeci de ani.

Filmul lui François Ozon povesteşte toate acestea la modul sobru-rezervat, gen agenţie de presă. Adică, înzestrat cu atributele relatării obiective – şi cu atât mai convingător, tensionat şi  ataşant. Şi bazat pe un scenariu solid (semnat tot de Fr. O.), care, uneori, te trimite cu gândul la Doisprezece oameni furioşi, sau la Procesul maimuţelor.

Toate acestea, întrupate de o echipă actoricească de mâna’ntâi: alături de Melvil Poupaud (Guérin) şi Bernard Verley (Preynat), Denis Ménochet, Swann Arlaud, Éric Caravaca, François Marthouret, Josiane Balasko, Martine Erhel, Hélène Vincent ş.a.

Grace à Dieu a luat Ursul de Argint şi Marele Premiu al Juriului la Berlinala 2019.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

TRECUTUL PREZENT

May 30th, 2019

28 IANUARIE 1990

Am dat, acum câteva zile, de un negativ pe care-l credeam pierdut. E vorba de fotografiile pe care le-am făcut la 28 ianuarie 1990, la manifestaţia populară din Piaţa Victoriei. Pe vremea aceea, visam să scot o publicaţie de cultură – din care, însă, n-avea să lipsească actualitatea politică. Politica era în toate la ora aceea (ori, poate, şi la ora asta).

Jertfa, publicaţia în chestie, a apărut după câteva luni, primul număr, chiar în ziua faimoaselor alegeri, la 20 mai 1990, dar fotoreportajul meu din ianuarie n-a mai avut loc în cuprinsul ei.

L-am considerat caduc şi cu timpul, am uitat cu totul de filmul acela, mai ales că nici nu apucasem să-l copiez pe hârtie.

Manifestaţia străjuită de tancuri, la care au luat parte câteva zeci de mii de persoane din toată ţara, este cea pe care Televiziunea Română, condusă pe atunci de Răzvan Theodorescu, a refuzat să o filmeze, respectiv difuzeze, pretextând condiţiile meteo. În pozele de aici, însă, se cam vede totul, deşi era ceaţă.

Se văd, mai ales, cele scrise pe pancarte. Şi am impresia că unele din ele rămân actuale.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=15486

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CÂTE CEVA DESPRE ZĂDĂRNICIE

May 22nd, 2019
.

.
Despre ce anume se întâmplă în premiera de săptămâna trecută de la Bulandra n-are rost să vă povestesc. A făcut-o regizorul Andrei Şerban în persoană, iar textul său a apărut în Adevărul, chiar dacă sub pseudonimul Otilia Andrei: https://adevarul.ro/cultura/teatru/premiera-andrei-Serban-despre-razboiul-sexelor-zadarnicele-chinuri-dragostei-1_5cdc1704445219c57ea9fab1/index.html .

Mă limitez să constat că încurcăturile şi necazurile comic-graţios-idilice ale îndrăgostiţilor shakespearieni au devenit, în actuala montare, ceva teribil de actual, adică deloc idilic. În postură de armăsar, nu-i poţi pretinde ţânţarului să mai fie şi graţios. Asta, deşi în spectacol se cântă cam de toate, de la hip hop la o baladă englezească de pe vremea lui Shakespeare. Se şi vorbeşte – cu două-trei excepţii, inexpresiv şi cu prune-n gură.

O fi adevărat că la UNATC nu mai există cursuri de rostire scenică? că aşa am auzit. Şi dacă acolo nu mai sunt, ce pretenţii să ai de la Universitatea Naţională de Arte Mihai Viteazul SRL din Strehaia?

Singurele excepţii onorabile mi s-au părut a fi Şerban Pavlu şi Lucian Ifrim, care, cel puţin, reuşesc să se facă înţeleşi.

În rest, scălâmbăieli demne de televiziunile de mahala – şi surprize dezagreabile din partea câte unui interpret cotat, George Ivaşcu, mizând (prea) mult pe datele sale fizice, iar în rest, afectat şi câteodată inaudibil. Asta, deşi scena e dotată cu amplificare.

Despre cele şase tinere speranţe feminine care trec prin scenă, teamă mi-e că n-am nimic de spus. Mi s-au părut, fără excepţie, nişte apariţii palide, şterse.

-   -   -   -   -   -   -

După ce, în Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul său din 2014, şi-a pus fără nici o noimă un personaj să vorbească cu accent evreiesc, rezultând nişte vagi conotaţii antisemite care au indispus mai multă lume 1, adică nu numai pe evrei, în actuala sa montare îl aduce în scenă pe Iuda. Nu pe Iuda Iscariotul din Noul Testament, cel care l-a vândut pe Isus, ci pe Iuda Macabeul din Vechiul Testament, al cărui nume îl purta Ţara Iudeii – asta, ca să înţelegem noi, poporul spectator, că intenţiile regizorului au fost absolut politic-corecte. Şi cu toate că, pe de altă parte, autorul la niciunul dintre cei doi Iuda nu s-a gândit scriind această piesă.

Chestia asta e leit povestea cu Bulă în autobuz. Văzând-o pe cucoana din faţa lui cu rochia intrată în fund, i-a tras-o uşurel afară, drept care s-a ales cu un fulgerător dos de labă. Atunci, înţelegând că a greşit, i-a băgat-o la loc. Drept care, a mai încasat una. Aşa şi cu Andrei Şerban şi cu grefele lui de contemporaneitate pe sărmanele texte semnate de “contemporanul nostru”.

Şi, ca să revin, nutresc bănuiala că nici la cazacii beţivi şi violatori din prezentul spectacol nu s-a gândit tata Shakespeare, cunoştinţele lui geografice mergând, din câte mi-amintesc, doar până în Scandinavia.

-   -   -   -   -   -   -

1 Am mai văzut aşa ceva o singură dată: în 1978, în Opera de trei parale, un spectacol pus la teatrul G. Bacovia din Bacău de tunisianul Sassy Brahim. Atunci, însă, Organele-Corecte-Politic s-au sesizat, iar accentul cu pricina al gangsterului Mackie Messer s-a evaporat chiar de la a doua reprezentaţie.

.

Dă dămult… mai dă dămult… :

E cazul să reamintesc că articolul meu reprodus în imaginea de mai sus a apărut în 1991, în România literară, într-unul din momentele când mai mulţi actori ai Teatrului Naţional Bucureşti îl contestau zgomotos pe directorul lor, regizorul Andrei Şerban - ajungând chiar să se plângă de obiceiurile lui nesănătoase (îi obliga să repete opt ore pe zi!) cu ocazia audienţei ce le-a acordat-o, în acest scop, preşedintele Ion Iliescu.

În cele din urmă, şi-au atins ţinta. Andrei Şerban şi-a dat demisia şi a plecat, încă o dată, din ţară, reîntorcându-se după nişte ani buni, nu mai ştiu exact câţi.

Din câte-mi aduc aminte, acest articol al meu a fost singura luare de poziţie din presa autohtonă în favoarea marelui regizor de atunci. Dacă se întâmplă să mă înşel, iar în publicaţiila româneşti din 1991 să mai fi apărut vreo frază care să-i ia apărarea, voi fi plăcut surprins de această descoperire tardivă, pe care o voi semnala neîntârziat în prezenta publicaţie de arte parţiale, mulţumindu-i călduros autorului ei.

Căci ciocu’ mic nu face bine nimănui. Nici chiar în Ţara lui Mucles, al cărei trecut este lucrul cel mai imprevizibil din lume.

Urmare logică (şi previzibilă) :

https://adevarul.ro/cultura/teatru/teatrul-galant-andrei-Serban-1_5ce6485b445219c57ef2cfd2/index.html

&

https://despreopera.com/2019/05/22/teatrul-galant-al-lui-andrei-serban/

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1 bis)

May 18th, 2019
.
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=3928
.
Rezumatul capitolului precedent
În anul 1991, Teatrul Naţional Bucureşti şi teatrul Bulandra au făcut un turneu cum nu mai făcuseră ele niciodată până atunci - şi nici de atunci încoace: în Brazilia. Cu ecouri, în proporţie de 2/3, extraordinare (adică, 2 dintre cele 3 spectacole prezentate au provocat aşa ceva).
Deplasarea a fost asigurată de autorităţile competente, respectiv de cele care au aprobat  punerea la dispoziţie, pe gratis, a unuia din cele două Boeing-uri 707 care, până nu cu mult timp în urmă, se aflaseră numai la dispoziţia lui N. Ceauşescu (atunci când ele nu transportau trufandale în RFG, căci mai erau folosite şi la asta, în rarele momente când Iubitul Conducător şi Leana Sa stăteau acasă).
Acest voiaj a dat ocazia unor manifestări dintre cele mai diverse, unele chiar pitoreşti.
.
- urmare -

Iar acum, despre şedinţa aceea din ajunul plecării. La un moment dat, sună unul din telefoanele de lângă biroul ministrului. Dl Pleşu ridică receptorul şi imediat după aceea, comută pe difuzor, pentru ca toţi cei de faţă să audă conversaţia. Interlocutoarea era o doamnă destul de cunoscută de la Televiziunea Română. Care i-a spus ministrului, în esenţă, următoarele: “Am auzit că mâine dimineaţă pleacă avionul la São Paulo şi că mai sunt locuri. Am vorbit la Televiziunea Braziliană şi ei ne aşteaptă. Vrem neapărat să fim de faţă ca să filmăm pentru publicul românesc acest important eveniment cultural şi să realizăm o colaborare cu Televiziunea Braziliană. Suntem trei persoane, eu, operatorul şi sunetistul.”

Dl Pleşu i-a replicat că, în afară de transport, ministerul nu le poate asigura nimic. (De fapt, n-avea valută şi nu putea să le asigure nici celorlalţi 9 însoţitori ai turneului propriu-zis, cărora dl Iliescu, ambasadorul nostru în Brazilia, le-a împrumutat, după câteva zile, suma corespunzând diurnei – care i-a fost restituită, după nişte amuzante peripeţii, la câteva luni după aceea; dar aceea e altă poveste).

“Nu cerem nici un ban, doar să ne primiţi în avion”, a mai zis doamna. OK, aşa a rămas. După şedinţă, am sunat încă o dată în Brazilia (telefonul ministrului era unul dintre cele două internaţionale din minister, celălalt fiind cel de la Direcţia Relaţii Internaţionale, la care teamă mi-e, însă, că nici dl Pleşu n-avea acces) şi am reuşit să suplimentăm cazarea cu încă trei locuri.

Buuun. Ne-am urcat în avion, noi şi echipa TVR cu tot echipamentul ei Betacam de vreo sută de kile şi după şapteşpe ore, eram la destinaţie. A doua zi dimineaţă, în holul hotelului, doamna m-a luat în primire: “vă rog să ne daţi diurna, diurna noastră”.

“Păi n-aţi zis dumneavoastră că nu vă trebuie diurnă?”

“Ce ştii dumneata? N-am zis nimic!”

Mă rog, aşa a rămas, nu m-am apucat să mă cert cu ea la enşpe mii de kilometri de casă, în văzul amploaiaţilor de la un hotel de patru stele. Doamna şi însoţitorii ei şi-au luat diurna, din banii împrumutaţi de la excelenţa sa ambasadorul.

În oraşul São Paulo erau opt televiziuni în momentul acela. Şi niciuna nu era Televiziunea Braziliană. De altfel, din câte ştiu, o televiziune astfel intitulată nu exista nicăieri în Brazilia. Operatorul doamnei, un nume destul de cunoscut în branşă, a făcut un film de douăzeci de minute despre oraşul São Paulo, în care nu se spunea, practic, nimic despre turneul teatral care-l adusese acolo. Filmuleţ care a fost difuzat o dată, după câţiva ani, la TVR şi pe care, în 1993, l-a vândut Editurii Video, susţinând că îi aparţine. (Acesta fiind principalul motiv al demisiei mele de la Editura Video, al cărei angajat devenisem între timp, calitate în care ar fi trebuit să semnez procesul verbal de recepţie a filmului cu pricina, asumându-mi astfel răspunderea inclusiv bănească – încă o poveste despre care voi mai vorbi.)

Iar acum, despre colaborare. Turneul celor două teatre bucureştene a făcut valuri în Brazilia. Nu mai ştiu dacă televiziunile locale au filmat spectacolele noastre, dar una dintre ele, un canal cultural, ne-a invitat pe mai mulţi dintre noi, printre care aşazişii însoţitori (de ex., Alice Georgescu, cronicar teatral şi Visarion Alexa, regizor), la o vizită urmată de un cocktail. Acesta din urmă s-a desfăşurat într-o atmosferă cu adevărat destinsă – deşi nu s-au băut, strictamente, decât sucuri de fructe. M-a amuzat cocktail-ul lingvistic, se vorbea acolo în castiliană, italiană, franceză, mai puţin engleză, care abia începea să pătrundă şi la ei, majoritatea oamenilor de cultură părând cu privirile aţintite mai ales spre Paris, doar tinerii, studenţimea orientându-se spre lumea anglosaxonă. Iar doamna mea de la TVR, de hatârul căreia secretarul nostru de stat de la Externe se muncise să obţină această vizită, stătea mută ca o lebădă într-un colţ, de parcă toată chestia asta n-o privea pe ea.

Până la urmă, Alice şi cu mine am făcut oficiile, traducând… oare ce dracu om fi tradus? Că doamna nu spunea, de fapt, nimic. Nici măcar “hehe”. Aşa că legătura între TVR şi TVB a rămas în coadă de hamsie.

Mi-am adus aminte de toate astea acum, când doamna cu pricina afirmă, la unele televiziuni interlop-securiste, că procurorul Augustin Lazăr e un torţionar.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (80)

May 4th, 2019

A murit un miliardar misterios. A murit tânăr, Dumnezeu să-l ierte. Nimeni nu ştie ce hram purta şi cum a ajuns să-şi facă marea avere. Cu totul neobişnuit din partea unui parvenit dâmboviţean, el n-a făcut niciodată paradă, nu s-a afişat cu bolizi de lux, belciuge-n nas, paranghelii, cafturi şi nici cu zâne siliconic-botoxate XXL.

Băieţii-fetele de la teve l-au numit “excentric”. Excentric, tocmai pentru că nu semăna cu ‘teligentu’ Gigi Gură Bogată. De pildă. Şi pentru că, în cel puţin o împrejurare, s-a dovedit un mare filantrop, salvând-o din ghearele tocite ale Justiţiei Toante pe marea persecutată Nuţica Udrea, nu ştiu dac-aţi auzit de ea. Salvare constând în câteva milioane de euro, pe care bunul samaritean le-a pus la bătaie fără să clipească. Şi, cel mai probabil, fără să le fi posedat, el, în general, neposedând nimic. Aşa că, în caz de ceva, Toanta n-avea decât să-i confişte boii de la bicicletă.

Asta mi-aduce aminte de cei câţiva ani pe care, printr-un ca-să-zic-aşa capriciu al sorţii, i-am petrecut ca inspector în cadrul Direcţiei de Control al Aplicării Legislaţiei a unei prăvălii guvernamentale cu atribuţii poliţieneşti în domeniul proprietăţii intelectuale. Asta era pe la începutul anilor 2000, când pe toate trotuarele din centrul Bucureştiului dădeai de tarabe cu înregistrări piratate, CD-uri şi DVD-uri cu muzică, filme, programe de calculator… de toate… Pe care le confiscam noi, dându-le amenzi enorme vânzătorilor ambulanţi. Pe care, în majoritatea cazurilor, ei nu le plăteau, neavând din ce. Nu tu casă, nu tu contract de muncă, nu tu adresă, eventual nici acte de identitate… În general, era vorba de oameni ai străzii, sau de nişte bieţi băieţi daţi afară din orfelinate atunci când ajungeau la vârsta majoratului.

Aşadar, noi ne făceam că eradicăm pirateria, iar ea se făcea că se lasă eradicată. Nu era treaba noastră să pornim pe urmele patronilor a căror marfă o vindeau ei – şi nici pe poliţaii ce adesea ne însoţeau nu i-am văzut preocupaţi de chestia asta. În fine, chestiile astea s-au evaporat odată cu progresele ameţitoare ale informaticii, care au dus aproape la dispariţia înregistrărilor pe suport de tip disc sau bandă, acum totul fiind online, după cum se ştie.

În acea împrejurare am văzut, pentru prima oară mai de aproape, nişte oameni de paie. Recentul deces de care vorbeam la început mi-a adus aminte, nu ştiu de ce, de ei.

*

Văzând ştirea despre moartea celor trei copii ai miliardarului danez în atentatele din Sri Lanka şi mai ales, comentariile celor din preajmă, pe FB, cu privire la ea, mi-am adus aminte de această mai veche vorbă a mea: “Poţi pătrunde în sufletul oamenilor. Dacă suporţi mirosul.”

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/ultima-fotografie-cu-copiii-miliardarului-danez-inainte-de-atentatele-din-sri-lanka-1118821

*

Primul care a arătat lumii că poţi ajunge stăpân al unei ţări europene doar fiind rău de clanţă (şi de ciomag, desigur) a fost Adolf Hitler. După câteva decenii, un altul a dovedit că poţi face figura asta şi fără ciomag, doar ca proprietar al unei televiziuni italiene – chiar dacă eşti un pungaş dovedit. Iată că a apărut acum şi un actor comic cu apariţii TV care reeditează performanţa (cu ajutorul lui Putin, pretind gurile rele). Mare om, Berlusconi ăla!

https://www.dw.com/ro/alegeri-în-ucraina-victorie-fulminantă-a-lui-volodimir-zelenski/a-48412657

*

La noi, ce se spune nu se face, iar ce se face nu se spune. La noi, „oficios” e mai puternic decât „oficial”. Cel din urmă fiind doar pentru astuparea sau ruperea gurii unora şi altora (de regulă, din Occident).

*

Tacsu era activist la Comitetul Municipal Bucureşti al Culturii şi Educaţiei Socialiste. Asta, prin 1983, când tocmai fusesem dat afară din servici. Aşa am ajuns să-l cunosc, spunându-mi zâmbitor că “statul nostru de democraţie populară” n-are slujbe de dat la ăştia ca mine. Văd că fi-su e redactor la Editura Politică actuală. Ce naşte din Fane Ideologu… şoareci mănâncă…

*

“Într-o zi mi-ai dăruit o portocală”, aşa suna un text de muzică uşoară de prin anii, parcă, 70. E unul dintre cele mai triste lucruri pe care mi le amintesc din vremea aceea. Că amărâta aia de portocală ar fi fost mare lucru, de care merita să-ţi aduci aminte cu duioşie, sau recunoştinţă. Chestia asta n-are egal decât într-un roman sovietic, citit de mine pe la 12-13 ani, în care o bătrână de la ţară vorbea despre o vreme dinainte de al doilea război mondial, când i s-a întâmplat, o dată, să mănânce salam. Şi o spunea pe tonul unuia care tocmai s-ar fi întors din Paradis.

*

Panseluţele din jardinieră sunt vizitate de nişte bondărei burtoşi care se-ndoapă cu nectar, sută la sută zaharuri. Pe ei nu-i întreabă nimeni de glicemie…

*

La Radio România Actualităţi, donşoara reporter pronunţă „teneşi” – adică „tenişi”, pentru ascultătorii mai grei de cap. Altădată, un reporter TV ne informa că pilotul unui avion prăbuşit n-a putut să se catapulteze – avionaşul în cauză fiind unul de cca 600 kg cu pilot cu tot. Câte bordele, atâtea obicele.

*

Televiziunea = Mahalaua Universală

*

Republica Socialistă Duşmania

*

Cică ”geoecologie”. Era să citesc “ginecologie”, Doamne puşcă-mă.

*

ECOLOGICĂ

“Luptăm împotriva poluţiei globale”

*

ECONOMIE POLITICĂ, noţiuni de bază

CAPITALISM: mult pentru puţini, puţin pentru mulţi.

COMUNISM: nimica pentru toţi (cu unele mici excepţii).

*

AMINTIRI DIN IEPOCA DE AUR

Gogu se ridică, se şterse minuțios şi apoi trase apa, spunând: “du-te, câcatule şi să nu te opreşti până la Napoli. Du-te, că tu te poți duce.”

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Festivalul Filmului American Independent

April 13th, 2019

http://filmedefestival.ro

vid-2019.04.12

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (79)

April 13th, 2019

*

La drum şi în vizite să iei cu tine rechizite! – aşa scria în vitrina librăriei de pe Dorobanți colț cu Ştefan cel Mare, vizavi de Perla. Asta, mai demult, înainte de 89.

*

CUJETARE ZOOLOGICĂ DE WEEKEND

La barza chioară îi face UE cuib, aşa zice o vorbă dân popeur. Dar numai dacă barza nu e vreo scroafă.

https://www.realitatea.net/mesaj-dur-al-ambasadelor-ue-i-sua-nu-da-i-ordonan-e-ce-ar-slabi-statul-de-drept_2186304.html


*

CUJETARE LA MOMENT

(istoric)

Argumentele raționale sunt pentru oamenii liberi, civilizați şi evoluați. Sclavilor/salariaților li se dau ordine.

Primitivii sunt dirijați prin stimuli şi reflexe condiționate. De asta se ocupă televiziunea.

*

- Tată, am  să-ţi dau două veşti, zice Bulă. Una bună şi una rea.
- Care-i aia rea, nenorocitule?
- Am fost la balul homosexualilor, tată.
- Şi aia bună?
- M-au ales Regina Balului, zice Bulă.
Cam aşa şi cu noi. E prima dată în istoria ei când Patria noastră este pomenită, într-un glas, în aceeaşi clipă, de vreo douăşpe din cele mai ţapene ţări ale lumii: America, Germania, Franţa, Canada… Care o huiduie la unison. Ne-am dat dracului, am ajuns departe. Suntem Regina Balului. Hai să trăiţi, măi Livache, Orlando Ivanovici, Oliguţo, Veorico şi toată gaşca.

*

Încă o amintire de când eram student – şi tot cu domnul profesor Florian Potra.
Italian după mamă, el a fost în tinereţe, după cum ne-a povestit odată, ataşat cultural la Roma. Asta era în 1948, imediat după instaurarea Republicii Populare Române. Şi la un moment dat, ambasada noastră la Roma s-a trezit cu Mihail Sadoveanu pe cap – sosit într-o vizită oficială, probabil, căci el era pe atunci preşedintele Marii Adunări Naţionale. Iar el, Potra, l-a însoţit, într-o seară, pe importantul oaspete la operă, la Scala. În pauză, rotindu-şi privirea asupra foaierului plin de fracuri, decolteuri şi briliante veritabile, Ceahlăul prozei româneşti i-a spus tânărului diplomat comunist:

- Vezi, asta vom face şi la noi. În câţiva ani, şi muncitorii români vor merge la operă în frac  şi cu papion la gât.

*

Ce simple erau lucrurile înainte de ‘89! Şamponul era chinezesc, la pliculeţe – şi mirosea frumos, a trandafir. Nu mai ştiu ce alt rahat chinezesc, poate tot din gama cosmeticelor, dar nu-mi mai amintesc precis, vă spun eu când mi-oi aduce aminte – mirosea tot aşa frumos, adică tot a trandafir. Iar când a ieşit pe piaţă coniacul made in China, atunci a fost culmea, Everestul gustului şi mirosului!

Coniacul chinezesc mirosea trăznitor a trandafir!

*

APROPONT DE BUCUREŞTI

şi de ce anume mai vrem să demolăm din el

Prin 1991 sau 1992, când lucram la Min. Culturii, am fost trimis la Uniunea Arhitecţilor (cu care, de altfel, n-aveam mare lucru în comun, eu fiind de la Direcţia Teatrelor), ca să particip, chipurile, la pregătirea unui eveniment important al arhitecţilor, o mare expoziţie cu ceva invitaţi străini etc. Am zis “chipurile” fiindcă, din câte ştiu, ministerul n-a participat cu nici un bănuţ. Şi de altfel, nici nu sunt sigur că evenimentul a mai avut loc.

Despre ce era vorba? Despre arhitectura interbelică, “newyorkeză”, din centrul Bucureştiului – în special, fiind în cauză bulevardul Magheru. Domnii din conducerea UA spuneau, din câte mi-aduc aminte, că acest bulevard este ansamblul cel mai “Frank Lloyd Wright” din afara Americii.

*

M-am aflat aici şi la 4 martie 1977, la cam o jumătate de oră după cutremur. Venisem în fugă de la teatrul Bulandra, de la sala Izvor, unde mă prinsese cutremurul. Nu rețin nimic din ce-am văzut pe drum, respiram praf și era întuneric, singurele lumini erau cele ale farurilor de mașini, de care trebuia să te ferești tot timpul. Acestea goneau bezmetic, mare lucru dacă n-or fi fost ceva morți și după seism, călcați de mașini chiar și pe trotuare.

Am ajuns la ceea ce fusese blocul Casata în drum spre ai mei, care locuiau la vreo trei sute de metri de Piața Romană. În prima clipă, n-am înțeles: în fața mea se afla un morman de praf și de moloz înalt de vreo zece-cincisprezece metri. Din vârful grămezii a coborât un tip cu ceva în mână. Când a ajuns jos, au răsărit nu știu de unde doi tipi care l-au luat la bătaie. N-am văzut în viața mea asemenea lovituri, nu cred că individul a ieșit viu din mâinile lor. Era vorba de un jefuitor, am înțeles după aceea, iar cei doi fuseseră ceva securiști, probabil.

Și abia după aceea, am realizat că mormanul de sfărâmături era blocul Casata. Fostul.

*

Cică vrem să cumpărăm arme de asalt Beretta, pe motiv că AKM-urile noastre tradiționale sunt ruseşti şi demodate. Părerea mea e că vrem să facem afaceri cu ei fiindcă sunt geantă latină, băieți de-ai noştri, obişnuiți cu tradiționala şpagă. Adică, înțeleg de vorbă, mă-nțelegi.

Pe vremea mea, umbla vorba că AKM-ul Cugir costa cam 100$ în Africa. Aşa că m-aş întreba cât costă actuala Beretta. De dragul comparației, nu de altceva.

*

Să mai și citim:

”Când intelectualii chinezi mi-au vorbit despre avantajele ce au decurs din masacrul din piața Tienanmen, când femeile pakistaneze mi-au vorbit despre mândria cu care poartă vălul islamic, când cubanezii au lăudat autocrația din țara lor, a trebuit să-mi reconsider entuziasmul pentru autodeterminare. Într-o societate liberă, ai șansa să-ți îndeplinești propriile ambiții; într-una în care nu ești liber, nu ai această alegere, iar asta îți permite adesea ambiții mai mărețe.”

(UNDEVA, DEPARTE de Andrew Solomon, trad. Miruna Fulgeanu, ed. Humanitas, București, 2018, pag. 36)

*

În piața Valter Mărăcineanu, la intrarea în Cişmigiu, se află o clădire mare, veche de vreo sută şi ceva de ani, care a fost, inițial, Ministerul de Război. Şi unde, acum, îşi au sediul ANOFM plus o grămadă de instituții-fantomă, tot soiul de Agenții si O(ri)ficii de Stat de care nici dracu n-a auzit, dar care dau lefuri bunicele la o grămadă de nepoți, fini şi alte borfeturi. Clădirea asta enormă, pe lângă care am trecut aproape zilnic în ultimii 15 ani, a fost tot timpul pavoazată, până anul trecut, cu o mulțime de anunțuri “Atenție cade tencuiala”. Anul trecut, însă, au început reparațiile. S-au montat schele şi peste ele, pânze, cârpe. Iar de atunci, nimic n-a mai mişcat. Nici un om în salopetă n-a mai fost văzut pe schelele acelea.

NIMIC NU DUREAZĂ CÂT PROVIZORATUL, LA PRIMĂRIA CAPITALEI.

*

RICĂ VENTURIANO REDIVIVUS

Aflu un cuvânt nou (sau, cine ştie, poate-i nou doar pentru mine – iar dacă aşa e, rog să fiu anunțat urgent). Cuvântul în chestie e “pretențiozitate”. L-am descoperit în Dilema veche nr. 784/ 28.02.2019, pag. VIII şi cică i-ar aparține lui Christian Dior. Sau, mai probabil, traducătorului, a cărui identitate nu e menționată. În orice caz, citatul e inserat într-o pagină semnată Vera Ularu.

N-aş vrea să supăr pe cineva, dar parcă n-am mai auzit vorba asta. În orice caz, la noi la țară se folosea termenul “prezumțiozitate”.

*

A AVEA SUCCES

Nu comuniem decât la nivelul cel mai de jos al vieții noastre psihice. Singurele manifestări psihice pe care le au în comun toți oamenii sunt cele instinctuale. Așa că un succes planetar (în muzica de divertisment la fel de bine ca în oricare alt domeniu) este acea creație care place tuturor idioților, aceștia constituind majoritatea locuitorilor Terrei. Adică o „creație” foarte rudimentară.

În covârşitoarea majoritate a cazurilor, “Hit” este sinonim cu “Prostie care place”.

*

DILEMĂ STRĂVECHE

Pe Facebook, ai a te feri de:
1. Jigodii răuvoitoare
2. Idioți bine intenționați.

*

Pe arma de asalt a teroristului neozeelandez sunt inscripţionate numele câtorva mari luptători europeni anti-islamici, printre care Ștefan cel Mare. Omul e, probabil, deranjat la mansardă, dar trebuie recunoscut că e un maniac studios: a făcut voiaje în Bulgaria, România și Ungaria ca să se documenteze cu privire la lupta antiotomană a sud-est europenilor din sec. XV-XVII.
Oricum, e mai întreg la cap ca Breivik, care, mânat tot de sentimente anti-islamice, a măcelărit
norvegieni de-ai lui.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/video-momentul-atacului-din-noua-zeelanda-transmis-pe-facebook-chiar-de-unul-dintre-atacatori-1098140

*

GÂNDURI CU PREȚ REDUS

despre subiecte de mare importanță politică și socială

Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.

*

Eterna şi fascinanta Românie

*

O chestie senzaţională, care mă face şi acum să râd, deşi am mai citit-o de câteva ori: da, domle, e adevărat, există o legătură între fundul cailor şi naveta spaţială! Iar azi am mai descoperit una cel puţin la fel de simpatică, într-un articol de Mircea Mihăieş, din ultima Românie literară (”Brexit sau Liliput”, pag. 5), apropo de specificitatea, de unicitatea, de tipicul englezesc:

“…deplasarea pe partea stângă a carosabilului continuă tradiţia legiunilor romane. Mărşăluind pe drumuri necunoscute şi neprietenoase ale planetei, soldatul roman avea pregătit scutul în mâna stângă şi sabia în dreapta. Asta impunea în mod logic alegerea părţii mai lesne de apărat a şoselelor. Astfel de lucruri definesc anglicitatea…”

Habar n-aveam de ce circulă englezii pe stânga, muream şi pe asta n-o ştiam! dar zău că-i bună! (chestia cu caii şi naveta am găsit-o în blogul zamfirpop/wordpress, cu care văd că alde romFB are ceva de împărţit, de nu mă lasă să-l citez în mod civilizat).

*

Uite o vorbă care mi-a plăcut:

“…spirite sărace, care nu se bucură prea tare şi nici nu suferă prea tare

(Teddy Roosevelt, preşedinte al SUA)

*

Câteva fotografii făcute de mine la Bucureşti, în zilele de 13 şi 14 iunie 1990, ale faimoasei Mineriade, au fost “naţionalizate” de două ziare, în anul 2005. Cele două au fost Adevărul, care, însă, după o discuţie pe care am purtat-o cu un redactor al său (există înregistrarea audio), a catadicsit să-şi ceară un fel de scuze, într-un număr al său din zilele următoare – şi România liberă.

Cu aceasta din urmă a fost ceva mai complicat. A fost nevoie de o serie de procese pentru ca, într-un târziu, instanţa să repună lucrurile pe făgaşul lor firesc, stabilind fără echivoc că România liberă a furat o fotografie a mea, folosind-o inclusiv ulterior, timp de cca 14 ani, în varianta sa online, pentru a-şi consolida reputaţia de publicaţie anticomunistă şi pentru a atrage contracte de publicitate – precum şi pentru a se da drept ziar prezent la “locul faptei”. În realitate, singura imagine din 14 iunie 1990 pe care a publicat-o vreodată RL şi în care se disting figurile celor implicaţi este această fotografie a mea, care, la ora aceea, nu eram angajatul său. Partea finală a sentinţei este reprodusă în suplimentul României libere intitulat WEEKEND PLUS nr. 8348 din 29.03.2019, pag. 6. Voi reproduce în curând şi restul sentinţei, care are vreo 10 pagini printate cu Times New Roman 12.
Trebuie să adaug neapărat că avocata mea se numeşte Irina Stancu-Predescu şi e fiica mea.
(De văzut şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=295)


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com