Țâțe și Țoape Țâfnoase

July 6th, 2018

și mai ales, pudice

Potrivit, ca să zic așa, presei, autoritățile de la Târgu Jiu nu permit amplasarea bustului de mai sus pe motiv că ar avea, mă-nțelegi, rotunjimi prea rotunde. Ceea ce ar putea să destabilizeze moralitatea, cultura și finanțele locale, lovindu-i pe demnitarii gorjeni în demnitatea lor milenară de tudorvladimirești și provocând eventual o epidemie de gripă aviară.

De altfel, alde Tartuffe-ii locali nu sunt primii care exprimă atare opinie cu privire la lucrarea, totuși, de artă în cauză. Acum vreo câțiva ani, se găsi un ditamai secretor de stat din Ministerul Culturii – teoretic, mai spălat decât băieții de la primăria olteană – care să opineze că lucrarea ar fi prea ”sexoasă” și deci, amplasarea ei în decentul oraș Tg. Jiu n-ar fi oportună.

Probabil că nici el și nici băieții de la primăria aceea n-au trecut vreodată prin Piața Revoluției (fostă a Palatului) din Capitală – unde ar fi avut ocazia să admire detaliul câtuși de puțin sexos al statuii lui Vodă Carol Întâiul, pe care-l puteți vedea în imaginile de mai jos:

Morala: aprobăm, amplasăm și – mai ales – achiziționăm numai lucrări coioase.

http://greatnews.ro/o-statuie-din-targu-jiu-a-fost-data-jos-pentru-ca-avea-sanii-prea-mari/

Bibliografie obligatorie: Monșer, văzui o brișcă

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (74)

July 4th, 2018

Codul lui Hammurabi-PSD:

Violul comis ocazional nu e viol, ci ”sex-surpriză vasluian”.

*

I-auzi, i-auzi: Tovarășu’ Statu’ vrea să înființeze FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare și Investiții)! Habar n-am cine e și ce vrea el de la noi. Ultimul Fond de care am știință se numea FNI (Fondul Național de Investiții) și entuziaștii care-au pus botu’ își mușcă și-acum mâinile de fericire că au făcut-o.

Asta, chiar dacă același Tov Statu’ îi tot despăgubește, de ani buni, din vânzarea ultimelor tone de fier vechi cărora Nea Nicu le zicea făbrici și uzine – treabă de care se ocupă AAAS-ul, fostul FPS. Pe cei fraieriți de Banca Internațională a Religiilor (printre care și subsemnatul) i-a lăsat în plata Domnului. Numai pe prietenul nostru comun, ăl cu Cabinetu’ Doi, cu bust în curtea din spate și cu fecioară, mai nou, culturală, nu l-a lăsat: l-a pedepsit făcându-l director de Teatru Național București, să moară morții Revoluției Române de necaz.

Nu trebuie să ducem noi grija lui Tov Statu’, știe el să se descurce. Când cu Banca Română de Comerț Exterior, lăsată-n curu’gol, adică fără nici un leu în seif, de securiștii ei cumsecade, a găsit o soluție simplă și genială: a numit-o BCR și a obligat toate instituțiile statului să-și plătească angajații numai pe carduri BCR – cu comisionul, se poate deduce, corespunzător.

Poșta Română, unde domnește cea mai veselă debandadă, se descurcă și ea, scumpindu-și constant serviciile oferite Bizonului Național. Acum câțiva ani, când Anglia încă se mai afla în Uniunea Europeană, fiica mea și-a cumpărat online nu mai știu ce flecușteț, care i-a venit prin poștă din țara aceea. Fiindcă nu i-a plăcut, a vrut să-l trimită înapoi așa cum l-a primit, prin poștă. Ei, aici a început distracția, la ghișeu. Pachețelul pentru a cărui expediere se plătiseră, la el acasă, 3 euro putea părăsi Patria noastră scumpă numai contra sumei de 80 de lei, respectiv cca 20 de euro. Plus încă 20 de lei, pentru ambalajul-tip din carton, obligatoriu.

Dar, desigur, toate acestea aparțin trecutului. FSDI va schimba, nu știm precis ce anume, dar ceva ne va schimba. Stai să vezi, măi darling.

*

KODAK bovinele

Cică, la un moment dat, acum vreo 50-60 de ani, filmele color Kodak, cele mai bune din lume, au început să dea rateuri tot mai frecvente. Oricum te-ai fi purtat cu ele, dădeau dominantă. Fotografii știu ce-i aia: e atunci când poza iese ”virată”, monocoloră, adică numai în nuanțe de roșu, sau numai în nuanțe de albastru etc.

Investigațiile au durat ani de zile, era în joc soarta uneia din cele mai mari afaceri din SUA și de fapt, din lume… Și până la urmă, s-a descoperit cauza. Aceasta era suportul, pelicula – aia care, acum o sută de ani, era din celuloid, iar la ora când se întâmplau toate astea, era din acetat sau ceva de genul ăsta. Respectiv, dintr-un material în a cărui fabricare era implicat și cleiul de oase. Acesta era vinovatul: mai exact, de vină era împrejurarea că fusese schimbat furnizorul cleiului de oase, un abator dintr-o anumită zonă a SUA, cu alt abator, din altă regiune. Vacile, bietele vaci ”procesate” de noul furnizor, aveau un alt meniu, pășteau altă iarbă decât cele dinainte. Așa că produsul obținut din oasele lor avea niște caracteristici un pic diferite față de precedentul, ceea ce a dus la un alt comportament al straturilor de substanțe fotosensibile depuse pe el.

Ca să vezi efectul vacii asupra fotografiei color.

*

Fotbal, la Moscova: columbienii de culoare se faultează la greu cu britanicii de culoare, urmașii lui Richard nr. 3. Numai scorul e alb.

*

Vai ce drăguț e Moș Teacă atunci când se indignează! și când se strofoacă el în pas de defilare încercând să dea impresia că lumea a huiduit-o, zilele trecute, pe Simona Halep! Moșule și Babă Teacă licențiați în Popota Regimentului și Arestul Garnizoanei, actualmente pensionari de 5.000-15.000 lei lunar și postaci pe FB, dormiți liniștiți, nu pe ea o vizau huiduielile de pe stadion, ci pe Zeița Gabi a Fecundității Muncipale. Aia de plantează pe bulevardele din centru panseluțe de o sută de lei bucata.

*

Sunt un băiat cu venituri modeste și cu pretenții idem. M-aș mulțumi să fiu numit Sfântul Dănuț Vulgaroctonul.

De pe Facebook:

E unu aici Piciordelemn. Mi-ar plăcea să-l cunosc. Caliopia Curdefier

*

RECAPITULARE

A propos de bacalaureat. “Ce înseamnă didascalii” titrează azi Adevărul. Hai să-i comunicăm înțeleptului de la Adevărul adevărul adevărat: se spune “didascaliile”. E substantiv feminin, nu masculin.

Adică femelin, boule.

*

26.02.2018:

De azi dimineață, la Euronews se difuzează întruna înregistrarea de la manifestația pro DNA de aseară, din Piața Victoriei de la București. La televiziunile românești de știri, nici o vorbuliță despre asta. Fără îndoială, am progresat un pic: în noiembrie 1989, ascultam Europa Liberă la radio. Acum, o vedem la televizor.

*

02.04.2018:

La Bacău, nu mai curge apa la robinet, fiindcă alunecările de teren din ultima vreme au rupt conductele. Aşa că băcăuanii primesc apă de băut la pet – şi câte-un pupic pe frunte din partea autorităţilor. Iar pe Hrebenciuc nu-l întreabă nimeni unde-s pădurile fără de care ne cam fuge Moldova de sub cour.

*

27.04.2018:

Pe Ion Cristoiu a început să-l persecute grija de evrei şi de un “cumplit antisemitism” al lui Johannis.

Mă gândesc că n-ar fi rău să lase altora grija asta. Mi-aduc aminte că, prin anii 80, când Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului, unde era dumnealui șef, publica traduceri ale pamfletelor antisemite ale lui Ferdinand Céline, n-avea domnu Cristoiu grija asta.

*

2016:

Iar s-a încins tărâţa în (de data asta) comentatorii filmelor româneşti. Care, am impresia, sunt mai mulţi decât spectatorii acestora. (Am văzut Sieranevada la Cinema Pro, la prima sa proiecţie într-o sală de cinema din România. Eram acolo, cu toţii, şapte inşi - eu, d. Vivi Drăgan şi încă cinci. Nu trag concluzii, doar consemnez.)

Vaszică, băieţii ăştia plini de opinii reclamă faptul că noile filme româneşti au mare succes în străinătate. Şi asta nu e-n regulă, fiindcă lor nu le plac. Prea îi înjură, pe ei, ăi de le dau de mâncare cineaştilor. Cică “am ţinut în spinare mulţi paraziţi dintr-ăştia care îi înjură pe ăia care-i hrănesc”. Parazitul fiind, aici, Cristi Puiu.
E reacţia tipică a boului local, frustrat şi invidios. Am tot admirat reacţii de genul ăsta, ale reprezentanţilor clasei muncitoare gen Mircea Badea şi Ciuhapu, nimic nou pe lume.

Acum vreun secol şi ceva, Oscar Wilde spunea că reacţia burtăverzimii la literatura realistă este “furia lui Caliban când îşi vede mutra în oglindă”. Iar reacţia aceleiaşi la literatura Romantismului o numea “furia lui Caliban fiindcă nu-şi vede mutra în oglindă”. După cum vedeţi, se potriveşte întocmai Calibănuţilor noştri dup-acilea.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BIFF 2018

June 17th, 2018

GETTING NAKED: A BURLESQUE STORY

Acesta este filmul de debut, din 2017, al lui James Lester, un american care, până atunci, a făcut aproximativ de toate, de la muzică (jazz) la figurație și montaj, printre altele, în câteva televiziuni newyorkeze.

Neștiind nimic, dar absolut nimic, și nici materialele publicitare de la recent isprăvitul festival bucureștean nespunând nimic despre el, m-am apucat să caut pe internet.

Unde am dat peste niște informații surprinzătoare. În 2015, după patru ani de pregătiri, scrie pe site-ul în chestie, realizatorii mai aveau nevoie doar de fonduri pentru post-producție – montaj, mixaj audio etc. Și pentru asta, făceau apel la mărinimia publică: ”Ajutați-ne să trecem linia de sosire, finalizând un film care vă va contrazice concepțiile despre frumusețe și despre nuditate”. Vedem deci că a fost un film elaborat din greu, un film muncit, ca să zicem așa.

El pretinde a fi un documentar despre ”burlesque”, acel gen de ca să zicem așa artă pe care noi îl știm de striptease – și despre evoluția sa pe scenele americane de …profil.

Regizorul insistă pe afirmația că nudul pe scenă ar fi o invenție americană de prin 1980, afirmație năucitoare pentru orice om care cunoaște cât de cât istoria teatrului și filmului universal. În ce mă privește, țin minte doar că, în 1980, aplaudam de-mi rupeam palmele aici, la București, Maestrul și Margareta, celebrul spectacol al Cătălinei Buzoianu. Cât despre americani, ei făceau coadă la bilete la Hair și Oh Calcutta! Acesta din urmă, în care se întâmplau lucruri cu adevărat picante, dar care, în contrapartidă, pleznea de umor și talent, poate fi vizionat, integral, mi se pare, la această adresă: https://www.youtube.com/watch?v=9xZt1-pm-Ns .

Ca să nu mai vorbim de revoluția sexuală occidentală și de fenomenul Living Theatre al anilor 60, care au tras, ca să zicem așa, un șut în creier nu numai teatrului, ci culturii secolului douăzeci în ansamblul ei.

Așadar, apa caldă pe care pretinde americanul a o fi descoperit era gata descoperită. Spectacolul de cabaret, cu multele lui libertăți de exprimare, era o realitate încă de pe vremea Josephinei Baker. Ba chiar, în varianta lui mai ieftină și nepretențioasă, în cârciumile de prin marile porturi, încă dinainte de 1900.

Acum, despre personaje. Filmul constă, de fapt, într-o înșiruire de interviuri cu câteva mai mult sau mai puțin vedete din barurile locale, cam de nivel Antena Star. Cu excepția uneia dintre ele, tânără, arătoasă și relativ talentată, care dă impresia că ar avea o șansă în industria spectacolului musical, ele provoacă mai curând mila.

Tot timpul filmului, n-am fost capabil să mă gândesc decât la bancul acela străvechi cu striptease-ul sovietic.

Cică vine ministrul turismului la Hrușciov:

- Nikita Sergheievici, stăm prost, foarte prost cu încasările în valută.

- Păi de ce, tovarășe?

- Păi din cauza turiștilor occidentali. Niște perverși, niște spurcați, tovarășe. Păi, ăștia vor naitclab, striptis…

- Ce-i aia striptis?

- E așa, un fel de dans. Vine una în restaurant, dansează și se dezbracă.

- Ei, dacă asta vor, asta o să le dăm. Faceți un regulament, ca să fie totul în ordine. Și să mă chemați și pe mine la vizionare.

Zis și făcut. Fac organele competente un Proiect de Norme referitor la exercitarea profesiei de stripteuză, în care se scrie că poate exercita această profesiune orice cetățeană a Uniunii Sovietice cu vechime de minimum 20 de ani în PCUS, care este fruntașă în producție și are min. 4 copii, caută vreo juma de an în tot URSS-ul – și în cele din urmă, o găsesc pe una care corespundea cerințelor.

La vizionare, fruntașa Natașa se chinuie să se aplece ca să-și scoată un pâslar, tot așa și cu celălalt… iar Nikita Sergheievici, cu mâna rezemată gânditor de falcă, zice ”chiar că sunt perverși, occidentalii ăștia, cum dracu să-ți placă așa ceva…”

https://www.kickstarter.com/projects/gettingnakedthemovie/getting-naked-a-burlesque-story

LEISURE SEEKER

Leisure seeker este al 13–lea film al italianului Paolo Virzi. Și primul său film jucat în limba engleză (produs, de altfel, de o companie italo-americană). Și de asemenea, primul său film în care apar două nume extrem de sonore, Helen Mirren și Donald Sutherland.

Ecranizare a unui roman de Michael Zadoorian, Voiajul de Plăcere al lui Virzi este un road-movie bătrânesc. Nu mai avem de-a face cu nici un Harley Davidson, ci cu un hârb de rulotă, iar personajele nu sunt doi tineri rebeli, ci, vorba poetului, “un bătrân și o bătrână, două jucării stricate” din Atlanta, Georgia, dacă am reținut exact.

Două jucării stricate rău, tragic de defecte, el, un profesor de literatură pensionar, are Alzheimer, iar ea, un cancer foarte avansat. Ei iau hotărârea să petreacă o vacanță de vis, plecând, fără să anunțe pe nimeni din familie, cu vechea lor rulotă în Florida, permițându-și câte o nevinovată extravaganță care le aduce aminte de vreo năzbâtie din tinerețe și simțindu-se minunat la casa lui Hemingway (idolul lui) din Key West, care actualmente se închiriază pentru nunți și alte ”ocazii”, în campinguri, printre necunoscuți simpatici – și printre doi derbedei cuțitari care încearcă să-i jefuiască, la un moment dat. Aventuri după aventuri (cam neverosimile, uneori – nu-mi explic cum reușește să șofeze un pacient cu un Alzheimer atât de profund), plus replici și situații comice din belșug. Și un final tragic, însă rațional. Cei doi se sinucid. Sau, mai exact, ea este cea care ia hotărârea, căci el nu mai e, practic, conștient.

Nu-i un scenariu slab, chiar dacă ne aduce aminte în mod sâcâitor de Amour, filmul lui Michael Haneke cu Emmanuelle Riva și Jean-Louis Trintignant (Palme d’Or, Cannes, 2012 și Oscar, 2013).

Și cel de acum este o poveste despre dragoste. Și despre felul cum îmbătrânește ea: amor, dilectio, caritas – adică dragoste, plăcere, milă. În care, dacă ești tânăr, vezi o comedie. Dar dacă nu ești…

Evident, punctul forte al filmului actual sunt cei doi monștri sacri.

Dame Helen Mirren este totală, o apariție care știe totul despre viață – și n-ai cum s-o contrazici. Iar Sutherland este la fel de irezistibil cum îl știm de o viață (eu, de exemplu, de la Dirty Dozen).

Sigur, aș fi preferat să-l revăd în filmul de acum vreo patru sau cinci decenii, în care trebuia să mimeze o scenă de amor cu o mare frumusețe a epocii, actriță celebră și ea. Dar se zice că n-au mimat… (Deși el, la conferința de presă de la lansare, susținea că ce se zice nu-i adevărat…)

Filmul lui Virzi a participat la ediția de anul trecut a Bienalei de la Veneția, iar Helen Mirren a fost nominalizată la Golden Globe pentru interpretarea sa de aici.

http://wwd.com/eye/parties/gallery/the-leisure-seeker-film-screening-11096512/#!2/the-leisure-seeker-film-screening-arrivals-new-york-usa-11-jan-2018
http://www.biff2018.ro
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (73)

June 12th, 2018
12 iunie 2018:

”Bursier - funcționar - pensionar”. Astfel făcea Caragiale portretul-robot al românului de la începutul secolului douăzeci. Acum, însă, după încă un secol, cele trei ipostaze de pe vremea lui Caragiale au o tot mai vagă legătură cu realitatea. Astăzi, România este tot mai accentuat ipostaziată de alte două categorii: emigrant – asistat social. Cele patru sau cinci milioane de emigranți români și banii pe care-i trimit ei acasă fac posibilă existența altor cinci sau șapte sau Dumnezeu știe câte milioane de amărâți care altceva nu știu decât să zacă pe marginea șanțului spărgând semințe și bând bere ieftină. Ba mai știu ceva: să voteze. Ei sunt electoratul fostului/actualului partid conducător din România.

În Roma antică, această categorie de populație era numită ”proles”, prăsilă. Adică, oameni care altceva nu fac decât să se înmulțească.

(O întâmplare adevărată de pe vremea lui Ceaușescu: undeva, în județul Dâmbovița, o școală gimanzială se află pe câmp, la ”munci agricole”, cu elevi și profesori, la grămadă. La un moment dat, își face apariția ”tovarășul de la județ”, oficialul cu cravată, șapcă și servietă diplomat. O tânără profesoară îl abordează, întrebându-l de ce trebuie să facă școlarii, pe gratis, munca asta grea, în vreme ce întreg satul vecin, la doi pași de acolo, stă cu burta-n sus și râde de ei. Ce, ăia nu trăiesc în țara asta? face ea.

- Lăsați, tovarășa, nu fiți dumneavoastră rasistă, face marțafoiul de la județ, că cu ei ne facem planul la Spor Demografic.)

Cam asta-i cu ”talpa țării” de la mitingul PCR-PSD-ului. Dacă Dragnea crede că se poate sprijini pe ea, hrănind-o din banii românilor care muncesc în străinătate, treaba lui…

…Nu știu, intrarea pe Stadionul Național, ieri, o fi fost cu bilete? Pe bani? că prea au lipsit de acolo participanții la mitingul lui Dragnea, din ziua precedentă. Cei 20.000 (sau, mai curând, 80.000) care-au huiduit-o pe Găbiță De la Bacău nu păreau asistați social.

Și nu pare nici marea soprană Angela Gheorghiu (culmea! tot băcăuancă și ea!), care a pus-o azi la punct, glacial și ferm, amintind lumii că, nu de mult, a evitat să-i facă jocul jegos, refuzând să fie numită Cetățean de Onoare al orașului București și să primească cheia orașului din mâna aceleiași celebre Țoape (cum îi zice lumea, pe internet).

Există două Românii: una care trimite bani acasă și alta care plantează pe bulevarde panseluțe de o sută de lei bucata.

Post scriptum: mitingul PSD de alaltăieri a fost, cică, anti-securist. Circula prin ziare, și mai există încă pe internet, o știre despre legătura de rudenie între dl. Dragnea și generalul teleormănean Marin Dragnea, provenit din celebra divizie sovietică Tudor Vladimirescu. Așadar, la care Securitate s-a referit dl. Liviu Dragnea? Și cărei țări din lume i-a folosit de minune măgăria pe care i-a făcut-o, acum câteva luni, premierul României primului ministru al Japoniei, lăsat cu ochii-n soare pe aeroport la Otopeni?

https://ro.wikipedia.org/wiki/Marin_Dragnea

*

A murit Anthony Bourdain. Îmi pare rău. (Mult mai rău, vă asigur, decât dacă aș auzi că a murit vreun om politic de prin împrejurimi.)

Emisiunile lui TV-culinare erau adevărate desfătări intelectuale, cum nu mi-aș fi imaginat că pot fi niște trăncăneli despre crăpelniță. Asta, chiar dacă, pe vremuri, eram prieten cu Radu Anton Roman, un precursor al acestuia dintr-o țară ușor necunoscută.

Iar acum, despre Țară.  Ziarul Adevărul ne informează că emisiunea lui Bourdain de acum zece ani, dedicată României, a fost una critică (și un pic batjocoritoare) din mai multe cauze. Mai întâi, din cea a tâmpeniei autorităților locale, care i-au cerut chirie ca să-l lase să filmeze pe Lipscani. Dar și din cauza lui Bourdain însuși, mai zice ziarul, care a avut proasta inspirație să vină la București cu un ghid rus. Chestia asta ne-a enervat, înțelegeți dumneavoastră. Și ne-a pus pe gânduri. Ar fi fost, poate, mai bine ca ghidul acela să fi fost de altă naționalitate. Ungur, poate? A, nu, în nici un caz. German? Da, eventual, dar haide să ne mai gândim, totuși. Evreu? Vă rugăm să încetați cu provocările, hai să vorbim despre altceva. Polinezian? Dar ce știe un polinezian despre România?

Și în general, unde-i Polinezia?

http://adevarul.ro/entertainment/celebritati/a-murit-anthonybourdain-celebrul-chef-ironizat-romania-provocat-scandal-national-un-esec-fost-ingrozitor-fac-emisiune-video-1_5b1a88f1df52022f75ec8981/index.html

*

Aflăm pe surse că marele nostru Ministru al Culturii tocmai puse o etichetă nouă pe vechiul Palat al Pionierilor din Parcul Tineretului. Cică ”Ambasadorii”. Ce ambasadori, care ambasadori, de ce nu ”Atașații comerciali”… el știe. Am impresia că ar fi fost mai aproape de realitate dacă i-ar fi zis ”Ministrul”. Asta, de exemplu, fiindcă unul din antecesorii săi, Mircea Albulescu, s-a aflat pe scena de acolo, în anii ‘80, recitând niște versuri bine simțite într-un spectacol festiv, în prezența odios-regretatului N. Ceașcă.

*

ANAF: Eternul conflict între Moromete care şmechereşte fonciirea şi preceptorul care aleargă după el ca să-l …violeze.

*

Legea morală în mine. Precum un supozitor.

*

Deviză concurs ocupare post, instituție bugetară:

Să câștige cel mai prost

Fincă ie flăcău de-al nost’.

*

Îi aud pe toți boii, atât guvernamentali, cât și ne-, ținând-o langa cu ”punctul de vedere”. ”Din punctul meu de vedere, chestia stă cam așa…”, ”Din punctul meu de vedere, trebuie să…”, ”Din punctul meu de vedere, distinsul meu coleg mănâncă rahat” etc. etc. Când îi mai auziți cu chestia asta, spuneți-le vorba savantului ăla neamț din secolul trecut: ”Orice om are un orizont mai larg sau mai îngust, dar la unii, el se îngustează în așa măsură încât se reduce la un punct. Iar când se întâmplă asta, individul zice: ACESTA ESTE PUNCTUL MEU DE VEDERE!”.

*

Aștept (cu interes temperat de scepticism) momentul când televiziunile noastre vor mai vorbi și despre altceva decât despre haleală.

*

Sunt perfect de acord cu toate acuzațiile la adresa comunismului - în afara celor formulate de fasciști.

*

De mulți ani mi se întâmplă să mă trezesc, cu o anumită periodicitate, gândindu-mă la motivele ascunse pentru care două dintre popoarele care au săvârșit și încă mai săvârșesc cele mai înfiorătoare crime engros ale vremurilor noastre sunt printre cele mai dăruite pentru o muzică și o literatură de o sensibilitate și de un sentimentalism fără egal în lume.

*

Ciocnirea civilizațiilor: una care disprețuiește – și cealaltă, care face tot ce-i stă în putință ca să poată fi disprețuită în deplină liniște de cuget.

*

Traseu: de la gagicuță picantă la babă acră.

*

Nu cred că există Dumnezeu. Sper să existe Dumnezeu.

*

Diferența între necredincioși și credincioși: primii nu i-au ars niciodată pe rug pe ceilalți.

*

Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU: Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

VACANȚA, fără trenul din Franța (7)

June 6th, 2018

Vedere din balcon

Idem, de pe terasă

Idem, mai de aproape

Idem, cu Lună & stele

Telecabina merge undeva, o să vă spun mai încolo unde anume.

Turnuleț

Evul Mediu încântător

Încântător și turistic

Souvenirs

Dubrovnik, Europa

Epocile se suprapun (vezi fundalul)

Prețuri medievale

Niște turiști (1)

Niște turiști (2)

Străduță medievală

Sfântul Blasius-Vlaho

Reprezentant al Sindicatului Fierarilor dă cu ciocanul în clopot

Uite unde merge telecabina: sus pe deal, la restaurant.

Dar, ca să spunem tot adevărul, și la fortăreața de alături. Pe care a pus-o acolo Napoleon Bonaparte. De necrezut câtă lume s-a perindat prin Dalmația.

Asta e o plajă. Nici mai mult, nici mai puțin.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (72)

May 31st, 2018

Faptul că, în 1981, s-a putut pune – pe scena mare a Naționalului bucureștean! – Caligula de Camus, un text despre un tiran nebun, ținea în asemenea măsură de neverosimil (sau poate de miraculos) încât te putea face să nu mai observi că viziunea regizorală nu prea era proprie și inedită, umbra dramaturgului-regizor și cea a lui Gerard Philippe, primul interpret al rolului titular, planând inexorabil deasupra montării de la noi. De altfel, atare situație nici nu era cine știe ce raritate prin marile noastre teatre, unde montau unii dintre puținii fericiți care apucaseră să mai vadă câte un spectacol teatral sau câte un film nou-nouț prin Occident. Până să ajungă la noi, în câte-o copie răs-copiată la mâna a șaptea, caseta VHS cu filmul, regizorul rămânea original și spectacolul, genial, iar când, într-un târziu, vizionai caseta, aproape nu-ți mai aminteai că văzuseși mai înainte cu câțiva ani un spectacol de teatru care arăta cam la fel. Situația s-a schimbat dramatic – dar ce zic eu ”dramatic”… catastrofal! – de când cu internetul. Nu că ar ajuta cu ceva, căci la noi și hoțul prins tot negustor cinstit e și dacă-l dai în gât lovești în cultura națională, dar măcar acum știm de la cine ”împrumută”.

Doar așa, ca să nu murim noi proști.

https://www.youtube.com/watch?v=N6EYrqIn0yI

*

*

Apropont de alegerile de la Uniunea Scriitorilor:

Chestia cu banii mânuiți ori mânăriți de marele critic mi-aduce aminte de motivul principal al râcii mele cu distinșii mei colegi din domeniul teatrului.

Mai întâi: am fost membru al secției de Critică a ATM (Asociația oamenilor de artă din instituțiile teatrale și muzicale din RSR, ăsta era numele ei oficial) cu începere din mai 1981. Iar în momentul diferendului de care zisei, prin anii 1990-1992, eram consilier la Direcția Teatrelor din Ministerul Culturii, calitate în care mă ocupam de problemele financiare și de personal ale teatrelor din România. Una dintre cererile de finanțare asupra căreia a trebuit să-mi dau cu părerea a venit din partea unei nou născute edituri, aceasta intenționând să scoată o mică tipăritură de 4 pagini, în 8.000-10.000 exemplare, pentru care ne cerea 350.000 de lei. Ca termen de comparație, voi aminti că salariul meu, la minister, era pe atunci de vreo 10.000 de lei pe lună. În ce privește costurile editării, voi spune doar că, în urmă cu un an și ceva, tipărisem eu însumi o publicație de 8 pagini în tirajul de 50.000 de bucăți, cu cheltuieli totale de cca 70.000 de lei – tot la o tipografie bucureșteană. Cât privește inflația, aceasta încă nu se dezlănțuise așa cum a făcut-o în anii următori. Respectiv, suma de 70.000 din 1990 echivala cel mult cu 110.000-120.000 de lei din toamna lui 1991, nicidecum cu 350.000 de lei. Așa că am refuzat că dau aviz pozitiv cererii de finanțare. Pagubă-n ciuperci, își vor fi zis solicitanții, avea cine să aprobe: șefii mei. La fel s-au petrecut lucrurile și cu alte inițiative ingenioase de genul ăsta, cum ar fi, în aceeași perioadă, cei 500.000 de lei donați UNITER-ului pentru ceaiurile și cafelele băute, timp de 3 săptămâni, de 4 sau 5 artiști implicați în realizarea unui mic spectacol, care, din câte știu, nu a fost prezentat vreunui public.

Iar eu m-am ales cu dușmănia eternă a ”artiștilor”, care îmi publică, fără acordul ori știrea mea, articolele din periodice în cărțile lor pentru care încasează bani buni (faptă, în treacăt fie spus, cu consecințe contravenționale sau penale, după gust). Și dacă-i întrebi de mine, nu știu, n-au auzit. Exact ce făcea Consiliul Culturii și Educației Socialiste în anii 80, când răspândea de zor zvonul că aș fi plecat din țară, în vreme ce teancul de cereri ale mele de angajare zăcea prin sertarele de la același CCES.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=13762
https://www.cotidianul.ro/criticul-literar-nicolae-manolescu-este-incompatibil-cu-ocuparea-unei-functii-publice/

*

OPINIE OFICIALĂ

- Multe femei au protestat la spectacolul de ieri.

- Mai exact, câte?

- Aproximativ în jur de vreo două doamne.

*

N-am încredere în ăștia care umblă cu credința la vedere.

*

13.05.2018

Ministrul Genuche și-a pornit campania electorală cu pălincă și țâpurituri, la el acasă, în Maramu, demonstranții din Piața Victoriei sunt apărați cu mitralierele, nu de teroriști, ci de ei înșiși, pensiile cresc (aproape un miliard de euro pe an, pensii speciale)… așa o luptă pentru pace o să fie de-o să ne ia dracu’ pe toți…

*

Cineva tocmai observă că și SUA sunt pline de proști, încă mai analfabeți ca ai noștri. Mi se pare, însă, că e important să ai proști în câmpul muncii, nu proști asistați social. Poate că în asta constă principala diferență între România și SUA.

*

Cea mai mare crimă, crima supremă împotriva umanității, este să-i dai boului o ideologie. Oricare ar fi aceea.

*

Pe History, chiar acum, un documentar despre niște extratereștri care au făcut accident de circulație undeva, în America, în 1941. Și au murit, săracii. Autoritățile, armată, poliție, DIICOT, au chemat un pastor să slujească la căpătâiul celor fără căpătâi, adică fără buletin de planeta noastră scumpă și dragă.

Întrebare: cred extratereștrii în Dumnezeu? că noi n-avem nevoie de extratereștri atei.

*

Confucius către nepotul său din sec. XXXIV î.Chr.:

- O ţară bună, nepoate, este aceea în care binele şi răul se află în proporţii egale, sau aproape. O ţară nu prea veselă este aceea în care binele se găseşte în proporţie de 10-20 la sută. O ţară unde singurul lucru despre care poţi spune că ar fi bun e poporul său este una certamente nefericită. Iar ţara unde singurul lucru despre care poţi îndrăzni să afirmi că ar fi bun e conducătorul ei nu este o ţară, e Iadul.
*
Chestie la care amicul meu Nicu Dumitru îmi dă o replică după cum urmează: Şefu’, Confucius nu a fost star porno şi nu a trăit pe vremea primilor faraoni, aşa că mai taie “XXX” din secolul ăla.

*

MEANDRE

MENDRE

(nimic despre Săucan)

Karantina s-a născut în 1921 la Kacea, un sătuc de vreo trei sute de suflete de lângă Sevastopol, în Crimeea. Ciudatul său nume venea de la carantina în care s-a aflat Kacea, timp de două luni, în vremea epidemiei de holeră, când maică-sa, pe atunci în vârstă de paisprezece ani, a fost violată de șase soldați de-ai lui Denikin. Așa încât, neavând cum să știe cine e, de fapt, tatăl și dacă acesta mai trăiește și dacă e unul sau sunt toți șase, i-au zis copilei așa cum scrie mai sus.

Mama ei, născută Maria Barabanova, și-a schimbat numele, în actele de stare civilă, în Maskalțov, din admirație pentru tânărul Benito Mussolini, tânărul și strălucitul apostol italian al clasei muncitoare, pe care îl văzuse de două ori în jurnalele de actualități de la cinema. Și care nu semăna de loc cu Vladimir Ilici Lenin. Așa că, din 1923, numele fetiței a fost Karantina Maskalțov.

În `41, când Regimentul 14 Infanterie Focșani trece prin Kacea, Karantina îl întâmpină proțăpită în mijlocul drumului și intonând Giovinezza primavera di belezza. Crezând că ăla e imnul Uniunii Sovietice (e drept că și accentul Karantinei lasă de dorit), pifanii o bat de-i sună apa-n cap. Apoi, fruntașul Diță din Runcu o fute și pleacă mai departe. O regăsește după doi ani, la întoarcerea sa de la Stalingrad și o ia cu el, în amintirea clipelor plăcute când se afla în ofensivă, cu regimentul. Apoi o ia de nevastă.

Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. În sensul că nevasta sovietică l-a ferit pe Diță de Gherla și de Canal, în anii ce au urmat, el rămânând conducător fruntaș de atelaj hipo la Gospodăria Agricolă Colectivă de la el de-acasă, din jud. Dâmbovița. Și mai apoi, beneficiar al unei pensii de 5 lei pe lună.

*

La femei, există menopauza, iar la bărbați, andropauza. Cam atât despre funcția reproducătoare la bipezi și perioada de exercitare a mandatului ei. Dar cu funcția producătoare cum stăm? Cât ține perioada fertilă, creatoare, a creatorului român (în general, literat, fiindcă asta nu cere nici multă școală, nici abilități speciale)?

Răspunsul e îngrozitor de simplu și la îndemână: până capătă o funcție. Orice funcție, de la pedagog la internatul de fete la secretor de stat. Dacă știți vreun nume de literat român care a mai produs ceva după ce și-a luat în primire sinecura, să mi-l spuneți și mie.

*

Mai 2018:

N-a supraviețuit decât Societatea Socialistă Multilateral Dezolată.

*

Mai 2018:

Preocuparea obsesivă a publicului românesc de pe Facebook pentru integritatea teritorială a noii mirese princiare britanice îmi aduce aminte de povestioara lui Caragiale despre doica țigancă a feciorului de împărat. Când acesta a vrut, cică, să se însoare cu fata ce-o iubea, una oarecare, de neam neîmpărătesc, doica s-a opus cu tărie: ”nu se poate, mamă, așa ceva! nu e de rangu’ nostru!”

*

Am văzut zilele trecute la televizor o prostioară sentimentală hollywoodiană de acum vreo cinșpe ani, jucată, însă, de Jack Nicholson, Marisa Tomei, Adam Sandler, John Turturro… un deliciu, una peste alta… Și era acolo o scenă în care El, Sandler, care n-a îndrăznit să-i mărturisească Ei, Marisa Tomei, că o iubește, este îndemnat să o facă de toți spectatorii de pe stadion. Adică, toți cei aflați pe stadion la Super Bowl Sunday, finala campionatului de fotbal american, căci acolo se întâmplă tărășenia, urlă ”sărut-o!”. Printre aceștia, chiar Rudy Giuliani, primarul în funcție al NY (în carne și oase, în propriul său rol). Și pe loc mi-am adus aminte de tinerețile mele cinefile, petrecute la cinema Buzești, Dacia, Grivița și câte altele din zona Gării de Nord și chiar din centru.

Păi, când se întâmpla o scenă de-asta la Luceafărul, de pildă, o sală întreagă scanda ”fute-o, bă!”

…Categoric, Hollywood-ul mai are de învățat de la noi…

*

Din ciclul

NESFÂRȘITELE NECAZURI, BELELE ȘI GHINIOANE

ALE LUI RICĂ VENTURIANO

*

Am primit:

Par décision du Comité directeur de la SPF du mois d’avril 2018, il a été décidé de créer ce Grand Prix.

En cette année 2018, il sera remis en Roumanie en juin par notre vice-président Michel Bénard avec la présence de notre déléguée pour la Roumanie Mme Manolita Dragomir Filimonescu

*

avec la participation des personnalités suivantes :

Cornel Ungureanu, président de l’Union des Écrivains filiale  de Timișoara, Ioan Cărmăzan - president de l’Union des Auteurs et Metteurs en scène de Roumanie, Octavian Doclin, poète et président de la revue “Reflexes”, écrivains de Timișoara et de Roumanie et Vasile Bogdan, journaliste critique littéraire.

.
Un comitet al Societății Poeților Francezi a decis ca acest nou înființat premiu să fie acordat României,
în persoana domnului Toma George Maiorescu, poet, eseist, traducător, autor a peste cincizeci de volume.
Festivitatea de înmânare a premiului va avea loc pe 15 iunie, la Herculane, in cadrul Colocviilor de Poezie.
Domnul Toma George Maiorescu a fost de două ori nominalizat la Premiul Nobel (2011 și 2016).
Deoarece nu s-a putut deplasa la Paris - unde trebuia să se producă festivitatea de premiere - Parisul trimite o delegație la Herculane, acolo unde poetul se duce în fiecare an.
Nicoleta Gherghel, critic de teatru si de cinema
http://www.societedespoetesfrancais.net/grand-prix-international-francophonie-a144564994
http://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-content/uploads/2015/07/0-img_1047-toma-george-maiorescu.jpg

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (71)

May 30th, 2018
Sursă foto https://www.realitatea.net/a-murit-regizorul-lucian-pintilie_2148089.html

Am văzut mii de spectacole teatrale și filme și am scris, în ziare și reviste, despre câteva sute dintre ele. Așa încât ar fi de așteptat ca amintirea lor să se mai fi tocit, estompat, cu timpul. E o chestiune de igienă mentală uitarea, orice s-ar zice. Un intelect care să păstreze totul nu poate fi asemuit decât cu cotlonul imund în care zac câte un bătrân om al străzii complet decrepit și deșeurile, gunoaiele adunate de el de prin pubele, singura sa avere, la care n-ar renunța pentru nimic în lume. Oricât ar părea de ciudat, amintirile mele foarte vii de la teatru și cinema nu sunt chiar așa de multe, ce vreți, numai laptopul meu are 4 gigabiți de RAM, categoric mai mulți decât proprietarul lui.

Iar printre aceste amintiri privilegiate ale mele, iese acum la iveală una fără legătură aparentă cu filmul care a ocazionat-o: Reconstituirea. N-am să povestesc ce impresie mi-a făcut acesta, ce am înțeles atunci, la douăzeci și ceva de ani ai mei, din el (deși, din clipa când i-am văzut, Mihăiță și Găitan s-au transformat în idolii mei), ci doar cât am dat pe bilet: douăzeciși cinci de lei. Eu, care nu cumpăram bilete la negru (asta, mai ales fiindcă nu prea aveam cine știe ce bani de buzunar), am dat fără să crâcnesc cât mi-a cerut bișnițarul din fața cinematografului Luceafărul. Și subliniez că nici la filmele cu John Wayne sau Steve McQueen nu cereau acești înaintemergători ai economiei de piață mai mult de zece - cincisprezece lei pe biletul care costa, oficial, patru. Asta, ca să vedeți care era cota filmului, în unul din rarissimele momente când verdictul criticii docte, culte, a coincis 100% cu opinia publică, a străzii inculte. Am înțeles la un moment dat, mult mai târziu, că Reconstituirea a fost cel mai serios și real film făcut vreodată în Republica Socialistă România.

Și iarăși mult mai târziu, în anii ‘90, am publicat o anchetă referitoare la cel mai important spectacol teatral românesc, la care au răspuns cam treizeci de oameni de specialitate și de mare suprafață culturală. Pe locul întâi a ieșit Revizorul, celebrul și de puțini văzutul spectacol interzis al lui Pintilie (la egalitate de voturi cu Nepotul lui Rameau, al lui David Esrig).

Dumnezeu să-l odihnească pe marele contestatar Lucian Pintilie.

*

Vezi și http://www.wowbiz.ro/trecutul-incredibil-al-fratilor-becali-erau-bisnitari-la-inter-si-vindeau-bilete-la-suprapret-la-cinematografe-16268221
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Bookfest, pur și simplu. Bookfest, iarăși

May 22nd, 2018

impresii & expresii

Încă de la intrare, ți se dă de ales: o iei la dreapta - sau la stânga. Sigur, cei mai mulți fac dreapta, spre târgul de carte. Pentru cazul, însă, că dintre aceștia i s-ar întâmpla vreunuia oarece neplăcere neprevăzută… nimic mai simplu! o ia spre stânga, unde dă de cei mai drăguți și amabili oameni din lume, care abia așteaptă să-i ofere servicii complete. Ba chiar de lux.

Ajuns înăuntru (la dreapta, vreau să zic), dai de titluri incitante și provocatoare. Precum cel de mai sus. Și un fior rece discret te trece: vreo legătură, ceva-cumva, cu manifestarea din vecini? Să fie, oare, vreo delicată sugestie privind iminenta înfățișare a ta, vizitatorul ahtiat de cultură, în fața Sa?

La câțiva pași de asta, Oana Pellea, în centrul atenției la o lansare de carte.

Într-un târziu, dau de mine, de mine însumi. Cu doamna Oana Pellea pe copertă. Ce de coincidențe!

Surpriză cu atât mai plăcută cu cât, la standul editurii Niculescu se află și CHIX SAU LUMEA ACȚIUNII EFICIENTE, volumul meu de proză scurtă de acum câțiva ani. Domnul director Marian Năpristoc mă încredințează că se vinde.

http://www.bookfest.ro/despre/editia-2018
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=12643

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

FLORI CU CARAPACE

May 11th, 2018

NOU

https://www.amazon.de/Flori-cu-carapace-Vasile-Poenaru/dp/1986370151
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (70)

April 25th, 2018

Din nesfârşita înţelepciune a demnitarului român:

Motostivuitor, genuche, pamblică, douăzeci-douăzeci, branconaj, pieptu-n faţă – curu’ înapoi

*

Zilele trecute, primarul comunei Albeni, din Gorj, a luat măsuri contra doctoriței (probabil, singura) de la dispensarul local. Aceasta, deoarece ea, până atunci amanta lui, nu-l mai voia. Ca atare, dom’ primar a tăiat apa, curentul şi gazele la dispensar. Ca să vadă ea cine fute acolo, după cum bârfeşte presa.

Tot zilele trecute, Uniunea Scriitorilor a suspendat-o pe Herta Müller, una dintre cei doi laureați Nobel originari din România. Pe care tot ea, Uniunea, şi-o făcuse membră, fără ca, din câte ştiu, H.M. să fi cerut înscrierea.

Întrebare: care e diferența între focosul premar şi Uniunea Scriitorilor din România? Dar asemănările?

http://evz.ro/scandal-primar-doctorita.html
http://www.pandurul.ro/articol/verificari-la-albeni-primarul-foc-si-para-control-_102483.html

*

Dl. Ionel Minea, secretor de stat în Ministerul Transporturilor, se rățoi azi la piloții de Boeing 747, care, neavându-le pe astea cu parcarea laterală, au nenorocit asfaltul de la Otopeni. Aşa cum au procedat şi la Ploieşti, în 44, dacă vă mai aduceți aminte. Aşa că băgați la cap: Boeingu dăunează grav sănătății aeroporturilor noastre!

Post scriptum: în vara lui 1968, eram angajat al ICST 3, pe şantierul noului aeroport Otopeni, la Lotul Aerogară. Am luat parte în mod direct la construcţia aerogării, mai exact la a platformei din faţa acesteia (plasată fix pe locul bălţii Pasărea, care a fost desecată atunci cu eforturi imense) şi a căii de rulare. Auzisem şi eu, ca tot omul, pentru ce a fost prevăzut Otopeniul cu o pistă de 3500 de metri: pentru faimosul supersonic Concorde. Cel puţin, ăsta era zvonul răspândit de …organele de resort. Mai aproape de realitate e, însă, presupunerea că noua pistă, pusă peste cea veche, de 1200 de metri, era bună şi pentru decolarea/aterizarea simultană a două Mig-uri, la o adică.

Ziua de 21 august, când ruşii au invadat Cehoslovacia, m-a prins acolo, pe pistă. N-am s-o uit, cât oi trăi, ziua aceea. Mig-urile noastre n-au trecut, atunci, pe acolo – ci doar radarele, tunurile şi mitralierele antiaeriene, era realmente plină pista de ele.

Iar în ce-l priveşte pe Concorde, din câte ştiu, în afară de Londra, Paris şi New York, alte aeroporturi n-a apucat să vadă, săracul. Pe noi ne-a ratat, în orice caz.

În altă ordine de idei: cică Concorde avea greutatea maximă la decolare de 187 de tone, în vreme ce Boeing-urile actuale au o greutate mai mult decât dublă. Dacă dom’ Minea ar fi spus chestia asta pe şleau, nu s-ar mai fi făcut de râs la televizor.

Realitatea e că avem nevoie de cel puţin încă un aeroport, cu caracteristici pe măsura giganţilor din ziua de azi.

https://www.digi24.ro/stiri/economie/transporturi/reparatiile-celor-doua-piste-de-la-otopeni-definitivate-in-iunie-914353
http://www.mediafax.ro/economic/secretar-de-stat-in-ministerul-transporturilor-sunt-avioane-care-opereaza-fara-probleme-pe-pista-2-a-aeroportului-otopeni-17133572

*

R.S.R.

E greu de spus cine de la cine fura: Statul de la Bizonul Naţional, pe care-l plătea mizerabil, ori creatura cu pricina, care trăgea chiulul şi şutea tot ce apuca.

Am auzit, la un moment dat, o poveste pe care n-am vrut, pur şi simplu, s-o cred, dar îl cunoşteam de mult pe cel ce mi-a spus-o şi părea om serios, cu minţile la locul lor.

Aşadar, cică la Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte (care, pe atunci, încă nu ajunsese pe mâna prietenilor noştri de la Răsărit) se foloseau nişte arzătoare imense. Unele de acelaşi fel cu cele din sobele noastre de acasă, numai că mult mai mari.

Oamenii le furau de la COS şi le instalau în apartamentele lor nefinalizate, în care se trăseseră, adică, doar gazele, dar sobe nu fuseseră construite şi nici contoare nu fuseseră puse. Apoi aprindeau gazele şi cu fereastra doar un pic crăpată, le lăsau să ardă în prostie, în disperare, ore şi ore în şir, până ce se încălzeau bine pereţii. După aceea, aeriseau – şi se duceau frumos la culcare în încăperile acelea, care rămâneau aproximativ încălzite timp de câteva ceasuri.

Şi nici acuma nu ştiu cum aş putea numi fenomenul: risipă de gaz metan, sau economie de sobe?

*

Breaking news

Aurina a urinat.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com