CINEPOLITICA 2017. RĂZBOIUL REGELUI

April 24th, 2017

CINEPOLITICA nu s-a dezmințit nici la această a șasea ediție.

Deși componenta sa „Cine” a fost ilustrată foarte onorabil de câteva filme care merită prin ele însele, prin artisticitatea lor ca să zic așa, atenția cinefililor, mai ales cea de a doua jumătate a termenului este  cea care a stârnit interes și emoții.

Cu toate că nu era inedit, documentarul de mediu metraj RĂZBOIUL REGELUI a fost urmărit cu real interes de toți cei prezenți la festival, români și străini deopotrivă. Aceasta, fiindcă relatează un fragment important din istoria țării, actul ieșirii României din alianța cu Germania nazistă la 23 August 1944 – și o face “la firul ierbii”, examinându-l de foarte aproape și dând detalii inedite, prin intermediul unui participant ilustru, Regele Mihai.

Filmul produs de John Florescu și regizat de Trevor Poots, producător, printre altele, al unui documentar despre Rudolf Hess, are meritul de a (ne) reaminti că ieșirea României din Axă a scurtat cu cel puțin câteva luni războiul mondial, salvând astfel milioane de vieți de militari și civili. Și că acțiunea de la 23 August, în legătură cu care s-a tot mințit de atunci încoace, s-a datorat în mare măsură regelui.

Filmul acesta este pe jumătate documentar de arhivă și pe jumătate, interviu cu Regele, care povestește, cu remarcabilă acuitate a memoriei și adesea cu umor, faptele la care a luat parte și oamenii pe care i-a cunoscut.

De exemplu, că la una din întâlnirile lor de la Berchtesgaden, Antonescu ar fi vorbit continuu timp de două ore, traducerea în germană durând cam tot atâta, iar Hitler ar fi tăcut în tot acest timp, ascultându-l. Ceea ce, fără îndoială, a constituit un record.

Iar în ce privește aspectul arhivistic, aș observa că e pentru prima oară când văd imagini filmate la 23 august 1944, în Piața Palatului Regal din București. Mulțimea adunată acolo în acea zi era la fel de impresionantă ca și cea de la 21 august 1968, din același loc. Cu mențiunea că cea din 1944 venise acolo, după toate aparențele, spontan, fără s-o fi îndemnat cineva anume.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017. IMAGINEA DE APOI

April 21st, 2017

Instalat încă din tinerețe în elita cinematografiei mondiale și în programa analitică a școlilor de cinema din întreaga lume (Canalul - 1957 și Cenușă – 1965, printre altele), multiplu premiat (Cannes, Oscar ș.a.), autor al unei opere impunătoare, pline de titluri celebre, Andrzej Wajda a făcut filme cu un singur personaj: Polonia.

Polonia, patria sa, cu suferințele și  cu eroii ei, pe vremuri antihitleriști – și anticomuniști, mai către zilele noastre.

Afterimage, ultimul său film, datat 2016, anul morții sale, este povestea, însă, nu a unui erou, ci a unei victime. Este biografia unui Iov polonez din anii staliniști ai “dictaturii proletariatului”.

Considerat, astăzi, drept unul dintre cei mai mari artiști polonezi ai secolului trecut, pictorul și teoreticianul Władysław Strzemiński (1893-1952) s-a format la școala avangardismului sovietic al anilor douăzeci, cu entuziasmul său novator din vremea când încă nu ajunsese să fie pus la respect de imbecilitatea Realismului Socialist/Stalinist. Printre congenerii și tovarășii săi s-au numărat, în acea vreme, Kazimir Malevici, Vladimir Tatlin și Mark Chagall. A fost, mai apoi, unul dintre fondatorii BLOK – Grupul Cubist, Constructivist, Suprematist din Varșovia.

Filmul lui Wajda reconstituie ultimii trei ani din existența personajului, când, în perioada de mari privațiuni postbelice, noile autorități din Republica Populară Polonă nu vedeau cu ochi buni activitatea conferențiarului Strzemiński de la SHSVA, Școala Superioară de Arte Vizuale din Lodz.

(În ce ne privește, mai cunoaștem un caz de genul acesta: Constantin Brâncuși. Dar să revenim la oile noastre.)

Sugestiile inițiale ale noilor stăpâni, de a abandona abordarea sa modernist-abstracționistă și de a se supune comandamentelor realismului socialist, neluate în seamă de Strzemiński, sunt urmate curând de amenințări și apoi, de măsuri concrete, tot mai drastice. Este concediat, i se distrug lucrările, studenții săi sunt persecutați la rândul lor, e dat afară și din asociația artiștilor plastici, i se interzice să se mai angajeze undeva și astfel, e lăsat fără cartele de alimente (într-o vreme când nu se găsea de mâncare decât “pe cartelă”). În cele din urmă, omul moare de tuberculoză și de foame.

Faptele descrise, după toate aparențele, absolut reale, îndârjirea câinoasă împotriva unui artist care, la urma urmei, nici nu urmărea să spună sau facă ceva împotriva Partidului Comunist Polonez (și care era, în plus, mare mutilat de război) – toate acestea pot părea chiar neverosimile unuia care n-a trecut prin acele experiențe. Din păcate, însă, ele sunt reale – și trăite de o mare parte dintre oamenii vremii.

Filmul lui Wajda, cu atmosfera lui grea, apăsătoare, vorbește despre amestecul de teamă, slugărnicie, josnicie, prostie și răutate care stă la baza vieții sociale. Inclusiv a celei dintr-o țară comunistă. Precum și de rarele pete de omenie care mai împestrițează amestecul în chestiune.

În rolul principal, Bogusław Linda își construiește, cu mijloace de o mare austeritate, o apariție mai mult decât convingătoare, memorabilă.

În lucrările teoretice ale lui Strzemiński, prin “powidok” (“afterimage”, în traducere) se înțelege imaginea latentă formată pe retină, în culori complementare, a obiectului pe care-l privim.

Afterimage este și nu este apocaliptica “imagine de Apoi” din ingeniosul caiet-program-invitație-pașaport al prezentului festival bucureștean, asta depinde de privitor. Căci, totuși, să nu ne precipităm, încă n-a venit, până la Apocalipsă mai e un pic.

S-ar putea, însă, ca prin acest cuvânt enigmatic adoptat ca titlu pentru ultimul său film, Wajda să fi desemnat imaginea despre lume și oameni pe care și-o poate face un om trecut prin revoluționarismul din anii 20 al personajului său, după împlinirea catastrofal-comunistă a viselor de justiție socială ale intelighenției europene de la începutul secolului douăzeci. Nu e exclus să fi avut în vedere ceva de genul „mintea românului/polonezului de pe urmă”.

Iată, deci, încă un film care dă de gândit. Cui are cu ce.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CINEPOLITICA 2017 (ediția 6)

April 18th, 2017

http://www.cinepolitica.ro/ro/2017

Programul festivalului

20.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-the-king-who-tricked-hitles

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-afterimage

21.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-human-harvest

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-beyond-the-mountains-and-hills

22.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-film-mercy-street-strada-sperantei

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-trump-vs-clinton

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-the-apprentice

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-putin-forever

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-chez-nous

23.04.2017

https://eventbook.ro/film/bilete-film-testoasa-rosie-la-tortue-rogue

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-la-drum-cu-tata

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-clash

https://eventbook.ro/film/bilete-cinepolitica-2017-their-finest

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ca de Florii

April 9th, 2017

Aveam, odată, o colegă pe care-o chema Crina Ionescu.

Toată lumea îi zicea Crima Ionescu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Inoxidabil în Do major

April 6th, 2017

Ia te uită… un plic tipărit de Poșta Română, cu poza dlui Dinu C. Giurescu. Să fi pățit ceva distinsul nostru istoric? și eu să nu fi aflat? Aiurea, nici pomeneală, domnul academician e bine mersi.

Am toată stima pentru domnia sa, dar, sincer să fiu, nu m-aș fi gândit niciodată să-l omagiez în halul ăsta monumental. Eu (și, în general, restul lumii) știam că onoruri de-astea se cuvin doar răposaților - și anume, nu tocmai la o zi-două după ce ei dau colțu’.  Trebuie să treacă o porție oarecare de eternitate peste tine, măcar ani, dacă nu decenii ori secole, pentru ca Patria să te sancționeze atât de glorios.

Nu la noi, însă. Astea-s mofturi de occidentali decadenți. Aici, la porțile Orientului, nu poți lăsa pe alții să se ocupe de chestii de-astea. Gândiți-vă la Posterioritatea lui Mihai Beniuc. De a lui Sadoveanu nici nu mai discutăm… Ce s-a ales de posteritățile lor?

Așa că mai bine te ocupi din timp. Și eventual, te torni în bronz, pe clopotul cel mare, să te știe lumea de inoxidabil în Do major.

Căci, adevăr grăiesc dumneavoastră, în Regatul Curulingian ne ducem zilele și nu în altă parte.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (62)

March 24th, 2017

DRIVE IN

atentat neterorist pe bd. 1 Mai, în 1994

dați click pe imagini dacă vreți să le vedeți în mărime naturală

Morala: n-avem noi nevoie de teroriști islamiști ne descurcăm cu resurse interne !

Pe Youtube, un filmuleț cu o vrăbiuță care, în modul cel mai lipsit de echivoc, își jelește fratele mort. Trage de el, îl lovește cu ciocul, îl întoarce pe toate părțile… e într-adevăr impresionant… Dacă mai văd vreo două filmulețe de-astea, o să conchid că singurul animal fără suflet e omul.

vezi și aici un filmuleț -> a_mothers_love_converted

Judeţul Dâmboviţa se află în situaţia de supravieţuitor al unei catastrofe cosmice sau nucleare. De pe teritoriul său a dispărut cam orice urmă de industrie. Practic, au fost desfiinţate, cică prin privatizare, Combinatul de Oţeluri Speciale Târgovişte, fabrica de becuri Fieni, marea termocentrală Doiceşti şi cele trei mari întreprinderi textile de la Pucioasa (ca să vorbesc numai de cele pe care mi le amintesc în clipa asta). Prin asta, noul partid comunist a creat zeci (sute?) de mii de asistaţi social. Deci, de susţinători. De electorat al său. Altă întrebare?

Madam Primar al Capitalei ne pune beculețe de Paște. Probabil le va plăti din economiile făcute prin desființarea toaletelor publice, și așa puține. Ieri, s-a nimerit să trec și prin fața Primăriei sectorului 2, din Obor - și prin Cișmigiu. Cu ocazia asta, am constatat că numărul minunatelelor bude Science Fiction, în care o voce robotică îți spunea, în română plus engleză, “n-ai țintit bine, mut-o mai la stânga” și “ai terminat? ieși afară!”, s-a cam micșorat. În definitiv, ce ne-or fi trebuind atâtea? Ce, nu mai avem copaci și tufișuri? Înapoi la natură, tovarăși!

E adevărat că şi răţoii se mai întâmplă să fie homosexuali, dar pentru ei nu s-a dat vreo lege că ar avea dreptul să înfieze boboci de raţă.

Acum vreo zece ani, într-o după amiază de vară, soţia mea trecea pe strada din spatele Ateneului Român, vorbind la telefon. La un moment dat, ca din pământ au apărut câţiva adolescenţi, care au trecut în fugă pe lângă ea, smulgându-i mobilul din mână. Ce era să facă biata de ea? S-a dus la poliţie, la Secţia 1 de pe bulevardul Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), la doi paşi de locul incidentului. Domnii de acolo au ascultat-o cu răbdare, AU FOTOGRAFIAT-O DIN FAŢĂ ŞI DIN PROFIL şi apoi i-au spus că, dacă-l întâlneşte pe făptaş, să-i anunţe. De pe noul telefon, pe care, fără îndoială, îl va achiziţiona cât de curând. “Ce vreţi să facem noi”, i-au spus, “aurolacul care v-a jefuit precis a vândut mobilul dumneavoastră primului şofer de taxi care i-a ieşit în cale, la cinci minute după aceea.” Cât despre ideea de a da o fugă până la locul incidentului, în a cărui imediată apropiere, la mai puţin de o sută de metri, se aflau parcate permanent trei-patru taxiuri şi de a le pune şoferilor o întrebare-două… a, nu, nici vorbă… domnii poliţişti aveau treburi mult mai urgente…

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Timișoara SF

March 10th, 2017
.
.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

40 de ani

March 5th, 2017

de când
grupa noastră de Teatrologie-Filmologie a absolvit IATC-ul.
Iat-o aici, pozată chiar în ziua examenului de diplomă, cam prin aprilie 1977, dacă mi-aduc bine aminte.
Împreună cu noi, cei nouă proaspăt licențiați, mai pot fi văzuți câțiva dintre cei mai buni și mai iubiți profesori ai noștri. Unii care ne-au părăsit, Mihaela Tonitza-Iordache (Teorii de teatru), George Littera (Istoria filmului), Constantin Marinescu (Filosofie) - și alții (doamna Hogaș/Economie politică și domnul George Ceaușu/Estetică), pe care nu pot decât să-i sper sănătoși și să le urez tot binele din lume.
Regret doar că pozele de aici, singurele făcute cu acea ocazie, sunt atât de slabe, Aparățelul acela fotografic era un știft (Smena, parcă) - și nici eu nu eram decât un fotograf începător.
Este pentru prima dată când aceste imagini devin publice.
.
www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Doamne, domnișoare, mărțișoare

March 2nd, 2017
Tot ce vedeți aici se află sub protecția Legii drepturilor de autor și drepturilor conexe.
Cine nesocotește această lege o face pe risc propriu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (61)

February 3rd, 2017

Am auzit, de curând, ceva despre recuperarea arhivei studioului de filme documentare Alexandru Sahia. Întrebarea mea este: care arhivă? având în vedere că, acum aproape 20 de ani, situaţia ei era exact cea pe care am descris-o în acest articolaş din revista Privirea (nr. 121, 13.05.1998). Ce-a mai rămas din această arhivă?

NB. Dacă aş fi spus atunci, în 1998, vreun neadevăr, puteţi fi siguri că reacţiile ar fi fost violente. Dar n-a existat nici o reacţie.

*

Altă manifestaţie

*

Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU

Faza cu ginitorul din Piaţa Victoriei care a mâncat bătaie de la colegii lui jandarmi, la 2 februarie a.c., e un moment dintr-o celebră piesă de teatru: POLIŢIA de Slawomir Mrożek. Exact lucrul ăsta se întâmpla şi în textul autorului polonez! şi ăla cică era Teatrul Absurdului! Mai are cineva vreo îndoială că Absurdul s-a născut la noi, în România?

*

04.02.2017:

Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.

*

Nimeni nu-i mai uşor de dus cu muia ca masele de protestatari.

*

E prima oară când văd aşa ceva: mulţimea fraternizând cu procurorii, pupându-se-n bot cu Organili. S-a întors lumea cu curu-n sus, măi tată.

*

Parlamentarii noştri intenţionează să ia în discuţie legea lui Hammurabi, după cum ei înşişi declară la televizor. Vai de dindărătu nostru de babilonieni bucureşteni.

*

Tom Hanks: faţă de om cumsecade, de băiat mişto. De aceea şi are succesul pe care-l are, fiindcă mulţi oameni se duc la cinema doar ca să mai vadă o mutră dintr-asta. Că în altă parte n-au ocazia.

*

NUMAI LA HOTNEWS

14.02.2017: Sfârşitul se poate apropia de final“.

*

E adevărat că şi răţoii se mai întâmplă să fie homosexuali, dar pentru ei nu s-a dat vreo lege că ar avea dreptul să înfieze boboci de raţă.

*

“În cel mai intim grad”, scrie flăcăul la gazetă (Crăciun îl cheamă). Nu ştiu alţii ce-or înţelege din asta, dar pe mine mă duce cu gândul la termometrul băgat în cur.

*

Secretara directorului arată aşa de bine că nici n-o poţi numi “curvă”. Cel mult “cocotă”.

*

Radio România Actualităţi promovează de mama focului muzica naţională: azi, o guristă răgea ceva de genul “îţi dau o floare crescută din inima mea”. “Păi bine, fă” i-am replicat eu, mitocăneşte, în sine-mi (să mă scuze doamnele) “o să crească floarea aia când o să te relaxezi tu la doi metri sub pământ.”

“Fiţi patrioţi, preferaţi săpunul românesc caşcavalului străin!” aşa zicea, odată, veneticul Caragiale. Pe vremea lui Ceauşescu, exista o reglementare conform căreia Radio-ul naţional (adică, singurul) era obligat să difuzeze muzică de divertisment (“muzică uşoară” era numită pe atunci) românească în proporţie de minimum 30%. Deci, cel mult 70% din muzica de divertisment difuzată la noi putea fi de import. Şi cu toată tirania comunistă, această reglementare n-a fost, în general, respectată. Din ce motive, nu mă pronunţ (deşi ele n-ar fi greu de bănuit), dar cert e că, în general, mai mult de două treimi din muzica uşoară de la radio era străineză.

Iar astăzi, aproape toate melodiile difuzate de Radio România sunt autohtone! Paradox ! Să fie asta din cauza drepturilor de autor, care au devenit o treabă serioasă, iar atunci nu erau? Sau – numai din cauza asta?
PS. Zică cine ce-o vrea, dar nu cred să existe formulă de adresare mai potrivită decât cea de mai sus, când e vorba de doamne de-astea.

Spre deosebire de voi, eu l-am văzut aici, la Bucureşti, când era tânăr şi în plină vogă planetară - la Sala Palatului, în 1968. Melodiile au sunat exact aşa cum i le ştiam de la radio, nici un acord, nici o notă mai altfel, sufletu’ improvizaţie. Şi , desigur, nici urmă de playback, nu se auzise de aşa ceva în era aia pre-tehnologică. Concertul a durat fix o oră şi douăzeci de minute, nici vorbă de vreun bis (nu ca la ai noştri, care dădeau două-trei şi fără să le ceară cineva). Iar eu am plătit optzeci de lei pe un bilet, cred, la cucurigu, în ultimul rând de la balcon - ceea ce era exorbitant pentru mine, pe vremea aceea.

Şi la urmă, scena a fost invadată de cele trei mii de nebune din sală, înarmate cu tot atâtea buchete de flori, care făceau un tămbălău mai mare decât cele de astă seară, din Piaţa Victoriei.

*

Dragnea: Sultanul din Imperiul Formelor fără fond, Pumnului în gură şi Rahatului sub preş.

*

Biroul Expectoral Central


*

Caragiale, un Courteline balcanic, cum zicea Călinescu? Aiurea! Păi, să-l văd eu pe Courteline spunând despre vreunul că mănâncă sudoarea poporului!

*

La noi, reputaţia e ceva precum crestătura dintre picioarele jumătăţii adorabile şi graţioase a speţei umane: după orice întâmplare, fericită sau ne-, e suficient s-o speli, s-o laşi un pic, nu prea mult, la uscat – şi e ca nouă! Proaspătă! Virgină!

Adevărul adevărat

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com