CÂTE CEVA DESPRE ZĂDĂRNICIE

May 22nd, 2019
.

.
Despre ce anume se întâmplă în premiera de săptămâna trecută de la Bulandra n-are rost să vă povestesc. A făcut-o regizorul Andrei Şerban în persoană, iar textul său a apărut în Adevărul, chiar dacă sub pseudonimul Otilia Andrei: https://adevarul.ro/cultura/teatru/premiera-andrei-Serban-despre-razboiul-sexelor-zadarnicele-chinuri-dragostei-1_5cdc1704445219c57ea9fab1/index.html .

Mă limitez să constat că încurcăturile şi necazurile comic-graţios-idilice ale îndrăgostiţilor shakespearieni au devenit, în actuala montare, ceva teribil de actual, adică deloc idilic. În postură de armăsar, nu-i poţi pretinde ţânţarului să mai fie şi graţios. Asta, deşi în spectacol se cântă cam de toate, de la hip hop la o baladă englezească de pe vremea lui Shakespeare. Se şi vorbeşte – cu două-trei excepţii, inexpresiv şi cu prune-n gură.

O fi adevărat că la UNATC nu mai există cursuri de rostire scenică? că aşa am auzit. Şi dacă acolo nu mai sunt, ce pretenţii să ai de la Universitatea Naţională de Arte Mihai Viteazul SRL din Strehaia?

Singurele excepţii onorabile mi s-au părut a fi Şerban Pavlu şi Lucian Ifrim, care, cel puţin, reuşesc să se facă înţeleşi.

În rest, scălâmbăieli demne de televiziunile de mahala – şi surprize dezagreabile din partea câte unui interpret cotat, George Ivaşcu, mizând (prea) mult pe datele sale fizice, iar în rest, afectat şi câteodată inaudibil. Asta, deşi scena e dotată cu amplificare.

Despre cele şase tinere speranţe feminine care trec prin scenă, teamă mi-e că n-am nimic de spus. Mi s-au părut, fără excepţie, nişte apariţii palide, şterse.

-   -   -   -   -   -   -

După ce, în Omul cel bun din Sîciuan, spectacolul său din 2014, şi-a pus fără nici o noimă un personaj să vorbească cu accent evreiesc, rezultând nişte vagi conotaţii antisemite care au indispus mai multă lume 1, adică nu numai pe evrei, în actuala sa montare îl aduce în scenă pe Iuda. Nu pe Iuda Iscariotul din Noul Testament, cel care l-a vândut pe Isus, ci pe Iuda Macabeul din Vechiul Testament, al cărui nume îl purta Ţara Iudeii – asta, ca să înţelegem noi, poporul spectator, că intenţiile regizorului au fost absolut politic-corecte. Şi cu toate că, pe de altă parte, autorul la niciunul dintre cei doi Iuda nu s-a gândit scriind această piesă.

Chestia asta e leit povestea cu Bulă în autobuz. Văzând-o pe cucoana din faţa lui cu rochia intrată în fund, i-a tras-o uşurel afară, drept care s-a ales cu un fulgerător dos de labă. Atunci, înţelegând că a greşit, i-a băgat-o la loc. Drept care, a mai încasat una. Aşa şi cu Andrei Şerban şi cu grefele lui de contemporaneitate pe sărmanele texte semnate de “contemporanul nostru”.

Şi, ca să revin, nutresc bănuiala că nici la cazacii beţivi şi violatori din prezentul spectacol nu s-a gândit tata Shakespeare, cunoştinţele lui geografice mergând, din câte mi-amintesc, doar până în Scandinavia.

-   -   -   -   -   -   -

1 Am mai văzut aşa ceva o singură dată: în 1978, în Opera de trei parale, un spectacol pus la teatrul G. Bacovia din Bacău de tunisianul Sassy Brahim. Atunci, însă, Organele-Corecte-Politic s-au sesizat, iar accentul cu pricina al gangsterului Mackie Messer s-a evaporat chiar de la a doua reprezentaţie.

.

Dă dămult… mai dă dămult… :

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

MEMORIA TEATRULUI ROMÂNESC (1 bis)

May 18th, 2019
.
http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=3928
.
Rezumatul capitolului precedent
În anul 1991, Teatrul Naţional Bucureşti şi teatrul Bulandra au făcut un turneu cum nu mai făcuseră ele niciodată până atunci - şi nici de atunci încoace: în Brazilia. Cu ecouri, în proporţie de 2/3, extraordinare (adică, 2 dintre cele 3 spectacole prezentate au provocat aşa ceva).
Deplasarea a fost asigurată de autorităţile competente, respectiv de cele care au aprobat  punerea la dispoziţie, pe gratis, a unuia din cele două Boeing-uri 707 care, până nu cu mult timp în urmă, se aflaseră numai la dispoziţia lui N. Ceauşescu (atunci când ele nu transportau trufandale în RFG, căci mai erau folosite şi la asta, în rarele momente când Iubitul Conducător şi Leana Sa stăteau acasă).
Acest voiaj a dat ocazia unor manifestări dintre cele mai diverse, unele chiar pitoreşti.
.
- urmare -

Iar acum, despre şedinţa aceea din ajunul plecării. La un moment dat, sună unul din telefoanele de lângă biroul ministrului. Dl Pleşu ridică receptorul şi imediat după aceea, comută pe difuzor, pentru ca toţi cei de faţă să audă conversaţia. Interlocutoarea era o doamnă destul de cunoscută de la Televiziunea Română. Care i-a spus ministrului, în esenţă, următoarele: “Am auzit că mâine dimineaţă pleacă avionul la São Paulo şi că mai sunt locuri. Am vorbit la Televiziunea Braziliană şi ei ne aşteaptă. Vrem neapărat să fim de faţă ca să filmăm pentru publicul românesc acest important eveniment cultural şi să realizăm o colaborare cu Televiziunea Braziliană. Suntem trei persoane, eu, operatorul şi sunetistul.”

Dl Pleşu i-a replicat că, în afară de transport, ministerul nu le poate asigura nimic. (De fapt, n-avea valută şi nu putea să le asigure nici celorlalţi 9 însoţitori ai turneului propriu-zis, cărora dl Iliescu, ambasadorul nostru în Brazilia, le-a împrumutat, după câteva zile, suma corespunzând diurnei – care i-a fost restituită, după nişte amuzante peripeţii, la câteva luni după aceea; dar aceea e altă poveste).

“Nu cerem nici un ban, doar să ne primiţi în avion”, a mai zis doamna. OK, aşa a rămas. După şedinţă, am sunat încă o dată în Brazilia (telefonul ministrului era unul dintre cele două internaţionale din minister, celălalt fiind cel de la Direcţia Relaţii Internaţionale, la care teamă mi-e, însă, că nici dl Pleşu n-avea acces) şi am reuşit să suplimentăm cazarea cu încă trei locuri.

Buuun. Ne-am urcat în avion, noi şi echipa TVR cu tot echipamentul ei Betacam de vreo sută de kile şi după şapteşpe ore, eram la destinaţie. A doua zi dimineaţă, în holul hotelului, doamna m-a luat în primire: “vă rog să ne daţi diurna, diurna noastră”.

“Păi n-aţi zis dumneavoastră că nu vă trebuie diurnă?”

“Ce ştii dumneata? N-am zis nimic!”

Mă rog, aşa a rămas, nu m-am apucat să mă cert cu ea la enşpe mii de kilometri de casă, în văzul amploaiaţilor de la un hotel de patru stele. Doamna şi însoţitorii ei şi-au luat diurna, din banii împrumutaţi de la excelenţa sa ambasadorul.

În oraşul São Paulo erau opt televiziuni în momentul acela. Şi niciuna nu era Televiziunea Braziliană. De altfel, din câte ştiu, o televiziune astfel intitulată nu exista nicăieri în Brazilia. Operatorul doamnei, un nume destul de cunoscut în branşă, a făcut un film de douăzeci de minute despre oraşul São Paulo, în care nu se spunea, practic, nimic despre turneul teatral care-l adusese acolo. Filmuleţ care a fost difuzat o dată, după câţiva ani, la TVR şi pe care, în 1993, l-a vândut Editurii Video, susţinând că îi aparţine. (Acesta fiind principalul motiv al demisiei mele de la Editura Video, al cărei angajat devenisem între timp, calitate în care ar fi trebuit să semnez procesul verbal de recepţie a filmului cu pricina, asumându-mi astfel răspunderea inclusiv bănească – încă o poveste despre care voi mai vorbi.)

Iar acum, despre colaborare. Turneul celor două teatre bucureştene a făcut valuri în Brazilia. Nu mai ştiu dacă televiziunile locale au filmat spectacolele noastre, dar una dintre ele, un canal cultural, ne-a invitat pe mai mulţi dintre noi, printre care aşazişii însoţitori (de ex., Alice Georgescu, cronicar teatral şi Visarion Alexa, regizor), la o vizită urmată de un cocktail. Acesta din urmă s-a desfăşurat într-o atmosferă cu adevărat destinsă – deşi nu s-au băut, strictamente, decât sucuri de fructe. M-a amuzat cocktail-ul lingvistic, se vorbea acolo în castiliană, italiană, franceză, mai puţin engleză, care abia începea să pătrundă şi la ei, majoritatea oamenilor de cultură părând cu privirile aţintite mai ales spre Paris, doar tinerii, studenţimea orientându-se spre lumea anglosaxonă. Iar doamna mea de la TVR, de hatârul căreia secretarul nostru de stat de la Externe se muncise să obţină această vizită, stătea mută ca o lebădă într-un colţ, de parcă toată chestia asta n-o privea pe ea.

Până la urmă, Alice şi cu mine am făcut oficiile, traducând… oare ce dracu om fi tradus? Că doamna nu spunea, de fapt, nimic. Nici măcar “hehe”. Aşa că legătura între TVR şi TVB a rămas în coadă de hamsie.

Mi-am adus aminte de toate astea acum, când doamna cu pricina afirmă, la unele televiziuni interlop-securiste, că procurorul Augustin Lazăr e un torţionar.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (80)

May 4th, 2019

A murit un miliardar misterios. A murit tânăr, Dumnezeu să-l ierte. Nimeni nu ştie ce hram purta şi cum a ajuns să-şi facă marea avere. Cu totul neobişnuit din partea unui parvenit dâmboviţean, el n-a făcut niciodată paradă, nu s-a afişat cu bolizi de lux, belciuge-n nas, paranghelii, cafturi şi nici cu zâne siliconic-botoxate XXL.

Băieţii-fetele de la teve l-au numit “excentric”. Excentric, tocmai pentru că nu semăna cu ‘teligentu’ Gigi Gură Bogată. De pildă. Şi pentru că, în cel puţin o împrejurare, s-a dovedit un mare filantrop, salvând-o din ghearele tocite ale Justiţiei Toante pe marea persecutată Nuţica Udrea, nu ştiu dac-aţi auzit de ea. Salvare constând în câteva milioane de euro, pe care bunul samaritean le-a pus la bătaie fără să clipească. Şi, cel mai probabil, fără să le fi posedat, el, în general, neposedând nimic. Aşa că, în caz de ceva, Toanta n-avea decât să-i confişte boii de la bicicletă.

Asta mi-aduce aminte de cei câţiva ani pe care, printr-un ca-să-zic-aşa capriciu al sorţii, i-am petrecut ca inspector în cadrul Direcţiei de Control al Aplicării Legislaţiei a unei prăvălii guvernamentale cu atribuţii poliţieneşti în domeniul proprietăţii intelectuale. Asta era pe la începutul anilor 2000, când pe toate trotuarele din centrul Bucureştiului dădeai de tarabe cu înregistrări piratate, CD-uri şi DVD-uri cu muzică, filme, programe de calculator… de toate… Pe care le confiscam noi, dându-le amenzi enorme vânzătorilor ambulanţi. Pe care, în majoritatea cazurilor, ei nu le plăteau, neavând din ce. Nu tu casă, nu tu contract de muncă, nu tu adresă, eventual nici acte de identitate… În general, era vorba de oameni ai străzii, sau de nişte bieţi băieţi daţi afară din orfelinate atunci când ajungeau la vârsta majoratului.

Aşadar, noi ne făceam că eradicăm pirateria, iar ea se făcea că se lasă eradicată. Nu era treaba noastră să pornim pe urmele patronilor a căror marfă o vindeau ei – şi nici pe poliţaii ce adesea ne însoţeau nu i-am văzut preocupaţi de chestia asta. În fine, chestiile astea s-au evaporat odată cu progresele ameţitoare ale informaticii, care au dus aproape la dispariţia înregistrărilor pe suport de tip disc sau bandă, acum totul fiind online, după cum se ştie.

În acea împrejurare am văzut, pentru prima oară mai de aproape, nişte oameni de paie. Recentul deces de care vorbeam la început mi-a adus aminte, nu ştiu de ce, de ei.

*

Văzând ştirea despre moartea celor trei copii ai miliardarului danez în atentatele din Sri Lanka şi mai ales, comentariile celor din preajmă, pe FB, cu privire la ea, mi-am adus aminte de această mai veche vorbă a mea: “Poţi pătrunde în sufletul oamenilor. Dacă suporţi mirosul.”

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/ultima-fotografie-cu-copiii-miliardarului-danez-inainte-de-atentatele-din-sri-lanka-1118821

*

Primul care a arătat lumii că poţi ajunge stăpân al unei ţări europene doar fiind rău de clanţă (şi de ciomag, desigur) a fost Adolf Hitler. După câteva decenii, un altul a dovedit că poţi face figura asta şi fără ciomag, doar ca proprietar al unei televiziuni italiene – chiar dacă eşti un pungaş dovedit. Iată că a apărut acum şi un actor comic cu apariţii TV care reeditează performanţa (cu ajutorul lui Putin, pretind gurile rele). Mare om, Berlusconi ăla!

https://www.dw.com/ro/alegeri-în-ucraina-victorie-fulminantă-a-lui-volodimir-zelenski/a-48412657

*

La noi, ce se spune nu se face, iar ce se face nu se spune. La noi, „oficios” e mai puternic decât „oficial”. Cel din urmă fiind doar pentru astuparea sau ruperea gurii unora şi altora (de regulă, din Occident).

*

Tacsu era activist la Comitetul Municipal Bucureşti al Culturii şi Educaţiei Socialiste. Asta, prin 1983, când tocmai fusesem dat afară din servici. Aşa am ajuns să-l cunosc, spunându-mi zâmbitor că “statul nostru de democraţie populară” n-are slujbe de dat la ăştia ca mine. Văd că fi-su e redactor la Editura Politică actuală. Ce naşte din Fane Ideologu… şoareci mănâncă…

*

“Într-o zi mi-ai dăruit o portocală”, aşa suna un text de muzică uşoară de prin anii, parcă, 70. E unul dintre cele mai triste lucruri pe care mi le amintesc din vremea aceea. Că amărâta aia de portocală ar fi fost mare lucru, de care merita să-ţi aduci aminte cu duioşie, sau recunoştinţă. Chestia asta n-are egal decât într-un roman sovietic, citit de mine pe la 12-13 ani, în care o bătrână de la ţară vorbea despre o vreme dinainte de al doilea război mondial, când i s-a întâmplat, o dată, să mănânce salam. Şi o spunea pe tonul unuia care tocmai s-ar fi întors din Paradis.

*

Panseluţele din jardinieră sunt vizitate de nişte bondărei burtoşi care se-ndoapă cu nectar, sută la sută zaharuri. Pe ei nu-i întreabă nimeni de glicemie…

*

La Radio România Actualităţi, donşoara reporter pronunţă „teneşi” – adică „tenişi”, pentru ascultătorii mai grei de cap. Altădată, un reporter TV ne informa că pilotul unui avion prăbuşit n-a putut să se catapulteze – avionaşul în cauză fiind unul de cca 600 kg cu pilot cu tot. Câte bordele, atâtea obicele.

*

Televiziunea = Mahalaua Universală

*

Republica Socialistă Duşmania

*

Cică ”geoecologie”. Era să citesc “ginecologie”, Doamne puşcă-mă.

*

ECOLOGICĂ

“Luptăm împotriva poluţiei globale”

*

ECONOMIE POLITICĂ, noţiuni de bază

CAPITALISM: mult pentru puţini, puţin pentru mulţi.

COMUNISM: nimica pentru toţi (cu unele mici excepţii).

*

AMINTIRI DIN IEPOCA DE AUR

Gogu se ridică, se şterse minuțios şi apoi trase apa, spunând: “du-te, câcatule şi să nu te opreşti până la Napoli. Du-te, că tu te poți duce.”

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Festivalul Filmului American Independent

April 13th, 2019

http://filmedefestival.ro

vid-2019.04.12

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (79)

April 13th, 2019

*

La drum şi în vizite să iei cu tine rechizite! – aşa scria în vitrina librăriei de pe Dorobanți colț cu Ştefan cel Mare, vizavi de Perla. Asta, mai demult, înainte de 89.

*

CUJETARE ZOOLOGICĂ DE WEEKEND

La barza chioară îi face UE cuib, aşa zice o vorbă dân popeur. Dar numai dacă barza nu e vreo scroafă.

https://www.realitatea.net/mesaj-dur-al-ambasadelor-ue-i-sua-nu-da-i-ordonan-e-ce-ar-slabi-statul-de-drept_2186304.html


*

CUJETARE LA MOMENT

(istoric)

Argumentele raționale sunt pentru oamenii liberi, civilizați şi evoluați. Sclavilor/salariaților li se dau ordine.

Primitivii sunt dirijați prin stimuli şi reflexe condiționate. De asta se ocupă televiziunea.

*

- Tată, am  să-ţi dau două veşti, zice Bulă. Una bună şi una rea.
- Care-i aia rea, nenorocitule?
- Am fost la balul homosexualilor, tată.
- Şi aia bună?
- M-au ales Regina Balului, zice Bulă.
Cam aşa şi cu noi. E prima dată în istoria ei când Patria noastră este pomenită, într-un glas, în aceeaşi clipă, de vreo douăşpe din cele mai ţapene ţări ale lumii: America, Germania, Franţa, Canada… Care o huiduie la unison. Ne-am dat dracului, am ajuns departe. Suntem Regina Balului. Hai să trăiţi, măi Livache, Orlando Ivanovici, Oliguţo, Veorico şi toată gaşca.

*

Încă o amintire de când eram student – şi tot cu domnul profesor Florian Potra.
Italian după mamă, el a fost în tinereţe, după cum ne-a povestit odată, ataşat cultural la Roma. Asta era în 1948, imediat după instaurarea Republicii Populare Române. Şi la un moment dat, ambasada noastră la Roma s-a trezit cu Mihail Sadoveanu pe cap – sosit într-o vizită oficială, probabil, căci el era pe atunci preşedintele Marii Adunări Naţionale. Iar el, Potra, l-a însoţit, într-o seară, pe importantul oaspete la operă, la Scala. În pauză, rotindu-şi privirea asupra foaierului plin de fracuri, decolteuri şi briliante veritabile, Ceahlăul prozei româneşti i-a spus tânărului diplomat comunist:

- Vezi, asta vom face şi la noi. În câţiva ani, şi muncitorii români vor merge la operă în frac  şi cu papion la gât.

*

Ce simple erau lucrurile înainte de ‘89! Şamponul era chinezesc, la pliculeţe – şi mirosea frumos, a trandafir. Nu mai ştiu ce alt rahat chinezesc, poate tot din gama cosmeticelor, dar nu-mi mai amintesc precis, vă spun eu când mi-oi aduce aminte – mirosea tot aşa frumos, adică tot a trandafir. Iar când a ieşit pe piaţă coniacul made in China, atunci a fost culmea, Everestul gustului şi mirosului!

Coniacul chinezesc mirosea trăznitor a trandafir!

*

APROPONT DE BUCUREŞTI

şi de ce anume mai vrem să demolăm din el

Prin 1991 sau 1992, când lucram la Min. Culturii, am fost trimis la Uniunea Arhitecţilor (cu care, de altfel, n-aveam mare lucru în comun, eu fiind de la Direcţia Teatrelor), ca să particip, chipurile, la pregătirea unui eveniment important al arhitecţilor, o mare expoziţie cu ceva invitaţi străini etc. Am zis “chipurile” fiindcă, din câte ştiu, ministerul n-a participat cu nici un bănuţ. Şi de altfel, nici nu sunt sigur că evenimentul a mai avut loc.

Despre ce era vorba? Despre arhitectura interbelică, “newyorkeză”, din centrul Bucureştiului – în special, fiind în cauză bulevardul Magheru. Domnii din conducerea UA spuneau, din câte mi-aduc aminte, că acest bulevard este ansamblul cel mai “Frank Lloyd Wright” din afara Americii.

*

M-am aflat aici şi la 4 martie 1977, la cam o jumătate de oră după cutremur. Venisem în fugă de la teatrul Bulandra, de la sala Izvor, unde mă prinsese cutremurul. Nu rețin nimic din ce-am văzut pe drum, respiram praf și era întuneric, singurele lumini erau cele ale farurilor de mașini, de care trebuia să te ferești tot timpul. Acestea goneau bezmetic, mare lucru dacă n-or fi fost ceva morți și după seism, călcați de mașini chiar și pe trotuare.

Am ajuns la ceea ce fusese blocul Casata în drum spre ai mei, care locuiau la vreo trei sute de metri de Piața Romană. În prima clipă, n-am înțeles: în fața mea se afla un morman de praf și de moloz înalt de vreo zece-cincisprezece metri. Din vârful grămezii a coborât un tip cu ceva în mână. Când a ajuns jos, au răsărit nu știu de unde doi tipi care l-au luat la bătaie. N-am văzut în viața mea asemenea lovituri, nu cred că individul a ieșit viu din mâinile lor. Era vorba de un jefuitor, am înțeles după aceea, iar cei doi fuseseră ceva securiști, probabil.

Și abia după aceea, am realizat că mormanul de sfărâmături era blocul Casata. Fostul.

*

Cică vrem să cumpărăm arme de asalt Beretta, pe motiv că AKM-urile noastre tradiționale sunt ruseşti şi demodate. Părerea mea e că vrem să facem afaceri cu ei fiindcă sunt geantă latină, băieți de-ai noştri, obişnuiți cu tradiționala şpagă. Adică, înțeleg de vorbă, mă-nțelegi.

Pe vremea mea, umbla vorba că AKM-ul Cugir costa cam 100$ în Africa. Aşa că m-aş întreba cât costă actuala Beretta. De dragul comparației, nu de altceva.

*

Să mai și citim:

”Când intelectualii chinezi mi-au vorbit despre avantajele ce au decurs din masacrul din piața Tienanmen, când femeile pakistaneze mi-au vorbit despre mândria cu care poartă vălul islamic, când cubanezii au lăudat autocrația din țara lor, a trebuit să-mi reconsider entuziasmul pentru autodeterminare. Într-o societate liberă, ai șansa să-ți îndeplinești propriile ambiții; într-una în care nu ești liber, nu ai această alegere, iar asta îți permite adesea ambiții mai mărețe.”

(UNDEVA, DEPARTE de Andrew Solomon, trad. Miruna Fulgeanu, ed. Humanitas, București, 2018, pag. 36)

*

În piața Valter Mărăcineanu, la intrarea în Cişmigiu, se află o clădire mare, veche de vreo sută şi ceva de ani, care a fost, inițial, Ministerul de Război. Şi unde, acum, îşi au sediul ANOFM plus o grămadă de instituții-fantomă, tot soiul de Agenții si O(ri)ficii de Stat de care nici dracu n-a auzit, dar care dau lefuri bunicele la o grămadă de nepoți, fini şi alte borfeturi. Clădirea asta enormă, pe lângă care am trecut aproape zilnic în ultimii 15 ani, a fost tot timpul pavoazată, până anul trecut, cu o mulțime de anunțuri “Atenție cade tencuiala”. Anul trecut, însă, au început reparațiile. S-au montat schele şi peste ele, pânze, cârpe. Iar de atunci, nimic n-a mai mişcat. Nici un om în salopetă n-a mai fost văzut pe schelele acelea.

NIMIC NU DUREAZĂ CÂT PROVIZORATUL, LA PRIMĂRIA CAPITALEI.

*

RICĂ VENTURIANO REDIVIVUS

Aflu un cuvânt nou (sau, cine ştie, poate-i nou doar pentru mine – iar dacă aşa e, rog să fiu anunțat urgent). Cuvântul în chestie e “pretențiozitate”. L-am descoperit în Dilema veche nr. 784/ 28.02.2019, pag. VIII şi cică i-ar aparține lui Christian Dior. Sau, mai probabil, traducătorului, a cărui identitate nu e menționată. În orice caz, citatul e inserat într-o pagină semnată Vera Ularu.

N-aş vrea să supăr pe cineva, dar parcă n-am mai auzit vorba asta. În orice caz, la noi la țară se folosea termenul “prezumțiozitate”.

*

A AVEA SUCCES

Nu comuniem decât la nivelul cel mai de jos al vieții noastre psihice. Singurele manifestări psihice pe care le au în comun toți oamenii sunt cele instinctuale. Așa că un succes planetar (în muzica de divertisment la fel de bine ca în oricare alt domeniu) este acea creație care place tuturor idioților, aceștia constituind majoritatea locuitorilor Terrei. Adică o „creație” foarte rudimentară.

În covârşitoarea majoritate a cazurilor, “Hit” este sinonim cu “Prostie care place”.

*

DILEMĂ STRĂVECHE

Pe Facebook, ai a te feri de:
1. Jigodii răuvoitoare
2. Idioți bine intenționați.

*

Pe arma de asalt a teroristului neozeelandez sunt inscripţionate numele câtorva mari luptători europeni anti-islamici, printre care Ștefan cel Mare. Omul e, probabil, deranjat la mansardă, dar trebuie recunoscut că e un maniac studios: a făcut voiaje în Bulgaria, România și Ungaria ca să se documenteze cu privire la lupta antiotomană a sud-est europenilor din sec. XV-XVII.
Oricum, e mai întreg la cap ca Breivik, care, mânat tot de sentimente anti-islamice, a măcelărit
norvegieni de-ai lui.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/video-momentul-atacului-din-noua-zeelanda-transmis-pe-facebook-chiar-de-unul-dintre-atacatori-1098140

*

GÂNDURI CU PREȚ REDUS

despre subiecte de mare importanță politică și socială

Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.

*

Eterna şi fascinanta Românie

*

O chestie senzaţională, care mă face şi acum să râd, deşi am mai citit-o de câteva ori: da, domle, e adevărat, există o legătură între fundul cailor şi naveta spaţială! Iar azi am mai descoperit una cel puţin la fel de simpatică, într-un articol de Mircea Mihăieş, din ultima Românie literară (”Brexit sau Liliput”, pag. 5), apropo de specificitatea, de unicitatea, de tipicul englezesc:

“…deplasarea pe partea stângă a carosabilului continuă tradiţia legiunilor romane. Mărşăluind pe drumuri necunoscute şi neprietenoase ale planetei, soldatul roman avea pregătit scutul în mâna stângă şi sabia în dreapta. Asta impunea în mod logic alegerea părţii mai lesne de apărat a şoselelor. Astfel de lucruri definesc anglicitatea…”

Habar n-aveam de ce circulă englezii pe stânga, muream şi pe asta n-o ştiam! dar zău că-i bună! (chestia cu caii şi naveta am găsit-o în blogul zamfirpop/wordpress, cu care văd că alde romFB are ceva de împărţit, de nu mă lasă să-l citez în mod civilizat).

*

Uite o vorbă care mi-a plăcut:

“…spirite sărace, care nu se bucură prea tare şi nici nu suferă prea tare

(Teddy Roosevelt, preşedinte al SUA)

*

Câteva fotografii făcute de mine la Bucureşti, în zilele de 13 şi 14 iunie 1990, ale faimoasei Mineriade, au fost “naţionalizate” de două ziare, în anul 2005. Cele două au fost Adevărul, care, însă, după o discuţie pe care am purtat-o cu un redactor al său (există înregistrarea audio), a catadicsit să-şi ceară un fel de scuze, într-un număr al său din zilele următoare – şi România liberă.

Cu aceasta din urmă a fost ceva mai complicat. A fost nevoie de o serie de procese pentru ca, într-un târziu, instanţa să repună lucrurile pe făgaşul lor firesc, stabilind fără echivoc că România liberă a furat o fotografie a mea, folosind-o inclusiv ulterior, timp de cca 14 ani, în varianta sa online, pentru a-şi consolida reputaţia de publicaţie anticomunistă şi pentru a atrage contracte de publicitate – precum şi pentru a se da drept ziar prezent la “locul faptei”. În realitate, singura imagine din 14 iunie 1990 pe care a publicat-o vreodată RL şi în care se disting figurile celor implicaţi este această fotografie a mea, care, la ora aceea, nu eram angajatul său. Partea finală a sentinţei este reprodusă în suplimentul României libere intitulat WEEKEND PLUS nr. 8348 din 29.03.2019, pag. 6. Voi reproduce în curând şi restul sentinţei, care are vreo 10 pagini printate cu Times New Roman 12.
Trebuie să adaug neapărat că avocata mea se numeşte Irina Stancu-Predescu şi e fiica mea.
(De văzut şi http://ciocu-mic.ro/wordpress/?page_id=295)


www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (78)

March 23rd, 2019

Etapa noastră neorealistă pare să se fi consumat. Cu o mică întârziere de vreo 40 de ani – dar mai bine mai târziu decât niciodată. Lumea a început să strâmbe din nas la vederea ciorbei din filmele româneşti. Ce urmează? Dracu ştie. Deocamdată, Jude se ia în gură cu patrioţii profesionişti, iar Adina Pintilie, cu ruşânea ruşânoşilor noştri dup-acilea.

21.03.2019:

https://yorick.ro/de-ce-nu-vine-publicul-la-filmele-romanesti-sau-artificialul-ca-scop-in-sine/?fbclid=IwAR1PCMkGKlW7zytQlyd4xUDDIqiHtnLWqubNYR9t5YC_FY3I-YEYuKlKZvU

Senzaţional în acest comentariu de la Yorick.ro este un singur lucru: că el reproduce, cu toată seriozitatea, spusele şi mai ales, atitudinea personajului din filmul lui Radu Jude premiat acum două zile. Pentru cei care n-au văzut “Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”: personajul interpretat cu surprinzătoare vervă comică de regizorul Alexandru Dabija este un funcţionar de la Primărie (a Capitalei, căci acţiunea se petrece în Bucureşti), care încearcă s-o convingă cu binişorul pe o tânără regizoare că el, respectiv autoritatea finanţatoare pe care o reprezintă, n-ar avea nimic împotriva unei evocări a Holocaustului, dar ar fi mai bine dacă ea ar fi realizată în alt mod, mai discret, într-o carte, într-o revistă, de pildă – şi nu sub formă de reenactment, de spectacol de stradă, cu public, într-o piaţă ultracentrală din Bucureşti… Adică, o facem noi, că aşa trebuie, dar ar fi mai bine să nu ştie electoratul de ea…

Constatăm, cu ocazia asta, că atitudinea crunt ironizată de Alexandru Dabija, câştigătorul unui premiu de interpretare la recenta ediţie a premiilor Gopo, este reprodusă întocmai la Yorick.ro, de către dna Monica Andronescu. Dar fără ironie, căci negaţionismul nu-i o chestiune care trebuie condamnată.

https://www.hotnews.ro/stiri-film-23040869-morometii-2-marele-castigator-premiile-gopo-2019-lista-castigatorilor.htm

*

15.10.2018

Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.

*

Am participat odată la un turneu de șah cu premii, care m-a făcut să-mi schimb definitiv părerea despre nobilul sport și nobilii săi practicanți. Mai întâi, m-am dus acolo fiind trimis de instituția unde lucram, care primise o invitație pe numele șefului ei, ministrul. A cărui șefă de cabinet o pasase la secretarul de stat, a cărui secretară o dăduse mai jos… și tot așa, până m-au trimis pe mine, chestia asta fiind într-o duminică. Așadar, era sarcină de serviciu, că eu cu șahul nu prea aveam relații. Am fost avertizat să mă duc cu bani la mine, fiindcă participarea nu era gratuită. Buuun. Lăsând deoparte faptul că un puștiulică de gimnaziu m-a bătut în mai puțin de zece mutări, tot ce pot spune e că n-am văzut la alte sporturi atâtea șmecherii ca acolo, de la manipularea ceasului la mutări frauduloase.

Din ziua aceea, Maradona nu mi-a mai părut așa de condamnabil.

*

DESPRE ME TOO

Nu că m-aș băga în discuția asta – dar trebuie să remarc că, într-adevăr, Dumnezeu nu bate cu parul. Vreo doi băieți dintr-ăștia celebri și talentați, iar în rest, jigodii cât cuprinde, și-au luat-o de nu s-au văzut. De la neveste. Pe unul, nevasta est europeană cu vreun secol mai tânără ca el l-a lăsat, după o foarte scurtă căsnicie, fără jumătate din avere, iar pe celălalt, nevestica oriental-mijlocie îl arde chiar zilele astea în același mod. Mai exact, după o conviețuire care a durat fix până ce doamna a devenit mămică. Cum vă spuneam, Dumnezeu…

*

05.02.2019

Ăştia de la tv ne anunță că “esteticianul” de la clinica Monza e, de fapt, un parcagiu din Italia. Oricum, e mai mult decât Hegel, Nietzsche sau Benedetto Cruce, care n-au făcut în viața lor vreo operație de mărire de țâțe.

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/spitalul-monza-despre-medicul-fals-a-realizat-o-interventie-in-decembrie-2018.html

*

07.02.2019

La Digi TV, lui Cristian Tudor Popescu a început să-i placă Setea, filmul din 1961 pe scenariu de Titus Popovici, una dintre cele mai deșănțate coprofagii ale regimului politic de atunci. Pentru cine nu știe: nici măcar Mircea Drăgan, regizorul filmului, nu prea se mai omora să-și aducă aminte de el prin anii 1976-1977, când am avut eu de a face cu el (MD era, pe atunci, șeful catedrei de Regie Film la IATC și în această calitate, mi-a dat zece pe un scenariu ce urma să fie regizat de un student de la clasa lui). Cât despre partea curată a căcatului, adică despre scuza că ne uităm cu of și dor la ăsta și la celelalte filme de atunci fiindcă în ele îi vedem pe actorii noștri îndrăgiți, asta nu e decât bancul amărât despre ce bine era pe vremea lui Stalin. Bine, fiindcă eram tineri și făceam amor de trei ori pe zi. Dar el, CTP săracul, nici măcar nu era în situația asta, fiindcă, la ora când s-a lansat Setea, avea cinci ani.

Și atunci, mă întreb, ce-i veni? Ce-i asta? Necrofilie?

*

19.03.2019

La UE, reprezentantul Chinei tună şi fulgeră împotriva practicilor comerciale “imorale” ale europenilor. E, categoric, cel mai bun banc din ultima mie de ani.

*

Dl. acad. Eugen Simion tocmai ce primi un premiu Nobel. Mă rog, nu chiar unul mare, ci unul mai micuț, fabricat de un Ostap Bender dintr-un orășel franțuzesc de provincie. Mândru și el că e franțuz, alonzanfan.

https://adevarul.ro/cultura/carti/academicianul-eugen-simion-premiat-medalia-aur-filologie-alfred-nobel-anul-2018-1_5c191b39df52022f759fbb4b/index.html

*

17.01.2019

Prin anii 60, mi-aduc aminte că Fidel Castro și-a scos toți tâlharii și criminalii din pușcării și a făcut în așa fel încât aceștia să ajungă imediat în SUA, iar americanii să aibă de muncit ani de zile pentru a-i priponi. Era modul lui de a pune umărul la edificarea Societății Imperialiste Multilateral Dezvoltate. Tare  mi-e teamă ca nu cumva să se întâmple și acum același lucru, cu pârnăiașii noștri eliberați prin marea milă a lui Tudorellapătrat. Adică, să nu fie cumva același gând și în spatele milostiveniei pesediste. Care, din câte știu, nu e însoțită de interdicția de părăsire a țării de către beneficiarii ei.

*

*

”Și-a ucis iubita cu sânge rece”, zic ăștia la telejurnal. Înțelegi, iubita lui era reptilă.

*

Mămăligă pripită = fast mămăligă.

Că tot suntem noi în UE. Și în NATO.

*

08.02.2019

Guvernul ne-a prezentat studiul de fezandabilitate a bugetului.

Vorbind despre cele 5,5% ale ipoteticului nostru buget pe 2019, celebrul domn platinat și înțolit în costume cambrate umflă binișor cele 3 sau 4% cu care ne creditează alde ăia din UE. Asta, în vreme ce cu vorbele procedează exact invers: dacă un cuvânt are, să zicem, patru silabe, el pronunță cel mult trei. Și alea, printre dinți, să n-audă dujmanii. Hai că ne mai făcurăm cu un Peltikle.

*

23.01.2019

CUM MAI STĂM CU CĂDEREA LEULUI

”Speculatorii speculează!” scheaună și chelălăie Stăpânirea. Sigur că da, iar sunt alții de vină. Ca de obicei. Păi mă băieți, dacă vine ploaia și te inundă, nu ploaia e de vină. Fiindcă nu ea te-a oprit să sapi șanțuri de scurgere.

*

În lumea Răsăritului invocată, azi, de savantul acesta plin de caracter, prin ”democrație” se înțelege ”să nu mă halești tu pe mine, ci să te halesc eu pe tine”.
Idealiștii de la 1848 au încercat să scoată România din cloaca răsăriteană pomenită de dl acad. R. Theodorescu (întâmplător, acea persoană care, din postura de director general al televiziunii de stat, unice pe atunci, a refuzat să transmită imaginile demonstrației populare anticomuniste din ianuarie 1990). Același lucru încearcă să-l facă, astăzi, mulțimile care cer ca România să intre, odată, în rândul lumii - adică, în UE. Iar fatalistul domn RT zice, oftând pe rusește, că n-o să țină. Dacă chestia asta ar fi spus-o vreun academician nepalez, sau unul irakian, mai că i-aș fi dat dreptate. Dar lui RT nu-i pot da.

Din simplul motiv că nu locuiesc nici în Nepal, nici în Irak.

https://www.euractiv.ro/social/razvan-theodorescu-romania-e-o-lume-a-rasaritului-un-rasarit-foarte-putin-iubitor-de-democratie-13614

*

https://jurnalspiritual.eu/s-a-intamplat-in-3-martie-1925/?fbclid=IwAR3eiW4Saevx9PsiQU_XEPZnIWAMuWGjWnpuH4TvsScIebBeTYDS_5IybpY

Descopăr abia acum această știre despre unul dintre profesorii de la care am avut cel mai mult de învățat în Institut, între 1973 și 1977, cât m-am aflat acolo. Sunt oameni, pe lumea asta, de care nu-ți dai seama cât îi admiri și respecți decât după mulți ani. Mie mi se întâmplă asta, în ce-l privește pe domnul Potra, mai ales de vreo douăzeci de ani încoace – și anume, în toate ocaziile când citesc cronici de teatru și de film și când, vrând-nevrând, mă duce mintea la tot felul de comparații. …E greu să nu devii nostalgic și paseist în atari condiții. Dar nu despre asta aș vrea să vorbesc, ci despre o întâmplare nostimă din vremea studenției.
Domnul Potra și domnul Gigi Littera, alt profesor (deși, atunci, nu era decât asistent!) adulat de noi toți câți eram pe acolo, au avut ideea de a înființa cursurile de cultură teatrală și cinematografică pentru licee. În 1976, după înverșunate târguieli cu autoritățile care au durat câțiva ani buni, ei au reușit să-și vadă inițiativa aprobată măcar pe jumătate. Ministerul Învățământului și celelalte foruri de cenzură (că nu era doar unul) și-au dat acordul ca studenții unei grupe de Teatrologie-Filmologie să predea cu titlu experimental, timp de un an, aceste cursuri la trei licee bucureștene, câte o oră săptămânal, prezența elevilor fiind facultativă. Din câte mi-aduc aminte, era vorba de liceele Ion Creangă, Mihai Viteazu și Tonitza.

Eu, de exemplu, îmi amintesc că am predat la Creangă și Tonitza. Cursurile ținute de grupa noastră au avut parte de un succes incredibil – iar asta o pot confirma colegii mei, care sunt sigur că-și aduc și ei aminte de împrejurările acelea. Sălile în care s-au ținut ele erau arhipline, se stătea și pe jos, nu numai elevii venind să ne asculte, ci și profesorii lor. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre adunarea inaugurală, despre lansarea lor. Aceasta s-a petrecut într-un amfiteatru măricel, de câteva sute de locuri, cred că de cel al liceului Creangă e vorba, dacă nu-mi joacă memoria vreo festă. După inevitabilele discursuri oficiale ținute de niște activiști de la minister și de la CCES (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, pentru cine nu știe), a venit rândul domnului Potra. Iar el a început spunând, în linii mari, următoarele: ”Omul nou al Societății Socialiste Multilateral Dezvoltate este o persoană nu numai competentă sub aspect științific și tehnologic, ci instruită în general, cu un vast orizont de cultură… În țările occidentale, cursurile acestea de cultură teatrală și cinematografică nu sunt considerate un lux, ci fac parte din programa de învățământ liceal… Iată, în Ungaria, ele există de mai bine de două decenii…” Pe toate le-au înghițit tovarășii cu munci de răspundere aflați acolo, chiar și chestia cu Occidentul, dar la faza cu Ungaria, am văzut cum le-au căzut ochii-n gură. Singurul epitet ce i-ar putea descrie cu exactitate este ”șobolani opăriți”.
…Iar cursurile noastre au rămas în stadiul de experiment. Ne-au lăsat să le ținem până la sfârșitul anului acela școlar, dar atât a fost. Și cred că întâmplarea asta e motivul pentru care mi-amintesc cu drag de domnul profesor Potra. Prea mulți ca el, care să-și dea drumul la gură, nu găseai pe vremea aia. Și nici azi.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Reprezentaţia numărul…

March 17th, 2019

TOŢI FIII MEI

de Arthur Miller

L-am admirat încă de când am văzut Pădurea spânzuraților, proaspăt premiată la Cannes – dar mai așa, cum să zic, de departe. Aceea era doar o umbră alb-negru pe un ecran de cinema provincial.
Dar când ne-am mutat în București, aveam douăzeci de ani și abia ce terminasem armata, am putut să-l văd în carne și oase, pe scenă, de aproape – și atunci, mi s-a părut că am ajuns pe altă lume, că l-am prins pe Dumnezeu de picior. (Îl vedeam de aproape, fiindcă, deși aveam cel mai ieftin bilet, m-am dus glonț de m-am așezat în primul rând, care, de obicei, era lăsat gol pe vremea aceea).
Asta era la Play Strindberg de Dürenmatt, în regia lui Ciulei, în 1971, de la Bulandra, un text în care încrâncenarea zbuciumată și zdruncinată a autorului de la sfârșitul secolului nouăsprezece s-a transmutat în sarcasmul postbrechtian, clownesc, al europeanului erei atomice. În care juca Ciulei însuși – și făcea o apariție absolut incredibilă. Mi-aduc aminte că, în tabloul (sau secvența) intitulată Sincope, el cădea lat, efectiv ca o scândură, de vreo trei-patru ori. Cum o fi făcut de nu-și spărgea capul nu pricep nici acum.
Iar domnul Rebengiuc, tânăr și sportiv pe vremea aia, era un gentleman distins, cu un discret aer
milităros – și de un comic cu atât mai senzațional cu cât tonul pe care-și lansa replicile era mai rezervat, mai reținut.

L-am văzut după aceea în Vicarul de Rolf Hochhuth, în regia lui Penciulescu, cu o distribuție formidabilă, unde realiza o apariție tot atât de reținută, însă de un dramatism fără egal, în rolul unui ofițer din Wehrmacht cu probleme de conștiință (cine ştie, poate că vor fi fost şi din aceştia, îţi spuneai, ieşind îngândurat de la spectacol).
Nota comună, în ambele aceste situații, fiind economia de mijloace. Economia clasică de mijloace, îmi vine să zic, gândindu-mă că figura cea mai reprezentativă pentru clasicism este litota, acel procedeu prin care, spunând puțin, comunici mult.
După un salt peste ani, iată-l în Furtuna lui Shakespeare, în regia tot a lui Ciulei, unul din cele mai mari spectacole, cred, din istoria teatrului românesc. Ei bine, aici Rebengiuc era Caliban, o apariție burlescă, funambulescă, nici de canibal din mările Sudului, nici de locuitor din Lumea a Treia exploatată de colonialiști și cadorisită cu kalașnikoave de anti-imperialiști – şi foarte uşor le-ar fi fost, regizorului şi interpretului, să alunece spre asemenea viziune! – ci mai degrabă de mască din Commedia dell’Arte, de un umor neaşteptat, savuros şi nestăvilit, stârnind interminabile hohote de râs ale sălii.
Şi apoi, Ilie Moromete în filmul lui Stere Gulea, un rol de-a dreptul neplauzibil pentru un actor cu o asemenea fişă de creaţie, însă devenit, încă de la premieră, un adevărat monument în care publicul regăseşte întreg autenticul şi caracteristicul, întreg specificul său naţional.
Pentru toate acestea – şi încă multe altele – l-am admirat. Dar de îndrăgit, l-am îndrăgit abia după celebra fază cu hârtia igienică oferită politicos crainicului acela de la TVR.



Din felurite motive, nu văzusem Toţi fiii mei, piesa lui Arthur Miller, care se joacă de ani buni, în regia lui Ion Caramitru, la Naţional. Am văzut-o aseară – şi n-aş zice că am fost surprins. Ci bucuros că, iată, aşteptările nu mi-au fost înşelate nici acum. Domnul Rebengiuc interpretează, aici, cu aceeaşi energie, rolul lui Joe Keller, patronul unei fabrici care, în al doilea război mondial, livrează armatei americane piese de bombardier Boeing B17, ”fortăreaţă zburătoare” – care se întâmplă să mai fie şi defecte, provocând prăbuşirea unora dintre ele. Iar unul dintre piloţii morţi ca urmare a acestui fapt va fi chiar un fiu al său.
Inspirat de un fapt real, Miller a avut flerul teribil de a “mirosi” existenţa conflictului tragic. Vina tragică se numeşte, la el, lăcomia, setea de bani – şi indiferenţa cu privire la soarta celorlalţi. Ceea ce n-ar mai crezut nimeni, după Nietzsche, că e posibil – şi anume, renaşterea tragediei, s-a întâmplat, e drept că foarte rar, şi în zilele noastre, una dintre întâmplările în cauză fiind textul de faţă.
În spectacolul Naţionalului, inspirat pus în scenă şi interpretat de o echipă actoricească de mâna-ntâi, Keller-Rebengiuc are o înfăţişare paradoxal-familiară în rolul acestui Oedip contemporan. Bunicul simpatic care-şi adoră familia şi n-are decât gânduri bune pentru apropiaţii săi află cu oroare, la un moment dat, adevărul şi îşi dă singur pedeapsa.
În rolul soţiei sale, Sanda Toma, în mare vervă, îi dă replica într-un mod realmente senzaţional, ei doi alcătuind, aici, un duo cum nu se vede prea des pe o scenă de teatru – secondat de o echipă tânără  prezentabilă şi foarte talentată: Vivian Alivizache, Fulvia Folosea, Irina Cojar, Dragoş Stemate, Dorin Andone, Ioan Andrei Ionescu, Gavril Pătru şi last but not least, micul Luca Dăscălescu.
Este, în continuare, un spectacol de zile mari. Şi sper că va fi încă mult timp de-acum încolo.

*

REVERBERAŢII ACTUALE

Şi aici, tot de Boeing e vorba:

https://www.antena3.ro/actualitate/de-ce-au-fost-interzise-zborurile-boeing-737-max-in-romania-si-in-restul-uniunii-europene-511979.html

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

CASA PE CARE JACK A CONSTRUIT-O

January 20th, 2019

Jack (Matt Dillon) e inginer. Sau un arhitect ratat.

Proiectul mereu reluat al casei pe care visează să și-o ridice nu îl mulțumește – și va distruge de mai multe ori, disperat, planuri, machete și chiar construcția ridicată pe jumătate. Iar în restul timpului, el se destinde comițând crime de un sadism înfricoșător. Cinci dintre cele peste optzeci comise, alese la întâmplare, i le povestește (numindu-le ”incidente”) unui anume Verge, care nu se lasă văzut până aproape de final.

Jack e un criminal dement – și un arhitect frustrat, la fel ca Adolf Hitler. Poate că și de aici i se trage, sugerează sotto voce filmul lui von Trier.

Despre omor considerat ca una dintre artele frumoase, așa se numea un celebru eseu al lui Thomas De Quincey. Acela era, însă, un paradox umoristic-estet din vremea Romantismului și a lui Mary Shelley, o causerie doctă și uneori spirituală despre istorie, politică, literatură și artă. În versiunea von Trier, însă, ideea nu mai pare nostimă, ci atroce. Asta, și pentru că el nu evocă, ci arată, iar atunci când vrea să producă umor macabru, este doar oribil. Trebuie să știi până unde să mergi prea departe, așa sună o vorbă foarte cunoscută.

În actuala peliculă esențialmente livrescă, mai frapant decât călăuzirea finală a serial killer-ului Jack spre adâncurile vulcanice ale iadului de către un anume Verge (care ar trebui să fie, pentru spectatorul cult, Virgiliu din Infernul lui Dante), este șocul vizual, al sângelui care curge și iar curge, de la un capăt la altul al poveștii.

Cu ce efect, asta-i greu de spus. Pentru că spectatorul educat, care știe despre care ”Verge” e vorba, va fi doar oripilat și atât, iar celălalt, care n-a auzit vreodată de Dante Aligheri, va fi excitat și îndemnat, în subconștient, să spintece și el pe cineva. (În treacăt fie spus, mă întreb ce vor crede spectatorii vorbitori de franceză despre acel ”Verge”.)

Există aici, pe lângă numerosele considerațiuni simili-filosofice, un scurt flashback: un băiat de vreo zece ani – Jack, în copilărie – taie picioarele unui boboc de rață viu. Chiar dacă scena ar fi trucată, prezența unui copil într-un asemenea context tot ridică un mare semn de întrebare etic.

Dar să revenim la zilele maturității ”artistice” a lui Jack. Posesor al unei dubițe și al unui depozit frigorific situat pe o ulicioară nelocuită, Jack își congelează victimele într-un fel de sinistru muzeu Tussaud, în care acestea sunt expuse în atitudini și poziții grotești. Iar în final, din cadavrele congelate, rigide, el alcătuiește scheletul unei case.

Apoteoza demenței lui urmează să fie, însă, uciderea cu un singur glonț de carabină a unui grup de vreo zece inși pe care îi ține prizonieri în depozit. Care nu se va întâmpla, însă, fiindcă nu se poate ținti de la distanța de un metru-doi cu luneta armei. Surprinzător, personajul, până atunci descris ca un vechi vânător, pare să nu știe că orice pușcă are niște componente numite ”țel” și ”cătare”, cu care se realizează ochirea, luneta fiind ceva adăugat acestora, la care se poate renunța foarte simplu.

Filmul lui von Trier are darul de a scoate la iveală conformismul din spectatorii săi. De exemplu, din subsemnatul, un ins care n-a mai fost, până acum, suspectat de așa ceva – și care s-a trezit îndemnat să iasă din sală, pe la jumătatea acestuia. Alții au și făcut-o, de altfel.

Apropo, în 1801, când a citit una din operele marchizului de Sade, conformistul Napoleon Bonaparte a ordonat internarea autorului la balamuc.

Autor al unora dintre cele mai importante filme din secolele XX și XXI (Breaking the waves, Dancer in the dark, Dogville, Antichrist), von Trier începe să se repete. Toate obiecțiunile care puteau fi formulate la adresa unui Nymphomaniac au aplicabilitate și în cazul de față.

Încă o dată ne trezim întrebându-ne unde se termină preocupările artistic-morale și încep obsesiile lui, sexuale sau de altă natură.

https://www.imdb.com/title/tt4003440/videoplayer/vi364231449?ref_=tt_pv_vi_aiv_1

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10589

Post scriptum:

La doar patru zile după postarea celor de mai sus, iată ce aflăm din presă:

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/ioana-tanara-bagata-in-coma-de-un-proxenet-in-germania-a-murit-la-spital.html?fbclid=IwAR3ZSJQ3twFtipExFKbCIIXhIuzOP0LfPks5UvUh9JJ-BjugSt-dbccR2-8

Așa-i că nu filmul imită viața, ci viceversa?

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ȘI UNA DE MORȚI, iarăși

December 27th, 2018

Acum două săptămâni, am constatat cu stupefacție că titlul acestei rubrici, pe care eu îl folosesc încă din 1990, figurează pe coperta unei cărți publicate în 2018 de editura Școala Ardeleană  din Cluj. În conversația telefonică purtată cu dl. director Vasile Dâncu la 17 decembrie a.c., care poate fi ascultată aici, dsa și-a luat angajamentul de a retrage din librării volumul bilingv ”Mil y una muertes / O mie și una de morți” de Corina Oproae, precum și de a publica imediat scuzele pe care, alături de ingenioasa autoare, mi le datorează.

Convorbire Dan Predescu-Vasile Dancu, director editura Scoala Ardeleana - Cluj, 17.12.2018

Cum acest lucru întârzie să se întâmple, mă văd nevoit să fac publice, aici,  scuzele pe care dl Dâncu mi le-a cerut, telefonic, la data susamintită – ceea ce nu înseamnă că voi renunța la acțiunea în justiție împotriva făptașilor.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (77)

December 27th, 2018

N-o să-l uit în veci pe domnul P., fostul meu coleg de birou de acum aproape patru decenii. El, apropiat de vârsta pensiei, iar eu, abia ieșit din stagiatură, dar eram șeful biroului, în virtutea faptului că aveam diploma de licență corespunzătoare. Asta, deși el știa mult mai bine cum mergeau treburile pe-acolo – și îmi dădea, discret dar eficient, tot sprijinul de care aveam nevoie. El era un fost ofițer, plecat din armată din motiv de …nepotrivire de caracter și dăruit cu tact și mult simț al umorului.

De la el am auzit o vorbă mare despre vârstele omului, pe care mi-am reamintit-o acuma, de Crăciun. El spunea că unui bărbat de vârsta lui nu i se potrivește alt rol decât acela de Moș Crăciun, în trecere pe la niște copile nu neapărat cuminți.

”Fiindcă, dacă nu poți fi un Moș Crăciun, n-o să fii decât un Moș Tăgârță”, explica el.

Înțeleaptă vorbă, zic eu acum, fie-i amintirea binecuvântată vechiului meu coleg.

*

29.12.2018:

Tocmai văzui la televizor o știre despre plaja de nord de la Costinești (de la Epavă), care a fost înghițită complet de apă, iar un restaurant rural-țigănesc, dintre cele pomenite în comentariul de acum trei ani de pe blogul meu, se află deja cu curu-n Marea Neagră. Vechile cazemate, care în poza mea de mai jos (datată 2015) erau la cca 50 m de uscat, sunt acum la 200-300 m de acesta.

Prietenilor care și-au petrecut, ca mine, vacanțele din anii 70, 80, 90… pe plaja aceea, sincere condoleanțe.

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=14171

*

Pe Da Vinci Learning TV, un domn simpatic vorbește cu atâta șarm despre mecanica cuantică, Planck, Bohr și Einstein încât te face să crezi că și înțelegi ce spune.

*

Text de muzică uşoară (ziceţi-i „pop”, dacă asta vă ajută să dormiţi mai bine în week end): „şi îngerii au demonii lor”. N-am auzit tâmpenie mai moţată de când mama m-a făcut.

*

Am auzit de mai multe ori, în ultimii ani, remarci de genul ”regizorul Cutare, din păcate, atât de puțin cunoscut astăzi… actrița X, despre care, din păcate, mai știm prea puțin…” Ce mă frapează este că regretele acestea vin, acum, tocmai de la acei oameni din massmedia care, în anii `70-`80, din postura de redactori-cenzori, au avut grijă ca regizorul Cutare și actrița X să rămână pe veci necunoscuți publicului din țara lor.

Au luat lefuri bune pentru asta, adică pentru a face ca Pintilie, Ciulei şi încă doi-trei de talia lor să nu existe pentru publicul românesc. Nu nominalizez nici oameni, nici instituţii, ca să nu supăr pe nimeni. Dar, vorba lui Gică din Colentina, “se ştiu ei”. În orice caz, un lucru trebuie neapărat spus – că, fără cei doi susamintiţi, filmele româneşti de după 1989 nu ar fi existat. Cel puţin, în forma lor actuală, care le-a lansat pe orbita premiilor la festivaluri internaţionale. Şi încă ceva: ele, aceste filme admirate de critica internaţională, sunt văzute mai mult în străinătate. Cea mai mare parte a încasărilor lor provine de acolo. Are și asta o anumită legătură cu oamenii de încredere ai lui Ceaușescu.

*

S., mai târziu ajuns director general al TVR, este cel de la care am aflat, prin 1984 sau 1985, că evreii au colaborat cu armata germană în primul război mondial, ca translatori, în timpul ocupaţiei germane a României. Şi nu părea să le-o fi iertat nici după şaptezeci de ani. Ce vreţi, patriotism cu termen de garanţie nu există.

*

Cu absolută certitudine, singurele cărţi de istorie care spun adevărul despre România sunt cele semnate de străini. Tot restul e doar propagandă. În privinţa asta, se poate spune că editura Humanitas face un mare serviciu acelei părţi din poporul român care ţine cu adevărat la patria sa, pe care vrea s-o vadă intrând în rândul lumii – şi nu la averile păturii securist-oligarhice, provenite din jaf. Singurul, dar gravul, compromis făcut de Humanitas în privinţa asta e preţul cărţilor în cauză, prohibitiv pentru marea majoritate a celor care ar vrea şi ar trebui să le citească.

*

Scrie un poet ceva despre nişte “umeri novici”. Nţâţâţî, nu merge. Nu se loveşte nici de-al dracului. Ar trebui încercat cu “limbrici”.

(G. Călinescu i-a răspuns odată unuia, la Poşta redacţiei, cam aşa: “Simţire este. Mai trebuie gramatică și talent”).

*

ÎN ACEEAŞI ORDINE DE IDEI. Sper că se va găsi cineva să le explice puţoilor noştri din presă şi audiovizual că:

- “aroganţă” e una şi “extravaganţă” e alta.

- “intrigant” înseamnă altceva decât “nedumeritor”, “care te intrigă, te nedumereşte”.

- nu trebuie să spui “funcţionarii, dar şi şefii lor”, atunci când ai în minte “funcţionarii, PRECUM şi şefii lor”, fiindcă sugerezi un raport de adversitate acolo unde se află numai pace pe pământ, între oameni bună învoire – și pupici în cur cât cuprinde.

Ș.a.m.d. ş.a.m.d. ş.a.m.d.

*

GÂNDURI CU PREȚ REDUS (despre subiecte de mare importanță politică și socială)

Există ȘI inteligență artificială. Spre deosebire de prostie, care e naturală întotdeauna. Și autentică.

*

Cuvântul, o invenție care ține binișor loc de gând.

*

Silogismul de mahala, de maidan, golănesc, se numește “sofism”. E exact soiul de gândire cu care cucerești gloata. Și care, de altfel, dă eficiență discursului public – deoarece nu oamenii inteligenți sunt majoritari pe lumea asta. Părerea mea.

*

Diferența între atei și credincioși: ateii n-au ars oameni pe rug.

*

Hai c-am rezolvat-o şi cu porcii şi cu mistreţii şi cu cerealele şi cu ce-o mai fi pe câmp şi e-n stare să ardă. Păi noi de ce să n-avem pestă porcină și incendii de vegetaţie, ce, noi suntem mai fraieri? Cu făbricile şi uzinele terminarăm mai de mult, cu pădurile mai avem un pic, petrolul şi gazele le-am făcut cadou lui Putin, aluminiul aşijderea. Da, dar am făcut o grămadă de universităţi, păi ce, te joci?

*

Iar zic ăștia, la televizor, ”parade”. Că și pluralul substantivului ”ladă” o fi ”lade”, nu ”lăzi”. Păi nu? (Valabil și pentru ”cazărmi”, pe care mahalagiii de la televiziuni le numesc ”cazarme”).

*

Singurele momente meditative ale unui bărbat adevărat: când se bărbierește și când stă pe budă.

*

Jimmy, multregretatul nostru cotoi, afişa o măreție de veritabil împărat roman atunci când își făcea nevoile în olița moștenită de la fie-mea, de când era ea mică.

Din lexicul Maiei, la 2½ ani:

- turnicapa (trotinetă);

- căcăliu, sau căcăniu (crocodil). De fapt, e vorba de un T Rex din plastic, de vreo 30 de centimetri.

Primul a ajuns, deja, nume de SRL înscris la Registrul Comerţului.

*

Nu sunt o bestie însetată de sânge. A paișpea zi după scripturi, nu mai țin morțiș să le iau gâtu lui Nea Ilici și lui Gelu Voican Voiculescu. Părerea mea e că, în prezent, doresc chestia asta mai ales cei interesați de Urma Scapă Turma, adică să-i blestemăm tovărășește pe răposați și cu ocazia asta, să îngropăm dracului problema (după cum știți, așa s-a procedat și la Nürnberg: Hitler, Himmler și Goebbels erau morți, încă douăzeci de ciraci de-ai lor au fost spânzurați, restul Germaniei rămânea curat ca un cur de nou născut, fără pic de nazism în creier și mațe, iar IG Farben devenea, bine mersi, Aspirina Bayer).
Și ce să-i faci, asta-i viața, astea-s afacerile, dacă s-au găsit vreunii dintre cei implicați în ale Revoluției Române destul de necugetați ca să nu dea colțul până azi, o să-l ajutăm noi, cu sincer regret, s-o facă.


Doar două lucruri aș vrea eu:
1. să vedem odată, la televizor, toate materialele filmate în perioada 15-31 decembrie 1989 de către filmagiii Securității și de alte podoabe ca ei și
2. să ia cineva la puricat documentele Asociației Generale a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din anul 1989, ca să vedem și noi cine avea pe mână carabinele scumpe, cu performanțe mult mai mari decât armamentul MApN, capabile să le zboare creierii, prin cască, recruților neinstruiți trimiși, noaptea, în Piața Palatului pe post de material didactic-propagandistic. Aș paria, însă, că registrele în chestiune au dispărut în modul cel mai misterios și definitiv cu putință, la cel mult o săptămână-două după instalarea noului regim.
NB. Recruții aceia n-aveau, pe rahaturile lor de AKM-uri, dispozitive de vedere în întuneric, cu infraroșii și nici amplificatoare de lumină catodice – dar e foarte probabil că sportivii de la AGVPS aveau așa ceva. Despre chestia asta a vorbit, puțin înainte de moartea sa, și Sergiu Nicolaescu. Care, după cum știm, a regizat copios evenimentele cu pricina.


În ce mă privește, țin minte doar atât: că în după amiaza zilei de 24 decembrie 1989, mă aflam la Televiziune, pe strada Pangrati, ghemuindu-mă în spatele puștanului în uniformă care ”asigura” intrarea în TVR, adăpostit după un gărduleț de beton înalt de-o juma de metru. Era târziu, aproape se întunecase, iar el încerca să surprindă vreo mișcare la ferestrele vilei aflate la vreo sută de metri în față, de unde se trăsese puțin mai înainte. Eu n-aveam decât aparatul fotografic, vechiul meu Praktica MTL5b, nu mă chemase nimeni acolo, nutream doar ambiția de a mă lăuda cu prima poză a vreunuia dintre teroriștii cu care ne împuiase capul Televiziunea Română Liberă. L-am întrebat pe băiat de când e milităraș, iar el mi-a răspuns că din octombrie. Și, ca unul mai bătrân, care făcuse mai multă armată ca el, i-am spus că mai bine s-ar târî până sub fereastra aceea și ar arunca o grenadă înăuntru. Nu ne-au dat grenade și n-am decât cinșpe cartușe în încărcător, mi-a răspuns el.
Am plecat de acolo și pe drum, am dat nas în nas cu amiralul ”Cico” Dumitrescu, pe care-l știa toată România în momentul acela. Am vrut să-i fac o poză, însoțitorii lui nu m-au lăsat și n-am apucat decât să-l întreb ”Domnule amiral, dar cu Partidul Comunist, cu comuniștii ce-o să faceți?”
”Ce-aveți cu comuniștii?” mi-a răspuns el, ”Iliescu e comunist, eu sunt comunist…”
În acea clipă, entuziasmul meu revoluționar s-a isprăvit. M-am dus liniștit acasă și mi-am văzut de treabă.

*

15.10.2018:

Acum cinci minute, la Antena3, Gâdea, în tandru dialog cu Tudorellapătrat, a pronunţat expresia “o anumită parte a populaţiei”. Cum se vede, am făcut paşi mari înainte: acum douăzeci şi ceva de ani, fiţuicile lui Iliescu şi Năstase se mulţumeau să înjure “o anumită parte a presei”.

*

21.11.2018:

Ne țigănim în Parlamentul European. Apoi, facem rost de o momâie tâmpită și-o punem să-l acuze de antisemitism pe Johannis. Asta, după ce am furat toți banii din bugetul țării și din cel al Bucureștiului și am avut grijă să ne căcăm pe ea de imagine a țării, pentru a dovedi întregii lumi că România e neguvernabilă. Putin e mulțumit de noi.

*

Îl înmormântară și pe G.H.W. Bush, Dumnezeu să-l odihnească în pace și onor. Două lucruri am și eu de zis despre asta:
1. Ceremoniile americane seamănă tot mai mult cu cele papuașe.
2. Generalii lor n-au burtă.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com