VA CURGE SÂNGE cronică acută

September 20th, 2020

Destinul lui Radu Tudoran (1910-1992) a fost şi încă este unul paradoxal. Autorul român cel mai tipărit, tirajele lui din vremea comunismului totalizând cam un milion și jumătate de exemplare (!), era şi rămâne cel mai anonim romancier român. Voluminoasa Istorie critică a literaturii române de Nicolae Manolescu (1526 pag. format A4) abia îi notează numele de două ori în nişte pomelnice, fără comentarii. Abia dai de el în câteva articole de gazetă (uite că de data asta e bună şi Wikipedia la ceva).

În proza noastră postbelică, în general necomestibilă, Toate pânzele sus! făcea figură şocant de aparte. Nu fiindcă era literatură populară, ci fiindcă era literatură pur şi simplu, “roman-roman”, cum i-a zis Crohmălniceanu. Nu era despre pătimirile şi măreţia grangurilor din PCR (Grigore Zanc etc.), sau a supușilor și soldăţeilor de rând ai aceluiaşi Partid (Ivasiuc, Buzura, Breban etc. etc.), nu era şovin  (Lăncrănjan) și coprofag precum cele mai multe dintre romanele românești din epocă – era doar bine scris, cu poftă, cu participare, cu suflet de adevărat povestitor. Cu talentul care nu le-a fost dat prea multora dintre colegii săi de breaslă de pe aici. Nu-i de mirare că l-au marginalizat. La urma urmei, generalul Pleșiță nu se pricepea la literatură, dar era sfătuit, telefonic, de un mare scriitor.

(Am deschis măreața istorie literară a lui Manolescu și am parcurs în viteză lista celor 20 de  romancieri din secțiunea Contemporanii 1948-2000/Proza/Romanul. Îi citisem pe toți, dacă nu integralmente, cel puțin cărțile lor cele mai importante. Și așa, à vol d’oiseau, am avut deodată senzația izbitoare că aproape toți, cu excepția a numai doi, Mircea Horia Simionescu și Radu Cosașu, se disting printr-o unică trăsătură comună: lipsa categorică, totală, absolută a umorului. Și atunci am înțeles de ce mi se pare necomestibilă literatura aceasta, la fel de încruntată și atunci când trăgea limbi partidului comunist și atunci când vorbea, foarte pe ocolite, despre nenorocirile provocate de el.)

Printre altele, Radu Tudoran e autorul unui roman numit Flăcările, a cărui acțiune este plasată pe Valea Prahovei, unde s-a înregistrat cel mai mare incendiu de sondă din istoria României, soldat cu numeroase pierderi de vieți din rândul petroliștilor și pompierilor. Incendiul de sondă de la Moreni, care constituie ”axul” narativ al cărții lui Tudoran, a durat 28 de luni, în perioada 1929-1931.

Flăcările a apărut în 1945 și a avut parte, de-a lungul timpului, de 6 ediții românești.

Mi-am adus aminte de el văzând, zilele trecute, There Will Be Blood, filmul american cu exact același subiect, cu care celebrul Daniel Day-Lewis a luat Oscar-ul pentru rol principal în 2007. Cum de niciunul dintre cineaștii noștri n-a observat că romanul lui Radu Tudoran era atât de cinematografic? am stat și m-am întrebat încă de la prima secvență a filmului ce-l vedeam. Căci Flăcările seamănă teribil cu Oil!, romanul lui Upton Sinclair publicat în 1926 și ecranizat în prezenta creație a regizorului Paul Thomas Anderson.

Să fi fost romanul lui Tudoran o pastișă a cărții lui Sinclair? Nici vorbă. Asta, deși ambele împărtășesc o aceeași directețe narativă, o aceeași manieră brutală, realist-reportericească de prezentare a lucrurilor – și vorbesc despre, în fond, același lucru: nașterea modernității, a contemporaneității, undeva, pe coclauri neumblate. Adică, prin niște pustietăți ale Americii de la începutul secolului XX – și respectiv, pe Valea Prahovei, într-un cătun neștiut de nimeni, odată cu începerea exploatării petrolului. Și amândouă au drept personaj principal câte un ins – păstrând proporțiile – îmbogățit din petrol. Cu mici diferențe, desigur: americanul, un selfmade man tenace, dur și cinic, chiar ucigaș la un moment dat, ajunge stăpânul unui concern petrolier imens, în vreme ce românul este doar redevențiar.

Acesta fiind un anume Chivu, un țăran din zonă care și-a concesionat pământul (nu prea mult, de altfel) unei companii petroliere americane stabilite pe Valea Prahovei. Și care, acum, trăiește din banii – foarte mulți, din punctul lui de vedere – încasați ca redevență pentru exploatarea acestuia. Trăsătura comună a celor două personaje principale este rapacitatea, colorată cu mitocănie, în cazul ambelor, care le face la fel de memorabile, atât pentru cititor, cât și pentru spectator.

Trăsătura comună a celor doi scriitori? Amândoi, autori de mare succes editorial, au opinat, cum se spune, ”contra vântului”.

Upton Siclair fiind socialist (chiar comunist i-au zis unii) în America lui John Edgar Hoover, iar Radu Tudoran, fiind pus la index fiindcă ar fi publicat, prin 1945, un articol antisovietic. Și ”indexat” a rămas chiar și după ce țara nu mai era de mult prosovietică.

Cu simpatiile confraților nu-i de joacă.

https://www.printrecarti.ro/18460-radu-tudoran-flacarile.html
https://en.wikipedia.org/wiki/There_Will_Be_Blood

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (87)

September 12th, 2020

Dilema veche, despre laptopurile

serviciilor secrete româneşti de la Anul Domnului 1940

și depanatorii lor

*

August 2017:

A murit unul din Steppenwolf (RIP), iar niște cretini dup-acilea titrează ”o imensă tristețe pentru toți românii”, sau cam așa ceva. Păi atunci, moartea lui Gică Petrescu ce-o fi fost?

*

COOLTURĂ. Tare nespălat pe picioare mai sună. Scrieți, oameni buni, ”cultură”, dacă chiar știți ce-i aia.

*

Să-ți lași copilul nevaccinat în nădejdea că o să se ocupe Dumnezeu de el (mai ales că așa te-a învățat Olivia Știr), asta nu-i o idee prea grozavă. Cercetătorii britanici au stabilit, săptămâna trecută, că El nu ține cu proștii.

*

În gara Oradea e loc pentru toată lumea.

*

Mie obrăznicia puștilor nu-mi displace – cu condiția să fie isteață. Acum vreo câțiva ani, când pe toate gardurile vedeai “Basarabia pământ românesc”, pe un zid de prin preajma facultății de belle arte scria “Spania pământ românesc”. Și nici nu era prea departe de realitate zicerea asta.

*

Cred în conservatorismul luminat, care luptă fără preget împotriva fascismului, comunismului, bigotismului, anarhismului și nihilismului. Amin!

*

Paradisul fără animale este un nonsens şi o imposibilitate. Oamenii, însă, nu sunt locuitori de drept ai acestuia.

*

Despre aşa zisa obiectivitate a obiectivului camerei: ceea ce vezi este ceea ce crezi.

*

Una bună şi absolut reală din primul meu an de IATC (Teatrologie-Filmologie): George Banu, asistent la ora aceea (nu mai ştiu cum s-a numit cursul lui, dar reţin că a fost unul foarte interesant, dedicat arhitecturii teatrale), la un moment dat, l-a invitat să ne vorbească pe celebrul arhitect Cezar Lăzărescu. Care s-a axat pe prezentarea proaspătului Teatru Naţional Bucureşti (asta era în 1973). Ne-a vorbit cu admiraţie despre frumoasa şi impozanta nouă clădire şi despre dotările ei ultramoderne, despre instalaţiile scenice uluitoare, care, de pildă, îţi transformau, în 60 de secunde, un decor urban într-o peşteră sau într-un acvariu imens etc. etc.

“Toate minunile astea, asistate de calculator, le-am văzut prima oară în RFG, acum câţiva ani”, a zis el. “Iar la nemţi, chiar funcţionează, domle!” a mai adăugat.

*

Am început să-mi rearanjez biblioteca. Pe rafturile din stânga am pus o etichetă mare: CĂRŢI DESPRE CEVA. Pe cele de vizavi am lipit alta, CĂRŢI DESPRE NIMIC. Printre cele din această ultimă categorie, şi nişte unele pe care le-am tocit pentru examene.

*

2015:

Eram operator de televiziune prin satelit și aveam o leafă de 1130 lei lunar. Iar biletul ăsta trebuie să fi fost undeva la cucurigu, cam prin ultimele rânduri de la balcon. Asta era pe vremea când la Sala Palatului cântau aceleași staruri ca și astăzi - numai că atunci aveau 25-35 de ani…

Vreau să zic: Aznavour, Adamo… Iar la Cerbul de Aur, Luminița Dobrescu lua locul I, iar Julio Iglesias, locul II !

De o jumătate de oră îmi storc creierii: de la al cui concert a fost biletul ăsta? Benny Goodman? Count Basie?

*

WWII
pe înţelesul
telespectatorilor
electoratului
deputaţilor & senatorilor

poc trosc buf zdrang pleosc fleoşc bum
fâââââs

*

“S-au căcat muştele pe portretul împăratului”. Încep să înţeleg situaţia, de când am fluturi în casă.

*

Alde PSD a dat în doaga mistică: mai nou, îl invocă pe zeul Zdamăsi.

https://www.facebook.com/watch/?v=638260587104142

*

“…judecând după propria experienţă, i-aş sfătui pe toţi cei care doresc să se stabilească în România să se gândească bine înainte de a lua o hotărâre care s-ar putea dovedi definitivă. Spun asta pentru că, nu ştiu de ce, oamenilor le vine tare greu să părăsească Moldo-Valahia. Oricât de mult le-ar displăcea, ţara are o putere de atracţie care nu poate fi descrisă în cuvinte…”

TREI ANI ÎN ROMÂNIA (1870-1873) de James William Ozanne

Editura Humanitas, Bucureşti, 2015, traducere şi note Iulia Vladimirov

*

În ultimul număr al revistei Dilema Veche, Selma Iusuf are un mic eseu despre unele diferențe culturale, precum și despre diverse prejudecăți venerabile și detestabile - despre ceea ce se numește “imagologie”, pe scurt.

Ea comite imprudența de a se arăta iritată de prejudecățile, de locurile comune tâmpite ale mentalității majoritarilor printre care îi este dat să se afle, răspunzând, adică, cu aceeași monedă. Ceea ce e, din capul locului, riscant: nici (sau mai ales) majoritarilor nu le place să le scuipe altul în ciorbă. Mai ales când acela e minoritar - și are pretenția de a ști el mai bine ce și cum.

Să nu uit: acum vreo câțiva ani, am trecut prin fața unei dughene de pe Calea Moșilor care arbora cu mândrie firma MĂCELĂRIE HALAL.

- Ah, aveți carne cușer, l-am interpelat pe patron, care-și fuma țigarea chiar în pragul prăvăliei.

Nu vă mai spun ce încântat a fost.

*

11.09.2020:

Chiar acum, pe AMC, un canal care dă numai filme bine împănate cu reclame, Outbreak, o superproducţie din 1995, cu Dustin Hoffman, Donald Sutherland, Morgan Freeman şi, în general, cam tot Hollywood-ul. “O boală virulentă de proveniență africană este adusă accidental în Statele Unite. Colonelul Sam Daniels și echipa sa de medici militari trebuie să găsească sursa și rădăcinile virusului înainte ca acesta să ucidă întreaga populație a țării. Povestea începe în Zair, în 1967: doi bărbați în costume speciale cercetează apariția unui virus ciudat care face ravagii în zonele de provincie. Acțiunea se mută imediat în prezent, în modernul Institut american de boli infecțioase aparținând de armata americană, unde multe virusuri teribile sunt depozitate și studiate …” – cam aşa îl prezintă un site românesc de specialitate.

Sună cunoscut?

“Mai faceţi multe filme dintr-astea? daţi-le idei, ‘r’aţ’ ai dracu’ de cretini!” aud o voce din fundul tulburării mele bipolare, “că aşa aţi făcut şi data trecută, când cu Gemenii de la New York”.

*

SĂ STĂM STRÂMB ÎN STATUL DE DREPT

Teatrul bucureștean numit astăzi Metropolis a fost înfiinţat în 1991, în acelaşi an cu teatrul Masca şi cu teatrul Excelsior. Întâmplător, ştiu despre ce e vorba şi cum anume s-au realizat toate acestea, deoarece, în calitate de consilier la Direcţia Teatrelor (încă se mai numea aşa) condusă de regretatul Mircea Ghiţulescu, eu fiind răspunzător de domeniile Buget, Personal şi Achiziţii de texte dramatice, am fost direct implicat în înfiinţarea primelor două din înşiruirea de mai sus. Metropolis s-a numit iniţial Teatrul Urmuz şi l-a avut ca director pe regizorul Mircea Marin. Au fost mai multe argumente în favoarea înfiinţării sale, dintre care l-am reţinut (şi l-am invocat fără încetare) pe cel al ajutorării actorilor rămaşi pe drumuri ai fostului teatru bucureştean Ion Vasilescu, mutat cu forţa în anii 80 la Giurgiu, unde nu avea nici public, nici sală de teatru şi până la urmă, nici activitate. Toate acestea, dintr-o toană a lui Ceauşescu, pusă în practică de oamenii Partidului şi Securităţii cu exces de zel. Problemele au fost multe şi mari: în primul rând, aceea a identificării proprietarului sediului din strada Eminescu nr. 89, o fostă casă de cultură de cartier, nici la primărie şi nici la ICRAL neaflându-se vreun act doveditor. Tot ce-i posibil ca vreo asemenea hârtie să fi apărut după plecarea mea de la Ministerul Culturii (deşi m-aş mira, eu căutând-o de pomană, împreună cu juriştii ministerului, cam un an de zile). Colac peste pupăză, şi autorităţile bisericeşti aveau pretenţii la măcar o parte din clădirea în cauză, care nu mai ştiu dacă şi cum le-au fost satisfăcute. Apoi, problema fondurilor necesare, clădirea necesitând renovare şi amenajări multiple (ţin minte că pentru 1992 am făcut, împreună cu directorii tuturor teatrelor din România, un proiect de buget de 252 milioane de lei, pentru toate acele instituții. Ni s-au aprobat 58 de milioane). Ş.a.m.d. Ulterior, teatrul s-a numit Theatrum Mundi şi în cele din urmă, Metropolis. Asta, după schimbarea, cu sau fără scandal, a încă trei directori. Un singur lucru s-a păstrat: ideea de teatru de proiecte. Această idee a fost expedientul inventat şi preluat apoi de toate conducerile efemere ale Ministerului Culturii din primul deceniu postdecembrist, pentru a pune ceva nou în locul contractului de muncă pe durată nedeterminată al actorului şi regizorului din vremurile comuniste – când Romeo avea 70 de ani şi Julieta , 69, precum şi lefurile cele mai mari din toată prăvălia, deşi urcau pe scenă cam o dată la şase luni. Ideea de “proiect” şi corelativ, cea de contract de muncă pe durată determinată, au permis un pic de mobilitate suplimentară, precum şi cele mai subtile mişculaţii ale directorilor de teatre, despre care ziarele scriu, acum, cu o anumită periodicitate.

Aşa că acest Metropolis are o ditamai istorie, iar susţinerea unui fost coleg al meu de facultate, că ar fi fost înfiinţat (chiar de către el, vechiul meu coleg) în 2007, mi se pare cel puţin interesantă.

.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (86)

August 17th, 2020
16.08.2020

Doamne, ce înflăcărată mai e Găbiţa, la televizor, în seara asta! N-am mai văzut-o punând atâta suflet din 2011, când anunţa, tot la Antena1, cu lacrimi în glas, moartea lui Bin Laden…

*

Cică “cooltură”, aşa o scriu marţafoii şi tzoapele de rit nou. În cazul acesta, e firesc şi legitim să zicem că ne doare-n coor de ea.

*

ISTORIA RESCRISĂ CORESPUNZĂTOR

1. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse beat.

2. James Simpson, cel care a descoperit clorofila în secolul XIX, stătea în gazdă la Edinburgh. Făcea tot felul de experimente pe propria-i piele și, din cauza aceasta, într-o zi a fost descoperit de gazdă în stare de inconștiență pe podeaua camerei lui. Ea l-a readus în simţiri, iar el a violat-o. Proprietăreasa i-a spus: „De la dumneata, domnule Simpson, chiar nu mă așteptam”. Îl crezuse de orientare sexuală poporană.

*

CUJETARE DE ZIUA A PAIŞPEA ŞI CEVA

Cred fiindcă e absurd? Nu, mai degrabă cred fiindcă e idiot. Deci are toate şansele să fie adevărat.

*

Tineretule idealist, te iubesc. Pur şi simplu, te iubesc, altceva nu pot spune. Îţi admir înflăcărarea şi altruismul corectpolitic şi te invidiez că mai poţi da dovadă de asemenea trăsături comportamentale. Apropo, comportarea asta mă trimite, pervers, cu gândul la un vechi comunist ardelean, ilegalist adevărat, de dinainte de 1944, care se exprima tot aşa – adică era de un sentimentalism poporanist fără margini. Pentru el, o curvă nu era curvă, ci victimă a societăţii, un hoţ – tot aşa, un ucigaş – idem… ş.a.m.d. De toate alea era vinovată madam Soţietatea Capitalistă. Asta, până ce omul nostru, prin 1970, s-a mutat în Bucureşti. Unde, pe aceeaşi scară de bloc cu el, a dat de ţigani (care la el acasă, în Ardeal, nu erau chiar atât de vizibili). Şi dintr-odată, ne-am trezit că îi detesta pe ţigani, iar internaţionalismul lui proletar se dusese… de suflet. L-am întrebat atunci dacă şi în cazul ţiganilor se aplică principiile lui nediscriminatorii. A dat din mână a lehamite, ăsta a fost singurul lui răspuns.

*

A nu se confunda cu Muma ut.

https://adevarul.ro/locale/resita/video-proiect-wwf-romania-arata-muma-hut-casuta-turistii-caza-mijlocul-naturii-1_5f37bbd85163ec4271feb231/index.html

*

CIOCOI BORÂT?

Scrisul n’ar trebui îngăduit decât acelora ce au în urma lor cel puţin trei generaţii de ştiutori de carte

Paul Zarifopol

*

Prezentatoarea nervoasă de la Realitatea TV îl hărţuieşte pe regizorul Cristi Puiu, căruia, cică, îi ia un interviu. Pur şi simplu, nu îl lasă să vorbească, zbierând continuu la el. Ar fi cazul ca această splendidă televiziune să o dea afară pe caţa certăreaţă cu aptitudini de vânzătoare la Aprozar.

Pentru cine n-a aflat încă: C. Puiu este unul dintre cei maximum 5 regizori români în viaţă graţie cărora putem afirma că în Ţara Românească există artă cinematografică.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/regizorul-cristi-puiu-a-refuzat-sa-poarte-masca-la-tiff-care-a-fost-motivatia-sa_5f2e779c4ca07a29b25fc0c2

*

Popeurul Facebook se exprimă cu mânie la adresa cineaştilor români autori de filme mizerabiliste despre viaţa admirabilă a românului actual, cu care iau premii la Cannes, denigrându-şi naţia şi pre stăpânii ei. În principiu, el are dreptate, dar din păcate, filme despre viaţa admirabilă a lui Gigi B. şi a lui Emi Pian încă nu s-au făcut. În lipsa lor, iată câteva sugestii de filme admirabile, care nu denigrează pe nimeni:
- https://www.imdb.com/title/tt0056203/
- https://www.youtube.com/watch?v=4vE8kbIzeq8
- https://www.youtube.com/watch?v=r4loi8UUIHA

etc. etc. etc.

*

Nu numai sexul vinde. Prostia vinde încă mai abitir. Prima publicaţie “populară”, “pentru femei” de după 1989 a fost una inventată, aparent, de o distinsă poetă. Una care chiar fusese talentată şi de bun simţ în urmă cu 20-30 de ani şi pe care n-ai fi crezut-o capabilă de o asemenea golănie cinică. Şi zic “aparent” fiindcă mi se pare destul de posibil, dacă nu chiar probabil, ca ea să nu fi fost decât om de paie în afacerea asta sordidă, echivalentul gazetăresc perfect al escrocheriei Caritas. Şi care, uite, trăieşte bine mersi, aducând bani buni, chiar şi la ora asta, din propagarea unor superstiţii cretine, a unor fantasmagorii pseudo-ştiinţifice ridicole, a unor poveşti sentimentaloid-băşite şi a unui neaoşism de care s-ar fi jenat, poate, şi V.C. Tudor.

Cam aceleaşi lucruri ar fi de spus şi despre una dintre televiziunile-closet pentru care plătesc eu abonamentul la firma de cablu-TV, fără să-i duc de loc dorul. Emisiunea ei de “ştiinţe oculte” îl are printre prezentatori pe un bătrânel simpatic care cică ar fi, la bază, sculer-matriţer.

Cu alte cuvinte, ori prea multă carte, ori prea puţină, totuna-i. Extremele se ating, acolo unde pică francu’.

*

OIŢELE CE LE-AM PĂSCUT

(în loc de memorii)

La un moment dat, pe vremea când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor), am ajuns să investighez afacerile unei edituri care ne fusese reclamată de un autor publicat de ea. Deoarece titularul editurii (nu mai reţin în ce calitate, proprietar sau altceva) n-a acceptat să stea de vorbă cu noi, a trebuit să ne adresăm Ministerului Culturii pentru a da de urma actelor de înfiinţare a acesteia.

Scurtă paranteză: Ministerul Culturii a început în 1991 acţiunea de autorizare a editurilor. Ţin minte că, în primii doi ani după aceasta, coada la înscrieri era mai ceva ca aceea la tacâmuri de pui, pe vremea lui Ceauşescu. Lucram acolo – şi-mi amintesc că, cel puţin în primele câteva luni, coada începea de la parterul Casei Presei şi ajungea până la etajul doi, unde, vizavi de biroul meu, se afla Direcţia Cultură Scrisă. Iar taxa de înscriere nu era chiar de colea, minimum echivalentul a 100 de dolari USA (leafa mea, de consilier la Direcţia Teatrelor fiind, pe atunci, de 6000 de lei, adică 60 USD pe lună). Numărul editurilor înfiinţate cu acea ocazie a fost imens – se vorbea de 4000, nu ştiu dac-or fi fost atâtea, dar 2000, cu siguranţă.

…Iar la zece ani după aceea, Ministerul Culturii, printr-un secretar de stat şi un director general iscăliţi cu propriile lor mânuţe, afirma senin că nu mai ştie nimic de arhiva cu pricina. Şi implicit, de soarta banilor încasaţi cu acea ocazie – cel puţin un milion de dolari, zic eu.

Aşa că, dragii moşului, decât să tot întrebaţi degeaba de banii lui Ceauşescu, mai bine întrebaţi-vă unde-o fi ajuns milionul ăsta.

*

Văd că la Viscri, satul din judeţul Braşov unde Sir Charles, prinţ de Wales, şi-a luat casă şi o ţâr’ de moşie, preţurile au explodat. 549 lei pe noaptea de cazare într-o casă ţărănească, asta e ceva. În Viena, de exemplu, la Hilton e ceva mai scump, 578 de lei pe noapte – dar în multe altele de 4 stele, tariful e sub 400 de lei pe noapte.

Asta mi-aduce aminte de vremea îndepărtată când am locuit, cam doi ani, în Otopeni. Care pe atunci, până la înfiinţarea aeroportului internaţional, fusese un sătuc fără importanţă.

Cam tot atunci, însă, s-a nimerit că o mare personalitate a vremii, destul de celebră în lume şi – mai ales – aducătoare de ceva devize la buget, a vrut să-şi facă un conăcel pe acolo, cam pe lângă sanatoriul Ana Aslan. I s-a făcut, până la urmă, hatârul să cumpere cu acte-n regulă terenul cu pricina. Şi spun „hatâr” fiindcă legile de atunci nu permiteau această operaţiune. Tot ce se putea face în materie de aşa ceva era vânzarea pe chitanţă  notarială, de o valabilitate legală cam incertă (şi spun asta în calitate de Stan Păţitu).

Ei bine, la câteva zile după ce s-a aflat de noul proprietar din Otopeni, preţul terenului de acolo asta a făcut, a sărit în aer. De la 25 de bani pe metrul pătrat, cât fusese până atunci, a ajuns la 10 şi chiar 20 de lei. Boom imobiliar care s-a fâsâit curând, n-a mai venit nimeni să-şi ridice castel în zonă.

Iar acum, ca să ne întoarcem în zilele noastre, tot ce ne mai rămâne de făcut este să ascultăm părerea celor care au dat suta de euro ca să respire, timp de o zi, acelaşi aer cu Înălţimea Sa.

Ascultaţi-mă pe mine, va fi palpitant.

*

Felul cum înţelege şi comentează evenimentele de pagina-ntâi ale agenţiilor internaţionale de ştiri câte un Rică Venturiano de pe la Zalău sau Botoşani mi-aduce invariabil aminte de pățania unui coleg de-al meu de serviciu, plecat de prin 1975 în SUA, cu nevastă cu tot. După vreo zece ani, s-au întors, într-o scurtă vizită în satul ei din județul Brașov de atunci. Întâmplarea face că, exact în ziua când trebuiau să aterizeze ei la București, un avion de linie american să se prăbușească, undeva în lume, nu mai știu unde. Și atunci, tot satul ei natal a început să bocească și să-și smulgă părul din cap, ferm convins că de ea și de bărbat-su era vorba în știrile de la televizor.

*

PROF UNIV DR

Păi, pe vremea mea (care nu fui nici un fel de univ), un prof univ, ba şi dr pe deasupra, păcătuia cu studentele şi cu colegele. Nu că s-ar fi culcat neapărat cu ele, cu sau fără voia lor, dar măcar se băga sub plapumă cu ele. Măcar aşa, de dragul publicităţii. Acu‘, văd că le dă mesaje anonime, fantomatice. Bine-a zis cine-a zis că sec XXI va fi spiritual, sau spirituos, sau nu va mai fi de loc. Ceva de speriat în ce hal ne spiritualizăm, zău aşa.

https://www.crisana.ro/stiri/cultura-5/reputatul-critic-de-teatru-universitarul-oradean-mircea-morariu-acuzat-de-hartuire-176204.html

*

Nicu Steinhardt, Paul Georgescu şi Ion Dezideriu Sîrbu, trei ghinionişti: au murit în 1989, cu câteva luni înainte de prăbuşirea lui Ceauşescu. Dac-ar fi apucat ziua de 22 decembrie 1989, sunt sigur că tustrei ar mai fi trăit ani buni. Iar dacă N. Ceauşescu ar fi ştiut carte şi ar fi citit Adio, Europa! n-ar fi prins nici el ziua aceea.

*

Credeam că sunt ateu (sau, mai exact, indiferent sub aspect religios) şi pe deasupra, că nu sunt impresionat de nici o superstiţie, de orice origine etnofolclorică ar fi ea. Dar văzându-le pe astea două, mi-a trecut fulgerător prin minte: “ăsta e Dracu’! bicefal şi apetisant ca un limbric în ciorbă”

Uite-aşa alunecă omul pe panta iraţionalismului.

*

https://www.mediafax.ro/video/video-momentul-exploziei-din-beirut-surprins-de-o-camera-in-slow-motion-19490829

CINE A APĂSAT PE BUTON?

- 1 membru Hezbollah neinstruit

- Idem, plătit de Macron

- Idem, plătit de Putin

- Idem, plătit de Xi

- Idem, plătit de Netanyahu

- 1 agricultor libanez (în Liban neexistând agricultură)

- 1 jandarm libanez dezamăgit în dragoste.

*

27.07.2020

La Viasat History (parcă aşa-i zice), un canal tv la care mă uit întotdeauna după primele cinci minute de emisiuni (dez)informative de la alte canalii, am văzut zilele trecute o chestie nouă. În unul din veşnicele sale filme documentare, sau semi- sau sferto-documentare, despre WWII, într-un episod referitor la bătăliile Aliaţilor cu armatele lui Hitler din luna decembrie 1944, o referire la România. Mai exact, la ziua de 23 august 1944. Mai exact, o scurtă frază, una singură, despre contraofensiva germană care era cât pe-aci să-i arunce în mare pe Aliaţi, dar s-a împotmolit în nordul Belgiei din lipsă de benzină, iar tancurile nemţeşti practic indestructibile de către forţele terestre inamice au fost aruncate în aer de propriile lor echipaje. Asta, din cauza a ceea ce numim noi “pana prostului”, lipsa de benzină. Provocată, zice Viasat History, de ieşirea României din alianţa cu Germania. Atât.

E prima oară când aud, şi anume spus cu juma de gură, acest mare adevăr, prea puţin luat în calcul până acum, zic eu.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (85)

July 8th, 2020

Motto:

Pietricica din pantoful tău e cea mai îndreptăţită

să afirme că-ţi put picioarele.

.

https://www.realitatea.net/stiri/actual/campanie-gigant-de-impadurire-ministrul-mediului-costel-alexe-anul-acesta-vom-ridica-2500-de-paduri-de-la-zero_5e56847e4dd4da1c5b15ba92

Perdea de fum cu aromă de fasole bătută

În timp ce pădurea Băneasa e pusă la pământ de mafie, dl ministru, înconjurat de trei-patru figuranţi cu lopeţi şi de o guristă cu microfon, ameţeşte lumea cu împăduririle pe care le-a pornit azi dimineaţă, urmând a le abandona în următoarele treizeci de minute.

*

N-am nimic împotrivă ca Ludovic al Enșpelea să fie amendat fiindcă a fumat la locul de muncă. Dar numai după ce lui Bombonel Împușcatu În Fular și celor din gașca lui li se va confisca tot ce au furat.

*

Cică vor să mărească pensiile, dar încă nu s-au hotărât: cu +40% sau cu -50%?

*

Apropo de discuțiile tâmpite pe tema educației sexuale / sanitare în școli: oare n-ar fi cazul să-i tragem și noi o anchetă Kinsey? O anchetă la care să răspundă, dacă nu 10%, atunci măcar un procent, unul singur din totalul populației – în modul cel mai anonim și absolut confidențial. Iar unica întrebare să fie: la ce vârstă v-ați început activitatea sexuală?

*

*

A fost odată unul care şi-a tras un glonţ într-un fular. Burberry, marfă de marfă, nu oricum. Cu grijă să nu nimerească în gâtul aferent – şi n-a nimerit. A paradit numai bunătate de fular. Apoi, în altă ordine de idei, a făcut şi niţică puşcărie. Dar nu pentru fular, ci pentru oarece mici potlogării.
În timpul războiului al doilea mondial, au fost ceva răcani care-au făcut figura asta. Ca să scape de frontul din Rusia, îşi trăgeau un glonţ în picior. Neavând fulare de-astea scumpe, foloseau, de regulă, o pâine. O pâine de-aia neagră, mare şi rotundă. Adică puneau pâinea aceea cazonă pe picior şi trăgeau în ea, astfel evitând flacăra împuşcăturii. Dar aceşti simulanţi jalnici erau demascaţi repede şi trimişi în faţa plutonului de execuţie.
Ceea ce, vă daţi seama, n-avea cum să se întâmple în cazul unuia cu fular cumpărat la Londra.
Est modus in rebus, ce pisici.

*

MIRCEA CRIŞAN

despre clasa muncitoare

1. Un muncitor se duce la Nufărul cu sacoul său alb, pătat cu vin roşu.

Morala: nu haina face pe om, ci invers; la fel şi cu pantalonii.

2. Pe malul lacului, fata mulge vaca. În apă se vede invers.

3. Din 1967, de la fuga sa în Vest, până în 1989, TOATE revelioanele de la TVR se bazau în foarte mare măsură pe scheciurile lui, semnate însă de băieţii talentaţi din TVR. L-am întrebat în 1996, singura dată când a mai călcat pe-aici, ce are de gând să facă în privinţa asta. A dat din mână a lehamite şi a schimbat vorba, spunându-ne un banc fără perdea. Asta era după conferinţa de presă, când am mai rămas pe lângă el doar vreo câţiva care-l ştiam din tinereţe.

*

S-a anunţat caniculă, începând de mâine. Că până acum a fost caliculă. Vezi şi “paniculă.

*

CONSTANȚA, NOUTATE ABSOLUTĂ: MAȘINA DECAPITABILĂ

https://adevarul.ro/locale/constanta/accident-mai-putin-obisnuit-femeie-coma-cauza-masinii-decapotabile-1_5eedb07c5163ec4271130dda/index.html

*

https://www.dcnews.ro/firea-anunt-in-direct-sunt-filata-sunt-urmarita-a-inceput-campania_757846.html?fbclid=IwAR2Kn8T_cRsCUTHywJPplu-jAmr8yi65dvS-o3pCpJyr0vdv4mtlvwkqT0Q

“SUNT URMĂRITĂ”

Iar sârma din eşapament e 5G.

*

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sute-de-bolnavi-de-covid-au-plecat-din-spitale-si-mii-de-romani-au-iesit-din-centrele-de-carantina-si-izolare-1334455

Explicabil: ştiind că de Covid oricum nu scapă, oamenii vor să moară în patul lor. Şi să-şi omoare şi familia, ca să nu-şi mai bată capul cu testamentul. Că notarul e scump.

*

*

https://dibette.ro/cum-a-fost-la-expozitia-spatiala-space-adventure/

Chestia asta mi-a adus pe loc aminte de Salonul de artă fotografică din SUA, găzduit prin ianuarie sau februarie 1989 la parterul Facultăţii de Arhitectură din Bucureşti. Am dat buzna să-l văd, atras de ştirea că expoziţia conţinea o atracţie nemaivăzută la noi: o hologramă. M-am dezumflat, însă, de la primul pas. Una din muierile cu mutre de gardience care păzeau locul (ce-i drept, cam pustiu) m-a informat că holograma exista, dar nu putea fi văzută, din cauză că “s-a luat curentu”. De atunci, neîncrederea mea în tehnologia occidentală.

*

https://3dots.ro/actualitate/traian-basescu-revenire-stare-de-urgenta-13546.html?fbclid=IwAR1CA6Zid4rhNquXwroDAAWULB0jm-NET-cUVuj_lvpNv4wLm_7VxHnoh1Y

SIMPLU CA SĂRUMÂNA

Oamenilor liberi, evoluaţi, educaţi, civilizaţi adică, le sunt adresate argumente. Primitivilor - stimuli senzoriali. Iar sclavilor şi salariaţilor - ordine.
Nota bene: Ceauşescu a obţinut rezultate excelente folosind bâta.

*

https://en.wikipedia.org/wiki/Louis_Réard

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă împinge gându ăl bun să-mi aduc contribuţia dezinteresată şi corectpolitică la ştiinţa Chiloţologiei, ce cu strălucire o vedeţi evocată mai sus. La obiect, nu vreau decât să adaug că celebrul bikinel, mai înainte de a deveni “sinonim cu seducţia”, era un triunghi de cauciuc plumbat învelit în pânză, care le-a fost împărţit militarilor participanţi la declanşarea uriaşelor explozii nucleare din Pacific, în anii 40 şi 50, ca să şi-l pună peste uniformă, în dreptul sexului, pentru a-l proteja de radiaţii pe acesta din urmă. Vaszică, doamnelor, dacă în viitor veţi avea oarece probleme similare gen Cernavodă ori Kozlodui (Doamne apără şi păzeşte), e bine de ştiut că nu bikineii dv. actuali vă vor fi de vreun folos.

*

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-24015154-noi-imagini-fragmentele-roca-gasite-iasi-profesorul-care-recuperat-pare-corp-tip-meteorit-descompus-atmosfera-localnicii-spun-auzit-zgomot-puternic.htm?fbclid=IwAR22v86zIz9pqYQbmP4xTk6_h9WJl1MxobWeXpjCqMYdQk50K_oc2TwgSQc

Cineva tot dă cu pietre după Iași, dar până acum n-a nimerit.

*

https://recorder.ro/de-ce-avem-atat-de-multe-retele-cu-apa-contaminata-in-panza-freatica-exista-depasiri-la-absolut-tot/

Pe lângă recentul Covid19, mai avem noi şi altele, din moşi strămoşi. În apele subterane din toată țara, se află bacili, faimosul E-coli și mulți alții de același soi, de mă și mir că nu dau peste noi niște molime mai zdravene și mai dese. E vorba de aproape toate așezările rurale din țara asta, lipsite de canalizare și apă de băut la robinet. Unde căcăstoarea din fundul curții împarte frățește pânza freatică de dedesubt cu puțul ”american” de la poartă.

*

DESPRE SOARTA RUCSACURILOR

Cele de la São Paulo erau purtate de femei invers, peste sâni, de frica tâlharilor de 14-15 ani, care mişunau peste tot, aveau o viteză de sprinteri olimpici şi nu puteau fi băgaţi în puşcărie fiind minori (drept care erau tot mai adesea împuşcaţi) – chestie care m-a oripilat atunci, în 1991, când m-am nimerit pe acolo, dar şi mai tare la un an-doi după aceea, când moda asta - minus împuşcatul - s-a generalizat şi aici, la noi. Iar în anii din urmă, în secolul XXI, se întâmplă că nu e indicat să circuli cu rucsacu-n spate, mai ales dacă eşti tânăr, brunet şi te afli în metrou sau autobuz, fiindcă vei fi luat drept terorist jihadist sinucigaş.

*

*

Observ că există o gășcuță, o întovărășire, un grupuscul botezat ANTE PORTAS. În amintirea cărui eveniment nefericit? îmi vine să întreb. Ci pune, Doamne, lacăt gurii mele…

https://adevarul.ro/sanatate/medicina/ejacularea-precoce-problema-medicala-afecteaza-1-5-barbati-nivel-mondial-1_544e63190d133766a8491ddf/index.html

Apropo, mai există în țara asta (dac-o mai fi existând) o publicație cu numele EURESIS. Pe care, fără nici un gând rău, mă jur! l-am pronunțat întotdeauna ENURESIS.

Tot așa, un site RO.CULTURA. Care mi-a ieșit, absolut fără voia mea, UROCULTURA.

…Vedeți, de-aia-i vesel internetul!

*

În numărul 26/2020 al României literare, publicaţia principală, bărcuţa-amiral a Uniunii Scriitorilor din România, Adrian G. Romila anunţă Universul că Stefan Zweig este cunoscut “destul de vag ca romancier”. Cine ştie, poate dacă ar mai fi trăit un pic, S.Z. ar mai fi scris două-trei romane, astfel ca să poată lua cunoştinţă şi A.G.R. de ele.
https://carturesti.ro/autor/stefan_zweig

*

Războiul între cei ce vor să trăiască din ajutoarele sociale (și din furturi, droguri, prostituție etc), fără să fi muncit măcar o clipă în toată viața lor - și cei care vor să-i pună la muncă pe bani puțini nu se va sfârși niciodată. În această tragicomedie nu există personaje pozitive.

*

Tulburările sociale violente din Europa sunt provocate, în mare măsură, de locuitorii neeuropeni ai acesteia, care cer, cică, dreptate socială. Stai să vezi dreptate socială când vor ajunge ei la putere. Iar clipa aia nu-i departe.

https://www.cbsnews.com/news/paris-riots-resume-president-emmanuel-macrons-retreat-fuel-tax-hike/

*

Ocupația pașnică, prima etapă a anihilării lumii civilizate de către Arma Demografică (vezi madam Merkel), s-a încheiat. Asistăm acum la începutul celei de a doua etape, violente, destructive. Și, la fel ca data trecută, Marele Frate de la Răsărit asistă cu interes de pe margine. Când se vor mai lămuri lucrurile, va sări în ajutorul celui mai puternic.

*

Statele Unite sunt o ţară paradoxală. Cu foarte multe genii (adică, proporţional, mai multe decât cele din restul ţărilor lumii) şi cu foarte mulţi cretini (nu mai mulţi decât, proporţional, cei din alte locuri ale lumii). Partea proastă e că ambele categorii au aceleaşi drepturi – printre care, în special, libertatea de expresie. De care numai cei din a doua categorie abuzează. Asta, fiindcă aceştia, atunci când ajung – cu greu, din cauze ţinând de educaţie şi de tradiţii – la uz, îl transformă automat în abuz. Iar ţara asta a mers bine atunci când gloata ne-gânditoare sau nu-prea-gânditoare a fost condusă de câte un preşedinte excepţional, sau de câte unul doar inteligent, dar bine sfătuit de o echipă leală şi capabilă. Când, însă, şi massele şi preşedintele au aproximativ acelaşi IQ, treaba se cam împute, după cum reiese din ce vedem, zilele astea, la televizor. Părerea mea, vorba unui prim ministru de la noi.

*

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Picasso, artistul fără sfârșit

June 26th, 2020

Unul dintre cei mai prolifici artiști ai lumii, dacă nu cel mai prolific, este spaniolul Pablo Picasso, care a realizat peste 5000 de lucrări, de toate genurile, ulei, gravură, desene, sculptură, ceramică, instalații, și în toate a fost genial. Gândiți-vă că Brâncuși este autorul doar a 232 de lucrări, opera de maturitatre (1911-1943) fiind considerată perfectă, desăvârșită. După Țestoasa zburătoare, din 1943, el n-a mai sculptat nimic până la moarte, din cauza unei mari depresii în iubire, poate fiindcă nu se mai credea în stare să termine o lucrare, fiindcă pe unele le șlefuia câte 17 ani!

Picasso însă nu termina nimic. Deși a fost prieten cu Brâncuși, se deosebeau radical. Dar Brâncuși a fost mai bun prieten cu Matisse, cum reise din experiența lor americană (vezi Brâncuşi în America), dovadă că Matisse a fost una dintre obsesiile lui Picasso, mai ales când a aflat că Matisse e mai bine vândut în America decât era el. În posteritate, însă, și-a luat însutit revanșa, fiindcă nu există artist mai vândut ca Picasso, a ajuns să fie mai vândut ca toți artiștii lumii la un loc! Fiindcă a fost mai prolific decât toți. Pe când ceilalți sunt epuizați, având opera toată vândută, Picasso e inepuizabil, apare mereu un „nou” Picasso. Crea într-una, iar lucrările sale erau vraiște prin curte, le mozoleau caprele sau le ciuguleau găinile, așa cum vedem în filmul Surviving Picasso / Picasso, artist și demon (1996), realizat de James Ivory, cu Anthony Hopkins în rolul lui Picasso.

Dar cred că Picasso nu a fost un demon, nu e bine definit ca demon, a fost un mare vitalist, de o energie debordantă, care își împărțea viața între momentele de creație, foarte serioase, când intra în transă, și momentele de relaxare, în care intră și pasiunea sa pentru femei. Dar caracterul său dominant este ludicul, cum vom vedea.

James Ivory a avut ideea să prezinte biografia lui Picasso într-un nucleu al vieții cu totul deosebit, legat de relația sa cu Françoise Gilot (Natascha McElhone), care avea 23 de ani cand l-a cunoscut. El avea 60 și era de mult un monstru sacru… Dintre femeile celebre pe care le-a avut, Françoise este singura care i-a supraviețuit lui Picasso, singura care a avut puterea să scape de sub vraja lui și să-l părăsească, împreună cu cei doi copii pe care îi făcuse cu el. Când și-a făcut bagajele și a plecat, lui Picasso nu-i venea să creadă. Striga: „Nimeni nu-l părăsește pe Picasso!”. Dar Françoise îi spune că nu a cunoscut-o deloc. Ea era pictoriță, l-a ajutat mult pe Picasso în munca sa, fără să-i prindă însă secretul artei. Când ea l-a întebat care e acela, Picasso i-a răspuns: „Pictura nu se învață, se descoperă/se fură”.

Dar când Françoise îl părăsește, el avea deja o înlocuitoare, fiindcă se încurcase cu ceramista Jacqueline Roque (Diane Venora), așa cum, când a început într-un mod foarte original, șocant, non-conformist, relația cu Picasso, Françoise a înlocuit-o pe Dora Maar (Julianne Moore). De altfel, Picasso nu abandona niciodată o relație, trecea de la o femeie la alta și voia în același timp să le aibă pe toate. A avut un fel de harem sui-generis. Fiecare femeie îi oferea altceva. Iar el rămânea același bărbat charismatic și nestatornic.

Picasso nu putea fi stăpânit. Fiindcă nu putea fi cunoscut. Se purta atât de firesc încât le dezarma pe partenerele sale, iar ele credeau că-l stăpânesc. Interesant că nu el le cucerea pe ele, ci ele l-au cucerit pe el. Ele au venit spre el ca spre un magnet. Timp de 10 ani, Françoise a luptat pentru a supraviețui în relația cu Picasso, impunându-și personalitatea, dar el i-a alunecat mereu printre degete, fiindcă avea aceste treceri alambicate, alunecoase, dar cu efect radical, de la tirania creației, la farmecul vieții, la nevoia de distracții și petreceri, care îi hrăneau capriciile. Se pare că a fost cel mai necredincios bărbat al epocii, pe cât era de celebru ca artist. Dar Françoise a găsit puterea de a-l părăsi, fără a înceta însă să-l iubească. Și după ce l-a părăsit, ea îl vizita.

Episodul Françoise din viața lui Picasso a fost cel mai interesant. Numai ea a avut curajul să-l întrebe de ce nu crede în Dumnezeu, fiindcă nu l-a văzut niciodată închinându-se, rugându-se sau ducându-se la biserică. Nu avea nici o icoană în casă. Și, drept răspuns, el a dus-o într-o vizită la Matisse (Joss Ackland), care arată ca un beduin. Casa lui e plină de tablouri cu femei. Nici Matisse nu are icoane în casă. Și el îi explică ei: „Nu sunt credincios în sensul tradițional al credinței, dar pictura este un act de religiozitate, nu-i așa, Picasso? Artistul, când pictează, se roagă”.

Picasso a făcut ravagii în viața femeilor care l-au iubit. Olga (Jane Lapotaire), prima lui sotie, a înnebunit, Marie Thérèse (Susannah Harker) l-a adorat fără speranță și s-a supus total capriciilor sale, Dora Maar, jucată de Moore ca o mască japoneză, nu și-a mai găsit liniștea sufletească după ce Françoise i-a luat locul, iar Jacqueline Roque a rămas doar cu orgoliul de a fi fost a doua doamnă Picasso…

*

Filmul este povestit din perspectiva lui Françoise, ea este naratorul principal, și unghiurile ei de vedere nu-l pun întotdeauna într-o lumină prea bună pe rege. Se știe că numeroasa familie a lui Picasso n-a fost deloc încântată de ideea unui film povestit din perspectiva uneia dintre partenerele lui de viaţă. Poate de aceea filmul nici nu a fost dus la festivaluri, inclus în competiții, Anthony Hopkins, care face un rol memorabil, nu a luat nici un premiu pentru această interpretare, de nicăieri. Oscarul i-a fost adus pentru rolul din Tăcerea mieilor (1991).

Filmul putea să ia un premiu pentru decoruri, pentru operele expuse, căci James Ivory a reconstituit cu minuție atmosfera anilor ‘40-’50, când Picasso era rege. Casele unde a trăit Picasso, atelierele, interioarele, tot ce înseamnă atmosfera epocii, au fost reconstituite cu grijă, implicit carnavalul la care el a luat parte sau corrida, inclusiv celebrele Café de Flore și Braseria Lipp. Pentru Ivory a fost extrem de dificil să redea atelierul și creația lui Picasso, fiindcă familia sa nu i-a îngăduit să arate nici o pânză a pictorului, nici măcar o reproducere!…

Filmul însă, rod al prieteniei lui Ivory cu Picasso, este plin de momente geniale, cum este secvența când soția sa, Françoise, îl vede în fața șevaletului și spune: „De nouă ore stai în picioare, și nu mai termini odată tabloul acela!? Când termini?”. „Niciodată, răspunde Picasso. Niciodată un tablou nu e terminat. Dacă l-aș termina, aș fi mort”. La fel, un american vine încărcat doldora de bani, fiindcă Picasso făcea afacerile cu bani cash, și vrea să cumpere nouă lucrări. Picasso îi spune că nu are decât șase. Dar aceasta?, zice americanul și arată spre un șevalet acoperit cu o pânză. Picasso ridică pânza și i-l arată. Se văd două linii frânte, pe un funal galben. Americanul zice, îl cumpăr și pe acesta, după ce-l termini. „Dar e terminat!”, îi spune Picasso, spre uluiala cumpărătorului. Sigur că era terminat, în stilul „tablou neterminat”.

*

În America, cel mai prezent artist al lumii este Picasso. Cred că nu există galerie să nu aibă o lucrare de-a lui. Și nici o licitațiile de la Casele Christie’s și Sotheby’s fără un Picasso. E cel mai solicitat, cel mai vândut, deținând de ani de zile recordul de vânzări. Până acum doi ani, când l-a detronat Salvator Mundi al lui Leonardo, el a fost number one în topul vânzărilor. Dar în top 10, el ocupă 4-5 poziții. Am văzut mii de lucrări Picasso. Există galerii dedicate numai gravurilor sale. Sau desenelor, iar la Christies licitația de ceramică Picasso are loc de ani de zile non-stop.

Prolificitatea lui a fost copleșitoare. Peste tot – Picasso. În Manhattan, ai senzația că artistul mai trăiește și că produce întruna. În America, un singur artist pare să-l fi concurat, Andy Warhol, care a știut să-și facă o publicitate tipic americană, greu de atins, dar valoarea lui artistică este sub Picasso. Americanii sunt în top 10 datorită colecționarilor lor, care își fac artiștii valoroși prin sumele investite în ei, nu prin arta lor.

Marea lovitură a venit de la un european anonim, când a achiziționat tabloul lui Leonardo cu jumătate de miliard de dolari, doborând toate recordurile și blocând astfel agresiunea americană, eveniment la care am participat direct și pe care îl descriu în volumul Artişti români la New York.

Picasso a fost mai modest, ținea banii într-o cutie și când Françoise l-a întrebat, de ce îi ține așa, de ce nu-i duce la bancă?, el răspunde: „Sunt mai sigur pe ei în cutia mea decât la bancă, fiindcă băncile dau faliment, nu vezi, toată ziua auzi de milionari care se aruncă de la etaj”!

Sigur, Picasso se poartă în toate cele în mod atipic. Arta lui este ca și viața lui, neterminată. El picta, desena sau concepea instalații cu fiare vechi luate de la cimitirul de mașini, ori cu lucrări de ceramică, continuu, așa cum îi era și iubirea, trecea de la o femeie la alta, le iubea pe rând, dar și pe toate în același timp. Când Marie-Thérèse se păruiește cu Dora Maar, care să rămână cu Picasso, și-l întreabă pe care o alege, el spune că le iubește pe amândouă. Cadrul este excelent. Picasso lucra la un tablou urcat pe o scară, iar ele se băteau lângă scară! Așa cum o iubește și pe Françoise, apoi pe Jacqueline, pe care o descoperă în atelieul de ceramică. Trecea de la o femeie la alta, fără să se despartă definitiv de nici una, cum am spus. Ele îi sunt supuse, ca niște sclave. Excepție pare să facă Françoise, de aceea filmul este și centrat în marea lui parte pe momentul Picasso-Françoise, ea fiind singura care îl părăsește. Și care în viața reală i-a supraviețuit. Un rol important îl are familia ei, tatăl, foarte dur, dar și bunica, mereu lângă ea, care îi dă sfaturi cum să reziste în fața acestui „afemeiat bătrân”. Da, dar bunica nu știe cât de fascinant este acest bătrân! Le înrobește pe femei. Iar arma lui supremă este jocul.

*

Natura ludică a lui Picasso este dominantă. De aici și concepția lui că arta nu poate fi terminată niciodată, căci ea este joc, se tot continuă, dintr-una într-alta, dintr-un stil într-altul. Nu există artist care să fi trecut prin atâtea faze ca Picasso. Natura sa ludică îl făcea să treacă de la un stil la altul, în funcție de culoarea preferată și de felul cum îi curgea linia. Se plictisea să uzeze de același stil. Îi plăcea să se joace, așa cum se juca cu copii săi. La fiecare pas, el făcea scamatorii, își schimonosea fața, iar felul cum se îmbrăca și se expunea era de tot hazul. Imaginea dominantă este aceea de clown. Picasso a fosat un mare clown. Și imaginea laitmotiv este aceea a unui personaj care suflă din trompetă. Era mort după carnavaluri, după coride, după circ și alte spectacole sau peteceri, iar apariția sa era aceea a omului cu trompetă, a artistului care suflă din goarnă. Își anunța prezența, atenție, sunt eu, am venit, a apărut Picasso!

Acest model a fost împrumutat la noi de un poet, Paul Daian, care, la Târgul de carte „Gaudeamus”, își face simțită prezența sunând din trompetă. Și Paul a mai venit cu o inovație, a adus și un cocoș de munte, pe care îl purta pe creștet. Dar și cocoșul este picassian. Este genial în film momentul când Picasso îi arată lui Françoise un tablou cu un cocoș decapitat, pe care tocmai îl lucra. Și-i explică ei: „Cocoșul decapitat sunt eu, iar cuțitul de alături ești tu, care m-ai decapitat”. Nu întâmplător și Brâncuși, care a iubit și el multe femei, după ce a sculptat cocoșul său ca pe o rachetă, a strigat în stilul lui Flaubert: „Cocoșul sunt eu!”

*

Whitney Museum, cel mai mare muzeu de artă contemporană al Americii, a avut ideea genială să organizeze acum câțiva ani o expoziție mamut, la toate etajele, dedicată artei neterminate, operelor pe care o serie de mari artiști ai lumii nu au apucat să le termine, punând în discuție cazurile cele mai răsunătoare din istoria artei, de la Sculptura ecvestră a lui Leonardo la Sagrada Familia a lui Gaudi, de la Mormântul Papei Iulius al II-lea neterminat de Michelangelo și Schimbarea la față a lui Raphael la celebrul Palat al sovietelor (Boris Iafan, 1937), ce se voia cel mai mare monument din lume.

Această idee a fost teoretizată și de Umberto Eco în Opera aperta, fiindcă opera rămâne mereu deschisă. La acest capitol trebuie inclusă și direcția lansată de Kandinsky, care și-a numit unele lucrări cu titlul Untitled. Acest lucru se întâmpla în anul 1910. Faptul a generat o întreagă mișcare a operelor numite „fără titlu”, fiind un alt mod de a exprima că o lucrare este neterminată. Însă sub această formulă s-au strecurat multe mediocrități și s-a dezvoltat dezinvolt Kitsch-ul, sub toate formele sale. De aceea, e bine să reținem un citat din Rembrandt van Rijn, pus ca un criteriu al expoziției: „O operă este completă dacă intențiile artistului au fost realizate”. Dacă nu ar fi acest criteriu ferm, ar însemna că orice epavă poate fi considerată operă de artă. Și toate mediocritățile s-ar da drept artiști, iar kitsch-urile lor s-ar vedea încurajate.

Interesant este cazul Recviem-ului lui Mozart, rămas neterminat, dar Mozart, pe patul de moarte, a avut ideea de a-i destăinui unui elev secretele, care l-a terminat și, după moartea compozitorului, l-a prezentat ca fiind o operă terminată. Nu acest lucru se poate spune despre Simfonia neterminată a lui Schubert, dar cine, ascultând-o, spune că o astfel de simfonie ar fi neterminată? Și Brâncuși și-a numit Coloana de la Tg. Jiu Stâlpul nesfârșitului, ca fiind neterminată, fără sfârșit, dar tocmai că este o lucrare fără sfârșit terminată, fiindcă sugerează infinitul.

Istoria artei este plină de astfel de exemple miraculoase. Iar Whitney Museum, devenit The Met Breuer, ne-a oferit prilejul de a rememora cultura din această perspectivă insolită. Artiștii care au explorat o astfel de estetică unfinished se numără printre cei mai mari practicanți, iar expoziția Unfinished îi aduce în prim-plan pe Tițian, Rembrandt, Turner și Cézanne. Iar dintre artiștii moderni și contemporani, ne întâlnim cu lucrări neterminate ale lui Warhol, Jackson Pollock sau Robert Rauschenberg, a căror operă nefinită a generat în întregime noi direcții ale artei, estompând alternativ distincția dintre a face din plăcere și a executa o comandă. Acest fapt a condus la extinderea limitelor artei în spațiu și timp, precum și la recrutarea de elevi, poate la nașterea de noi școli de artă, pentru a finaliza obiectele pe care acești artiști le-au început.

Și mă gândesc imediat la curentul pe care l-a generat grafia lui Jean-Michel Basquiat, și el prezent în expoziție, a cărui operă poate fi considerată un model pentru ideea de unfinished, de operă neterminată. Tocmai ceea ce este non-finito, în cazul lui este definitiv finito. Și tot curentul graffiti este o lungă continuare, poate fără sfârșit, a ceea ce Basquiat a lăsat doar mâzgălit. Bucuria acestei expoziții este cu atât mai mare cu cât Catalogul ei extinde subiectul pentru a include opere neterminate în literatură și film, precum și pentru a arăta rolul conservatorului în a elucida o înțelegere mai profundă a gândirii artistice pe tema “neterminat”.

Expoziția Unfinished a fost un miracol, fiindcă ne-a oferit o istorie a artei în opere neterminate! Ceva de nesperat, o mare fericire să vezi opere de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Tițian, Rembrandt, Van Gogh și zeci de alți mari artiști ai lumii cu opere neterminate, având explicațiile de rigoare. În spatele fiecărui tablou expus, neterminat, există o poveste, uneori cât un roman, ca în cazul tablourilor lui Rembrandt.

Dar în cazul lui Picasso, acest concept, „unfinished”, face parte din ars poetica lui, este organic, nu s-a petrecut fiindcă artistul a murit și nu și-a teminat nu știu ce lucrări, a murit cu ele pe șevalet, ca în cazul lui Juan Miró, cum am avut ocazia să văd o expoziție dedicată fabulosului său atelier. Dimpotrivă, el credea că un tablou nu poate fi terminat, că mereu mai ai ceva de lucrat la el. Și de ce să-l termini, când poți face altul? Ce n-ai terminat aici încerci să temini în următorul, și dacă nici în acesta nu termini, te așteaptă altă pânză albă. Și tot așa, la infinit. Dacă ai ceva de spus, spui mai departe. Cred că și Leonardo ar fi fost de acord cu Picasso, fiindcă și marele renascentist italian avea o natură ludică, nici el nu și-a terminat zeci de lucrări începute. Nemaivorbind de proiecte. Istoria artei este o operă fără sfârșit, fiecare artist îl continuă pe altul, nimeni nu poate pune punct în acest univers fără de margini.

Grid Modorcea

Dr. în Arte

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

BARONUL de Ioan Cristea Micescu

June 23rd, 2020

în volumul

.

Baronul

.

N-avem niciun sfanț, deși am fi putut păstra o parte din prada de război! Astăzi ne omoară lipsa banilor. Noi, cu celebra noastră cinste revoluționară, suntem doar niște tâmpiți de intelectuali, cu scrupule care nu țin de foame.

Karl Radek

.

Lângă liziera pădurii, nu departe de o fântână arhaică din lemn, rudimentară, vedem un donjon. Tocmai trece un tren la margine de câmp.

Un cuplu de tineri turişti urcă la lumina unei lanterne de bicicletă, pe scările întunecate ale acestui vestigiu medieval, ce-a mai rămas relativ conservat dintr-o veche fortificaţie.

EL (pe ton de povestitor): Ai grijă pe unde calci, probabil pe aici a trecut cineva de curând. E un loc părăsit. Se spune că ultimul locatar a fost un baron nebun.

EA: Vai, ce interesant! Vreau înapoi, imediat! Dă-mi lanterna!

Se lasă greu convinsă, după multe insistenţe, să urce mai departe pe trepte. Probabil pentru peisaj.

Cei doi dau peste un individ cu o sticlă de vin, pe jumătate goală. Începe şi ăsta să povestească, pare-se, ceva. Cel puţin încearcă. Este un fel de ghid, percepe intrare vizitatorilor creduli. Până la urmă, tinerii se lămuresc în mod indubitabil că tipul este totalmente surdomut şi aparent complet idiot. În urma acestei excursii rurale, ea îl părăseşte pe el.

Undeva, în evul mediu, cu o căutătură tare aprigă, învârtind rupt de beat buzduganul preferat deasupra capului, unul dintre străbunii baronului declarat nebun cel despre care tocmai a pomenit tânărul turist iubitei sale iese călare din castelul familial. A ieşit în galop, la vânătoare de ţărani, să-i fugărească de plictiseală. Un ţăran cocoşat aflat la drum, în toiag, se aruncă prin tufişuri din calea copitelor.

Marş, ţărane!

Donjon FOR SALE, litere negre pe fond galben, mare bener. În timpurile noastre, unui baron uitat, după ce a alergat prin tribunale numai două decenii, i-a fost retrocedată o ruină istorică din fostul domeniu al familiei. Proprietate amplasată lângă calea ferată, aproape de gară, incluzând o clădire cu un donjon autentic, medieval. Corpul principal al imobilului, adică excluzând bătrânul donjon şi dependinţele, renovat și modificat ca stil arhitectonic pe la finele secolului al nouăsprezecelea, timp de câteva decenii a fost, pe rând, grajd, depozit de cereale, birou al direcţiei sanitar-veterinare de pe raza comunei, pentru ca, în final, să devină muzeu de etnografie şi folclor – o încropită colecţie de obiecte gospodăreşti tradiţionale şi costume populare specifice zonei. Cu puţin înainte ca imobilul să fie retrocedat, după ce primăria a mutat colecţia de obiecte gospodăreşti tradiţionale şi costume populare la altă adresă, acoperişul clădirii a luat foc din cauze rămase neelucidate.

Baronul mai are şi zece stupi, e mic producător de miere. Mic apicultor. Iese dintr-o dependinţă, corp anex, amenajată ca locuinţă, fost garaj, fără majordom, că, în aceste timpuri, n-are. Urcă până sus pe turn şi desprinde anunţul cu FOR SALE. Pare decis să revigoreze proprietatea. Încalecă pe bicicletă şi pleacă. Intră într-un mic magazin din localitate.

Sărut mâna! Scumpă doamnă, un pachet de tutun, vă rog, o franzelă şi o sută douăzeci de grame de cafea.

Pe caiet, baroane?

Pe caiet, pe caiet.

După ce trece prin dreptul cârciumii (Ehei! Să ne trăieşti baroane! Ce mai faci baroane?), baronul se îndreaptă spre gară, unde găseşte un surdomut cam dement. Însă, ca să fim corecţi, lăsând problemele de rang şi de etichetă deoparte, de fapt surdomutul îl găseşte pe baron. Tocmai coborât din tren cu o valiză, părăsind gara, îşi recunoaşte baronul aşezat la o masă pe trotuar, la oficiul loteriei. O dugheană unde se vând şi alte produse, diverse sortimente de băuturi răcoritoare, ţigări, biscuiţi, napolitane. Baronul completează mai multe bilete de loto. Surdul şi în acelaşi timp mutul se uită atent, când la jucătorul de şasedinpatruzecişinouă, când la o reproducere după o xilogravură de epocă înfăţişând chipul unui strămoş al actualului baron. Asemănare izbitoare, doar că expresia aprigă de războinic neînfricat, din reproducere, diferă mult de aerul bonom al baronului apicultor.

Baronul nu înţelege nimic. Nu înţelege ce vrea ciudatul personaj de la el. De ce-l priveşte cu atâta stăruință, presant, vesel şi încântat? Ce tot îngână ăla la el, îngâ-îngâ, gesticulând? Încearcă să scape. Surdomutul îi ține calea, face gesturi largi, parcă arătând că tot ce se vede în jur aparţine baronului. Îi prezintă și nişte acte de proprietate, scoase dintr-o valiză. Baronul îl trage de mânecă. Bagă actele la loc în valiza lor şi o ţine bine la subraţ. Surdomutul îl urmează credincios, împingând de ghidon bicicleta.

Din anexa donjonului iese fum pe un horn de tablă. În coşmelia austeră, aplecat aproape de flacăra unei lămpi cu petrol, având ochelarii pe nas, baronul studiază actele. Vechi documente ale familiei sale, istorie. Un geamantan plin. Surdomutul dă din cap, aprobator.

De unde aveţi actele acestea, acte pe care le credeam definitiv pierdute? În fond, pentru a nu lungi discuția, cine sunteţi dumneavoastră?

(…)

Chiar implicat în explicaţiile sale, surdomutul continuă să dea din cap, aprobator. Lasă senzația că a intuit întrebarea baronului.

Bine, bine, e în regulă. Văd că vă este greu. Nu vă obosiţi cu explicaţiile. Ce să vă spun? Nu ştiu povestea dumneavoastră, cum de aţi intrat în posesia acestor documente preţioase de familie, ale familiei mele mai precis, dar, oricum, vă mulţumesc pentru gestul, observ, dezinteresat.

Povestea surdomutului:

Surdomutul încearcă să povestească. Nu se înţelege nimic. Cu toate astea, uşor-uşor, cu răbdare, prin pantomimă, se face înţeles, adică, după toate aparenţele, nobilul dă semne că pare să priceapă, oarecum. E de-a dreptul captivat, așa cum se arată, înțelegător, gata să pice de somn.

Repede s-a înnoptat, baronul se întinde istovit pe pat, emoţionat de toate cele întâmplate. Surdomutul stinge flacăra lămpii cu petrol, deschide ușița de la sobă, aruncă un cărbune, apoi se întinde la picioarele patului, mulţumit cu paltonul.

Degajând un aer suveran – cu surdomutul după el, pas alergător, la o distanţă respectuoasă în urma bicicletei –, baronul apicultor ocolește pedalând, nu tocmai încet, în lumina dimineţii o piaţetă cu castani înverziţi. Intră în primărie, având un dosar. Surdomutul, rămas afară, leagă de gard bicicleta.

Grăsunele degete ale primarului caută butonul de panică. Apare baronul doi. Pretinde că deține acte de proprietate asupra unor terenuri situate pe aceleaşi suprafeţe funciare. Este un personaj parcă sosit de la un bal mascat, costumat ca-n secolul XVIII, cum o fi văzut prin filme. Are şi un barbişon identic cu acela al autenticului baron, doar că puţin desprins. Baronul Münchhausen încearcă să îşi ţină barbişonul lipit, din când în când, cu două degete.

Da… dom’ baron, înţeleg, da’ vedeţi, este mai complicat de rezolvat decât am crezut inițial. Mai există un baron… se adresează primarul comunei, baronului Münchhausen, arătând cu degetul spre autenticul baron.

Cred că vă întreceţi cu gluma, exageraţi! (nu-i vine să creadă baronului) Suntem într-o instituție publică! Conduceți o instituţie publică! Ce este cu tot bâlciul acesta? Grav! Foarte grav ce se petrece aici! O să contactez presa centrală! Televiziunile! Cazul trebuie mediatizat! Trebuie făcut public! Este inadmisibil acest comportament! Nu vă comportaţi normal!

Primarul nu consideră necesar să dea o replică, doar zâmbeşte binevoitor, ca unui om cu probleme. Mai să-l și mângâie pe cap și să-l tragă de barbișon.

Baronul părăseşte biroul, contrariat, exasperat de atitudinea acestuia.

Hei, nu trântiţi uşa! Unde vă credeţi, dom’le?! îl atenţionează un gardian.

Puţin respect, tataie! Eşti într-o primărie, nu la tine acasă! Calcă şi mata mai pe lângă zid, nu vezi că abia ce am dat cu mopul! strigă în urma lui tanti Nuţa, angajată cu vechime a primăriei.

Peste doar câteva zile scurse de la acest conflict, primarul face o vizită neașteptată baronului. Şoferul stă cu spatele sprijinit de portieră şi îşi aprinde, pozând indiferență, o ţigară. Priveşte de la distanţă. Seamănă cu baronul doi, adică acea vagă tentativă de imitaţie a baronului, doar că acum nu mai poartă barbişon şi a adoptat un cu totul alt stil vestimentar mai de şofer de final de secol XX, început de XXI. Primarul se arată a fi interesat de starea donjonului și de proprietăţile revendicabile ale baronului. Baronul se ocupă de stupii săi, nu vrea să discute. A hotărât!

Mulţumiţi-vă cu oferta mea realistă, nu fiți lacom! Fără mine nu veți obţine nimic, niciodată! Gândiţi-vă bine, baroane. Fiţi pragmatic! Mai bine mai nimic decât nimic, nu? Azi am vorbit la telefon cu fiul. El pare să cântărească mult mai bine situaţia! Priviţi la turnu’ acesta, cum stă să cadă. Oricând se poate întâmpla un mare dezastru. Nu realizați că puneți în pericol, atât viața dumneavoastră, cât și a persoanelor nevinovate. Acest turn, prin amplasarea sa lângă șinele de cale ferată, reprezintă o adevărată ameninţare la adresa transportului feroviar! Trebuie consolidat! Ca și primar, este de datoria mea să vă avertizez! Sunteți direct responsabil în caz că se va produce o nenorocire! La istoria numelui pe care îl purtați ar trebui să vă arătați mai preocupat de starea patrimoniului! Aici, până mai ieri, a funcţionat şi un muzeu! Nu vă daţi interesul! Respectul ce se cuvine trecutului! Monument istoric, baroane!

Ba, o ruină. O ruină istorică! Asta mi-a fost restituită, o ruină! Pentru care am fost obligat și la plata unor despăgubiri, că s-a făcut țâșnitoarea aia în fața casei. Apropo, unde este una dintre statuile mele de la intrare? Muza. Vă rog să plecaţi de pe… nu se mai aude ce zice, un tren trece pe calea ferată.

Primarul comunei este asaltat de un roi de albine nervoase, fuge la maşină. Intră în mașină. Ridică geamul. Pleacă.

Tu-ți muza mă-tii, baroane! O să trântesc o amendă la baronetele ăsta! Vede el! N-o să-i mai ardă lui să întrebe de statui. Trimit controale, băieţii de la avize. Trebuie să verific legea, nu cred că are voie moșu’ să ţină stupi lângă calea ferată! Amendă şi întreruperea activităţii!

Primarul coboară geamul, răcoarea curentului îl calmează. Amurg. Pe cer, acoperit de câteva dâre de nori, se stinge un soare roşiatic. Maşina primarului trece în viteză pe lângă acelaşi ţăran cu toiag, acelaşi ţăran feudal din evul mediu târziu.

Marş, ţărane!

Țăranul cade în tufele de pe marginea drumului.

Coboară! Ce faci? Fiecare vot contează!

Maşina se opreşte cu semnalizatoarele lăsate pe avarie. Primarul se conformează, şi-a amintit și el că, în fond, este vorba despre un vot, iar maşina este cea de serviciu, cunoscută în comună. Șoferul îl ridică pe țăran din tufişuri, îl sprijină, îi scutură hainele de praf şi frunze uscate.

Păi, ce facem, unchiule, ai şi mata, bre, mai mare grijă pe unde umbli! Unde locuieşti tu, bade? se arată primarul interesat.

Ăsta nu ştiu să fie de pe la noi, nu l-am mai văzut. Pare vagabond…

Primarul rămâne un timp perplex, procesează informaţia primită, aruncă cât colo toiagul şi își şterge dezgustat mâinile de pantaloni. Ţăranul cocoşat cade iar în tufişuri.

Aşa? Eşti sigur? De unde veniți voi, mă? De unde?! Paraziților! Numai pe ajutoare vreți să stați! Dă-i drumu’ d-a’ci, bagabontule! Umblaţi haihui pe drumuri, să provocaţi numai accidente, epidemii! Nespălaţilor! Anarhiştilor!

Ghidându-se după un plan vechi al fortificației, unul foarte vechi, din timpuri uitate, medievale, descoperit între numeroasele documente din valiză, domnul baron şi sluga sa credincioasă, cercetând catacombele, dau peste un tun, dar şi de un rastel cu vinuri tari, îmbuteliate la începutul anilor patruzeci. Undeva, într-un colţ, acoperit cu multă pânză de păianjen, nimeresc peste un butoiaş. Un butoiaş suspect, cu un cap de mort desenat pe el. Le place treaba asta. Curăţă cum pot mai bine tunul de rugină, găsesc câteva ghiulele de patrimoniu, şi încep să transporte din lucruri. Sus, pe donjon, profitând de o panoramă largă, generoasă, beau de sting. Baronul își toarnă în pahar din vinul vechi, trage cu tunul peste câmp (A înnebunit baronu’, trage cu tunu’! vorbește lumea de pe la mesele scoase afară, în faţa cârciumii). Baronul privește prin ochean. Clip! Clip! – îi clipește repede pleoapa. Undeva, departe Bum! –, sare pământul. Întoarce tunul spre primărie – Bum! –, sare ţigla primăriei!

Ca urmare, la nici zece minute de la salva de tun trasă în cinstea primăriei și a primarului ei, vizibil turmentat, baronul este arestat, oprit din încercarea sa sortită eșecului de a părăsi, călare pe bicicletă, comuna. Cât despre enigmaticul surdomut, nimeni nu mai ştie nimic, a dispărut fără urmă.

Pretinsul ghid al donjonului doarme, ronron… Se trezeşte. Nu mai are vin. Se uită în sticla goală.

Ai dracu’ samsari, dacă ar fi ştiut ei, ar fi golit, de mult, rastelu’… Ar fi vrut ei!

Obişnuieşte să spună acesta, se înțelege că numai în gând.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

După cutremur

May 17th, 2020

Pozele astea le-am făcut în Bucureşti, la câteva zile după cutremur, prin 6 sau 7 martie 1977, nu-mi aduc bine aminte – parcă pe undeva prin strada Maria Rosetti, pe lângă intersecţia cu Dionisie Lupu.

Tinerii din imagini fuseseră scoşi la muncă patriotică, pentru degajarea dărâmăturilor şi curăţarea molozului. Ei erau, în general, cei din rândurile personalului TESA (tehnic, economic, de specialitate, administrativ) de pe la întreprinderi. De altfel, acelaşi lucru îl făcusem şi eu, în ziua de 5 martie, la noi la facultate – eram în ultimul an la IATC.

Şi după cum se vede, toată lumea era veselă. Cei vii, fiindcă au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.

Unde mai pui că ei, tinerii, au fost recompensaţi. Cu câte-o sticluţă de Pepsi.



www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (84)

May 9th, 2020

Nu-i zi de la Dumnezeu să n-aud câte un telectual, la televizor, declarând ritos: din punctul meu de vedere, e albă. Sau: din punctul meu de vedere, e neagră. Toţi repetă până la saturaţie, până la tâmpirea definitivă şi irevocabilă a publicului, vorba asta. Dac-aş fi Pavel Ş., le-aş spune “bă, mă cac în punctul vostru de vedere!” Dar, fiindcă nu sunt, le amintesc doar ce-a spus, odată, un savant neamţ. Orice om, a zis el, are un orizont mai larg sau mai îngust. La unii, acest orizont se îngustează în aşa hal încât se transformă într-un punct. Iar atunci, oamenii aceştia răcnesc: ”iată punctul meu de vedere!”

*

Pupatul în cur şi muşcatul de cur, asta-i tot ce ştie gazetarul român.

*

I.C. Frimu. Un destin într-adevăr impresionant. Spun asta, chiar dacă toţi vorba vine democraţii actuali se dau anticomunişti numai pentru a-şi camufla reacţionarismul (şi eventual, antisemitismul). Paul Georgescu, un mare scriitor astăzi uitat, care la rândul lui fusese mare comunist în tinereţe, spunea că partidul comunist are haz numai în opoziţie, totul e să n-ajungă la putere. Chestia asta o ştiu de la domnul Radu Cosaşu, care fusese prieten cu PG.

*

Iar s-a umflat tărâţa în cinzecilasută din populimea Ţerii cu acces la internet. De data asta, pe chestia ţăcănitului împuşcat de brava noastră poliţiune – unii zic că dintr-un foc, alţii cică cu vreo zece încărcătoare… Că, vezi Doamne, în Vest, poliţia te ciuruie chiar şi numai dacă i-ai arătat cuţitu. Da, e adevărat, dar în ţările acelea, multă lume posedă arme de foc, ba cu permis, ba fără, ba de asalt, ba antitanc…

Situaţiile diferă… aşa că una e reacţia disproporţionată în faţa unei foarfeci şi alta, când ai în faţă un Magnum de calibru 11,43 mm… sau un UZI… sau un Kalaşnikov…

*

Toată lumea – inclusiv subsemnatul – l-a sictirit pe dr. Streinu Cercel pentru ideea ss-istă a înfiinţării “lagărelor” pentru bătrâni în scopul, cică, al protejării lor. Da, e o aberaţie mirosind a nazisto-comunism. Dar, dacă te gândeşti că, la noi, există destule garsoniere sau apartamente de 2 camere comandate confort-şapte, în care vieţuiesc claie peste grămadă părinţi, bunici şi copii de vârsta liceului – parcă nu mai e o idee atât de deplasată…

*

Cu materialele sanitare importate din China e cam aşa: acum câţiva ani, o tânără operată de o chestie absolut banală, la Spitalul CFR nr. 2 din Bucureşti, s-a trezit cu o infecţie periculoasă care nu mai trecea, cu toate antibioticele din lume. În fine, după o îndelungată suferinţă, ea a scăpat cu viaţă. Iar chestia a devenit publică, zic eu, fiindcă ea era o persoană destul de cunoscută, cântăreaţă de operă, dacă mi-aduc bine aminte. În cele din urmă, din cauza scandalului făcut de soţul doamnei şi a tămbălăului mediatic iscat, s-a ajuns şi la anchetă. Care a constatat că de vină fusese catgut-ul, aţa chirurgicală folosită, marfă chinezească ieftină şi plină de stafilococ.

Aşa scriam acum o lună. Iată că între timp izbucnesc noi scandaluri pe tema asta, cel din Tanzania nefiind de loc singurul – şi, pe de altă parte, nici măcar inspirat de Mike Pompeo şi de Răţoiul Trump.

Comerţul, în general, nu este o îndeletnicire pentru sfinţi. De când lumea şi pământul, această ocupaţie s-a învecinat la stânga cu cea de hoţ şi la dreapta, cu cea de războinic. Toate războaiele din istorie au avut drept cauză haleala – şi cele mai multe dintre ele au beneficiat de camuflaj misticoid. Adică, vezi Doamne, noi nu ne ducem la război din motive de burtă respectiv teşcherea, ci fiindcă aşa ne poruncesc inima, sufletul nostru unanim – şi mintea, creierul nostru unic şi colectiv, care ne interzice orice urmă de gândire proprie. Din moment ce există Dogma, ce-ţi mai trebuie gândire? Până la urmă, chestia asta a ajuns să fie spusă pe şleau: “Der Führer denkt für euch”, Führer-ul gândeşte pentru tine.

Dar să nu divagăm…

A existat, totuşi, un loc, unul singur, unde oamenii au început să privească lucrurile mai de aproape, inventând cu acest prilej noţiunile de individ, de personalitate umană unică şi irepetabilă şi de drepturi ale acesteia – şi generând astfel Istoria lumii şi Civilizaţia. Locul acela s-a numit Europa.

Există o noţiune cu totul şi cu totul europeană, “frica de Dumnezeu”. Asta, chiar dacă Europa este, în general, indiferentă sub aspect religios. Niciodată (cel puţin, în ultimul secol) comerciantul european n-ar fi îndrăznit să vândă produse sanitare infectate sau defecte. Şi nici alte mărfuri ieftine, cu durata de viaţă de fix două ore după ieşirea lor pe uşa prăvăliei.

Iar dacă, totuşi, a făcut-o, l-a luat Mama Dracului în pas alergător, după aceea.

https://www.news.ro/externe/presedintele-tanzaniei-spune-ca-testele-pentru-coronavirus-folosite-in-tara-sa-dau-rezultate-eronate-dupa-ce-au-fost-testate-pozitiv-esantioane-de-la-o-capra-si-de-la-un-fruct-1922404103182020051719350996?fbclid=IwAR3fN6ld6bPBIZSXtiL8v-6WRUED7-Hwv8ARZpBDVATNoJZc1Er5wIc0ZhE

*

CUJETARE STATISTICĂ

Cică peste 1 milion de români trăiesc sub pragul sărăciei. Şi alte 10 milioane, sub pragul sărăciei cu duhul, zic eu.

*

CUJETARE VIRUSATĂ

Credeam că liliecii sunt singurele mamifere zburătoare. Nu-i adevărat, mai sunt pe lume şi doctorii ruşi.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/al-treilea-medic-din-rusia-care-s-a-plans-de-lipsa-echipamentelor-de-protectie-fata-de-coronavirus-a-cazut-de-la-etajul-spitalului-1301564

*

CE ÎNSEAMNĂ “DISTANŢARE SOCIALĂ”?

Înseamnă să faci amor cu Marghioala vorbindu-i cu dumneavoastră. Părerea mea.

*

CUJETARE PANDEMICĂ

Când cu SIDA, parcă era mai vesel.

*

CUJETARE DE ZIUA ZILEI

În limba română, diferenţa între “falnic” şi “jalnic” e de doar o literă. Iar pentru diferenţa între “falic” şi “     ”… adresaţi-vă dr. Ciomu.

*

CUJET, DECI IEZIST

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

LA DEZORDINEA ZILEI

March 3rd, 2020

Corectare și asistență în elaborarea textului literar/științific”, ăsta e numele unui site care-și oferă serviciile, contra cost, prin intermediul Facebook-ului.

Dacă n-ar fi proștii, deștepții ar muri de foame, zicea odată un clasic al literaturii române. Așa că ‘teligentu’ de la Iași, că de acolo provine susamintita facere de bine, se adresează cu ispititoarea sa ofertă tuturor fraierilor FB-iști, fără discriminare. Ceea ce, după umila mea părere, indică o greșită strategie de marketing.

Nu popeurului simplu de pe FB trebuie să-i vorbească mesajul de la Iași, ci păturii sale superior-docte, care publică în marile ziare și în revistele cu ștaif.

*

Bulevardul Magheru şi în general, centrul elegant al capitalei constituie ceea ce s-a numit Zona Zero, în care administraţia comunistă (ICRAL etc) nu permitea accesul decât, preponderent, al oamenilor de încredere, miliţieni, securişti, activişti de partid, ginitori, turnători etc. Prin efectul celebrei legi 112, în anii 90, aceştia şi-au cumpărat apartamentele luxoase, pe care le ocupaseră până atunci în calitate de chiriaşi ai ICRAL, la nişte preţuri ridicol de mici. Apoi, fiind deja pensionari (cu pensiile acelea nesimţite despre care tot vorbesc degeaba ziarele), s-au retras la ei acasă, în satele amărâte din fundul ţării de unde veniseră în urmă cu câteva decenii. Iar apartamentele lor moştenite de la ICRAL le-au închiriat. Astăzi, tot acest centru al Bucureştiului este un mare hotel (cămin de nefamilişti, de corporatişti, cămin studenţesc, bordel etc). Asta explică halul său de degradare actual.

https://www.economica.net/bulevardul-din-bucuresti-cu-cele-mai-valoroase-cladiri-care-se-prabusesc-in-caz-de-cutremur-major_153617.html

*

Acum vreo treizeci de ani, eram persoana din Ministerul Culturii care răspundea de activitatea unei instituţii din Petroşani numite Teatrul Valea Jiului. Deoarece, timp de vreo două luni, tot sunând, la cele mai diferite ore, la secretariatul acestui teatru şi la Inspectoratul judeţean de Cultură, nu mi-a răspuns nimeni, m-am suit în tren şi m-am dus acolo. Anunţându-mi, fireşte, vizita prin intermediul primăriei sau prefecturii în chestie, nu mai ţin minte care. Ce am găsit acolo am consemnat într-un raport de vreo zece pagini dactilo prezentat superiorilor mei, a cărui copie cred c-o mai am pe undeva. Suficient să spun că teatrul dăduse nici zece reprezentaţii într-un an şi vânduse vreo sută de bilete. Am recomandat atunci, în acord, de altfel, şi cu alţi oameni de meserie, desfiinţarea zisului teatru, pe motiv de inexistenţă propriu-zisă a sa. Ideea (nu numai a mea) fiind că, decât să ţii un teatru-fantomă, de unde să ia leafă degeaba câteva “pile” de prin zonă, mai bine păstrezi sala şi dotările ei tehnice, folosind-o pentru turnee cât mai dese ale unor teatre adevărate. Era o idee destul de răspândită pe atunci. Desigur că nu s-a aplicat nici la Petroşani şi nici la celelalte teatre din ţară aflate cam în aceeaşi situaţie. La Petroşani, motivul principal fiind intervenţia lui Miron Cosma, care era îngrijorat că rămân minerii fără teatru.

Între timp, văd că a apărut şi o carte despre izbânzile artistice ale instituţiei în cauză din perioada cu pricina. Nu am citit-o, nici vreo curiozitate nu mă persecută, dar tare m-aş mira să sufle vreo vorbă despre cele scrise aici.

*

China a dat lumii cam totul: hârtia, busola, praful de puşcă, banii de hârtie, porţelanul, mătasea… precum şi cleştişorii de unghii, brichetele şi creioanele cu radieră la capăt. Şi încă multe altele, printre care şi ciuma bubonică. De aceea, s-a considerat îndreptăţită, acum, mai spre zilele noastre, să ia de la toţi şi să vândă ieftin, fără să mai ceară voie cuiva: electronică, informatică, arme nucleare ş.a.m.d. Au rămas de pomină, acum vreo două-trei decenii, submarinele fără echipaj tractate de navele comerciale chinezeşti care acostau în porturile occidentale. Legate cu un cablu şi un furtun, ele urmau nava-mamă la câteva zeci de metri distanţă şi la adâncimea de câţiva metri. Odată ajunse în port, erau ridicate la suprafaţă în timpul nopţii, iar marfa dinăuntru era transferată pe bărci care o duceau în locuri sigure, pe ţărm. Marfa aceea, metri şi metri cubi de încărcătură, fiind contrabandă, în general CD-uri şi casete video cu muzică, filme şi programe de calculator piratate – dar, desigur şi multe alte lucruri contrafăcute, cum ar fi, de exemplu, ţoalele de firmă. (La Bucureşti, însă, avem Complexul Europa, unde comercianţii chinezi n-au nevoie de submarine, merge şi cu simpla şpagă.)

Iar ca bonus, China mai serveşte lumii, din când în când, câte un nou virus.

*

Coronavirusul ăsta miroase cam ca gripa de la bursă, din 1929. Părerea mea.

*

Cu riscul de a părea alarmist, eu zic că ne aşteaptă – pe noi toţi, capitalişti şi comunişti, europeni şi aproape-europeni, la grămadă – nişte vremuri foarte interesante. Mai interesante decât criza din 1929, cu siguranţă. Când vom începe să producem cu mânuţa noastră, plătită cu salarii europene, componentele de care vorbeşte articolul de mai jos, fabricate până acum de sclavi asiatici plătiţi cu nimic şi-un pic – stai să vezi distracţie…

https://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-23670467-financial-report-jaguar-land-rover-isi-aduce-piesele-din-china-avionul-ministru-cipriot-romania-tara-din-care-vin-miresele-cetatenilor-din-asia-huawei-castiga-teren-disputele-din-europa.htm?fbclid=IwAR2GAe1upywbXGYi0UspxQ-XHIVxvSFOB82gcVOfjTZfy1kTfVMw29Wp_D0

*

Cineva pune pe Facebook poza unui autobuz vechi şi exclamă „uite un autobuz ca la Moscova din 1955”. I-am replicat că acela era, de fapt, un autobuz “ca la New York” din 1940. Mare a fost mirarea mea când l-am văzut într-un film american cu subiect plasat în anii 70-80. Adică, autorii filmului susţineau că fosila aia de dinaintea WWII încă mai circula la ora aceea! Păi cum dracu’, că la noi, un autobuz vechi de 15-20 de ani se numea fier vechi? Şi atunci, mi-am adus aminte de vorba unui împuţit de turist occidental, care a scris că Orientul începe acolo unde lucrurile nu se repară, ci se aruncă.

*

Trecutul trebuie respectat fiindcă a fost – căci dacă n-ar fi fost, nici noi n-am fi. Şi trebuie să-i fim recunoscători că a trecut, ducă-se.

*

De mult n-am mai râs aşa bine ca la lectura unei cărţi („Acvariul”) de Viktor Suvorov, celebrul spion sovietic dezertat în Vest. El povesteşte acolo cum, la un moment dat, prin anii 60, ambasada sovietică la Viena a pus pe jar serviciile de contraspionaj austriece prin aceea că a expediat de mai multe ori în URSS colete neobişnuit de grele şi de voluminoase. În anii aceia ai Războiului Rece, asta părea o chestie extrem de suspectă şi de periculoasă: dacă valiza diplomatică rusească, intangibilă şi necontrolabilă, conţinea vreo bombă atomică? sau pe Adolf Hitler viu şi nevătămat? În realitate, însă, transporturile acelea nu conţineau decât cele câteva mii de exemplare ale cărţii semnate de Nikita Hruşciov care fuseseră trimise ambasadei din Austria în scopul convertirii necredincioşilor occidentali la învăţătura marxist-leninist-hruşciovistă. Şi care acolo rămăseseră, slujbaşii ambasadei neavând tocmai poftă să se facă de râs cu aşa marfă.

…Şi gândindu-mă la asta, mă întreb cât de grele or fi coletele returnate la Bucureşti de ICR-urile noastre din lumea largă? Oare câte din operele de autori agreaţi, traduse şi tipărite în străinătate pe banii grei ai ministerului de externe au adus vreun ban din vânzări în ţările acelea? Întreb şi eu, nu dau cu paru

(În imaginea de mai sus: o carte care n-a fost tipărită pe banii vreunui stat, dar care se mai vinde şi azi.)

*

Faza cu tancul înspăimântător, filmat în racursi. Care opreşte la marginea drumului, turela se roteşte ameninţător, oblonul comandantului se deschide cu ezitări, acela scoate capul, baleiază orizontul, apoi iese în mare viteză, sare în şanţ, se ghemuieşte şi-şi dă jos pantalonii.

*

Bogăţie: nu sunt nici capabili să o dobândească, nici demni să o păstreze, atunci când ea dă peste ei, pe calea unui mare câştig la loto, de pildă.

*

Am mai scris (şi eu, printre mulţi alţii) despre fandoseala ţopească de a-ţi pronunţa numele cu accent pe ultima silabă atunci când e clar că accentul, în cazul, de pildă, al lui tac-tu, era pe a doua silabă. Aşadar, Croitoru şi nu Croitoríu, Pescaru şi nu Pescaríu, Cizmaru şi nu Cizmaríu etc. Pe ultima silabă se pune accentul doar în cazul numelor de sorginte grecească: Antoníu (a nu se confunda cu Antoniu & Cleopatra), Vasilíu ş.a.m.d. Azi am auzit-o, însă, pe una, la televizor, rostind ceva de genul Cacanaríu. A fost singura ocazie când pronunţia asta mi s-a părut oportună.

*

*

Pictorul şi iubita lui: s-au pictat în chip de Madona cu Pruncul – acela fiind el, cu barba lui lăţoasă căruntă şi mutra buhăită de băutură, cu botul la sânul ei imens.

*

Suflet. Variante: sulfet, şulfet.

*

Idei preconcepute, idei anticoncepute.

*

Şi dă-ne nouă ciorba noastră cea de toate zilele

*

Pe această copertă de disc vinil Electrecord din 1977 se pot citi unele lucruri nostime despre istoria Patriei. Este şi motivul pentru care, acum câţiva ani, mi-a fost insistent cerută de o domnişoară ziaristă culturală (debutată la Adevărul şi actualmente, angajată la DigiTV, mi se pare). La replica mea că pot să-i dau o imagine digitală a copertei cu pricina, donşoara a refuzat. Voia neapărat originalul. Ca să-l pună într-un muzeu, probabil. Sau, încă şi mai probabil, ca el să n-ajungă vreodată în vreun muzeu.

Ţin să precizez că exact acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu caietul-program al spectacolului CANIBALA de la teatrul Ion Vasilescu, din 1983, realizat de mine. Doamna care a primit de la mine un original al acestuia pentru a-l include într-o expoziţie organizată de dsa, expoziţie ulterior ajunsă la Memorialul de la Sighet, l-a făcut dispărut, iar când am întrebat-o unde-i acesta, mi-a răspuns că n-a consumat usturoi şi după aceea, s-a spălat pe dinţi.

Morala: ORGANILI NU DOARME!

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223

*

MARE CHEF LA BIBNAT

https://www.libertatea.ro/stiri/15-30-scandalul-chermeze-la-biblioteca-natonala-ce-spune-ministrul-culturii-2848561

Văd că pe nimeni nu îl deranjează acest incident penibil. Şi nici măcar faptul că, la Biblioteca Naţională a României, NU pot fi consultate publicaţiile periodice româneşti apărute înainte de anul 1994, fără de care istoria României din ultimii 30 de ani nu poate fi înţeleasă. Asta, deşi fotocopii ale unor publicaţii din acea categorie apar frecvent pe diverse site-uri – aparţinând, de regulă, unor persoane şi entităţi dintre cele mai dubioase.

Din 2014, când am postat chestia asta aici, nimeni nu şi-a mai pus întrebarea ce-i cu toate ziarele şi revistele româneşti de până în 1994, mai există ele sau nu, mai sunt ele întregi la Biblioteca Naţională ori au fost periate de Organele Competente? Văd că, acum, lumea se scandalizează că la Bibnat se fac chefuri de revelion. Dar că trecutul României e trimis în neant, de unde se va întoarce rescris corespunzător de “cine trebuie” – de asta nu-i pasă nimănui?

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10677

*

DIN MOMENT CE COPIII SE FAC ÎN EPRUBETĂ,
E NORMAL CA PORCII SĂ FIE CRESCUŢI ÎN ACVARIU

https://www.stiripesurse.ro/guvernul-interzice-romanilor-sa-si-mai-creasca-porcii-in-propria-gospodarie_1435954.html?fbclid=IwAR2f07BpahrGW66XL91pFIwsUmk-FjsjoCamELtIAuT9Bbx0pUX4rqlV0ZU

https://www.elefant.ro/chix-sau-lumea-actiunii-eficiente_a043db18-5a0a-44aa-b3f6-5812ece56c2e?gclid=CjwKCAiAnfjyBRBxEiwA-EECLO1SjhRSh6ZGnzjBVnFPinBDrsspL86yT_lvsY5Je0xaWqJViBw7bBoCjw4QAvD_BwE

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Din negura uitării

January 23rd, 2020

SPĂRGĂTORUL DE GHEAŢĂ

CONTINUĂ SĂ FACĂ VALURI

„Toate intuiţiile noastre referitoare la Moscova şi-au găsit confirmarea: ei au declanşat cel de al doilea război mondial” scria ziarul francez Libération.

„De acum încolo, nu se mai poate lua nici o decizie politică în ce priveşte Europa de Est fără a consulta Spărgătorul de gheaţă”, afirma britanicul Times.

„Până la Suvorov, avem o istorie oficială falsă! Cel de al doilea război mondial este încă în plină desfăşurare”, conchidea Tribune de Genève, recenzând cartea lui Suvorov.

Prezentat sumar în cuprinsul versiunii româneşti a cărţii sale Spărgătorul de gheaţă drept fost agent al GRU (serviciile militare de spionaj ruseşti), Viktor Suvorov, actualmente domiciliat în Anglia, efectuează o analiză a împrejurărilor izbucnirii războiului care are, într-adevăr, darul de a-şi ului cititorii. Demersul său istorico-arhivistic este (genial de) simplu: el trece în revistă documente exclusiv sovietice din epocă, de la comunicatele oficiale şi editorialele din Pravda până la ordinele secrete de luptă zăcând în plicuri sigilate în birourile marilor şi micilor comandanţi ruşi – şi până la memoriile mareşalilor lui Stalin publicate în vremurile lui Brejnev şi Gorbaciov, cu indiscreţiile lor bine măsurate şi cu lapsusurile lor semnificative.

Desigur, ar fi fost şi mai interesant să aflăm cum a ajuns autorul în posesia unor documente atât de mortal-secrete – dar aceea ar fi fost o altă carte.

Cea de faţă este în primul rând o analiză meticuloasă a felului cum, la începutul anilor ’40, s-a pregătit URSS de război: nu de un război defensiv, ci de unul de agresiune împotriva Germaniei, cu care Stalin a făcut în aşa fel încât, prin pactul Molotov-Ribentropp, să aibă graniţă comună. Greşeala lui Stalin a fost de a crede că el va ataca primul – şi de aceea, atacul german de la 22 iunie 1941 l-a luat prin surprindere, cu mobilizarea pentru atac neterminată şi cu apărarea graniţei de vest a URSS inexistentă.

Suvorov explică grelele înfrângeri ale armatelor lui Stalin de la începutul războiului prin aceea că doctrina militară sovietică nu sufla nici un cuvânt despre războiul de apărare şi că strategilor de la Moscova le-a trebuit un timp îndelungat, după atacul lui Hitler, pentru a învăţa să coordoneze defensiva. Aceasta, chiar dacă armata sovietică, spune autorul, dispunea de posibilităţi şi de rezerve mult mai mari decât cea germană.

Un loc deosebit îi era rezervat, în viziunea lui Stalin, României, care constituia unica sursă de petrol a lui Hitler. Proiectatul război de agresiune declanşat de URSS trebuia să înceapă şi printr-un masiv atac aerian asupra Ploieştiului, concomitent cu o invazie navală, prin Marea Neagră, minuţios pusă la punct. De altfel, atacul contra României a constituit şi motivul pentru care au fost înfiinţate trupele de vânători de munte în armata sovietică, în preajma războiului, spune autorul.

Volumul publicat de editura ieşeană Polirom, în traducerea lui Radu Părpăuţă, poate fi considerat unul din evenimentele anului editorial 1995.

(Agenţia de ştiri ARPress Bucureşti, buletin cotidian nr. 1442, 30 noiembrie 1995)

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com