O MIE ŞI UNA DE MORŢI (61)

February 3rd, 2017

Am auzit, de curând, ceva despre recuperarea arhivei studioului de filme documentare Alexandru Sahia. Întrebarea mea este: care arhivă? având în vedere că, acum aproape 20 de ani, situaţia ei era exact cea pe care am descris-o în acest articolaş din revista Privirea (nr. 121, 13.05.1998). Ce-a mai rămas din această arhivă?

NB. Dacă aş fi spus atunci, în 1998, vreun neadevăr, puteţi fi siguri că reacţiile ar fi fost violente. Dar n-a existat nici o reacţie.

*

Altă manifestaţie

*

Din CUGETĂRILE LUI STAN PĂŢITU

Faza cu ginitorul din Piaţa Victoriei care a mâncat bătaie de la colegii lui jandarmi, la 2 februarie a.c., e un moment dintr-o celebră piesă de teatru: POLIŢIA de Slawomir Mrożek. Exact lucrul ăsta se întâmpla şi în textul autorului polonez! şi ăla cică era Teatrul Absurdului! Mai are cineva vreo îndoială că Absurdul s-a născut la noi, în România?

*

04.02.2017:

Vremurile apuse n-au nici o poftă să apună. Les morts que vous tuez se portent assez bien.

*

Nimeni nu-i mai uşor de dus cu muia ca masele de protestatari.

*

E prima oară când văd aşa ceva: mulţimea fraternizând cu procurorii, pupându-se-n bot cu Organili. S-a întors lumea cu curu-n sus, măi tată.

*

Parlamentarii noştri intenţionează să ia în discuţie legea lui Hammurabi, după cum ei înşişi declară la televizor. Vai de dindărătu nostru de babilonieni bucureşteni.

*

Tom Hanks: faţă de om cumsecade, de băiat mişto. De aceea şi are succesul pe care-l are, fiindcă mulţi oameni se duc la cinema doar ca să mai vadă o mutră dintr-asta. Că în altă parte n-au ocazia.

*

NUMAI LA HOTNEWS

14.02.2017: Sfârşitul se poate apropia de final“.

*

E adevărat că şi răţoii se mai întâmplă să fie homosexuali, dar pentru ei nu s-a dat vreo lege că ar avea dreptul să înfieze boboci de raţă.

*

“În cel mai intim grad”, scrie flăcăul la gazetă (Crăciun îl cheamă). Nu ştiu alţii ce-or înţelege din asta, dar pe mine mă duce cu gândul la termometrul băgat în cur.

*

Secretara directorului arată aşa de bine că nici n-o poţi numi “curvă”. Cel mult “cocotă”.

*

Radio România Actualităţi promovează de mama focului muzica naţională: azi, o guristă răgea ceva de genul “îţi dau o floare crescută din inima mea”. “Păi bine, fă” i-am replicat eu, mitocăneşte, în sine-mi (să mă scuze doamnele) “o să crească floarea aia când o să te relaxezi tu la doi metri sub pământ.”

“Fiţi patrioţi, preferaţi săpunul românesc caşcavalului străin!” aşa zicea, odată, veneticul Caragiale. Pe vremea lui Ceauşescu, exista o reglementare conform căreia Radio-ul naţional (adică, singurul) era obligat să difuzeze muzică de divertisment (“muzică uşoară” era numită pe atunci) românească în proporţie de minimum 30%. Deci, cel mult 70% din muzica de divertisment difuzată la noi putea fi de import. Şi cu toată tirania comunistă, această reglementare n-a fost, în general, respectată. Din ce motive, nu mă pronunţ (deşi ele n-ar fi greu de bănuit), dar cert e că, în general, mai mult de două treimi din muzica uşoară de la radio era străineză.

Iar astăzi, aproape toate melodiile difuzate de Radio România sunt autohtone! Paradox ! Să fie asta din cauza drepturilor de autor, care au devenit o treabă serioasă, iar atunci nu erau? Sau – numai din cauza asta?
PS. Zică cine ce-o vrea, dar nu cred să existe formulă de adresare mai potrivită decât cea de mai sus, când e vorba de doamne de-astea.

Spre deosebire de voi, eu l-am văzut aici, la Bucureşti, când era tânăr şi în plină vogă planetară - la Sala Palatului, în 1968. Melodiile au sunat exact aşa cum i le ştiam de la radio, nici un acord, nici o notă mai altfel, sufletu’ improvizaţie. Şi , desigur, nici urmă de playback, nu se auzise de aşa ceva în era aia pre-tehnologică. Concertul a durat fix o oră şi douăzeci de minute, nici vorbă de vreun bis (nu ca la ai noştri, care dădeau două-trei şi fără să le ceară cineva). Iar eu am plătit optzeci de lei pe un bilet, cred, la cucurigu, în ultimul rând de la balcon - ceea ce era exorbitant pentru mine, pe vremea aceea.

Şi la urmă, scena a fost invadată de cele trei mii de nebune din sală, înarmate cu tot atâtea buchete de flori, care făceau un tămbălău mai mare decât cele de astă seară, din Piaţa Victoriei.

*

Dragnea: Sultanul din Imperiul Formelor fără fond, Pumnului în gură şi Rahatului sub preş.

*

Biroul Expectoral Central


*

Caragiale, un Courteline balcanic, cum zicea Călinescu? Aiurea! Păi, să-l văd eu pe Courteline spunând despre vreunul că mănâncă sudoarea poporului!

*

La noi, reputaţia e ceva precum crestătura dintre picioarele jumătăţii adorabile şi graţioase a speţei umane: după orice întâmplare, fericită sau ne-, e suficient s-o speli, s-o laşi un pic, nu prea mult, la uscat – şi e ca nouă! Proaspătă! Virgină!

Adevărul adevărat

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Noutăţi vechi despre demnitar nou

January 30th, 2017

revista PRIVIREA nr. 113/18.03.1998

revista PRIVIREA nr. 136/26.08.1998

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Noutăţi fierbinţi… incandescente!

January 30th, 2017

B1TV ÎI ORDONĂ LUI IOHANNIS SĂ PREIA ŢARA !

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

NOUTĂŢILE LUI DONALD TRUMP

January 20th, 2017

În discursul lui de astăzi, pe care, din păcate, nu l-am putut urmări decât vreo câteva minute, am reîntâlnit nişte “noutăţi” după cum urmează:

1. Tonul şi gesticulaţia megalomane, moştenite de la Benito Mussolini.

2. Sloganul nazist  “Ein Volk, ein Reich, ein Führer” (“un popor, un imperiu, un conducător”) tradus pe americăneşte.

3. “America first” – sloganul grupului de presiune anti-intervenţionist AF Committee, foarte apropiat de Germania lui Hitler, până la Pearl Harbour (figură de proră – Charles Lindbergh, celebrul aviator care a traversat, primul, Oceanul Atlantic).

După cum vedeţi, viitorul se anunţă şi mai interesant decât vremurile interesante pe care le trăim.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Şi lor le-o majorează

January 7th, 2017

Iluminiştii sunt fericiţi:

le-a mărit Vulpescu leafa!

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Iată Anul Nou!

January 5th, 2017

*

video 2017.01.02. Felicitare DP. Sonor: Beatles, 1963 [domeniu public]

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Pauza s-a terminat, capu’ la fund

December 13th, 2016

Gata. O făcurăm şi pe asta. Am reînviat, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, mortăciunea mafiot-securisto-patrihotică, aşa cum nici în visele ei cele mai roze nu s-ar fi întâmplat.

Iar acum, o naţie întreagă, în frunte cu experţii ei plini de expertiză (Doamne, ce-mi place termenul ăsta!), se întreabă cum de a fost posibil şi ce anume şi cui a vrut Popeurul să comunice prin votul acesta schizofrenic – împotriva unora pe care nu-i un an de când i-a cocoţat, cu mare tămbălău, în scaun.

Părerea mea e că un părerolog în plus nu mai are ce să strice – aşa că daţi-mi voie să mi-o spun şi eu.

Vă mai aduceţi aminte când anume a ieşit lumea în stradă la Timişoara, când a izbucnit Revoluţia Română, în 89? La foarte scurt timp după ce idiotul de Ceauşescu a anunţat că datoria externă a fost plătită în întregime, dar restricţiile impuse populaţiei nu vor înceta, iar foametea va continua pe termen nedefinit.

Exact asta s-a întâmplat şi acum, dar într-o formă ceva mai blândă, pentru că acum există, cât de cât, proces electoral, nu ca pe vremea lui Ceaşcă. Oamenii au scuipat între ochi cinstitul Partid Naţional Liberal şi i-au votat pe hoţii ăilalţi, deşi nu se omoară după ei, iar la următoarele alegeri, sau mai devreme, au să-i huiduie şi pe ei (ca şi cum lor, ăstora, le-ar păsa de huiduieli…)

Şi ştiţi de ce-au votat oamenii PSD-ul?

Fiindcă, în ultimul an de zile, România a avut cea mai mare creştere economică din Europa, dar nivelul de trai, în loc să se îmbunătăţească, s-a înrăutăţit. Salariile şi pensiile vor creşte lască vă spunem noi când, dar cheltuielile omului  cu gazele, curentul, întreţinerea şi toate celelalte au şi sărit – şi nu oricum, ci zdravăn. Usturător.

Iar serviciile s-au dus… de suflet. Cele medicale sunt tot mai competente – şi gratuite (vezi cazul Brunei, recentissim). Şi complete, mai ales: nici n-ai apucat bine să ieşi din spital şi te şi aşteaptă firma de pompe funebre pe hol.

Iar învăţământul, ce să mai discutăm: profesorii universitari se plâng că studenţii lor din anul întâi ştiu exact atâta carte cât repetenţii din clasa a şaptea primară, de prin cartierele cu populaţie majoritar asistată social, sau din satele fără curent electric – că mai sunt, n-aveţi nici o grijă.

Pauza s-a terminat, măi darling. Capula fund – şi mai vorbim peste patru ani.

Sau mai devreme?

PS. Cu siguranţă, mai devreme. Acum câteva clipe am aflat că câştigătorul Dragnea (da, e cacofonie – dar i se potriveşte, ceva de speriat) ar cam vrea s-o dea cotită cu reducerile de taxe pe care le-a tot promis Bizonului Naţional, până mai acu cinci minute. Urmează bâlci.

Aici aveţi un mesaj audio de la persoana cea mai îndreptăţită să transmită mesaje, în actualele circumstanţe.

Daţi click pe acest icon: Nicolae Ceausescu - urare de anul nou

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (60)

November 27th, 2016

Cică istoricul Lucian Boia are nume de condiment. Asta o spune un actor cu nume de insectă.

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Ecouri

November 19th, 2016

Viorel Marineasa

ÎN CE EUROPĂ TRECUTĂ TRĂIM ?

(1)

La sfârşitul anilor şaptezeci a descins în Timişoara numitul Dan Predescu, un tip cu vervă bucureşteană, doldora de informaţie culturală. Subterana literară (în care se clocea optzecismul local) l-a adoptat rapid şi fără reserve. Avea toate datele şi câteva pe deasupra. Îşi croise o biografie de scriitor american (sau, dacă vrem, siberian), schimbând meserie după meserie, ca să încununeze, înainte de a împlini 30 de ani, o etapă abundentă absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia Teatrologie-Filmologie. Repartiţia, survenită prompt şi kafkian, l-a adus profesor de actorie la Şcoala Populară de Artă din “oraşul de pe Bega”. I s-a dat cu chirie o garsonieră confort 4 în Calea Şagului (cu toalete şi duşuri pe culoar), numai bună pentru încins agape cu Mono, cu Bârsilă, cu…

Printre elevii săi s-a numărat şi Claudiu Istodor, dar nu-şi face vreun merit dintr-asta. Dan şi-a consumat stagiatura şi a revenit în Capitală, unde şi-a continuat achiziţia de meserii pentru un CV exemplar. L-am mai întâlnit de atunci o dată sau doar am vorbit la telefon, nu-mi amintesc bine. Prin pagini de revistă, după ‘90, am dat de semnătura lui. Ne-am regăsit, zilele trecute, pe Facebook. I-am recunoscut, intactă, frenezia spiritului pe blogul Ciocu-mic. A publicat proză, poezie, sute de eseuri, de articole, a făcut sau a girat filme documentare. Au scris despre el Constanţa Buzea, Radu Cosaşu, Radu Aldulescu. Un roman i-a fost tradus în Franţa.

Mi-a trimis volumul EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Editura Niculescu, Bucureşti, 2016), un eseu de 120 de pagini, disipat, între 1992 şi 2004, în mai multe periodice (Revue roumaine d’histoire de l’art, România literară, Adevărul literar şi artistic, Privirea ş.a.), iar acum adus la un numitor comun. Nu doar prin titlu, ci şi prin conţinut, Dan Predescu “bate departe”, adică nu se limitează la povestea teatrului, ci se cufundă în istoria mentalităţilor şi a civilizaţiilor/culturilor, în antropologie şi sociologie, în politologie şi ştiinţe ale comunicării, făcând uz de marxism, de spenglerianism, de un demers nietzschean rebrenduit, dar şi marshallmcluhanizând huntingtonizat la rigoare.

Înapoi la teatru. De unde ne-ar veni şi binele, şi răul, şi frumosul, şi urâtul. Sigur, înainte de asta trebuie pomenit că mondializarea n-a ieşit cum ne-am fi aşteptat, ne aflăm într-o fază “tot mai gregară şi medievală, tot mai iraţională şi ‘asiatică’ “, şi pricina ne vine din bulversarea puţinului intermediu raţionalist pe care am catadicsit, ca europeni, să-l parcurgem şi pe care, dintr-o lehamite inexplicabilă, am prins a-l abandona. Semnele s-ar fi arătat pe la mijlocul veacului al XIX-lea, iar teatraliştii de elită au fost primii care au pus botul. Se vor duce pe pustii cuvântul şi actorul, din moment ce miza o să cadă pe conglomeratul ce se cheamă mit în locul operei şi pe replica bulversată în muzică, după vrerea lui Richard Wagner.

Stupefiant e că doi, mai mult, scenografi ar fi continuat distrucţia/ replierea creatoare: Gordon Craig credea că marionetele-s mai OK decât actorii, pe când Adolph Appia a forţat scena înspre a treia dimensiune. Teoretizările lor au fost duse mai departe de Vsevolod Meyerhold, cel care, într-o epocă în care cuvântul avea să fie arestat, a crezut mai mult în “conştiinţa gestului” decât în cuvânt, dar aceasta nu avea să-l scape de execuţia comandată de Stalin. Antonin Artaud a vrut mai mult ţâpurit şi strigătură, desigur, în detrimentul vocabulei, dar şi un melanj care să ne dea pe spate cu toate ingredientele, adică să ajungem la maximum şi dând din mâini, şi făcând mutre, şi scălâmbăindu-ne, mai strecurând câte-o vorbuliţă, băgând gras lumini ce te betejesc, muzichie, dar în aşa fel încât să sari receptiv pe pereţi. Ceea ce nu prea pare să-i placă amicului Dan.

El zice că, bagatelizând Cuvântul din teatru, ne trezim că băgăm în noi doar condimente, iar carne ioc. Pe urmele lui George Banu, Dan Predescu crede că “marginalizarea textului” în teatrul de astăzi se petrece prin creditul dat improvizaţiei (din moment ce textul şi-a pierdut greutatea), prin promovarea senzorialităţii în detrimentul expresivităţii cuvântului şi prin ideea de creaţie colectivă (în contextul decăderii condiţiei individuale). Toate la un loc dau “specificul teatral al unei Europe castrate de valorile sale fundamentale”. Or, dintre multele culturi ale lumii, numai cea a Mediteranei (aici survin şi cele două Americi, împărtăşindu-se mai târziu din ospăţ) a creat o civilizaţie, una care să presupună “idealul supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei (…), generate de reflexivitatea raţionalistă ateniană şi de secularismul raţionalist roman, altoite pe via conştiinţă moral-mesianică a Vechiului Testament”.

Punctul nodal l-ar reprezenta Revoluţia Franceză cu a sa Declaraţie a Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului. Bine! Numai că pseudo-valorile “colectivist-arhaice” tot de aici îşi găsesc seva şi re-startul: vezi genocidul din Vandeea anilor 1793-1794 (distinct de războiul civil din acea zonă), primul pe care-l cunoaşte modernitatea (ceea ce îi dă şi prestanţă de păcat originar), când, cramponându-se de “raţiuni superioare”, Robespierre şi ai lui au ordonat lichidarea unei întregi populaţii, genocid agravat prin forma continuată a memoricidului (id est “uciderea memoriei”), deci sinistru precursor al politicii devălmăşiei sovietice, aşa cum se vede din documentele studiate de Reynald Secher (în româneşte, VANDEEA: DE LA GENOCID LA MEMORICID. MECANISMUL UNEI CRIME LEGALE ÎMPOTRIVA UMANITĂŢII, Fundaţia Academia Civică, 2013).

Da, “nu poţi fi civilizat (…) dacă accepţi ca pe un fapt natural sau treci sub tăcere cutuma alimentar-rituală a consumului de ficat omenesc”, dar nici să uzezi de tertipurile raţiunii pentru a pretinde că vrei să corectezi prin crimă o lume bezmetică.

(ORIZONT Timişoara, nr. 9/2016, pag. 19)


(2)

Începusem să scriu în numărul precedent despre o carte a lui Dan Predescu, EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE SAU NAŞTEREA REGIEI TEATRALE (Niculescu, Bucureşti, 2016). Deci o carte despre Teatru, dar şi despre Lume. Autorul crede că singura civilizaţie valabilă este cea europeană, una integral artificială, contradictorie, pentru care “personalitatea (e) mai importantă decât apartenenţa la grupul etnic sau la structurile sociale”, iar “bunăstarea terestră (e) mai urgentă decât mântuirea sufletului”. Numai Europa ar fi putut genera simboluri ca Prometeu, Icar, Faust, Golem. Or, secolul al XX-lea se arată neeuropean, “gregar, fanatic, iraţional, tribal, fundamentalist şi asiatic”, după o previziune în răspăr a lui Malraux, dar şi după semne de care te împiedici peste tot. Civilizaţia europeană, aflată la apus, şi-a abandonat valorile şi idealurile, lăsându-se pradă valului de superstiţii. Dar cu teatrul cum rămâne?

Mai întâi, la semnalul dat de Richard Wagner, arta spectacolului se retribalizează, punând în paranteză cuvântul şi făcând paşi înapoi spre sincretismul originar. De aici montările fastuoase pentru mulţimile în delir, pe gustul lui Wagner şi al lui Jean-Michel Jarre, dar şi al unor Hitler, Stalin, Kim Ir Sen, Mao, Ceauşescu, unde “nimic nu va fi criticat, pentru că nimic nu se va propune judecăţii”. Verbalismul în exces a dus la pierderea treptată a încrederii în cuvânt, mai mult, raţionalismul a fost surclasat în confruntarea cu o realitate imprevizibilă, iar arta teatrală, atentă la aceste mutaţii, s-a îndreptat spre limbaje non-verbale, fiind permeabilă la arhaic şi la exotic, la “habitudini comunicaţionale extrem de discutabile, produse ale unor sub- şi anti-culturi”. De aceea, când vorbim de teatru experimental, de avangardă, ar trebui să punem respectivele vocabule în ghilimele, căci un asemenea teatru ne livrează, de fapt, ” ‘noutăţi’ din Epoca de Piatră”. În mod paradoxal, doar teatrul bulevardier ar mai miza pe virtuţile cuvântului. Chiar şi când e vorba de capodopere, acestea, ca să ţină pasul cu vremurile, îşi pun în valoare abilităţile prin a recurge la nonverbalitate, prin excluziunea “dimensiunii discursiv-logice”.

Dan Predescu ia în discuţie un caz-etalon, FRAGMENTE DINTR-O TRILOGIE ANTICĂ, în regia lui Andrei Şerban (Teatrul Naţional Bucureşti, 1990) şi admite că marele său succes nu vine doar dintr-atât. Actorii au învăţat pe de rost textul în elină şi în latineşte, la care s-au adăugat nişte graiuri obscure, neînţelegând ce spun vorbă cu vorbă, adică având pentru uz numai sensul general: “Trilogia nu s-a propus, ci s-a impus brutal şi peremptoriu, adresându-se direct neurovegetativului, ocolind intelectul, cu tot bagajul său inutil de conotaţii clasice, livreşti”, iar “noi, oameni ai unei civilizaţii târzii, am reacţionat extatic la stimulii Trilogiei“.

Mai mult, eseistul a avut privilegiul de a asista la două reprezentaţii în Brazilia, unde reacţia publicului a fost de-a dreptul “delirantă” în comparaţie cu primirea (şi aceea comprehensivă, călduroasă) spectatorilor de la Bucureşti. Montarea lui Andrei Şerban ar fi “exemplară şi premonitorie”, având calitatea că “ne ajută să ne adaptăm” la potopul ce va să vină. (În ce mă priveşte, am îndoieli că numai asta a vrut regizorul şi că la atâta se limitează virtuţile spectacolului său.)

Iată că dăm de un alt paradox scornit de regia de teatru contemporană, care doreşte “să transmită un mesaj propriu unei civilizaţii foarte evoluate cu mijloace în mod evident împrumutate de la configuraţii social-istorice mult mai rudimentare”. Dan Predescu devine drastic atunci când taxează iluzia unora că vechea cultură europeană s-ar revitaliza prin asemenea “sinteze”, care, în fond, sunt “caricaturi neviabile”, rezultat al unor grefe neizbutite. E ca şi cum l-ai restaura pe Vermeer, zice autorul, cu pistolul de vopsit.

Dar discuţia merge mai departe. O capodoperă (sau chiar o înlănţuire de capodopere) nu poate modela mentalităţi. Acestea rămân la dispoziţia kitsch-ului, mult mai agresiv şi mai fascinant. Bântuie “o frisonantă aculturaţie inversă, în care cel evoluat preia de la cel neevoluat”, aşa cum s-a mai petrecut cândva, la căderea Imperiului Roman. (Da, aşa este, dar lumea nu s-a sfârşit atunci. Până la urmă, barbarii au făcut treabă.)

Prognosticul sumbru al lui Dan Predescu nu se opreşte la teatru şi la artă în genere, ci se revarsă peste lumea întreagă: nu asistăm la un război intra-civilizaţional, ci la unul între Civilizaţie şi culturi, prima semnificând “respectă viaţa”, iar celelalte – “dispreţuieşte viaţa”, culturi care ar înmagazina “moştenirea lăsată de vremurile preistorice, adică un putregai periculos şi toxic”.

Argumentaţie seducătoare (dacă se poate zice aşa), dar cu concluderi excesive.

(ORIZONT Timişoara, nr. 10/2016, pag. 18)

http://www.niculescu.ro/prod/Europa_trecuta_Asia_viitoare

http://www.cimec.ro/Teatru.html

https://www.clb.ro/Produse/europa-trecuta–asia-viitoare-151094.aspx?List=0

http://www.librariaeminescu.ro/ro/autori/Dan-Predescu.html

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_7-8-9_2016.pdf pag. 172

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/septembrie2016.pdf pag. 19

http://www.revistaorizont.ro/arhiva/octombrie2016.pdf pag. 18

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

WWIII

November 9th, 2016

Brexit… Donald Trump… Igor Dodon… Rumen Radev…

U.R.S.S. a câştigat Al Treilea Război Mondial

PSIHOLOGIA MULŢIMILOR

Puţin apte pentru raţionament, mulţimile se arată în schimb foarte apte pentru acţiune. Organizarea actuală face ca forţa lor să fie imensă. Dogmele pe care le vedem luând naştere vor dobândi curând puterea vechilor dogme, adică forţa tiranică şi suverană care să le pună la adăpost de discuţie.

(pag. 11)

“…a avea prestigiu nu este suficient ca să-ţi asiguri succesul în alegeri. Electorul ţine să-şi vadă flatate poftele şi vanităţile; candidatul trebuie să-l copleşească cu linguşeli extravagante, să nu ezite să-i facă cele mai fantastice promisiuni. În faţa muncitorilor, se cuvine să-i insulţi şi să-i defăimezi cât poţi pe patronii acestora. Cât despre candidatul rival, trebuie să-ţi dai osteneala să-l zdrobeşti stabilind, prin repetiţie şi contagiune, că el este ultimul dintre ticăloşi şi că  nimeni nu ignoră că el a comis mai multe crime. Bineînţeles că este de prisos să se caute vreo aparenţă de probă. Dacă adversarul este un slab cunoscător al psihologiei maselor, el va încerca să se justifice prin argumente, în loc să răspundă simplu la afirmaţiile calomniatorului prin alte afirmaţii la fel de calomnioase; altfel nu va avea nici o şansă să triumfe.

(pag. 116)

Oameni buni, puneţi mâna şi citiţi-l pe Gustave Le Bon, autorul acestei cărţulii din 1896. E profund reacţionar, e rasist, chiar antisemit uneori, dar e mai aproape de realitate decât toţi părerologii din ziua de azi. (Psihologia mulţimilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, trad. Leonard Gavriliu)

Şi mai citiţi şi asta, că n-are ce să vă strice:


pentru omul mediu, pentru telespectatorul de rând, lumea reală este cea a lui “da sau nu”, “alb sau negru”. Acestui om simplu majoritar, raţionamentele lui Einstein şi Heisenberg îi par ceva de domeniul vrăjitoriei sau escrocheriei – aşa cum lui Hitler însuşi fizica nucleară îi părea “o şarlatanie ovreiască” (în vreme ce, împreună cu cei mai apropiaţi colaboratori ai săi, acorda un mare credit “ştiinţelor oculte”). De aceea, omul majoritar aderă cu entuziasm – şi din instinct – la “soluţiile” oferite de cele mai diferite secte, la ideile “simple, dârze şi cinstite” ale lui Lenin şi Hitler, conducători “dintre noi, cu noi, pentru noi” (aceste din urmă cuvinte fiind sloganul folosit, cu referire la candidatul “de stânga”, în campania pentru alegerile prezidenţiale din România anului 1990).

(pag. 115)

http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=16405

EUROPA TRECUTĂ, ASIA VIITOARE

o veţi găsi (şi) la

http://www.gaudeamus.ro/ro/international/index.html

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com