Bucureștiul e singurul loc din lume unde se-mperechează rața cu măgarul
și ce rezultă se numește Rinocer.
.
Într-o noapte, Guriţă a visat că suna cineva la uşă. A deschis şi s-a trezit cu Nicolae Ceauşescu.
- Să-să trăiţ tovarăşu, a îngăimat el.
Fără să-i răspundă, Ceauşescu a intrat brusc şi nu s-a oprit decât în camera de consiliu, lângă masa acoperită cu pluş roşu.
- Cât ai dat pe apartamentul ăsta? l-a întrebat, iar Guriţă a simţit că-şi udă bermudele.
Atunci s-a trezit şi s-a dus repede la baie.
Asta-i prostata, trebuie să mă duc la doctor, fir-ar… şi-a zis în dimineaţa următoare. Şi a vărsat în chiuvetă păhărelul de votcă pe care abia şi-l umpluse. Apoi a chemat-o pe Africa, fiindcă mai rămăsese de dat cu aspiratorul în camera de consiliu.
- Uite-un cepede, zice Guriţă şi se duce fuga la televizor să-l închidă, cu chiloţii căzuţi în vine.
- Ce-ai zis? face Africa, înnecându-se de râs. Ce-i aia cepede?
- Ce punct Pe punct De punct, se scrie cu litere mari: C.P.D., Cretin cu Putere de Decizie. Mă duc să-mi limpezesc conştiinţa înaintată, adaugă el, deschizând uşa toaletei.
Africa îşi aducea aminte de momentul acela ca de ceva, naiba ştie cum, senzual. Erotic. Poate fiindcă ocaziile când râdea din toată inima, din tot sufletul, au fost foarte rare pe atunci, în anii ăia. Iar asta, Dumnezeu ştie cum, se întâmpla numai cu el, sau când era el de faţă. Mic, gras, nervos, semăna oarecum cu Grigore Vasiliu Birlic. Dacă Birlic ar fi ajuns vreodată să se îngraşe, precis aşa ar fi arătat.
- Mai există şi B.M.R., zice el, ieşind din budă. Bou cu Muncă de Răspundere, ăsta-s eu.
Cam nesemnificativ la pat, îşi amintea Africa, la câţiva ani după aceea, dar îl iubeam, am fost o idioată că i-am dat papucii.
Pentru Năstase.
Ca şi cum mare lucru ar fi fost de capul acestuia, în afară de faptul că avea vârsta pe care-o avea, iar nopţile petrecute cu el, pe strada Mecet, arătau cu totul altfel decât dupăamiezile din apartamentul lui Guriţă.
Ani întregi de zile, până după Revoluţie, nu mai ştiuse nimic de el. Auzise la un moment dat că vindea casete video, iar altădată, că a ajuns un fel de Păunescu Doi, că organiza concerte rock-patriotice prin parcuri şi pe terenuri de sport şi alte prostii dintr-astea, care n-o interesau nici ca cât, cum se zicea prin părţile ei de baştină. În ce o privea, fusese mulţumită că are o leafă şi o locuinţă în Capitală. Ăilalţi, fraierii, făceau câte patru, cinci ori şase ani de facultate ca să ajungă prin cine ştie ce funduri de Moldovă, ori de Maramu’. Şi cu leafă cam tot cât a ei, a Africii. Sau cel mult, cu o sută-două de lei mai mare.
Douăzeci de ani. Atâţia i-au trebuit lui Dumas ca să observe nişte schimbări – în înfăţişarea, îmbrăcămintea, în firea personajelor sale. Aşa or fi mers lucrurile la Paris, pe vremea lui. La Bucureşti, însă, pe la sfârşitul mileniului al doilea după Christos, situaţia era cu totul diferită. Aici, tempoul era cu totul altul.
Bogdan n-a zăbovit decât doi ani în funcţia de şofer la redacţia Agricultură a Televiziunii Române. Timp în care şi-a terminat liceul, după cum îl sfătuise, ori mai degrabă îl obligase şeful lui.
- Să nu mă faci de râs, să nu dispari ca măgaru-n ceaţă, am nişte planuri cu tine, i-a spus acesta, îţi termini liceul şi după aia, o să fii producător, mă ocup eu, te angajez aici – şi aici rămâi, de aici ieşi la pensie.
Într-adevăr, în decembrie 1989, Bogdan se afla înaintea unuia din ultimele lui examene la Academia de Ştiinţe Social-Politice Ştefan Gheorghiu. Adică, de fapt, se afla în semiapartamentul vecinului său Avasiloaie, vânzătorul de la shop, de la care urma să cumpere, cu câteva sute de lei şi cam două kile de telemea de oaie, două sticle de Vat69 pentru profesorul lui, cu care avea examen la Socialism Ştiinţific, peste nici douăşpatru de ore.
Până aici, lucrurile ţin de viaţa particulară a lui Bogdan. De aici încolo, ele devin publice. Fiindcă Istoria şi-a băgat coada.
Chiar în clipa când lua de pe scaun sacoşa cu sticlele de whisky, la radio, care tocmai transmitea mitingul din Piaţa Palatului, s-a auzit un zgomot ciudat, un vuiet, prin care vocea lui Ceauşescu s-a strecurat doar o frântură de secundă, spunând “alo” de parcă vorbea la telefon.
I s-a părut ceva în neregulă şi i-a cerut voie lui Avasiloaie să dea un telefon la redacţie. I-a răspuns o voce necunoscută, care i-a ordonat să vină imediat la sediu, de unde n-a mai plecat decât după o săptămână. Fără vreo intenţie în acest sens, fără să se fi gândit vreo clipă la N. Ceauşescu şi la familia acestuia, Bogdan s-a trezit Erou al Revoluţiei Române. Asta, fiindcă din vilele din cartier s-a tras cu tot felul de arme, iar câţiva soldaţi la fel de neinstruiţi ca şi el au murit apărând Televiziunea, fără să fi aflat cu cine se băteau. Şi pân’ la urmă, a rămas că erou a fost şi el, Bogdan. Nici el nu aflase cine-au fost aceia.
După Anul Nou, la TVR au început angajările. De toate felurile, de toate culorile, de la operatori, regizori şi redactori la dactilografe şi femei de servici. Bogdan, care acum era redactor şef adjunct, a fost pus să dea note lucrărilor câtorva aspirante la funcţiile de secretare şi dactilografe. Din primul moment, privirile i-au rămas lipite de un bust superb. Bluziţă subţire, deşi afară erau minus cinci grade. Şi fără sutien.
lui Cornel Secu, care, în 1983, mi-a publicat povestirea
de mai jos (aici, uşor modificată) în revista timişoreană Helion
.
Pentru mine, totul a început cu o tăietură, în timp ce mă rădeam. Ducând mâna la rana destul de serioasă, am simţit că ceva nu e-n regulă. Mi-am pus ochelarii, am examinat ceea ce aveam în mână şi apoi lama – nouă – din aparatul de ras: se rupsese în pielea mea. În obrazul meu! Îmi scosesem din rană un ciob din tăişul lamei!
Am auzit o bufnitură în camera de alături şi m-am dus să văd ce s-a-ntâmplat: biblioteca ce acoperea un perete era pe jos. Rafturile metalice zăceau printre cărţi, rupte. Am fluierat a pagubă şi i-am pomenit pe cei ce-mi vânduseră porcăria asta de plastic metalizat susţinând că e din oţel inoxidabil. Ce puteam face? Am lăsat totul aşa cum se afla, mă grăbeam să ajung la spital. M-am îmbrăcat în goană, am distrus fermoarul unui pantalon, am luat altul, ghinioanele se ţineau lanţ. Bineînţeles, trântind uşa, am rămas cu clanţa în mână.
Trebuia să iau rezultatul unor analize. La spital, doctorul mi-a spus că sunt anemic, că, în ciuda aerului meu rubicond, am abia vreo trei milioane şi jumătate de hematii, în vreme ce numărul normal e, după carte, de cinci milioane, dar că asta nu trebuie să mă deranjeze, fiindcă aşa ceva nu mi se întâmplă doar mie, majoritatea oamenilor sunt în această situaţie, din cauza alimentaţiei proaste, a sedentarismului, a băuturii şi a fumatului.
La întoarcere, autobuzul în care mă aflam s-a rupt în două. Am reuşit să ies nevătămat, tocmai la timp ca să văd cum, vis à vis, hotelul Banat se clatină şi se prăbuşeşte încet, parcă filmat cu încetinitorul. Înainte ca norul de praf să acopere totul, am apucat să văd mulţimea adunată în faţa hotelului: oameni aproape dezbrăcaţi, feţe desfigurate de groază, guri căscate într-un urlet acoperit doar de sutele de clacsoane şi sirene.Când praful s-a mai risipit, am văzut un individ în vârstă, cu un sacou pus peste un halat de baie, cocoţat pe capota unei maşini, îndoită sub greutatea lui. Explica lumii că, din ce ştia el, nu sunt victime: semnele de cutremur au apărut cu o jumătate de oră mai înainte şi toţi cei dinăuntru au avut timp să părăsească hotelul.
M-am întors răvăşit acasă. Pe jos. Ciudat cutremur: am numărat vreo douăzeci de clădiri dărâmate. Construcţii solide, din beton cât se poate de armat. Trei dintre ele, un mare magazin şi două blocuri de locuinţe, sunt chiar foarte recente, n-au mai mult de cinci ani.
Am trecut pe lângă muzeul orăşenesc, o hardughie veche de două sute de ani. L-am întrebat pe portar, care se afla, înfricoşat, afară, pe peluza de la intrare, cum se face că şandramalei ăsteia făcute din cărămidă şi bârne cutremurul nu i-a clintit nici măcar o ţiglă.
- Care cutremur? eu eram aici, pe peron şi n-am simţit nimic. M-am dus să deschid la intrare, că veniseră cu o maşină să ia candelabrul ăl mare din hol. A căzut ieri după masă. E şi vechi, ce vreţi… Eu de mult le-am spus s-o schimbe dracului de rugină, dar cică era monument istoric, c-a fost al prinţului nu ştiu care.
Mi-am continuat drumul. Străzile erau pline de lume. Mulţi îşi scoseseră lucrurile din case. Trotuarele erau ticsite de mobilă. Mi-am zis că oamenii aceştia sunt nebuni. Am intrat în vorbă cu unul care ducea în braţe un pat de copil. I-am explicat că n-are sens să-şi care lucrurile de colo-colo, cutremurul a trecut.
- Care cutremur? N-a fost nici un cutremur! Şandramalele astea cad singure! Cad de la sine, pricepi?
În clipa aceea, blocul din faţa noastră s-a prăbuşit cu un zgomot îngrozitor. Ne-a acoperit norul de praf. Abia atunci m-a cuprins cu adevărat panica. Am rupt-o la fugă. Şi nici nu ştiu cum m-am trezit la mine, printre cărţi.
Cred că reacţiile mele din momentele acelea erau cam ilogice. Mi-am spus că, deocamdată, blocul meu rezistă. Eram hotărât să nu mă mai gândesc la nimic; trebuia să pun ordine în bibliotecă. Aşezasem câteva volume când am auzit, din stradă, zgomotul unei explozii, iar fereastra a căzut pe podea, cu rama ei metalică cu tot. M-am repezit la geam şi am văzut un camion în flăcări.
Nu mai suportam să rămân în casă.
Pe stradă, am văzut trecând în fugă o coloană de soldaţi. Arătau cel puţin bizar: fără arme, fără centuri, ţineau în mâini simple ciomege sau stinghii parcă rupte din nişte garduri.
- Nu mai au arme, comentă unul de lângă mine. N-aveţi cumva o ţigare?
I-am întins una şi am încercat să-i ofer şi un foc; apăsând, am sfărâmat rotiţa brichetei.
- Nu faceţi nimic cu ea. Vă trebuie chibrituri. Sau o brichetă electrică, din alea făcute numai din plastic. Fierul s-a dus.
Am luat-o la fugă în direcţia spre care se îndreptau soldaţii. În piaţă, cocoţat pe soclul statuii unui politician din secolul nouăşpe (statuia zace sfărâmată în iarbă, cioburile de fontă arată de parcă ar fi fost ţinute luni întregi în acid sulfuric), unul ce pare o persoană oficială, înarmat cu un megafon din plastic, vorbeşte mulţimii:
- Nu ştim ce este. Centrul de Seismologie anunţă că n-a fost nici un cutremur în ultimele săptămâni. Din rapoartele noastre, rezultă cu n-au avut de suferit decât obiectele făcute din fier şi din oţel. Credem că e vorba de o boală a fierului. Înştiinţăm pe toţi cei care locuiesc în clădiri din beton armat să le părăsească de urgenţă. Pentru nopţile următoare se vor distribui corturi. Mijloacele de transport auto nu mai pot fi utilizate, ele reprezintă acum pericol de explozie. Goliţi imediat rezervoarele de carburant şi depozitaţi separat acumulatorii. Aprovizionarea se va face deocamdată cu bărci pneumatice, pe râu. Cine are bărci e orice tip trebuie să le pună la dispoziţia autorităţilor. Păstraţi-vă calmul. Cei ce vor fi prinşi jefuind în actualele împrejurări vor fi judecaţi conform procedurii de urgenţă şi executaţi prin spânzurare pe loc. Vom fi aprovizionaţi. Raţionalizaţi-vă consumul de alimente. Beţi apă numai de la sursele indicate de autorităţi. Veţi primi pastile dezinfectante pentru ea. Păstraţi cu grijă obiectele din lemn, pânză şi plastic! Păstraţi cu grijă obiectele din metale neferoase! Toate obiectele din materiale feroase au devenit inutilizabile. Nu ştim despre ce e vorba. Păstraţi-vă calmul! E Stare Excepţională!
- Din cauza poluării, precis – am auzit vocea joasă a unui bărbat de lângă mine.
- Fabrica de dicloretan, a murmurat o femeie.
- La atâta vă pricepeţi, la spânzurat, fir-ar mama voastră… am mai auzit.
Am plecat de acolo luând-o spre casa unui vechi prieten al meu, un inginer electronist, pe care şi aşa nu-l mai văzusem de mult. Voiam să văd dacă mai trăieşte. Şi apoi, presupunând că da, voiam să-l iau cu mine ca să-mi repună în funcţiune aparatul de radio, defect de vreo lună. Simţeam nevoia să aud ceva mai serios decât cele spuse de omul de pe soclu; pe el pur şi simplu nu-mi venea să-l cred.
L-am găsit pe prietenul meu aşezat turceşte la gura unui cort aşezat chiar la intrarea în casă. Am grăbit pasul.
- Ai grijă, a ţipat, îmi calci trandafirii!
- De asta-ţi arde? am urlat îmbrăţişându-l.
- Uite ce-am făcut, mi-a arătat un soi de mic aparat de radio. De azi dimineaţă mă muncesc cu el. E cât se poate de primitiv, cu cristal.
- Şi funcţionează?
- Da. Dar nu prind nimic. Evident, postul nostru nu mai emite, dar nu le prind nici pe cele din străinătate.
- Tu eşti sigur că funcţionează?
- Ce Dumnezeu… a dat el din umeri. Doar sunt de meserie… Rabla funcţionează, dar nu are ce recepţiona. Nimeni nu mai emite. Cel puţin, nu aici, în jurul nostru.
Am pălit. Nu mă gândisem la asta. Însemna că părinţii mei…
- Plec. Trebuie să văd ce-i cu ai mei.
- Da’ cum dracu’ ai de gând să ajungi?
- Pe jos. În zece ore pot fi acolo, dacă nu mă opresc pe drum.
- Stai puţin. Ia barim ăsta – şi s-a întors cu un rucsac. Să-ţi pun şi ceva de mâncare. În frigiderul tău precis că nu-i decât băutură.
A trebuit totuşi să trec pe acasă. Nu puteam să plec aşa, fără nici un ban la mine. Dar oare mai foloseau banii le ceva?
…La mine, printre cărţi, l-am găsit pe tata. Se muncea să le stivuiască. Ne-am îmbrăţişat îndelung. Tatei îi tremura vocea.
- Mi-era teamă să nu fi păţit ceva. Dar am văzut pe plită ibricul cu apă călduţă. Mi-am închipuit că n-ai ieşit de mult. Un hoţ care ar fi intrat în lipsa ta nu s-ar fi apucat de făcut cafea… şi cred că nici vreo iubită de-a ta.
L-am strâns încă o dată în braţe:
- Eşti nemaipomenit! nu te-ai schimbat de loc! Spune-mi cum ai ajuns?
- Jumătate din drum l-am făcut cu o căruţă, altfel n-ajungeam nici acum. Avea roţile întărite cu nişte scânduri.
- Ce face mama?
- Bine. E foarte îngrijorată din cauza ta, voia să vină cu mine.
- La voi nu s-a dărâmat nimic?
- Au căzut tablourile de pe pereţi. Ce să se dărâme? s-a enervat el. Casa aia e făcută sub supravegherea mea, rezistă la orice cutremur!
- Ei lasă, nu te mai lăuda. N-ar rezista ea la cine ştie ce zgâlţâială, dar de data asta aţi avut noroc că e din cărămidă. Betonul armat s-a dus.
- Ştiu. De asta am şi venit, ca să te iau de aici. O să stăm împreună. De mult n-ai mai stat cu noi.
- Nu prea cred că o să pot. Probabil, o să fim mobilizaţi să reconstruim întreprinderea. Şi mai e şi Ela.
- Care din ele?
- Uite, asta din poză.
- Mda. Frumuşică. Vino cu ea.
- Nu cred că o să pot.
- Mda. Ne-am gândit noi şi la asta. Uite ce ţi-am adus.
M-a tras după el în bucătărie. Pe podea se afla o colivie improvizată din nişte stinghii legate cu sfoară, în care se zbăteau doi porumbei.
- Hai să le dăm drumul în baie. Ţi-aduci aminte de Bejan, vecinul nostru? El e cu porumbeii, mi-a vândut ăştia doi voiajori. O să ţinem legătura prin ei. Uite şi două kilograme de grăunţe . Le dai câte o lingură pe zi.
- Eşti formidabil! la toate te-ai gândit!
- Da’ ce, credeai că nu? Fii atent, cel târziu poimâine trebuie să ne scrii. Maică-ta, ştii… dar ar fi mai bine să vii la noi.
Sistemul acesta, al porumbeilor, s-a generalizat în zilele următoare. S-au mai putut vedea şi alte lucruri ciudate: erau la modă nişte cărucioare cu roţi luate de la fostele automobile, în care tot ce fusese din oţel era întărit cu bucăţi de lemn, adesea luate de la mobile distruse. Se mai puteau vedea biciclete cu lanţul înlocuit printr-un fel de surogat făcut din nişte zale primitive de cupru – şi alte asemenea minuni. Începuseră să fie fabricate schelete de roţi din aluminiu şi plastic. Pentru toate astea, se foloseau materiile prime existente, producerea altora, noi, fiind de-acuma o utopie. Transportul era problema numărul unu. Eram cu desăvârşire rupţi de restul lumii. Se anunţase că se lucrează la reconstrucţia tuturor instalaţiilor de telecomunicaţii, în care tot ce era fier urma să fie înlocuit prin cupru, zinc, plasic şi altele.
În ce mă priveşte, scăpasem destul de ieftin. Nici unul din cei apropiaţi mie nu murise. Ela şi ai mei erau în regulă. Mă puteam considera un privilegiat. (Ştiu că pare monstruos egoismul acesta. Dar vreau să consemnez aici cu sinceritate simţămintele mele de atunci. Ele nu m-au oprit, altminteri, să particip – uneori, până aproape de prăbuşirea fizică – la salvarea a ce mai rămăsese de salvat. Cred că majoritatea oamenilor au simţit şi acţionat la fel.)
Treceam tot mai des pe la prietenul meu, inginerul. El era singura mea sursă de informaţii. Şi nu numai a mea: în faţa casei sale, din fericire pentru el, una veche, modestă, se aflau întotdeauna cel puţin treizeci-patruzeci de persoane care comentau ultimele ştiri auzite la galena aparatului de radio fabricat de prietenul meu. Graţie acestuia, aflasem încă de a doua zi că nenorocirea era generală, planetară. Primul post de radio pe care izbutise să-l recepţioneze fusese atunci, în tăcerea de-a dreptul sinistră din eter, unul aparţinând NASA, care emitea pe medii.
Cei de acolo „mirosiseră” primii caracterul planetar al istoriei acesteia demenţiale, căreia nimeni nu reuşea să-i găsească o explicaţie. Peste câteva săptămâni, când au început să reapară ziarele – în tiraje confidenţiale, din cauza hârtiei ce trebuia economisită – s-au publicat o grămadă de explicaţii ştiinţifice, care, după cum se ştie, s-au dovedit mai apoi de o nostimă incoerenţă. Nimeni nu s-a mai hazardat, după aceste câteva săptămâni, să explice originea „bolii” fierului. Ipoteza „senilităţii elementului feros” de la suprafaţă nu părea să ajute înţelegerea faptului incredibil că ceea ce fuseseră până mai ieri marile zăcăminte de minereuri feroase ale planetei era acum un spaţiu plin, probabil, cu rugină, peste care s-au prăbuşit, mai apoi, porţiunile de teren de deasupra, zone întregi, zeci sau sute de mii de kilometri pătraţi înghiţiţi de adâncul pământului, bazine ale unor viitoare lacuri şi mări.
Paradoxal (sau nu tocmai), ceea ce părea tot mai mult să se transforme în catastrofa finală, primită cu o satisfacţie caracteristică de popi, babe bisericoase şi sectanţi de toate nuanţele (aţi văzut? v-am spus noi că aşa o să se întâmple!), nu era una de natură nucleară-chimică-bacteriologică. Ba chiar ne putem gândi şi la urmările ei, paradoxal! pozitive: orice arsenal, clasic sau nuclear, fusese desfiinţat de la sine. Cine voia să tragă, chiar şi cu un simplu revolver, putea fi sigur că arma îi va exploda în mână.
De rachete nu mai era cazul să ne temem. În schimb, nu se putea spune că înarmările ar fi încetat. Se fabricau noi tipuri de arme. „Ultimul răcnet” îl reprezenta un fel de catapultă făcută în întregime din plastic, care arunca butoaie de plastic sau nişte damigene de sticlă pline cu trotil la aproape un kilometru depărtare – într-un mod cam imprecis, dar cu o eficacitate simţitor sporită, ziceau producătorii, faţă de modelele lor romane. La nişte manevre militare, a făcut senzaţie desantarea din dirijabile a câtorva companii de paraşutişti înarmaţi cu grenade din plastic şi cu săbii din acelaşi material („mai tăioase ca spadele de Toledo!”). Se vorbea tot mai adesea despre realizarea iminentă a unui plastic extradur, din care s-ar fi putut fabrica până şi motoare de avion.
„A început cu adevărat Era Plasticului!” scriau puţinele ziare rămase. Ele evitau însă să spună că zilele şi nopţile deveniseră mai scurte; se micşorase şi distanţa până la Soare. La un an după catastrofă, în realitate, la zece luni după aceea dacă ne luăm după alternarea zilelor şi nopţilor, ziua terestră mai avea doar douăzeci de ore din cele vechi. Iar forţa de gravitaţie ajunsese la patru cincimi din cea iniţială.
Îndrăznesc să afirm că toate acestea sunt, însă, fleacuri faţă de ce s-a întâmplat cu noi, cu fiecare dintre noi în parte. Dispariţia fierului din corpul omului şi al celorlalte făpturi cu sânge cald a dus la o mortalitate nemaiîntâlnită, datorată unei mulţimi de boli la care nimeni nu se gândise, sau nu şi le imaginase până atunci. Se anunţase că toate marile laboratoare medicale ale lumii lucrează intens la crearea unui remediu, fără ca din acest efort să fi ieşit, până una alta, ceva. Exista – şi există! – pericolul ca speţa însăşi să dispară în câţiva ani, sau, în orice caz, să degenereze ireversibil.
Ce se întâmplase cu tot fierul de pe planeta noastră? În ce se transformase el? Expediţiile ştiinţifice care au cercetat în profunzime faliile imense apărute pe locul fostelor zăcăminte de fier au constatat că în locul acestora nu se afla rugină, sau vreun alt compus al fierului – ci pur şi simplu, nimic. Fierul dispăruse cu desăvârşire. De altfel, asta o putem vedea la tot pasul şi cu ochiul liber, examinând orice obiect care avusese în alcătuirea lui vreo piesă de fier, oţel, fontă. Locul unde s-a aflat aceasta e gol. În dărâmăturile de beton armat, sfărâmate spre convingere cu ciocanul de bronz, locul fostelor bare şi plase din oţel era frumos încrustat, precum cochiliile de melci fosili în straturile de rocă. Nu rămăsese nici măcar o umbră de rugină, locurile erau curate, acolo nu mai era decât amprenta, amintirea fierului.
La puţin timp după catastrofă, doi sateliţi plasaţi pe orbite geostaţionare şi un telescop spaţial învârtindu-se la doar două mii de kilometri de Pământ, care, după toate aparenţele, nu fuseseră afectaţi de „boala fierului”, au transmis nişte imagini uluitoare.
Analizându-le, astronomii observatorului de pe muntele Palomar, care avuseseră de îndată ideea oportună de a înlocui tot ce era oţel în aparatura lor optică, au sesizat, primii, că planeta se afla în centrul unui nor, un fel de Centură Van Allen, alcătuită, însă, din particule de fier (asta explica, desigur, şi faptul că primele zile după catastrofă au fost extrem de întunecoase, chiar şi acolo unde nu erau nori pe cer).
Ceea ce ne-a arătat telescopul spaţial în zilele următoare era incredibil şi, zic eu, înspăimântător: Pământul părea o cometă cu miezul acoperit de o emanaţie de fier şi cu un fel de trenă care, în loc să se disperseze urmând miezul, se subţia focalizându-se într-un fascicul de plasmă care părăsea planeta cu o viteză abia puţin mai mică decât a luminii. Părea că însuşi Pământul emite acest fascicul în direcţia uneia din planetele sistemului Proxima Centauri.
La puţin timp după ce ţinta razei de fier a fost stabilită cu precizie – cu atâta precizie câtă mai permitea aparatura rămasă întreagă la ora aceea – am ascultat la radio lunga conferinţă (sau mai bine zis, spovedanie) a profesorului Albert Hughes.
Profesorul afirma – iar eu n-am nici un motiv să nu-l iau în serios câtă vreme de altă ipoteză, necum explicaţie, n-a pomenit nimeni – că planeta aceea, pe care el o studia de treizeci de ani, dă semne ale unei prezenţe raţionale.
- Avem pentru întâia oară confirmarea bănuielii, confirmarea speranţei noastre că nu suntem singuri în Univers. Dar în ce împrejurări! suspină profesorul. Nu ştiu ce fel de fiinţe sunt acelea, nu ştiu nici dacă planeta nu este cumva, ea însăşi, o fiinţă – s-au mai formulat, până acum, doar în tâmpeniile ştiinţifico-fantastice, pe care eu nici nu le citesc, asemenea fantasmagorii – dar iată, chiar eu, un om cu gândire extrem de pozitivă, sunt nevoit să presupun că această planetă trebuie să fie dotată cu raţiune şi personalitate proprie, cu GÂNDIRE! Dar cât de diferită de a noastră! Eu presupun că pe această planetă, în acest creier alcătuit din fier, fluxul gândirii îl constituie fierul în stare plasmatică. Şi tocmai fierul l-a extras ea de pe Pământ, crezând, probabil, că el este gândirea noastră pe care noi nu putem, nu ştim să o transmitem şi altora în spaţiu, în Univers! Volatilizându-ne uneltele, maşinile, armele, ea a crezut că intră în contact cu însăşi fiinţa noastră, cu gândirea noastră. Ea voia să se informeze, să comunice cu noi – şi nu va avea decât imaginea unei lumi de obiecte. De şuruburi, de rachete şi de cuţite! Aşa apărem noi în faţa Universului la prima întâlnire cu altcineva! Când te gândeşti că această planetă nu va auzi niciodată de Shakespeare, Chaucer şi Dante! Şi nici de mine!
Aici, profesorul a izbucnit în plâns.
- Am fost întotdeauna ateu, dar acum zic: să ne apere Dumnezeu de ziua când ea va dori să ne vorbească, să ne transmită ceva!
Se pare că teama profesorului Hughes era întemeiată: adineaori s-a anunţat la radio că un fascicul plasmatic se îndreaptă spre noi. Din direcţia Proxima Centauri.
