Archive for April, 2012

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (15)

Thursday, April 26th, 2012

În 1969, terminasem armata de vreun an jumate, mă holbam toată ziua-bunăziua la norii de pe cer (eram «observator meteo» la staţia cap-de-pistă a aeroportului Băneasa), scriam versuri şi citeam cu aviditate proaspăt botezata Românie literară, fosta Gazetă literară.

Aveai ce citi în ea, multe nume mari, dintre care primele ce-mi vin acum în minte sunt ale inegalabililor Şerban Cioculescu şi D. I. Suchianu.

Şi al lui Miron Radu Paraschivescu, faimosul MRP, care, în rubricile lui de Poşta redacţiei ţinute pe durata a vreo două-trei decenii în mai multe reviste, îi debutase pe câţiva care se dovediseră după aceea a fi fost printre cei mai mari – pe Marin Preda, de exemplu.

MRP se bucura, deci, de reputaţia de a avea mână bună în materie de începători. Aşa că i-am trimis un plic cu câteva dintre poeziile mele, desigur, cu nădejdea secretă că îmi va publica vreuna.

Din nefericire, scrisoarea mea începea cu “Stimate domnule M.R.P.” – că aşa auzisem eu că-i zic toţi. Chiar nu mi-a trecut prin cap că asta putea să-l irite.

Eram obraznic cu absolută nevinovăţie – “tinereţea are privilegiul prostiei”, parcă aşa se spune, nu?

Iar răspunsul lui mi s-a părut chiar nervos :

Aşa că, fără să mă gândesc la invitaţia care urma, totuşi, înţepăturii din prima frază,  n-am mai îndrăznit să-l deranjez.

De-abia după un an am înţeles ce voia să spună în răvaşul acela. Când am aflat că a murit, şi anume, de cancer pulmonar.

Iar ce mi se pare, acum, senzaţional este că unul ca el îşi dădea osteneala să-i răspundă (prin poştă!) unui ilustru necunoscut de-alde mine.

Nu prea mai ştiu, la ora asta, vreo personalitate comparabilă, în stare de asemenea gest.

Aveam un coleg de armată, un tractorist, care ne-a părăsit într-o zi când făcea de santinelă la depozitul de muniţii, adică la postul cel mai îndepărtat, aflat la vreo şase kilometri de cazarmă.

Eram caporal de schimb – şi aşa se face că, la ora schimbului, am fost primul care a dat de cadavru. Pe geanta măştii lui de gaze, aruncată pe pământ, se afla o foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care scria: “Anunţaţi vă rog Patria că să nu mai conteze pe supsemnatul şi că îmi bag p… în voi toţi”. Şi semnătura.

Ce l-o fi apucat? am stat şi m-am tot gândit după aceea. Părea un băiat vesel, mereu bine dispus, mereu trecând cu câte-o glumă peste mizeriile de zi cu zi.

De obicei, ne distra cu canţonete. Seara, la spălător, dădea drumul câte unei O sole mio, cântată nu prea rău, căci avea ureche muzicală şi timbru plăcut, dar, în lipsa cunoştinţelor de italiană, cu un text propriu, un ghiveci care suna a toate limbile cunoscute, plus japoneza.

Şi după ce se oprea din cântat, îi trântea un “ce p… măsi” triumfător şi concluziv.

Dacă stau şi mă gândesc bine, prin înjurătura finală bietul meu coleg de armată nu voia altceva decât să clameze faimosul “anch’io sono pittore” al lui Michelangelo…

Talent prin voia Organelor.

Una e să fii cineva fiindcă eşti şi alta e să fii cineva fiindcă aşa au hotărât Ăia. E o diferenţă, nu? În primul caz, îi datorezi ceva lui Dumnezeu. În al doilea, doar dumnezeilor ăştia judeţeni…

Categoric, Voltaire nu avea dreptate când spunea că religia este o minciună folositoare disciplinării maselor.

Oamenii sunt piesele unui puzzle imposibil de recompus. Misticismul – o forma mentis aparţinând de drept celor mai evoluaţi dintre ei – este apanajul, de fapt, al categoriilor umane înapoiate şi manipulate, care fac din el o poveste stupidă şi adesea abjectă, fără a deveni prin aceasta mai disciplinate.

Întristătoare e mai ales împrejurarea că prin religiozitate se înţelege aproape întotdeauna mentalitatea lipsită de demnitate şi de idealism a celui care cere ceva în schimb, salvarea (a spiritului, cumva? mă îndoiesc, mai degrabă îi cerem lui Dumnezeu să ne ferească de cancer şi de şomaj) sau pur şi simplu, un câştig la loto.

De dorit ar fi fost alternativa idealistă – a acelora care, necrezând, vor să dea ceva lumii, calea sfinţeniei fără Dumnezeu, cum o numea odată Marguerite Yourcenar.

Un Duce de Orania a zis odată o vorbă monumentală : “nu e nevoie să speri pentru a înfăptui”.

Folclor la zi

Sunday, April 22nd, 2012

N-am obiceiul să postez aici diversele chestii pe care le găsesc prin mai ştiu eu ce cotlon de Internet sau le primesc prin mail de la prieteni. Dar astea chiar merită :

Un pacient slab, palid merge la medicul care l-a operat de curând cu rezultatul analizelor de laborator .

Doctorul studiază şi zice :

- Domnule, am două veşti pentru dumneata: una bună şi una rea. Pe care vrei să ţi-o spun prima?

- Păi… p-aia rea, doctore.

- Cazul dumitale e foarte grav. Practic, mai ai de trăit câteva zile.

- Şi vestea bună?

- Ai venit la timp ! De mâine, spitalul se transformă în azil …

Ultima formulă de salut, atunci când vorbeşti la mobil :

“ Bună seara, ţie şi ascultătorilor noştri ! “

După cum puteţi observa, ne apropiem cu paşi mari de situaţia de pe vremea lui Ceaşcă, adică din vremurile fericite când adevărul se găsea în bancuri şi nu în ziare şi emisiuni TV.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (14)

Friday, April 20th, 2012

O ştire mortală la băieţii ăştia simpatici (http://www.stiri.com.ro/stire-26625/tratamentul-pentru-cancerul-de-prostata-care-vindeca-9-din-10-pacienti.html: cică, în Anglia, s-a inventat un aparat care “depistează“ impotenţa masculină. Păi bine, tataie, voi credeţi că e nevoie de o maşinărie pentru asta ? Ia întrebaţi-o pe Lili…

Cujetare de bătrân acrit : viaţa, în general, e un rahat. Iar a ăstuia (completaţi cu un nume, după gust) chiar pute.

Există pe lumea asta nişte porci care câştigă atunci când eu pierd. Aşa-i că nu e dreptate pe lume ?

Toate căsuţele de la munte ori de la ţară ale prietenilor mei, care m-au găzduit în weekend-urile din ultimii, să zicem, cinci ani, sunt prevăzute cu câte-un frigider Arctic, fabricat la Găeşti până prin 1989 – şi aflat în stare de perfectă sănătate bine-mersi. Al meu de-acasă, fabricat în 2006, a început să se dezmembreze. Şi cică să nu fii nostalgic…

O chestiuţă interesantă : doamna Lelia Munteanu semnează în Gândul un articol despre Günter Grass (http://www.gandul.info/puterea-gandului/jumatate-dintre-israelieni-sunt-antisemiti-9534940 ), care provoacă, aşa cum era de aşteptat, o mulţime de reacţii.

Iată cum arăta (o parte din) lista lor la data de 19 aprilie a.c. :

Şi iată cum arată lista cu pricina la o zi după aceea, adică astăzi 20 aprilie 2012 :

Hocus pocus ! Ia uite cum din peste 125 de opinii ale Opiniunii Celei Mai Publice au mai rămas 13 !

Post scriptum : alte amănunte despre distinsa doamnă L. M. găsiţi la

http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Confesiunile_unei_-drogate-_si_regretele_Leliei_0_266973702.html

Super post scriptum : la mai puţin de un sfert de oră după postarea post scriptum-ului de aici, am mai aruncat o privire articolului cu pricina - şi ce să vezi, cele peste 125 de comentarii, de care făcui vorbire, erau iarăşi la locul lor !

Aşa că, vorba poetului antic :

pe lume-s multe mari minuni,

minuni mai mari ca GÂNDUL nu-s !

Uite-un PURVU !

Tuesday, April 17th, 2012

Adică pour vous, les francophones

dacă n-aţi priceput din prima

+ audio :

Sarah Bernhardt in Fedra - disc Gramophone din 1902

PAŞTE FERICIT !

Thursday, April 12th, 2012

ACTUALITATEA LITERARĂ nr. 18

Thursday, April 12th, 2012

http://www.ziarulactualitatea.ro/utile/a-aparut-actualitatea-literara-nr-18-martie-2012/

Grid Modorcea. TRIBECA FILM FESTIVAL, New York

Friday, April 6th, 2012

Cel mai mare maraton cinematografic din lume

TRIBECA FILM FESTIVAL

la un nou start

In curand va incepe Tribeca Film Festival (TFF), un festival-mamut, cu peste 400 de filme proiectate in zeci de locatii din zona Tribeca a New York-ului. Dar pentru ziaristi el a inceput de pe data de 27 martie, cand au avut loc primele proiectii la sediul central al festivalului, intr-o sala cocheta de pe Greenwich St. Organizatorii celui mai mare festival de film din lume au conceput un Pre-festival destinat presei, pentru ca ziaristii sa vada in avans o serie de filme din festival, inclusiv filme aflate sub embargo, despre care nu e voie sa se scrie decat dupa premiera lor absoluta in Festival. De altfel, toate filmele din TFF sunt in premiera, productii recente, conditia programarii lor in festival este sa nu fi avut premiera inainte. Altfel spus, sunt vizionate pentru prima oara aici.

Am si eu acest privilegiu, fiind primul scriitor si cineast roman care obtine acreditarea la un asemenea festival maraton. Nu va spun cate formulare a trebuit sa completez! In documentele de acreditare cel mai mult conteaza sa fii si realizator de filme, sa fi realizat macar un film la viata ta. Apoi foarte mult cantareste si conditia de scriitor, daca ai scris romane si scenarii. Apoi ce carti de film ai scris, ce cronici, unde publici, pentru cine faci lobby etc.

A cantarit foarte mult si volumul Filmul American, scos de editura Axis Libri (director Zanfir Ilie), in care un capitol se refera chiar la TFF (comentez evenimentele la care am participat anul trecut). Editia engleza se afla sub tipar si sper sa o lansez aici, in cadrul TFF. Si in prezenta lui Robert de Niro, caruia i-am dedicat un capitol si a carui imagine se afla pe coperta cartii. Desigur, ideal ar fi sa am exemplare sa ofer si confratilor critici, de la marile ziare americane, de la revistele de film din America si din lume.

Aici calitatea simpla de ziarist nu e suficienta. De ce toate aceste precautiuni? Fiindca TFF este un festival profesionist si esti foarte mediatizat in presa straina. Ti se ofera sansa sa cunosti confrati de pretutindeni, de pe tot pamantul, implicit sansa unui transfer al croncilor tale in ziare straine. Cand cititi aceste randuri, deja am vazut peste 20 de filme. Dupa fiecare proiectie, esti abordat, redactorii care se ocupa de un film sau altul, vor sa-ti afle parerea. Va ofer deci in avanpremiera cateva informatii despre acest festival, apoi voi scrie despre filmele vazute in avans.

Dupa cum se stie, Tribeca Film Festival a fost infiintat de Robert de Niro si sotii Jane Rosenthal si Craig Hatkoff, imediat dupa atacul terorist din 11 septembrie 2011. Infiintarea lui este legata strict de ideea ca tragedia s-a datorat faptului ca oamenii acestui pamant nu se cunosc intre ei. Asta ar fi cauza principala. Si festivalul ar fi o punte intre natii, sa se cunoasca mai bine intre ele. De aceea, Tribeca este un festival nepremial si non-profit, axat in principal pe documentare, documentarul fiind genul cel potrivit pentru a comunica pachete serioase de informatii si de a prilejui cunoasterea unor realitati noi, cu care spectatorii nu s-au mai intalnit. Apoi a mai fost si ideea de a revitaliza cultural zona Downtown din Manhattan.

De-a lungul anilor, festivalul si-a largit aria si au fost incluse si filme narative sau de fictiune. Am vazut filme de toate genurile. Insa realizari cu totul speciale. Nici un film nu intra in sfera obisnuita, a ceea ce inseamna filme de gen, filme comerciale sau de festival, in inteles european. As putea spune ca sunt filme la limita experimentului.  Oricum, apartin unui altfel de cinema. Sunt altfel de regizori, altfel de actori. Cineastii romani, ca si cinefilii, vor avea multe de ales si cules. Va voi informa in premiera cu cele mai noi realizari ale cineastilor lumii.

Deocamdata trebuie sa stiti ca aceasta editie, a 11-a, contine un eveniment deosebit: este omagiat Universal Pictures, cel mai renumit studio de productie hollywoodian, de la infiintarea caruia se implinesc o suta de ani. Vor participa la discutia acestui panel (masa rotunda) actorii Robert de Niro si Meryl Streep, castigatori ai mai multor premii Oscar, si regizorul si producatorul Judd Apatow.

In seria de conversatii ce vor avea loc, festivalul a dispus de prezenta unor personalitati ale filmului si culturii americane, cum ar fi Rob Lowe, Shepard Fairey, Christian Slater, Peter Gelb, Michael Moore, Susan Sarandon, Jim Sheridan si Naomi Sheridan. O seara speciala este dedicata lui Deborah Voigt, celebra soprana de la Metropolitan Opera, care va participa la o dezbatere dupa proiectia filmului Visul lui Wagner, un documentar filmat de Susan Froemke timp de peste cinci ani, urmarind patru dintre capodoperele wagneriene montate la faimoasa opera newyorkeza. Nu mai indoiesc ca va fi o seara de neuitat.

Sunt incluse numeroase programe de convorbiri, in sectiuni legate de productia si industria filmelor, ca si o serie despre ecranizari, gazduita de faimoasa biblioteca “Barnes & Noble”. Remarcabile vor fi seriile “Dupa Film”, convorbiri cu realizatorii unor pelicule. Iar in spiritul festivalului va fi seria “Dincolo de ecran: Globalizarea gandirii”, care vizeaza tocmai ceea ce spuneam la inceput, cunoasterea oamenilor intre ei, puntile dintre popoare. Dar despre toate aceste evenimente, voi scrie cand ele vor avea loc, in perioada 18-29 aprilie, cand se va derula Tribeca Film Festival.

Problema, marea problema, ramane legata de intrebarea cine va participa la aceste programe, vor participa oare si indivizi care au generat tragedia din 11 septembrie? Ne indoim. Dar exista speranta ca spectatorii de buna calitate, cum sunt cei de la Tribeca, asa cum stiu de la editia precedenta, sa duca mesajul festivalului mai departe, sa se constientizeze global ideile pacifiste, sa se limiteze astfel pericolul terorist. Si nu numai. Vom reveni.

Grid Modorcea

New York

Radu Aldulescu. O SĂ-MI FIE DOR DE TINE …

Friday, April 6th, 2012

Pe fugă, între două lansări de carte, Nora Iuga şi Radu Aldulescu

O SĂ-MI FIE DOR DE TINE, OCHI DE PEŞTE

- fragment -

Pleca, scuipa în urmă, dădea cu sare-n urmă furios, satisfăcut, închinându-se: Bine că s-a rupt în sfârşit, bine c-a scăpat! Curvă idioată şi perversă, ca tine-am întors pe dos cu miile. Asta-mi lipsea la bătrâneţe să mă leg la cap. O să-mi fie dor de tine, ochi de peşte, o să-mi fie dor. Ţi-a ieşit pe nas, Diavole, ştia el Neghiniţă ce ştiai şi tu, vă iubesc nu vă mai iubesc, ce nenorocire belită s-ajung la bătrâneţe la mâna curvelor! Care curve ţi-ar fi mânct capul dacă nu curva de Andreea? Bine că s-a rupt, bine c-ai scăpat. De data asta a scăpat. Ba iarăşi nu scăpase. După o lună se întorcea să-şi ia nişte haine, trei tricouri şi două perechi de pantaloni într-o pungă de plastic, dar mai mult să adulmece, să dea cu nasul, cum dăduse cândva pe la Neghiniţă şi pe la vechea locaţie. Mereu există o veche locaţie, mai ales pentru unul ca el. Cu cât presimţi că nu mai e mult până să te stabileşti într-o locaţie definitivă, cu atât mai tare de mănâncă să e muţi de colo-colo. O locaţie definitivă, mă rog, ca Neghiniţă, se ocupă primăria… Uite însă că tocmai Andreea n-ar mai fi avut mult până să împărtăşească soarta lui Neghiniţă, dacă-i dăduse mâna să i-o prorocească tăticuţului ei, care la o adică o dusese în spinare, îi dăduse să mănânce şi-i dăduse un rost în viaţă făcându-i un copil… Cui dădea să-i iasă sufletul pe cur ca să-şi aducă aminte că şi-a bătut joc, că a scuipat mâna care, în fine, tăticuţul ei o găsea înnegurată în ultimul hal, derutată, înfometată, cu gura încleştată de spaimă şi pocăinţă şi Andrei trimis prin vecini şi pe străzi să ceară, deh, o să-mi fie dor de tine, ochi de peşte… Cine pe cine să ierte, cine pe cine a bălăcărit? Cine pe cine a înşelat, a minţit, a lovit, a rănit şi-a ucis? Deja nu mai contează. Andrei, a venit tăticuţu’ nostru! De data asta nu-l mai lăsăm să plece. Te iubim, tăticuţule. Uite Diavolul întors în sânul familiei, dedulcindu-se iarăşi: ciolanele lui slăbănoage şi bătrâne tânjesc după odihnă şi căldură, iar ea găseşte o plăcere sporită bălăcindu-se ca într-un noroi călduţ în carnea lui de mort, în surâsul lui de fum şi-n buzele lui putrede. Plăcerea se învârtoşa, creştea hrănindu-se din ea însăşi, amânând scadenţa unei vinovăţii abia bănuite, ca şi un program de desene animate prelungit după care ţi se anulează abonamentul la antenă fiindcă nu l-ai plătit… Asta e, mai devreme sau mai târziu tot s-ar fi întâmplat. A sosit scadenţa. Vor fi scoşi afară-n stradă. Se vor caza la boscheţi cu tăticuţul lor Diavolul de gât.

Gândul îi dădea ocol străduindu-se fără să reuşească să nu se întoarcă la plicul cu înştiinţarea, la pericolul iminent, în timp ce dârdâia ghemuită sub plapumă, de frig şi frică, cutreierată de un plâns stins, uscat, care-i căina şi-i invoca totodată însingurarea. Era şi se dorea singură, ca după plecările tăticuţului ei, ca după plecarea maică-si care o şocase şi deopotrivă o uşurase: rămăsese singură aici, în garsoniera asta spaţioasă la o adică, n-avea decât să-şi găsească un creştin care s-o mute de la umbră la soare, să-i facă un rost, o familie… Într-un târziu îşi făcuse, dar de-acum avea să rămână fără casă. O păţiseră destui alţii, ştia, văzuse şi auzise, poţi să mori afară-n frig, în stradă, în boscheţi, nu se uită nici dracu la tine până nu-nţepeneşti. Atunci abia se ocupă primăria, dacă nu vine nimeni să te revendice. Îţi găseşte un loc la cimitirul săracilor, la Străuleşti Doi, unde-i spusese Robert că i se găsise lui Neghiniţă… Se dădu jos din pat şi luă o pastilă de diazepam. Se ghemui iarăşi sub plapumă. Poate că în sfârşit o să adoarmă. Avu un vis scurt cu Andrei întinzându-şi gem pe o felie de pâine cu cuţitul şi lingând tăişul şi ea spunându-i să înceteze, că-şi taie limba şi chiar şi-o tăia. Îi curgea sânge din limbă, un fir de sânge care se îngroşa treptat, transformându-se într-un şuvoi inundând patul şi camera, devenind o lumină purpurie în care se zbătea cu un gâfâit în ceafă, încercând să-l vadă pe bărbatul din spatele ei. O ţinea de păr, de coama ei blondă, lungă până la crupe, prinsă într-un pumn şi răsucită pe un antebraţ vânjos de fierar, iar cealaltă mână i se înfipsese în şold ca o gheară de fier, în timp ce o poseda într-un ritm îndrăcit răsucindu-i în vagin o suliţă înroşită în foc.

Grid Modorcea. EXPOZIŢIA ROBERT DE NIRO SR.

Sunday, April 1st, 2012

New York :

Robert de Niro, Meryl Streep si Indiggo

la expozitia lui Robert de Niro Senior

Surpriza mare la DC Moore Gallery! Dupa succesul repurtat la The Armory Show, cel mai mare targ de arta profesionista din lume, iata ca acum, acasa la ea, galeria a organizat o expozitie completa a artistului Robert de Niro Senior (1922-1993), adica tatal celebrului actor, caruia i-a prezentat picturi si desene. Daca la The Armory Show am vazut cateva lucrari, aici e desfasurata opera artistului in perioada de maturitate. Cu aceasta ocazie am luat contact pentru prima data cu picturi si desene pe care Robert de Niro, Sr. le-a realizat in perioada 1960-1993.

La Armory Show ma impresionase un tablou numit Abstraction. Am observat cu acel prilej ca peisajele, cel putin, amintesc de maniera lui Van Gogh. Numai ca in timp ce olandezul vedea lumea solar, De Niro Senior o vedea intunecat. Oricum, nici unul, nici altul nu o vedeau cu ochi buni.

Si aici, la DC Moore Gallery, sunt zeci de lucrari, mari si mici, care se plaseaza in doua genuri evidente: still life si nuduri de femei. Dar cu precizarea ca si nudurile si obiectele naturilor moarte sunt stilizate, abstractizate. Robert de Niro Senior este considerat ca facand parte din categoria abstract expresionistilor americani, o faza intermediara insa, cu influente din Delacroix si Matisse, desi a urmat Black Mountain College, din North Carolina, apoi studii la Museum of Non-Obiective Art, ca in 1945 sa fie inclus la centrul Peggy Guggenheim din New York, unde cunoaste grupul Jackson Pollock, Mark Rothko, Robert Motherwell si Clyfford Still. Abia din 1950 incepe sa expuna la galerii din NY, alaturi de Willem de Kooning, Franz Kline, Philip Guston si altii. A participat constant si la anualele Whitney Museum, avand lucrari in marile muzee americane, iar Muzeul Matisse din Nice i-a organizat in 2009 o retrospectiva.

Iata ca acelasi lucru il face azi, desi cu intarziere, o galerie newyorkeza, evident impulsionata si de prestigiul marelui actor. Spuneam ca abstract-expresionismul lui De Niro Senior nu este la apogeu intrucat imaginile sale au concretete, te trimit la realitate, prefigurand vase de flori, petale, “trei scaune”, “patru femei”, o mandolina si alte obiecte mentionate chiar in titluri. Cum ar fi tablourile din anii ’60: Studio interior with Three Chaise and Yellow Bureau, Still Life with Chair, Still Life of Fruit and Flowers on a Table sau Still Life with Red Vases, Fan, and Bowl. Nici Morocan Woman (1979) nu are alt punct de sprijin decat voluptatea feminina, asa cum sunt mai cu seama desenele, care reprezinta varii forme ale aceleasi identitati picassiene.

E expus si ultimul sau tablou, numit chiar asa Last Painting (1993), care este o natura moarta, cu o masa centrala schitata de o linie mediana, care desparte niste vaze cu flori de o mandolina.

A fost un vernisaj de nedescris, cu o audienta colosala. De ce? Pentru ca la eveniment si-a anuntat prezenta si fiul, marele actor Robert de Niro Junior. Galeria era intesata de lume, iar fotografii si cameramanii aveau aparatele pregatite, insa eroul zilei nu mai venea. A aparut din lift, la un moment dat, o femeie goala vopsita psihedelic, cu ochelari de soare, un superb exemplar feminin, care se voia oare o prefata la aparitia mult asteptatului actor?! Dupa ce am privit cu atentie tablourile, am coborat cu liftul, hotarat sa plec. Dar dupa ce am facut cativa pasi pe  22 St., o masina neagra, uriasa, un Pepe Cadillac/Escalade negru, a oprit si din el a coborat Robert de Niro, care a mers apoi la o alta portiera si si-a ajutat sotia sa coboare. Gazda expozitiei, care ii astepta, i-a invitat sa urce pe scara de serviciu, fiindca randul la lift era imens. A vrut desigur sa evite si imbulzeala. Totul s-a desfasurat repede, oamenii din strada nici n-au avut timp sa-l vada.

Dar De Niro arata ca orice muritor, asa cum am descris-o anterior si pe Uma Thurman. Si ca sa-mi confirme parerea, la cateva minute a aparut si Meryl Streep, la fel, imbracata simplu, in pantaloni negri, trei sferturi, de doc, aparent o femeie oarecare de pe strada. Te asteptai ca lumea sa o aplaude pe recenta castigatoare a unui Oscar pentru rolul din Iron Lady, dar nu, ea s-a urcat in lift cu multimea, si nimeni nu a aplaudat-o.

La fel, sus, in galerie, toata lumea s-a comportat ca in intamplarea pe care mi-a povestit-o nu o data Ernest Maftei. El juca un taran in filmul Rascoala. Si se afla in multimea de tarani revoltati. Si, la un moment dat, un taran din spatele lui ii spune: “Da-te, bre, mosule, mai intr-o parte, sa ma vad si eu, sa ma filmeze si pe mine!” Spre bucuria lui, Badia fusese confundat cu un taran din multime. Asa cum i se intamplase si lui Tolstoi, confundat cu un mujic, atunci cand s-a dus la o editura sa-si predea un manuscris. Ce sa mai spun de Brancusi, care in mijlocul Parisului traia si arata ca un hobitean!

Asa si aici, cele mai mari staruri ale Americii, Robert de Niro si Meryl Streep, aratau ca niste oameni obisnuiti, multi dintre invitatii la vernisaj iesind mai mult, vestimentar, in evidenta. Dar poate ca cele doua staruri, starurile in general, asta si urmaresc, sa fie cat mai anodine. Si reusesc. Numai ca fetele lor ii dau de gol. Sunt prea mediatizate. Si e uluitor sa constati ca cei doi mari actori aratau bine, inca foarte bine pentru varsta lor si pentru cat de mult muncesc: De Niro e in productie cu 7 filme! Mai au in fata inca o cariera lunga, cum s-ar spune. Cred ca si la 90 de ani ei vor juca roluri la fel de memorabile.

M-am bucurat ca De Niro, desi invadat de lume, le-a tinut mereu aproape pe Mihaela si Gabriela, gemenele Indiggo, pe care le cunostea bine de anul trecut, de la Tribeca Film Festival, cand au fost la un party oferit de revista “Vanity Fair”. E absolut de bun augur pentru filmul romanesc prezenta actritelor noastre gemene printre aceste staruri, pe care le cunosc si le iubesc.

Si ca sa inchei in spiritul optimist al acestui rar eveniment, am sa-l citez chiar pe sarbatorit, pe pictorul Robert de Niro Senior, care avea acest crezamant, bun si pentru artistii romani: “More than speed, what is important is to erase, always erase, systematically. If, as Picasso assures, painting is «love made visible», this method is for me the only way to most honestly transmit this light that belongs only to me and that can only reach the spectator once. I am in the canavas and not in front of the canavas.” (Mai mult decat viteza, important este de a sterge intotdeauna, de a sterge sistematic. Daca, asa cum ne asigura Picasso, pictura este «iubirea face vizibilul», aceasta metoda este pentru mine cel mai sincer mod de a transmite aceasta lumina, care imi apartine si care poate ajunge doar o data la spectator. Sunt in panza si nu in fata panzei).

Grid Modorcea

New York

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (13)

Sunday, April 1st, 2012

În 1997, am făcut un scurt voiaj în nordul Europei, ca să văd, împreună cu alţi colegi ziarişti, cum funcţionează democraţia la ea acasă.

În toate discuţiile, gazdele ne spuneau : voi ar trebui să aveţi o lege care să facă asta şi asta

Noi ne uitam unul la altul şi râdeam: păi noi avem de douăzeci (sau de o sută) de ani legea asta.

Iar vikingii rămâneau ca la dentist : atunci de ce nu merge treaba la voi?

Săracii danezi erau atât de nevinovaţi, încât nu reuşeau să priceapă că poţi să ai toate legile din lume… şi să te ştergi cu ele la …nas…

Altă deosebire importantă : ne aflăm în redacţia principalului ziar din Iutlanda, provincia nordică a ţării (parcă mi-amintesc că de Jyllands Posten era vorba, dar n-aş putea să bag mâna-n foc). Gazdele ne pun în faţă ultimul număr, “cald”, abia ieşit din tipografie. Pe prima pagină, mare, o poză color a unor ronduri de flori, la intrarea într-o viluţă unifamilială, aşa cum sunt aproape toate casele la Aalborg, capitala provinciei. Şi un titlu mare : GRĂDINA DOAMNEI NIELSEN ARE O NOUĂ ÎNFĂŢIŞARE.

Şi ce mare brânză? îmi vine să întreb – dar mă dezmeticesc la timp şi-mi ţin naibii gura. În aceste locuri, incomparabil mai apropiate de Polul Nord decât Mizilul, e realmente mare brânză să ţii în viaţă câteva biete floricele. Asta, chiar dacă peninsula e scăldată, pe latura dinspre vest, de Curentul cald al Golfului. Aşa că presa defilează chiar şi cu o doamnă Nielsen absolut oarecare.

Părerea noastră, a musafirilor de la Bucureşti, e că, prin partea locului, chiar n-ai despre ce scrie, aşa-i de liniştită viaţa pe acolo : oamenii se duc la muncă, apoi vin acasă şi fac ce-a zis Voltaire (adică-şi îngrijesc floricelele din faţa casei, de care sunt foarte mândri), apoi, cu ochii-n televizor, îi trag o băută dârză (băutura fiind, de altfel, cumplit de scumpă, din motive de dezvăţat vikingul de trăscău), iar dimineaţă la şase sunt, proaspeţi, în faţa strungului, de parcă seara dinainte s-ar fi scurs în acompaniament de ceai de rostopască.

Îi compătimim cu juma’ de gură pe colegii noştri danezi şi le spunem că, la noi, dacă n-ai un scandal ţapăn pe prima pagină, rămâne ziarul nevândut.

Iar ei ne privesc neîncrezători : teribil ce mai exagerează tipii ăştia din sud-est…

La Aalborg, suntem găzduiţi într-un fost internat, momentan pustiu, după cum ne anunţă funcţionara de la primărie care se ocupă de noi.

Din capul locului, clădirea pare ciudată, plină de camere de supraveghere cum e. Iar mobilierul încăperii ce-mi serveşte de dormitor, încă şi mai şi : nu există nici un şifonier, nici o noptieră, nici un sertar. Numai rafturi şi răftuleţe.

În ziua următoare, misterul se lămureşte : primăria aalborgheză, ai cărei musafiri eram, ne-a găzduit într-o fostă şcoală de corecţie, momentan lipsită de muşterii. De aceea, lipsa dulapurilor şi sertarelor : totul la vedere, ca să nu ne pomenim cu droguri, cuţite sau mai ştiu eu ce.

PS – Într-un singur loc am mai văzut, după aceea, asemenea mobilier : în sala de consiliu a  Oficiului Român pentru Drepturile de Autor. Unde, categoric, nimeni nu venea cu droguri…

Primăvara la Gernsbach

Dumnezeu s-o odihnească pe Gramatica Academiei …

(Cristian Ghinea în DILEMA VECHE nr. 423/22.03.2012, pag. 12)