Posts Tagged ‘Romania literara’

O MIE ŞI UNA DE MORŢI (66)

Tuesday, October 31st, 2017

Una dintre domnișoarele trimise de Organe să se mărite în Vest a fost (sau mai este) colaboratoare a unui ziar franțuzesc – și în mare cinste la București, în prezent. Ea a recenzat volumașul meu meu apărut la Lyon, în 2011, așa cum se poate vedea urmând link-urile anexate. Asta s-a întâmplat din cauză că editura Baudelaire, care mă publicase, știind-o româncă, i-a trimis un exemplar de semnal, ca să-l recenzeze. Bazându-se, probabil, pe simpatia ei. Firească, nu-i așa.

Și stai să vezi simpatie. Româno-franțuzoaica Violette s-a exprimat cam așa: nu cumva să citiți această carte! e extrem de periculoasă! vă va plictisi!

Și a evitat cu mare grijă să reproducă vreun citat - un rând măcar! - din cartea pe care o comenta.

Părerea mea e că au supărat-o paginile din carte în care un personaj visează (sau delirează, nici eu nu știu precis). Și anume că tipa cu care face amor (și care, mai târziu, emigrează în Occident) ar avea un mic tatuaj la subsioara piciorului. Mai exact, inscripția ”DSS” și un număr, cam ca un număr de inventar. Iar personajul meu ajunge la concluzia că acest DSS nu înseamnă Dumnezeu Salvează Slobozia, ci Departamentul Securității Statului. Știți, mă gândisem că, dacă SS-iștii aveau tatuată grupa sangvină la subsioara stângă, ar fi fost normal și legitim ca și emigrantele noastre de partid și de stat să aibă ceva de genul ăsta - și anume, chiar în acea zonă pe care o supuneau la eforturi întru mai marea glorie a Partidului.

http://www.hellocoton.fr/to/aepb#http://leshumeursdeviolette.over-blog.com/article-le-probleme-avec-les-bonnes-resolutions-70365859.html
http://ladiesroom.fr/2011/03/31/a-votre-sante-poor-yorick/

& despre strugurii cei acri:

Și astfel literatura română nu este prezentă pe piața de carte a lumii. Sau atunci cînd este prezentă, prin cîțiva autori, aceasta nu este pusă în evidență, chiar dacă imediat vezi știrea, la noi, în media românească, că cutare sau cutare scriitor a fost tradus nu știu unde. Dar adevărul este unul trist, pentru că efectul este de cele mai multe ori zero sau cel mult acoperă vanitatea acelui autor astfel ajuns să i se tipărească numele pe o copertă a cărții sale într-o piață de carte de aiurea.

http://www.romlit.ro/o_literatur_fr_feedback

https://livre.fnac.com/a3424646/Dan-Predescu-A-votre-sante-poor-Yorick

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ling-chi-taierea-in-10-000-de-bucati-monstruoasa-metoda-de-executie-din-china

Oare chinezii de atunci or fi citit Colonia penitenciară de Franz Kafka ?

Zarva recurentă cu privire la CPF și LGBT mi-a readus în minte o întâmplare de pe vremea când eram slujbaș la stat.

Aveam acolo un șefuț, mai tânăr ca mine, cam nedus la biserică, cu diplomă de economist cumpărată sau donată de Organe - dar mi-era șef. Și la un moment dat, îl aud povestindu-i unui amic de-al lui în trecere prin biroul nostru pățania unui amic comun al lor. Acesta fiind, de vreo câțiva ani, locuitor al Germaniei, unde se și însurase cu o băștinoasă. Odată, când ea l-a supărat, i-a ars o palmă. Iar ea l-a reclamat la poliție. Ca atare, omul a făcut un pic de pușcărie în țara aceea. Iar șeful meu se minuna de cât de-ai dracului sunt nemții, auzi, să te bage la pârnaie că i-ai tras nevesti-ti o labă!

Măi oameni buni, prăvălia unde era el director e ditamai instituție cu rang de minister! Așa că nu vă mai minunați, ca inocenții lu’ Pește, de violența domestică din Rahova și Ferentari!

http://adevarul.ro/news/politica/cpf-moare-grija-lgbt-timp-animalele-denumite-legal-parinti-isivioleaza-copiii-1_59b26a9b5ab6550cb8e885ff/index.html

à propos de Alexandru Odobescu

UN FEL DE METOO

Am luat parte odată la o mică, să zic așa, agapă, după o seară petrecută într-un soi de cenaclu literar găzduit de un soi de neo-cămin cultural făcut pe banii Sectorului 2 (pe care răuvoitorii îi numeau ”banii lui Onțanu”). Erau de față obișnuitele viețuitoare din astfel de locuri, poete-sensibile-dame-bine pe vremea dictaturii comuniste, respectiv talente care era cât pe-aci să fie descoperite înainte de vizita lui Ceaușescu în Republica Populară Democrată Coreeană, plus câteva mai răsărite – adică mai debutate, cu alte cuvinte. Iar după cele câteva rânduri de halbe plătite de eroul serii, a cărui lectură de aproape o oră o aplaudasem cu sinceră ușurare puțin mai devreme, limbile s-au dezlegat în suficientă măsură încât să trecem de la simple hăhăieli și bancuri auzite a suta oară la confesiuni picante. Mi-a reținut atenția o domnișoară între două-trei vârste, recent instalată în Capitală (după cum mărturisea accentul ei), căreia tocmai îi apăruse o plachetă de versuri. Și nu numai atât: volumașul ei fusese călduros recenzat, cu câteva zile mai înainte, într-o prestigioasă publicație a Uniunii Scriitorilor. Recenzentul, cunoscut critic literar, conjudețean de-al ei de altfel, era un tip adorabil, ne-a spus ea. Un moșulică atât de simpatic n-am întâlnit în viața mea, a zis debutanta. E primul bărbat pe care-l aud spunând că nu mai e-n stare de nimic la pat.

”O clipă de sinceritate te duce la Securitate”, mi-au trecut fulgerător prin minte versurile celebrului șlagăr din anii optzeci. Ei da …dar, totuși… a trebuit să admit, în sinea-mi, că publicația Cancan nu e totuna cu Securitatea lui Ceaușescu. Am mai evoluat și noi, ce pisici…

TV Antena3, 23 octombrie 2017, h 10,28:

Vreo zece parlamentari acostați de reporter nu știu să spună ce formă de guvernământ are România. Îndrugă toate bazaconiile, dar ”republică” n-ar zice nici de-al naibii. Iar redactorul-comentator din studio pomenește, doct, de Sokrate, ”discipolul lui Platon”. Nație cultă, tataie, nu te joci.

Ionuț Țene, de la Cotidianul, organizează excursii în Flamandia:

Până ieri, guvernanții noștri se pricepeau de minune la tradițional-fanariota jupuire de șapte piei de pe om. Iată, însă, că ieri a eclozat Superman, Jvarțenegherul care ne va beli de 7,5 piei pe cap de locuitor. Cu 50 de bani pentru fiecare ou.

http://stirileprotv.ro/stiri/politic/varujan-vosganian-fiecare-ou-mancat-de-la-gaina-din-curte-vaduveste-bugetul-de-50-de-bani.html

Repet sugestia mea referitoare la sistemul de alertă cu care se tot cacă guvernanții noștri pre dânșii. Și o s-o tot repet până le va intra în cap. Amin!

http://www.stiripesurse.ro/guvernul-a-decis-se-implementeaza-sistemul-alert_1219862.html

Acum vreo câtva timp, s-a nimerit să trec și prin fața Primăriei sectorului 2, din Obor - și prin Cișmigiu. Cu ocazia asta, am constatat că numărul minunatelelor bude Science Fiction, în care o voce robotică îți spunea, în română plus engleză, “n-ai țintit bine, mut-o mai la stânga” și “ai terminat? afară pas alergător marș!”, s-a cam micșorat. În definitiv, ce ne-or fi trebuind atâtea? Ce, nu mai avem copaci și tufișuri? Înapoi la natură, tovarăși!

Jan dân Teleorman pă Dorobanți

Cel deștept cedează (1)

Cel deștept cedează (2)

Bd. Elisabeta, la cca 200 m de Primăria Capitalei

În numărul viitor: SUFRAGERIILE NEGRE, BUCĂTĂRIILE NEGRE etc.

TVR1, 26 aprilie 2017:

În telejurnalul de la ora 13,00, un anume Marius Vulpe transmite de la Parlament. El ne informează că nu știu ce chestie “a provocat jubileul Opoziției”. Bine că nu i-a provocat mausoleul.

RomâniaTV, 16 octombrie 2017, h 11,17:

Reportera folosește expresia ”extrem de derizorii”, în legătură cu niște sume. Dacă zic că-i proastă de pute pământul sub dânsa, sunt misogin? sau incorect politic?

Sinucigaș nărăvaș.

PROZĂ F. SCURTĂ

Gică asculta muzica de pe micul său player portabil în timp ce traversa pe roșu. Astfel că, exact în momentul când auzul îi era mângâiat de vocea lui Salam Victoria, îl călcă autobuzul 126, care, de altfel, vine din an în paști.

- Ce moarte frumoasă! țipă blonda cu ochi albaștri de la telejurnal, o moarte de adevărat meloman! Apropo, mai zise ea, mâine începe Festivalul Internațional George Enescu.

din CUGETĂRILE LUI STAN PĂȚITU:

Să nu confunzi niciodată un popor cu intelectualii săi.

Ne trebuie legi noi, care să apere libertatea mea de libertatea ta.

Celor ce, din moși strămoși, n-au posedat nimic, n-au avut nimic al lor, comunismul dâmbovițean le-a dat câte ceva, nu mare lucru. Iar celorlalți le-a luat totul. Asta se cheamă egalitarism.

Cum îți poți da seama că un articol de gazetă publicat astăzi aparține cu adevărat prezentului? Prin aceea că n-ar fi putut nicidecum să fie publicat înainte de 22 decembrie 1989.

În general, nu mă citește nici dracu. Asta e impresia mea persistentă, de zeci de ani (mai precis, din 1999, când am lăsat naibii presa și m-am angajat la stat, purtător de vorbe goale). De aceea, uimirea mea a fost mare, de două ori în ultimii câțiva ani, când doi tipi mi-au spus părerea lor despre scrisul meu - și anume, că sunt teribil de cinic. Pe amândoi îi cunoșteam de mult. Primul e acum, cică, profesor la o facultate SRL, mai de mult, pe la începutul anilor 90, fiind redactorul șef al unei gazetuțe fantomă tipărite pe banii Partidului și vândute în zero exemplare. Un tip cu sinecură, care n-a deranjat niciodată Partidul, nici înainte, nici după știți voi ce. Al doilea, un individ cu veleități (își zice poet), a fost grangure mare, director general al uneia din cele mai importante instituții din țara asta, plimbat prin toată lumea și ținut în funcție încă douăzeci de ani după căderea lui Ceaușescu.

Și uite-așa am ajuns să mă întreb prin ce se deosebește un cinic de un om de succes de teapa ăstora. Și mi-am răspuns: prin aceea că nu linge și nu toarnă. Înjură. Înjură ca prostu, de pomană. Pe gratis. Opinează contra vântului.

Starea națiunii:

NAȚIUNEA NU E ÎN STARE.

Frustrare legitimă și justificată: nici un producător de medicamente din lume nu a pus la punct vreun produs anti-deces.

www.easy-hit-counter.com

www.easy-hit-counter.com

Săraca limbă română

Monday, February 29th, 2016

Cică toate limbile neolatine de azi nu sunt altceva decât variantele de latină stricată vorbite de barbarii needucaţi de la periferia imperiului, cu toate greşelile lor de care râdea, de pildă, Ovidiu, la Tomis, acum vreo două mii de ani.

Aşa ne consolează lingviştii: că dezacordurile gramaticale, barbarismele şi anacoluturile de azi, din ce în ce mai răspândite graţie radioului, televiziunii şi Internetului, fac limba de mâine.

Ei, dacă-i aşa, atunci uită-te, dragul meu cititor, la aceste câteva capturi de ecran. Le vezi?

Nu te cruci; şăzi blând şi bagă la cap: asta e limba română pe care au s-o înveţe la şcoală copiii şi nepoţii tăi.

(Cum era şi firesc, prima imagine de mai jos reproduce un text semnat de un membru serios ai Uniunii Scriitorilor, publicat în ROMÂNIA LITERARĂ, ditamai organu’…)

, ,

, ,

, .

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (49)

Sunday, October 18th, 2015

*

O doamnă care publică într-o distinsă revistă culturală bucureşteană foloseşte/inventează vocabula “târzielnic”. Ceea ce mă trimite cu gândul – absolut involuntar, pe cuvânt – la termenul “chiloţelnic”, ce-l folosea o prietenă a mea din tinereţe, referindu-se la sertarul cu pricina al unui scrin din dormitorul său.

*

Ultima ardere pe rug a unei vrăjitoare, pe teritoriul Europei, s-a întâmplat la Târgu Mureş. Pe la 1730, dacă mi-aduc bine aminte.

*

Singurul motiv pentru care blamăm fărădelegile trecutului este că au fost comise de alţii.

*

Doctorul Căcâş despre rolul Providenţei în practica medicală: cazul individului care încasează un cuţit în burtă, la cârciumă, iar apoi, operat la Urgenţă, i se descoperă un ulcer gastric aproape perforat.

*

OMUL NOU

Fără ruşine, fără scârbă, fără frică. Şi votat cu entuziasm de Bizonul Naţional.

*

CUM NE ANUNŢĂ ĂŞTIA UŞUREL, CU BINIŞORUL, CĂ PURCEAUA-I DECEDATĂ ÎN COTEŢ : CA PE SOLDATUL T.R. BULĂ


Cam aşa ne-a fost vândut şi anunţul despre spionarea noastră electronică de către Organe : uşurel, cu binişorul. Adică, mai întâi, într-o formă absolut revoltătoare, evident provocatoare cu intenţie, iar mai apoi, într-o formă aparent atenuată, deşi tot atât de inacceptabilă, în fond. Iar noi, Bizonul Naţional, am înghiţit-o fără pic de cârâială.
A, nu ştiţi cum l-au anunţat pe Bulă c-a murit tat-său ? Păi, l-a chemat căpitanul în birou, l-a poftit să stea jos şi l-a întrebat cam aşa :

- Băi soldat, tu îţi iubeşti mama ?

- Da, să trăiţi, o iubesc foarte mult.

- Îl iubeşti şi pe tatăl tău ?

- Da, să trăiţi, şi pe el.
- Da’ pe cine iubeşti tu mai mult, ia zi, pe mama sau pe tata?
- Păi… cred că pe mama.
- Ei, atunci, bucură-te, băi soldat, n-a murit mă-ta. A murit tac-tu !


Aşa ne-au anunţat că ne vin în vizită - eternă şi definitivă - tradiţionalele mii de prieteni musulmani şi că legea Big Brother a intrat binemersi în pâine… şi altele… şi altele…

*

20.10.2015 :

Chiar în clipa asta, pe canalul TNT se difuzează Toţi oamenii preşedintelui, filmul de acum vreo 40 de ani cu Redford şi Dustin Hofman, despre scandalul Watergate, care l-a obligat pe Nixon să-şi dea demisia. Asta, desigur, cu totul întâmplător, fără nici o legătură cu poveştile despre postacii Nuţicăi, de care sunt pline ziarele şi telejurnalele de azi. Românu’ e băiat subtil - chiar şi atunci când semnează TNT.

*

21.10.2015 :

Zmeul îşi aruncă buzduganul ca s-o prevină pe Ileana Cosânzeana că se-ntoarce de la slujbă, pentru ca să nu, Doamne fereşte, ne trezim cu vreo surpriză. După cum şi marele Alex Ştefănescu, fost dinosaur la SUPLIMENTUL LITERAR-ARTISTIC AL SCÎNTEII TINERETULUI, l-a prevenit pe Radu Aldulescu c-o să fie lăsat pe drumuri în prag de iarnă fiind brutal şi Salvamar.
Vezi ROMÂNIA LITERARĂ nr. 26-27/2015:

<< CROCHIURI EXPRESIVE
În ACOLADA, Alex Ştefănescu îşi continuă seria de mini-portrete literare. Reproducem din numărul 5 al revistei care apare la Baia Mare două crochiuri expresive. Al Monicăi Lovinescu:      …

Şi al lui Radu Aldulescu: „Radu Aldulescu nu scrie, ci strigă, răguşit, revendicativ. El face cronica vieţii primitive a unor declasaţi şi crede că îi reprezintă pe oamenii nedreptăţiţi de soartă. Este de un stângism… stângaci. Şi totuşi… criticii s-au predat! Ca de obicei, intelectualii aplaudă în mod iresponsabil brutalitatea. Se pierd cu firea în faţa autorilor inculţi care dau sugestie de forţă, aşa cum se emoţionează domnişoarele în prezenţa bărbaţilor muşchiuloşi de la Salvamar.” >>

Asta aşa, ca să nu zică Aldulescu că n-a ştiut ce bucurie îi pregăteşte Uniunea Scriitorilor.

Şi asta, cu toate că, mai deunăzi, tot el, Alex Ştefănescu, îl considera drept unul dintre cei mai importanţi romancieri români (a se vedea, printre altele, http://jurnalul.ro/…/cronicile-genocidului-de-radu-aldulesc…).

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (35)

Thursday, September 4th, 2014

La urma urmei, dacă Dinu Săraru scrie în Adevărul, de ce n-ar publica şi Popescu Dumnezeu în România literară? A avut şi el nişte realizări: să nu uităm că meritul de a-l turba pe Niculae Ceaşcă al nostru, lingându-l frenetic în cur şi astfel făcându-l din prost nebun, e frăţeşte împărţit între două persoane: Adrian Păunescu şi Popescu Dumnezeu.

http://www.lapunkt.ro/2014/07/10/criticul-si-fostul-dumnezeu/

*

În seara asta, pe B1TV, unul dintre dătătorii cu părerea de pe ecran pomeneşte ceva despre un individ (sau cărucior pentru butelii de aragaz, n-am reţinut exact) care ar avea „pedigri”. Văd că s-a răspândit utilizarea englezismului ăsta pentru tot ce ar vrea să însemne „fişă de activitate”, dosar de Cadre, sau cazier etc. Mi se pare că a venit vremea să-i explicăm Tovarăşului Popeur că pedigree au numai caii şi câinii de rasă. Nu oamenii şi nici obiectele. Şi nici măgarii.

(8 iulie 2014)

*

Daţi click pe cele două imagini de mai sus. Cam aşa arăta plaja de la Epava din Costineşti în 1979 - şi apoi, în 1988. Observaţi cum cele două cazemate din beton armat, aflate în 1979 pe plajă, s-au depărtat încet-încet de ea. Sau, mai exact, plaja de ele. Pentru a ajunge, în zilele noastre, la o distanţă de cel puţin 50 de metri în larg (vezi imaginea de mai jos).

sursă foto: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=586622758124189&set=a.161621757290960.
31822.100003294098117&type=1&theater

Asta, pentru că nici stăpânirea de dinainte de ‘89 şi nici cea de după nu s-au îndurat să facă naibii un blocaj de stabilopozi în dreptul plajei acesteia, care era odată superbă. Dacă nu un dig civilizat, care nici măcar nu era nevoie să fie prea lung…

Încă nu i-am ajuns din urmă pe ruşi, care au reuşit să sece Marea Aral. Dar facem tot posibilul să-i ajungem.


www.easy-hit-counter.com

www.easy-hit-counter.com

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (15)

Thursday, April 26th, 2012

În 1969, terminasem armata de vreun an jumate, mă holbam toată ziua-bunăziua la norii de pe cer (eram «observator meteo» la staţia cap-de-pistă a aeroportului Băneasa), scriam versuri şi citeam cu aviditate proaspăt botezata Românie literară, fosta Gazetă literară.

Aveai ce citi în ea, multe nume mari, dintre care primele ce-mi vin acum în minte sunt ale inegalabililor Şerban Cioculescu şi D. I. Suchianu.

Şi al lui Miron Radu Paraschivescu, faimosul MRP, care, în rubricile lui de Poşta redacţiei ţinute pe durata a vreo două-trei decenii în mai multe reviste, îi debutase pe câţiva care se dovediseră după aceea a fi fost printre cei mai mari – pe Marin Preda, de exemplu.

MRP se bucura, deci, de reputaţia de a avea mână bună în materie de începători. Aşa că i-am trimis un plic cu câteva dintre poeziile mele, desigur, cu nădejdea secretă că îmi va publica vreuna.

Din nefericire, scrisoarea mea începea cu “Stimate domnule M.R.P.” – că aşa auzisem eu că-i zic toţi. Chiar nu mi-a trecut prin cap că asta putea să-l irite.

Eram obraznic cu absolută nevinovăţie – “tinereţea are privilegiul prostiei”, parcă aşa se spune, nu?

Iar răspunsul lui mi s-a părut chiar nervos :

Aşa că, fără să mă gândesc la invitaţia care urma, totuşi, înţepăturii din prima frază,  n-am mai îndrăznit să-l deranjez.

De-abia după un an am înţeles ce voia să spună în răvaşul acela. Când am aflat că a murit, şi anume, de cancer pulmonar.

Iar ce mi se pare, acum, senzaţional este că unul ca el îşi dădea osteneala să-i răspundă (prin poştă!) unui ilustru necunoscut de-alde mine.

Nu prea mai ştiu, la ora asta, vreo personalitate comparabilă, în stare de asemenea gest.

Aveam un coleg de armată, un tractorist, care ne-a părăsit într-o zi când făcea de santinelă la depozitul de muniţii, adică la postul cel mai îndepărtat, aflat la vreo şase kilometri de cazarmă.

Eram caporal de schimb – şi aşa se face că, la ora schimbului, am fost primul care a dat de cadavru. Pe geanta măştii lui de gaze, aruncată pe pământ, se afla o foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care scria: “Anunţaţi vă rog Patria că să nu mai conteze pe supsemnatul şi că îmi bag p… în voi toţi”. Şi semnătura.

Ce l-o fi apucat? am stat şi m-am tot gândit după aceea. Părea un băiat vesel, mereu bine dispus, mereu trecând cu câte-o glumă peste mizeriile de zi cu zi.

De obicei, ne distra cu canţonete. Seara, la spălător, dădea drumul câte unei O sole mio, cântată nu prea rău, căci avea ureche muzicală şi timbru plăcut, dar, în lipsa cunoştinţelor de italiană, cu un text propriu, un ghiveci care suna a toate limbile cunoscute, plus japoneza.

Şi după ce se oprea din cântat, îi trântea un “ce p… măsi” triumfător şi concluziv.

Dacă stau şi mă gândesc bine, prin înjurătura finală bietul meu coleg de armată nu voia altceva decât să clameze faimosul “anch’io sono pittore” al lui Michelangelo…

Talent prin voia Organelor.

Una e să fii cineva fiindcă eşti şi alta e să fii cineva fiindcă aşa au hotărât Ăia. E o diferenţă, nu? În primul caz, îi datorezi ceva lui Dumnezeu. În al doilea, doar dumnezeilor ăştia judeţeni…

Categoric, Voltaire nu avea dreptate când spunea că religia este o minciună folositoare disciplinării maselor.

Oamenii sunt piesele unui puzzle imposibil de recompus. Misticismul – o forma mentis aparţinând de drept celor mai evoluaţi dintre ei – este apanajul, de fapt, al categoriilor umane înapoiate şi manipulate, care fac din el o poveste stupidă şi adesea abjectă, fără a deveni prin aceasta mai disciplinate.

Întristătoare e mai ales împrejurarea că prin religiozitate se înţelege aproape întotdeauna mentalitatea lipsită de demnitate şi de idealism a celui care cere ceva în schimb, salvarea (a spiritului, cumva? mă îndoiesc, mai degrabă îi cerem lui Dumnezeu să ne ferească de cancer şi de şomaj) sau pur şi simplu, un câştig la loto.

De dorit ar fi fost alternativa idealistă – a acelora care, necrezând, vor să dea ceva lumii, calea sfinţeniei fără Dumnezeu, cum o numea odată Marguerite Yourcenar.

Un Duce de Orania a zis odată o vorbă monumentală : “nu e nevoie să speri pentru a înfăptui”.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (12)

Sunday, March 18th, 2012

Dacă e să facem abstracţie de toate porcăriile zilnice, viaţa e frumoasă, tovarăşi, zice nea Gogioiu, secretar de partid pe secţie – şi-i dă şoferului Ciacîru, zis Regina Nopţii, încă douăşcinci de lei, ca să mai aducă patru beri.

Românul este o specie cu conformaţie anatomică bizară: el e singurul biped ale cărui membre superioare sunt prevăzute cu câte un singur deget. Astfel, mâinile sale se prezintă, practic, ca nişte cârlige, cam aşa cum sunt zugrăviţi piraţii ciungi în benzile desenate – având, adică, un braţ terminat printr-un cârlig de fier.

Însă degetul românului nu este un asemenea apendice rigid, inert şi nesimţitor, el putându-se prezenta Universului în două ipostaze: uneori, cârlig, atunci când e vorba de apucat, de înhăţat ceva, dar cel mai adesea, întins ţapăn înainte.

Metamorfoza cu pricina a avut loc de-a lungul unui întreg Ev Mediu, care nu s-a isprăvit  încă – şi nu se va isprăvi decât atunci când vor crede de cuviinţă Elena Udrea, Videanu, Hrebenciuc, Dinu Patriciu, Sile Cămătaru, Gigi şi văr’su Giovanni. Ea s-a produs ca urmare a întrebuinţării date degetului arătător, care, pân’ la urmă, şi-a exterminat fraţii, rămânând singurul pe post de deget (cam ca la licitaţiile public-secrete ale RAAPPS-ului, cu un singur licitator).

Şi de la scobitul în nas, încet-încet, de-a lungul erelor (Era socialistă etc.), s-a ajuns la utilizarea dictatorială, cezarică, ceauşistă. Cu arătătorul erect, românul a început să dea ordine conaţionalilor săi ne-erecţi: “tu faci” asta”, “tu faci aialaltă”, “tu te duci la Crâmpoaia”, “tu te-ntorci de la Belciugatele” etc. etc.

Astfel că, nu de-a lungul unor “iepoci social-istorice”, ci repede, cât ai clipi, el s-a trezit că mâinile nu-i mai servesc la altceva.

…Mă gândeam la toate astea à propos de Ministerul Învăţământului şi de grămada de miniştri pe care i-a avut el în cap, în ultimii douăzeci de ani.

Toţi aceştia au făcut legi (noi de fiecare dată şi bătându-se cap în cap cu cele deja făcute) – nici unul dintre ei nefiind capabil să aplice legea moştenită de la antecesorul său.

Exact ca rromul cu copilul murdar de rahat, din bancul acela arhicunoscut: “Pirando, îl spălăm p-ăsta, sau facem altu’ ?”

Alde miniştrii noştri n-au fost, nici unul, în stare să-l spele pe copil, respectiv să aplice o lege, să o respecte, eventual să o perfecţioneze. Ei, aceşti exponenţi de frunte ai pupincurismului biruitor, le-au nimicit, înlocuindu-le cu altele noi, tot mai proaste, tot mai inaplicabile…

Dragii de ei n-aveau mâini, numai ghearele ţapene cu care se zgârmau în cur şi trasau directive. Nişte Iulică Cezari, ce mai încoa’ şi-ncolo…

Aflat, acum vreo cinci-şase ani, cu nepoţelul meu la Pizza Hut de pe Dorobanţi (unde, sincer să fiu, intram pentru prima dată), am avut parte de o interesantă experienţă interculturală, sau transculturală, sau multiculturală, sau a-culturală… că nici nu mai ştiu cum să-i zic…

Menu-ul era unul 100% Western, vreau să spun, cel tipărit pe care ni l-a pus în faţă liceanca drăguţă care se ocupa de fericirea noastră. Ai fi putut jura că a fost conceput de John Wayne şi că bunul-de-tipar i l-a dat John Ford însuşi; nu ştiu dacă se afla în el vreun cârnat OK Corral sau vreo plăcintă Hadleyville, dar mi-aduc aminte că toate numele de acolo erau cam de calibrul acesta.

În cele din urmă, după ce ne-am interesat, prudenţi, ce se ascunde sub fiecare nume neaoş texan (că doar n-o să-i dăm copilului fudulii de elefant de mare la grătar, sau urechi de codobatură cu sos de pipi de miriapod verde, sau mai ştiu eu ce alte rafinamente culinare de genul ăsta), am comandat din cât mai multe câte puţin, ca să nu zicem că ne-am dus boi la Pizza Hut şi ne-am întors vaci. Iar eu, la urmă, ca să pun moţ afacerii, am comandat o chestiuţă mai ieftină, aşa, ca la vreun dolar – un dolar jumate, cu nume aducând un pic a Sierra Madre, sau a Hopalong Cassidy, nu mai ţin bine minte.

Surpriza a fost mare: chestiuţa mea ieftină era o felie de pâine prăjită în ulei şi frecată un pic cu sare şi usturoi. Adică, mâncarea amărâţilor, a celor mai săraci dintre săracii oraşului ardelenesc al copilăriei mele, prin anii ‘50, când cu foametea de după seceta din ‘46.

Numai că aceia nu o cumpărau cu un dolar felia… doar noi, multiculturalii din Capitală, dădeam atâta pe ea…

Încă un exponat de mâna-ntâi pe simezele expoziţiei

CELE MAI FRUMOASE NEROZII :

Cât priveşte acordul în gen şi număr, ne-am lămurit. Pentru aşa o formulare, Tanti Clampi, profesoara mea de română dintr-a opta, l-ar fi bătut cu creionul în cap pe contravenient până ar fi ajuns nefericitul la coşmare erotice cu Gramatica Academiei. De-ar fi ştiut, însă, iubita mea profesoară că făptuitorul, în speţă, e ditamai filozofu’ cu pagină fixă la România literară, ditamai organu’… al Uniunii Scriitorilor, vreau să zic…

Dar ca să pricep ce-i ăla “godeu”, a trebuit să pun mâna pe DEX (v. http://dexonline.ro/definitie/godeu).

Sincer să fiu, ideea că un ceva anume ar putea să lase vreun “godeu” în mintea mea a făcut să mi se cam zbârlească părul pe spinare, indiferent de care accepţiune a termenului ar fi vorba.

…Preţiozităţile de felul ăsta îmi aduc, invariabil, aminte de un moment din studenţie: multregretatul L., cel mai iubit (şi poate, cel mai erudit şi mai talentat) dintre profesorii noştri de la I.A.T.C., se enervează, la un seminar, că una dintre colegele mele tace cu încăpăţânare.

(Aici trebuie să fac o paranteză şi să adaug că L. avea şi el acest mic cusur, al exprimării preţioase – dar noi, studenţii lui, eram în unanimitate de acord că nu-i vine rău, ba chiar că e, probabil, singura persoană din lume căreia savantlâcul chiar îi stă bine. Mai trebuie să adaug că asemănările dintre răposatul nostru profesor şi dl. Lavric de la România literară se opresc, strictamente, aici, la modul acesta de exprimare. Nici vorbă de altceva.)

Aşadar, bietul L., exasperat de muţenia colegei mele, izbucneşte:

- Hai, domnişoară, spuneţi ceva - sau trebuie să vă scot vorba cu forcepsu’ din…

Şi amuţeşte, cu o expresie îngrozită pe faţă, în timp ce eu şi Paul, celălalt băiat din grupă (celelalte şapte sunt fete), sughiţăm de râs, gata să cădem sub bancă.

Dan Predescu. O MIE ŞI UNA DE MORŢI (8)

Thursday, December 15th, 2011

Distinsa noastră presă, docta noastră presă, preacurata noastră gazetărime, care nici nu latră la comandă, nici nu mănâncă rahat pe bani puţini şi nici nu şantajează pe cineva, a sărit ca arsă acum câţiva ani, când amărâtele noastre de campioane mondiale, plătite cu zece boabe de fasole şi-o cană de bragă de patria căreia-i spălau, cu medaliile lor de aur, obrazul mânjit de rrromi şi de pppoliticieni, se găsiră şi ele să facă un ban cinstit, în disperare de cauză, pozând goale în nişte reviste din Japonia.

Ce era la gura sfinţilor noştri din presă… ieşea indignarea din ei prin toate orificiile! să nu le zicem găuri, că suntem donşoare educate…

Cel mai nostim fu atunci că un vechi cunoscut de-al meu, care, mai-nainte cu doar câteva săptămâni de incidentul cu pricina, publicase o povestire vădit autobiografică despre o iubită de-a lui, de pe vremea studenţiei, când locuiau amândoi la cămin, uşă-n uşă cu studenţii arabi, pe care iubită o trimitea, când se afla în pană de băutură şi ţigări, la vecini - de unde ea se întorcea, după un timp, şi cu băutură şi cu ţigări, deşi nu plecase cu bani la ea… – aşadar, tocmai băiatul acesta fără preconcepţii şi preocupat doar de anticoncepţii se găsi să răcnească, moralist până-n măduvă…

Dumnezeule, cum să nu te scârbeşti ?

Animalele răgeau atât de tare încât n-au apucat să bage de seamă un lucru elementar, dar extrem de important: că goliciunea fetelor astea, muncită ca la câmp, nu ca la fitness, feminină slavă Domnului, chiar dacă binişor diferită de perfecţiunea topmodelistică, dovedea fără echivoc că îşi dobândiseră titlurile pe merit, fără injecţii cu kilograme de hormoni masculini, precum adversarele lor din celelalte ţări fost ori actual comuniste – pe care, dacă le dezbraci, cred că dai nu de hermafrodiţi, ci de bărbaţi cu acte-n regulă…

Eu, dac-aş fi fost în locul oficialilor plătiţi boiereşte ca să le strângă mâna tovărăşeşte Laviniei Miloşovici, Corinei Ungureanu şi Claudiei Presecan atunci când mai aduceau câte-o medalie, le-aş fi donat salariul meu pe o lună tocmai pentru asta – pentru că au dovedit lumii că n-au trişat.

Fiindcă veni vorba:

http://filmeromanestionline.blogspot.com/search/label/vezi%20online

Fiindcă veni vorba: http://www.youtube.com/watch?v=bITfBBwM6B4

Astă seară am primit un mail cu o documentaţie foarte cuprinzătoare à propos de Legile lui Murphy. Nu mă pot abţine să nu contribui, la rândul meu – că de-aia e democraţie.

Aşadar, COROL(N)ARELE LUI DAN PREDESCU :

1. Când toţi au căpătat lingură, mie mi-au dat furculiţă.

2. Când îmi vine şi mie rândul, vânzătoarea se duce să facă pipi.

3. (bonus) Când să mă fac şi eu membru de partid, s-a desfiinţat comunismul.

http://www.youtube.com/watch?v=KGIkPUlj-Fw

Văd că băieţii aceştia fac mare caz, pe Youtube, de două babe care nu ştiu cine-a scris Biblia. Aş vrea doar să le aduc la cunoştinţă că, la prăvălia de unde-am luat eu leafă până acum vreun an jumate, mai există şi acum o doamnă juristă care se ocupă cu înregistrarea acelor creaţii pe care proprietarii lor doresc neapărat să pună o ştampilă oficială, pentru a le proteja legalmente. La un moment dat, au venit la ea unii care voiau să înregistreze o nouă ediţie a Bibliei, iar gagica le-a respins dosarul fiindcă în cerere nu se menţiona numele autorului operei în chestiune.

Aşa că mai lăsaţi-le-n durerea lor de babe rurale…

Da’ nici cu presa argeşeană să nu te pui…

Fiindcă veni vorba:

Despre decenţă

articol de Mircea Mihăieş
în România literară nr. 49 din 9 decembrie 2011, pag. 5

*   *   *   *   *   *   *

7 definiții pentru «intrigant»    declinări

INTRIGÁNT, -Ă, intriganți, -te, s. m. și f.adj. (Persoană) care face sau bagă intrigi (1). – Din fr. intrigant.
Sursa: DEX ‘98 | Adăugată de valeriuGreșeală de tiparPermalink

INTRIGÁNT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre persoane) Care face intrigi (pentru a-și atinge scopurile). /<fr. intrigant
Sursa: NODEX | Adăugată de sivecoGreșeală de tiparPermalink

INTRIGÁNT, -Ă s.m. și f. Cel care face intrigi (1). [Cf. fr. intrigant, it. intrigante].
Sursa: DN | Adăugată de LauraGellnerGreșeală de tiparPermalink

INTRIGÁNT, -Ă adj., s. m. f. (cel) care face intrigi (1). (< fr. intrigant)
Sursa: MDN | Adăugată de raduborzaGreșeală de tiparPermalink

INTRIGÁNT adj., s. (înv.) uneltitor, zavistios, zavistnic, zavistuitor, (fam. fig.) sforar.
Sursa: Sinonime | Adăugată de sivecoGreșeală de tiparPermalink

intrigánt s. m., adj. m., pl. intrigánți; f. sg. intrigántă, pl. intrigánte
Sursa: Ortografic | Adăugată de sivecoGreșeală de tiparPermalink

http://dexonline.ro/definitie/intrigant

*   *   *   *   *   *   *

Credeaţi că numai zearul de la Piteşti conţine minuni ?

Păi România literară ce cusur o avea ?

Cărţi de la THEKA

Thursday, June 16th, 2011

BIBLIO

Telefon 4021-314.5889, 4072-0762893

E-mail pretheka2@gmail.com

Cărţile THEKA pot fi găsite în librăriile bucureştene Eminescu şi Muzeul Literaturii Române. Cititorii din România le pot comanda telefonic sau prin E-mail direct la editură urmând a le primi cu autograf, dacă doresc. Preţurile, pentru cumpărătorii din România, sunt cele de mai jos.

Pentru cumpărătorii din alte ţări, preţurile în valută vor fi comunicate în urma solicitării acestora.

Autorii mulţumesc cu anticipaţie doritorilor de cărţi româneşti.

versuri

de Aristide Mircea

Bucureşti, 1996

80 pag., 14 / 21 cm

EPUIZAT

publicistică teatrală şi politică

de Dan Predescu

Bucureşti, 2001

152 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Cine a mers, în ultimele două decenii, la teatru va citi cu încântare cartea lui Dan Predescu şi o va pune cu grijă – pentru nostalgice lecturi viitoare – în cutia cu flori presate, bilete de cinema şi programe de spectacol. Sunt cronici teatrale şi interviuri scrise în perioada 1978-1998… Câteva au rămas …inedite din pricina interdicţiilor politice suferite fie de autor, fie de preopinent (aşa cum este cazul interviului cu extraordinara actriţă Liliana Tomescu, comandat de revista Teatrul şi realizat în aprilie 1980, dar nepublicat, deoarece, la foarte scurt timp după predare, Liliana Tomescu a plecat într-un voiaj în Danemarca, iar “uzanţele” vremii cereau ca materialul să aştepte în sertar întoarcerea pe meleagurile româneşti a persoanei – n-a mai fost cazul). Sunt cronici adevărate, scrise un profesionist  … pagini din care, la vremea aceea, spectatorul de teatru înţelegea demersul artistic, lămurindu-şi elemente pe care le-a neglijat în timpul celor două ore petrecute în sala de spectacol, sau, dacă le citea înainte de vizionare, îşi putea forma un orizont de aşteptare care, confruntat cu realitatea scenică, suferea destul de puţine modificări.

Măgari interpretând Carnavalul din Veneţia

de Marina Boiangiu

Lumea Magazin , Bucureşti, nr. 9/2002, pag. 46

2

Dan Predescu, o spunem cu bucurie, are instinct critic. Simte valoarea. Diagnostichează precis. E temerar, nu o dată. Nu face temenele politice (lucru important, mai ales înainte de 89!). Iubeşte polemica şi, spre a transforma cronica de teatru într-o lectură agreabilă, o condimentează cu note de subsol anecdotice. Teatrologul e bătăios: calitate admirabilă! (cu oricîte repercusiuni neplăcute i-ar urma). Cartea este vie. Incitantă. Cu opinii juste şi suspiciuni ce pot scandaliza. Ergo, merită mediatizată. Noi am făcut, aici, un pas…

Intuiţie şi anecdotică

de Bogdan Ulmu

Convorbiri literare, Iaşi, iunie 2003

poeme elementare

de Dan Predescu

Bucureşti, 2003

80 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Inaugurat de cenaclul literar “Nichita Stănescu” (condus de criticul Alex. Ştefănescu) … concursul de creaţie poetică denumit Cel mai frumos poem al meu (implicînd ideea de selecţie şi, mai ales, de autoselecţie) şi-a desemnat cîştigătorii: premiul I - Ion Dragomir (Constanţa); premiul II - Paul Areţu (Caracal), Gellu Dorian (Botoşani) şi Spiridon Popescu (Tg. Jiu); premiul III - Constantin Stancu (Haţeg) şi Dan Predescu (Bucureşti).

Informaţia Bucureştiului, 14 noiembrie 1984, pag. 5

2

Aşadar, iată pe cei care au împărţit notele, iar la festivitatea de decernare a premiilor, binemeritatele trofee: Alex. Ştefănescu, Violeta Zamfirescu, Carolina Ilica, Ion Cristoiu şi Petru Marinescu. … Singurul bucureştean dintre laureaţi a fost Dan Predescu, semnatarul unei percutante aderări la îndrăzneala artistică şi totodată, la dialogul deschis cu semenii, pregnanţe original conturate în imaginile poeziei Comunicăm.

Tinereţea cuvintelor

de Elena Zăvoianu

Săptămîna nr. 48 (729), 30 noiembrie 1984, pag. 4

3

A vă reproşa una şi alta ar fi o greşeală, o lipsă de tact, o zădărnicie, o adresare patetică şi fără puterea de a convinge un semen gata convins…

Se profila o cioară cu trei aripi

Pe staniolul zorilor dogmatici…

Sărmană cioară, vai,

delicvescentă cioară…

spuneţi în aproape cel mai scurt poem al dvs. Aur şi argint, întâmplarea făcând ca la el să vă deschid cartea şi să mă conving repede că întregul rău e de neevitat, pentru că şi răul poate fi, doldora de merite, o lecţie de artă. De la titlu la motto-ul din Tagore, apoi sumarul plus dedicaţiile, subtitlurile cărţii-manuscris, apoi versurile, fiecare în parte, de atâtea ori glorificând o măreţie neagră, toate acestea m-au convins că locul lor cel mai potrivit după lectură este pagina de revistă şi raftul bibliotecii. Şi totuşi, sunt cuvinte, cuvinte doar, nu viziuni, cu convingeri, nu scârbele asasine de care suferim, cuvinte numai în textele dvs. care ar putea fi înlocuite cu termeni civilizaţi, la fel de elocvenţi, dar nu atât de urât mirositori.

Constanţa Buzea

România literară nr. 6 (12 februarie 2003)

4

Am să ofer aici, drept consolare, o altă voce poetică, poate un poet tot atît de necunoscut, dar care pe mine m-a convins cu mesajul său autodevorator. E vorba despre Dan Predescu şi placheta sa de versuri Placenta de gheaţă, care are o respiraţie septentrională, venind şi el ca formaţie din placenta shakespeariană. Poetul este mai mult decît glacial, este apocaliptic, dar un apocalipsis de o sinceritate hamletiană ce face trupul şi umbra să fie asemeni, cum spunea Eminescu. Poetul e un spaţiu-tampon între cer şi pămînt, „doi străini” (Arhimede), consolîndu-se cu ideea că: „Eu sînt Achille / cel cu o sută de călcîie/ - măr jupuit/ şi dureros în frig - / eu sînt Achille/ şi nu ştiu să alerg”. Dilemic, sceptic, sentenţios, fatalist, e gata să încarce „o bandă nouă-n mitralieră” (Fericirea generală). Mai mult, acestei viziuni eshatologice îi adaugă multă autoironie, mult umor, ca în Idioţii lui Lars von Trier. Predescu îşi autodevorează obstrucţiunile din el însuşi, e sincer pînă în măduva cuvintelor, se descărnează în faţa cititorului făţarnic, citîndu-l pe Baudelaire, pe orbecăitorul Ahasveros, care smulge măştile şi lasă aerul să vină proaspăt. …

Grid MODORCEA

Tricolorul nr. 1585 (16.06.2009)

versuri

de Cristiana Tudor Eremia

Bucureşti, 2004

140 pag., 14 / 21 cm, cu prezentare de D. Predescu pe coperta 4

EPUIZAT

Ordinea de zi

e anunţată!

E bogată…

Şi orele trec

Şi orele nu trec…

Eu vreau să plîng,

iar în ordinea de zi

nu e trecut

plînsul meu.

Cam aşa sună poezia Cristianei Tudor Eremia, într-unul din momentele ei bune, amintindu-ne de lirica românească discret-protestatară a anilor 70-80 („discret”, respectiv cu gura închisă, vreau să spun), dar şi, surprinzător, de Brecht, atunci când acesta, referindu-se la o stare de lucruri foarte asemănătoare, cea din Germania anilor 20-30, vorbea despre „ordinea care domneşte într-o ladă goală”. Uneori mimată, alteori nu, în versurile sale e multă candoare, inclusiv stilistică. Fiinţele prevăzute cu simţ critic (sau măcar suspectate de aşa ceva), preocupate, vorba ‘ceea, de influenţa ceva-ului asupra cuiva-ului, vor strâmba din nas. De pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, când vreo câţiva hiper-esteţi de la Paris (întâmplător, printre ei se aflau şi doi-trei dintre cei mai mari scriitori din istoria literaturii universale – da, şi ce-i cu asta?) au hotărât că sentimentalismul e semnul distinctiv al mârlanului, al neamului-prost, ne ferim de el ca de dracu’. Ba chiar putem zice că atâta ne ferim încât nici imaginile de abator pe care le vedem zilnic la telejurnal nu ne mai impresionează. Ei, esteţii, ne-au învăţat că intenţiile bune fac literatura proastă (uitând să ne informeze dacă reciproca e, cumva, adevărată).

Bune, rele, nu contează, poezia nu se face cu intenţii, ci cu altceva. Pe deasupra intenţiilor, pluteşte, precum Duhul se poartă pe deasupra apelor, ea, Expresivitatea.

D.P.

roman

de Dan Predescu

Bucureşti, 2005

130 pag., 14 / 21 cm

Preţ Bucureşti : 18 lei

Preţ provincie (poştal, ramburs) : 25 lei

1

Autorul descrie, cu o sinceritate dezabuzată, stilul de viaţă umilitor şi lipsit de orizont din timpul comunismului. … Iată, ca exemplu, mărturisirea unei femei însărcinate, care urmează să nască împotriva voinţei ei, pentru că aşa a hotărât, dictatorial, Ceauşescu: “O urăsc. E o bucată din mine pe care-o urăsc. Ceea ce creşte acum în mine nu sunt nici eu, nu eşti nici tu, [partenerul ei de dragoste, n.n.] nu e nici copilul nostru. Port în mine ceva pervers şI bestial, ceva obscen, pătruns în mine fiindcă aşa vrea Ăla.

Alex Ştefănescu

România literară nr. 20 (25 mai 2005)

2

Cartea lui Dan Predescu pare a fi o scriere autobiografică, alcătuită, după cum spune chiar autorul, “din amănunte care nu merită cine ştie ce atenţie, neinteresante din mai toate punctele de vedere”. Trăirile” pe care ni le propune autorul sunt “cu totul lipsite de importanţă pentru tot restul lumii”. Atunci, dacă este conştient că “cele trăite” sunt interesante doar pentru el (naratorul), de ce ni le propune şi nouă spre lectură?

Horia Ungureanu

Arca, Arad, nr. 7-9 / 2005

3

Sub un titlu departe de savoarea cărţii, mizeria sentimentală de pe vremea lu’ Ăla, tratată în viteză vitează, cu aprigă şi binefăcătoare obrăznicie. Căci “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“. Pe bune, de zece ori mai tare şi mai cinic decît Beigbeder, fie vorba-ntre noi.

Radu Cosaşu

Dilema veche nr. 102 (6 ianuarie 2006)

4

Ce vreţi, suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav…” - motto-ul Crailor de Curtea-Veche care “pecetluieşte” destinul românului de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, e parafrazat de autorul romanului Tatăl mielului prin mai domesticul “la Bucureşti totul e atît de omenesc, încît nimic nu e scandalos“, pus drept ştampilă românului de la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. În aceste “particularizări generale” Dan Predescu toarnă, parcă grăbit să vomite ce-l roade încă de tânăr, “carnea” Epocii de Aur, una dintre esenţele dictaturilor de stânga: prostia la putere.

Procesul comunismului prin artă

de Petru Ionescu

Euromuseum nr.  3/2007, pag. 116

5

La Editura Baudelaire din Lyon, sub titlul À VOTRE SANTÉ, POOR YORICK !, a apărut, în 2011, versiunea franceză a romanului Tatăl mielului, în traducerea semnată Véronique Malengreau.

Aceasta este povestea unui bufon, o bucată din viaţa unui Yorick contemporan aruncat în universul ubuesc al României lui Ceauşescu, în anii ‘80, într-o lume încremenită sub un acoperământ de plumb, într-un paradis al delaţiunii. Cam aşa arată fundalul pe care se desfăşoară acţiunea acestei scrieri greu de categorisit: pamflet, satiră, sau pur şi simplu un roman despre un avort clandestin? Câte ceva din toate astea, un amestec în care treci de la umorul cel mai negru la tirade suprarealiste şi la dialoguri argotice… Un text de citit dintr-o suflare, lăsându-te zgâlţâit, antrenat în sarabanda lui nebună, în acest turbion iscat în jurul unui profund vid existenţial. Râzând, plângând, rămâi cu un gust dulce-amar, care te apropie de acea vreme din existenţa românilor.”, a scris în prefaţa cărţii Dna Véronique Malengreau.