Archive for May, 2023

Dennis Deletant. ÎN CĂUTAREA ROMÂNIEI

Thursday, May 25th, 2023

Dennis Deletant s-a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London. Primul contact cu România l-a avut în 1965, când a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea din București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le-a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s KnowHow Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.

*

prefaţă

Romancierul V.S. Pritchett a vizitat România în 1964 și a rămas dezamăgit: „România te irită din start. Împreună cu Cehoslovacia, e cea mai rigidă dintre statele satelit. Ca vizitator, ești obligat să ai un ghid, iar acesta te păzește la fiecare pas. Când ieși din dormitor dimineața, el te așteaptă. Te plictisește pe toată durata zilei. Rolul lui este să ofere informații, dar este lipsit de umor, tinde să fie didactic și știe tot. Nu am putut scăpa de impresia că disimularea subtilă și o mentalitate reacționară sunt larg răspândite“.1

Primul meu contact direct cu România a avut loc în iulie 1965. Totul a fost astfel organizat, încât posibilitățile de a întâlni membri ai opiniei publice au fost limitate și, ca atare, trăsăturile menționate de Pritchett nu mi‑erau familiare. O caracteristică inevitabilă a vieții în România sub regimul comunist era omniprezența Securității, cunoscută oficial, în cea mai mare parte a perioadei, ca Departamentul Securității Statului din Ministerul de Interne. Mi‑am dat seama de asta în cursul vizitei, iar impresia mi‑a fost confirmată de experiențele ulterioare. Preocupările mele profesionale și personale referitoare la România s‑au întins pe întreaga durată a regimului Ceaușescu, din 1965 până în 1989, și era de așteptat ca această familiaritate și prieteniile mele cu istorici și scriitori atragă atenția Securității, așa cum mi s‑a confirmat în 2007, când mi‑am studiat dosarul de Securitate.

Literatura care tratează istoria României de la impunerea regimului comunist, în 1945, vorbește prea puțin despre mecanismul de teroare folosit de Stalin pentru a‑și impune voința în România și despre organizarea Securității. Această omisiune a fost, la prima vedere, surprinzătoare, poate, dată fiind importanța terorii instituționalizate practicate de Securitate în consolidarea regimului comunist, mai întâi sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej (19011965), iar apoi sub succesorul acestuia, Nicolae Ceaușescu (19181989). Totuși, rămâneau prea puțin cunoscute structura și personalul organismului abilitat să terorizeze populația pentru a o determina să accepte introducerea legislației comuniste în România, abilitat să aresteze 80.000 de țărani care se opuneau reformei agrare din 1949, închidă și tortureze șase episcopi greco‑catolici (uniați) și șase sute de preoți care au refuzat unirea cu ortodocșii în iarna lui 1848, iar în vremea lui Ceaușescu, să deporteze zeci de mineri din Valea Jiului după revolta acestora din august 1977. Pe tot parcursul epocii Ceaușescu, organizarea Securității și activitatea acesteia au rămas strict secrete și, tocmai fiindcă era dificil să verifici informațiile, cercetătorii problemelor românești, inclusiv subsemnatul, nu s‑au ocupat de instituție.

Mai existau și alte motive pentru această omisiune. Unele dintre relatările oferite de victime despre tortură, închisori, lagăre de muncă erau atât de îngrozitoare, încât păreau de necrezut, mai ales românii erau cunoscuți pentru înclinația lor către dramatism. În al doilea rând, nu existau surse oficiale românești cu ajutorul cărora verifici aceste relatări. În fine, cercetătorii se temeau că, folosind materiale necoroborate cu mărturii independente, riscau fie acuzați nu sunt decât niște propagandiști anticomuniști. Controlul atent al vizitatorilor străini de către regim i‑a permis acestuia să restricționeze fluxul de informații care ieșea (și intra) din țară, și astfel ceea ce s‑a întâmplat în România a rămas, până târziu în anii 1960, aproape deloc cunoscut în afara granițelor.

Până în 1990, în Vest a apărut foarte puțin material, de orice tip, referitor la lagărele de muncă și la închisori, şi, în general, în publicațiile emigrației românești.

Această lacună, alături de propria‑mi experiență din România și de ocazia de a consulta unele dosare ale Securității m‑au convins ca, după 1990, îmi redirecționez activitatea de cercetare către Securitate. Totuși, cele mai importante două studii ale mele, Ceaușescu and the Securitate. Coercition and Dissent in Romania 19651989 (1995)** și Communist Terror in Romania: Gheorghiu‑Dej and the Police State, 19481965 (1999)**, ambele publicate la Hurst, nu sunt doar niște istorii ale Securității, ci încearcă să analizeze, în egală măsură, ce rol a jucat folosirea de către regimul comunist a fricii și constrângerii pentru menținerea sa la putere și cum a fost suprimată orice fel de opoziție și disidență. Au mai existat și alte strategii folosite de Ceaușescu pentru a‑și menține puterea. Acestea au constat în apelul la naționalism și dezvoltarea unei politici externe autonome. Fiindcă aceste practici au avut succes, Ceaușescu a reușit să câștige susținerea majorității elitei intelectuale și obediența restului populației. În cazurile în care disidența și‑a făcut apariția, i‑am descris evoluția și pașii făcuți pentru eliminarea ei și, procedând astfel, am testat afirmația disidentului rus Andrei Amalrik, potrivit căruia „nici o opresiune nu poate avea succes fără aceia care sunt gata să i se supună“. Ca și în cazul altor mașinării ale terorii politice, cea mai puternică armă a Securității a fost frica, iar profunzimea la care aceasta a fost inculcată în rândul populației românești reprezintă principalul motiv al succesului său. Frica induce obediență și de aceea este un extraordinar mijloc de a economisi eforturi.


* Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea. Constrângere și disidență în România anilor 1965–1989, Humanitas, București, 1998 (n. red.).

** Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc. 1948–1965, Polirom, Iași. 2001 (n. red.).

Ca lingvist de formație, interesele mele de cercetare mergeau inițial către istoria limbii române și către manifestările timpurii ale scrierii ei. Asta presupune operele cronicarilor din secolele al XVII‑lea și al XVIII‑lea, a căror principală motivație de a scrie era dorința mărturisită de a‑și afirma identitatea națională. Principala mea inspirație pentru aceste amintiri au fost contactele cu românii și experiența din regimul Ceaușescu. Pentru mine, acea experiență s‑a întins pe perioade relativ scurte de timp, totuși a fost suficient pentru a aprecia presiunea sub care trăiau prietenii români și rudele mele prin alianță. Lecțiile primite prin educația mea, în sensul larg al cuvântului, în calitate de cetățean britanic, precum și conștiința faptului că lucrul cel mai rău care mi s‑ar fi putut întâmpla pentru orice ofensă adusă regimului era eventuala mea expulzare din țară mi‑au dat o anumită libertate de comportament ce le era interzisă românilor. Nu trebuie uitată îndrăzneala acelor români care au avut curajul să conteste regimul, un curaj cu atât mai demn de admirație cu cât știm că ei nu aveau siguranța unui pașaport occidental. De la această constatare ar trebui să pornească toate judecățile referitoare la comportamentul populației sub Ceaușescu.

Prietenii mei români erau numeroși, de diferite formații și vârste. Se aflau printre ei scriitori, istorici, ingineri, doctori, oameni de la țară, oficiali ai partidului, studenți, pensionari, unguri, sași și evrei. Cei mai mulți erau figuri luminoase, câțiva, figuri diabolice, dar consider un privilegiu faptul i‑am cunoscut. Prietenia cu ei mi‑a confirmat că nu trebuie să mă încred în generalizările despre România, generalizări care continuă să se regăsească în parte în media occidentală cu referire la România lui Ceaușescu și care, dacă sunt acceptate, conduc la judecăți false. Pe măsură ce excesele despotice ale lui Ceaușescu s‑au intensificat în anii ’80, românii erau caracterizați din ce în ce mai des ca fiind „slabi“ și „timorați“. Astfel de acuze se bazau pe ceea ce părea să fie absența contestării regimului Ceaușescu în România, prin comparație cu revoltele din Polonia și din Germania de Est la începutul anilor ’50, cu insurecția maghiară din 1956, cu Primăvara de la Praga din 1968 și cu mișcarea Solidaritatea din anii ’80. Acceptarea indiscutabilă a unor asemenea acuzații este prin ea însăși o dovadă a succesului Securității în a suprima orice informație despre rezistența față de regim. Spre exemplu, nu se știa practic nimic în Vest, nici măcar în cercurile emigrației, despre curajoasa luptă din Munții Carpați a două mici grupuri de autointitulați partizani, conduse de doi foști ofițeri, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu, care au rezistat fără a fi arestați vreme de nouă ani, între 1949 și 1958.

Aceste amintiri încearcă să pună în lumină unele ambiguități și contradicții induse în comportamentul uman de statele totalitare. Recurgând la prieteni și la familie sau pur și simplu la egoism, oamenii puteau să ocolească rigorile regimului. Aceleași calități stăteau și la baza disimulării pe care o menționa anterior V.S. Pritchett, căci în societatea românească din vremea lui Ceaușescu, oamenii duceau o existență duplicitară. Erau obligați în fiecare zi să realizeze un echilibru între exigențele vieții „oficiale“ și încercarea de a avea o viață „neoficială“. Acest joc dublu practicat în relația cu regimul era evident în strategiile adoptate de mulți români pentru a supraviețui regimului. Ele făceau parte din atitudinea multor români, așa cum mi‑a fost descrisă de un tânăr regizor de teatru în 1988: ”Majoritatea oamenilor care trăiesc într‑o dictatură vor să uite de ea, să‑și vadă de viețile lor și se distreze cât de mult pot. Așa că, atunci când programul televiziunii române s‑a redus la două ore de transmisie pe zi, în 1984, mulți cetățeni din București și din orașele mari și‑au procurat aparate video și casete cu filme occidentale. Importul acestor produse nu a fost interzis, probabil fiindcă printre cei care le foloseau erau și oficiali ai partidului și ai Securității, care nu l‑au alertat pe Ceaușescu despre această modă.”2

Disimularea e postura esențială pentru înțelegerea obedienței, și cercetarea mea asupra României o ia permanent în calcul.

*

Tot persona non grata fusesem declarat și eu în anii ’80. În modul cel mai oficial, însă pe șest. Dacă angajarea mea la un teatru fusese anunțată în prestigioasa Românie literară de însuși Valentin Silvestru, concedierea mea de acolo a fost menționată numai în actele procesului civil pe care l-am pornit după aceea. Activiștii, securiștii și colaboratorii lor benevoli (în cultură, erau mulți din aceștia) răspândeau de zor zvonul că aș fi plecat din România. Voiau să-mi șteargă urma.

Asta, fiindcă făcusem și eu niște comentarii nefavorabile la adresa lui Ceaușescu și a regimului său politico-dietetic – și anume, pe hârtie tipărită (detalii, la https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=10223). Dar, în fine, să lăsăm morții – și mai ales, ne-morții cu pensii exorbitante – în pacea lor.


Un alt motiv pentru care domnul Deletant și cu mine ne-am trezit interesați, fiecare, de activitatea celuilalt, a fost faptul că auzisem de la defunctul meu tată de comportamentul ciudat al piloților fluviali din Orșova, acesta fiind orașul meu natal, din vremea războiului al doilea (https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=17001). Și că scrisesem despre el pe blogul de față, în august 2016. Subiectul fiind tratat, pe larg și documentat din surse arhivistice, pentru prima oară într-o carte tipărită la noi, în volumul domniei sale tradus în 2019 (Activități britanice clandestine în România în timpul celui de al doilea război mondial, ed. Humanitas, pag. 126 și următoarele).


M-am bucurat, deci, că era adevărat ce scrisesem despre piloții aceia. Că da, există și istorie orală.
Iar actuala sa carte tradusă la noi, focalizată pe deceniile noastre ceaușiste, mai ales pe ultimul, dement și bestial, parcă ar fi o alinare.
Parcă îți vine să zici: uite că n-am suferit în tăcere, în întuneric, mai știa cineva de noi.
Dacă asta o fi o consolare.

(D.P.)

Counter instalat la 25.05.2023



website view counter

Dan Predescu. ORAŞUL TUTUROR ÎNTÂLNIRILOR (5)

Monday, May 15th, 2023

5

În cele din urmă, a venit și procesul. Nu se putea ca Organele, Miliția Economică, Inspectoratul Teritorial Financiar, Procuratura și care-or mai fi fost să se fi zbătut și agitat un an întreg fără ca din asta să iasă ceva palpabil, îndosariat. Aceasta, cu toate că șeful Judecătoriei primise deja două telefoane care-i ordonau să-l ”trântească”. Dar de avut, trebuia să aibă loc, căci Fiscul și polițaii apucaseră deja să scrie în hârțoagele lor că paguba era de fix 96192 de lei. Așa că au fost câteva ședințe de judecată.
Iar, culmea! la ultima dintre ele și-a făcut apariția în sală, nechemat de cineva, Titus, care a cerut, chiar acolo, să depună mărturie. Mica sală de judecată, unde, la început, nu se aflau decât judecătorii, grefierul, Rodolfo și avocații cu pricini în ziua aceea, gemea acum de lume.
- L-au văzut toți, s-a strâmbat avocatul. Trag la el ca muștele la căcat, tocmai de asta n-aveam nevoie, a mai spus el.
Judecătorul-șef i-a explicat cu binișorul lui Titus că n-avea cum depune mărturie așa, tamnesam, dar marele comic, nu și nu, că legea trebuie să fie și ea flexibilă în anumite cazuri. Avocatul s-a dat mai aproape de el și i-a șoptit la ureche să se abțină, că Rodolfo va fi achitat. Nu ne trebuie spectacol, tămbălău, i-a mai spus el.

Avocatul lui Rodolfo s-a dovedit un prezicător de mâna-ntâi. Clientul lui a luat doi ani și patru luni, cu suspendare. Iar în ce-l privea pe șeful lui, cointeresat de Rodolfo cu suma ridicolă de patru mii de lei, după cum dovedea o chitanță semnată cu mâna proprie a primitorului – acela a fost achitat. Așa că n-a mai fost nevoie ca Titus să se transforme în martorul sau apărătorul cuiva.

*
Timp de un an și ceva, Africa a tot scris de mână procese-verbale și tot soiul de rapoarte semnate de Nicușor Năstase. Se obișnuise să rămână peste noapte la el. Asta, după ce, în primele luni, alergase de nu știu câte ori să prindă ultimul troleu și chiar căzuse o dată, de era să ajungă sub roți.
Iar după încă un an, fusese primită în Partid. Ăsta era cadoul lui Nicușor pentru ea. Nicușor n-avea de gând s-o ia de soție, chiar dacă ea adusese vorba de vreo două ori despre asta. ”Te rog un singur lucru”, îi spusese el, ”să nu rămâi gravidă”.
Dar nici ea n-avea de gând. Și n-au mai discutat despre asta.

*
Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini. Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.
Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.
Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.
În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.

Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012. Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, tribunalul bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.
N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat curând americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).
Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.
Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie… puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.
Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.
Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni.
Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice. Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!
Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi obţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune. Sau ani.
În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.

Cap. 1: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=25865
Cap. 2, 3: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=26556
Cap. 4: https://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=27149

Counter instalat la 15.05.2023


Dan Predescu. CÂT TIMP SUNT VIU

Thursday, May 4th, 2023

La marginea orașului vechi începea cimitirul de mașini. Privind grămezile de table multicolore, m-am gândit că ”cimitir” nu e cea mai potrivită denumire pentru tot acest bâlci. Venisem să fac câteva fotografii ale acestui loc, orice s-ar spune, neobișnuit. Caroseriile desfigurate și piesele, câteodată enorme, de metal pot avea înfățișări bizare, o știam bine. Fotografiasem odată o albie de tablă scofâlcită care, privită din unghiul ales de mine, semăna cu Voltaire. Luasem un premiu pentru fotografia aceea.

Dar simpatia mea pentru metalul torturat era mai veche. Pop art? Tinguely? Calder? Poate, dar n-aș băga mâna-n foc că tocmai aiurelile, fie și amuzante, ale câtorva indivizi neurastenici ori drogați m-au făcut să particip la suferința barelor contorsionate de metal ieșind din ruinele ucrainene. Mă gândeam la toate astea privind grimasele tragicomice ale fostelor automobile.

Chiar în fața mea se deschise o portieră rămasă ca prin minune intactă – și un tânăr elegant coborî dinăuntru.

Mă privea în ochi. Am simțit un fior, deși omul avea o expresie binevoitoare.

- Bine ați venit. Vreți să fotografiați?

Am dat din cap a încuviințare.

- Foarte bine. Eu sunt inginerul-șef.

Am dat mâna cu el și am schițat gestul de a-mi căuta actele.

- Lăsați, a dat el din mână de parcă ar fi știut ce vreau să fac. Aici nu-i nevoie de legitimație. Să mergem.

- După dumneavoastră, am spus.

Începeam să mă simt uluit. Treceam cu ușurință prin cotloane de metal care-mi păruseră accesibile doar șoarecilor. Dar tocmai șoarecii n-aveau ce căuta printre tablele astea. Ar fi murit de foame.

Ceea ce crezusem că e o aglomerare amorfă de resturi metalice se dovedea a fi, în ciuda vitezei cu care o înregistram, o arhitectură bine închegată. M-am temut că o să mă coc sub tablele aflate în bătaia soarelui de vară, dar, ciudat, înăuntru era răcoare. Mi-am ridicar gulerul.

Inginerul șef îmi aruncă o privire amuzată.

- Dumneavoastră nu vă e frig? l-am întrebat.

- Sunt obișnuit. De altfel, temperatura e constantă.

- Tot timpul? Iarna trebuie să fie ca la Polul Nord.

- Aici nu există iarnă.

Am zâmbit acru. Avea un umor cam negru inginerul. Și în definitiv, în ce fel de buncăr voiam să intrăm? Era clar că cimitirul de mașini nu e decât camuflaj pentru uzina asta subterană, sau ce-o fi ea, din care încă nu văzusem nimic. Iar dacă era un obiectiv atât de secret, cum de fusesem invitat înăuntru, ba încă și cu aparatul fotografic?

Începeam să mă lămuresc: inginerul ăsta simpatic n-are altceva de făcut decât să mă atragă înăuntru, unde îmi imaginam că mă așteaptă niște băieți zdraveni, hotărâți să afle cu orice preț motivele reale ale hoinărelii mele prin cimitirul de mașini.

Mergea cu un pas înaintea mea. Mi-am propus ca, de îndată ce voi găsi un pietroi sau o piesă

metalică aruncată pe jos, s-o înșfac și să-l pocnesc cu ea, apoi s-o rup la fugă îndărăt. L-am privit atent: costumul său elegant avea un aspect scorțos, cam ca salopetele pompierilor. Trecând pe lângă un perete, se lovi ușor și făcu zgomot care mi s-a părut mult prea puternic pentru galeria în care ne aflam. Își șterse mâneca și auzii din nou hârșâitul acela metalic, asemănător cu al pașilor noștri pe podeaua de tablă.

- Costumul dumneavoastră sună așa?

- Da. De ce vă mirați? E dintr-o țesătură de aluminiu.

Eram tot mai uluit, dar n-am apucat să-l mai întreb nimic, frapat acum de altceva: se auzeau voci, glasuri omenești.

- E de necrezut, am halucinații, sau ce…?

- Ce anume?

- Să nu râdeți de mine. Se aud voci prin blindajul ăsta.

- Păi aici sunt oameni, puteți să-i vedeți.

Îmi arătă cu degetul o deschizătură în perete. Prin ea se zărea un fel de grotă metalică, în mijlocul căreia se afla un televizor, iar în fața acestuia, pe o sofa, un bărbat și o femeie.

- Dar… ce fac ei acolo?

- Cum ”ce fac”? Trăiesc!

- Aici sunt oameni? vreau să spun, aici se trăiește?

- Evident. O lume fără oameni nu există. Oamenii feresc lumea de rugină. Ei o duc mai departe. Ei construiesc.

Am privit prin alte câteva deschizături, prin câteva ferestre mai bine zis (de fapt, îmi vine să le numesc ambrazuri). Oamenii munceau, mâncau, citeau, făceau dragoste, se certau și încă vreo câteva alte lucruri, nu prea multe.

- Haide, zise nerăbdător inginerul. Ați privit destul.

Coborîrăm două trepte. Apoi, drumul făcea o cotitură, iar după colț se afla un automobil vechi.

- Mai avem o bucată bună. Urcați-vă.

Inginerul conducea atent printr-un labirint de străduțe metalice pustii și întunecoase.

- Sunt multe mașini aici?

- Toți oamenii au câte una, spuse el tare. Apoi încet, aproape șoptit: dar nu prea e benzină, avem un pic de criză.

Și din nou tare:

- Și câte un televizor și câte un calculator și câte un frigider… și altele de genul ăsta. O să aveți și dumneavoastră.

- Opriți! Eu mă întorc!

Inginerul zâmbi trist.

- Credeți că mai e posibilă vreo întoarcere? Și unde vreți să vă întoarceți?

- Afară! La soare!

- Nu există soare. Căldura omenească ține locul vreunui așa numit Soare. Fără căldura asta n-ar mai exista nimic, totul ar fi rugină.

- Dar unde mă duceți?

- Într-un loc care a început  să ruginească.

- Dar ce caut eu acolo?

- Alungi rugina. Prezența ta (renunțase la ”dumneavoastră”) va face dintr-un loc sumbru unul plin de lumină. Omul e măsura tuturor lucrurilor. Fără Oameni, Lumea s-ar prăbuși – citeai majusculele în glasul inginerului.

- Dar lumea asta e un cimitir de mașini!

- Eronat. Nu există așa ceva. ”Nici un om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher și de sine stătător. Și de aceea, niciodată să nu faci întrebare pentru cine bat clopotele. Pentru tine bat.”

L-am privit. Chiar arăta ca o grămadă de rugină. Un maldăr de fier vechi citându-l pe Donne, o cochilie uscată și sfărâmicioasă dându-se drept ființa vie, fragilă și prețioasă, care făcea odată perle!

- Bine, dar toate astea arată ca niște peșteri, am mai zis eu.

- Nu mai fiți dumneavoastră așa platonician, a revenit el la persoana a doua plural. Să nu uitați că peșterile acestea sunt legate între ele. E un lanț infinit de peșteri. În care se află oameni, nu uitați asta! Oamenii sunt mândri de a fi Cariatidele și Atlașii care susțin bolta peșterilor astea!

- Dar eu nu vreau să fiu statuie! Cel puțin, cât timp sunt viu! Nu pot, nu vreau!

- Cu toții suntem asemenea statui. Dumneavoastră veți fi plasat mai departe decât toți ceilalți. Pentru că sunteți ultimul sosit.

Și ne-am continuat drumul.

.

După ce am ieșit de acolo, mi-am developat filmele. …Erau goale. Virgine. Îmi venea să le calc în picioare, cu aparat cu tot.

Dar mi-a trecut repede – și am înțeles și am început să râd: lumea aceea, în care imobilismul trecea drept eternitate, nu reușea să lase nici cea mai palidă amintire, nu reușea să dureze – decât doar în somnul meu agitat.

Counter instalat la 04.05.2023