Am postat chestiuţa de mai jos pe pagina de Facebook a lui Radu Aldulescu, care, acum, e într-o situaţie gravă. A fost dat afară din cămăruţa pe care o ocupa în casa de pe strada Nicolae Golescu, din spatele magazinului Eva de pe bulevardul Magheru, aparţinând Primăriei Capitalei – însă pe care Uniunea Scriitorilor o avea în folosinţă din, vorba aia, moşi strămoşi, contra unei chirii modice. Din motive pe care prefer să le ignor, stăpânii Uniunii Scriitorilor din România, care până mai ieri îl ridicau în slăvi, s-au hotărît să se descotorosească de el. Şi pentru asta, au fost în stare chiar să renunţe la un bun pe care USR, în fapt, îl poseda de 50 de ani – şi fără să fi existat vreun indiciu că Primăria ar fi intenţionat să schimbe, cumva, această situaţie.
Adică, au renunţat fără motiv avuabil la un bun al USR, ca şi cum ei l-ar fi moştenit de la mămicile lor. Şi după cum se vede, membrii USR n-au nimic de zis cu privire la asta.
În ce-l priveşte, primarul Capitalei a declarat presei că intenţionează să nu-l evacueze pe Aldulescu. Nu mai ştiu dacă s-a ţinut ori ba de cuvânt, dar nimic nu garantează că el va intenţiona acelaşi lucru la anul, pe vremea asta. (Mai exact, la anul, Bucureştiul va avea un alt primar.)
- - - - - - - - - - - - -
Ce mai faci, Radule? < Viaţa bate într-adevăr ficţiunea, uneori pînă într-atît încît s-a întîmplat să cunosc fapte de viaţă pe care practic nu le-am putut integra în romane, fie şi serios ajustate ficţional, din pricina neverosimilului lor. > Adevăr grăit-ai: chestie mai neverosimilă ca asta pe care ţi-au făcut-o alde Daniel Cristea-Enache şi Alex Ştefănescu-SLAST, în prag de iarnă, chiar că n-am mai văzut. Nu ei ţi-au dat un premiu mai deunăzi? ori nu mi-aduc eu bine aminte?
Auzi: cică romanele tale le-a scris un salvamar. Dezamăgire şi adâncă întristare printre prieteni şi cunoştinţe, cari te ştiau de Salvamont…
- - - - - - - - - - - - -
Post scriptum
Se tot întreabă lumea întreagă, de la telespectator cu cinşpe grame de creier la ditamai savanţii, ce-o fi în mintea nebunilor care se aruncă în aer, a jihadiştilor sinucigaşi.
Eu zic că, în principiu şi păstrând proporţiile, e cam acelaşi lucru ca şi în mintea oamenilor de bine care renunţă la un bun aflat în folosinţa lor perpetuă (şi practic, gratuită) numai pentru a se răzbuna pe cineva. În cazul de faţă, pe un scriitor de mare succes, ale cărui cărţi îi îmbogăţesc doar pe editori (POLIROM / CARTEA ROMÂNEASCĂ) – şi ştiind bine că acela n-are unde se duce dacă ei îl lasă pe drumuri.
Apropo: oare cum or fi arătând contractele editoriale încheiate cu Radu Aldulescu ? M-ar amuza să arunc o privire în direcţia aceea.
NOTĂ: editura Cartea românească aparţine Uniunii Scriitorilor din România.
CRONICILE GENOCIDULUI, lansare la librăria Cărtureşti, 18 ianuarie 2013
După sinistrele întâmplări din ultimele 24 de ore, tot soiul de reacţii pe Facebook.
Cele mai vehemente, ale fanilor cu nume turcesc, sau vizibil plătiţi cu parale mahomedane. Ceea ce, la urma urmei, n-are de ce să mă mire, tot ţiganu-şi laudă ciocanu, parcă aşa se zice la Brăila, nu?
Că Islamul nu e aşa, că Islamul e o religie blândă, tolerantă etc. Arăbeţi cu diplome de la Oxford sau de la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir se dau şifonaţi şi mârâie la prăpădiţii care încă mai cred că Europa lor natală e a lor, precum că da, am mai tăiat ceva capete prin Siria şi Irak, am mai măcelărit câteva sute de femei care n-au vrut să se culce cu bravii noştri luptători, dar asta nu dă dreptul nimănui să zică ceva de rău despre Civilizaţia Musulmană, care e sfântă. Şi dacă e sfântă, cum să zicem noi ceva rău de ea? De blamat trebuie blamaţi fundamentaliştii nemţi care au ieşit astăseară în stradă, în cantităţi mari, cu pancarte pe care scrie NU TERORISMULUI. Sau huliganii de la Paris, cu pancartele lor pe care scrie JE SUIS CHARLIE.
Apropo, nu sunteţi de părere că alde Charlie aceia şi-au cam căutat-o cu lumânarea?
…Şi ajuns aici, îmi muşc limba şi-mi dau una peste mână: fraza asta, de la urmă, n-a formulat-o un postac de la Bagdad ori Damasc. Ea îi aparţine lui Cristian Tudor Popescu.
“Jurnaliştii francezi au forţat nota într-un mod cu care eu ca jurnalist nu sunt de acord. … Este nevoie de autolimitări, iar în acest caz, jurnaliştii francezi au forţat nota exclusiv pentru a-şi vinde revista, pentru a mări tirajul cu orice preţ.”
Cu alte cuvinte: femeia violată şi-a căutat-o cu lumânarea. “Ea l-a provocat pe inculpat, onorată instanţă, că prea umbla în blugii ăia mulaţi pe cur”.
Dacă vreun “factor responsabil” de prin judeţele în prezent calamitate de zăpezi se va lamenta că n-are cu ce deszăpezi drumurile blocate, vă rog daţi-i să citească chestia de mai jos. Precizez că fostul tractor de artilerie pe care-l vedeţi în poză se află pe un şasiu de tanc T55, prevăzut cu motor de aproape 600 cai-putere - şi că, potrivit relatărilor din presă, mai multe asemenea tractoare extrem de puternice şi de fiabile au fost dăruite acum câţiva ani, prin HG sau OG, judeţelor cu risc de înzăpezire Buzău, Vrancea, Galaţi, Ialomiţa… Şi dacă ăla zice că n-are bani de motorină, ca acum câţiva ani, propun să facem chetă.
PS1 – Postarea cu pricina de pe acest blog datează din ianuarie 2012. Văd că subiectul e iarăşi de actualitate. Şi am vaga presimţire că va fi şi la anul pe vremea asta.
PS2 - Au mai murit vreo doi în “zonele calamitate”. Faină ţară, ce ziceţi?
…că tot se discută acum - şi pe ce ton ! - despre ele :
Aşadar, vedeţi dumneavoastră, există plagiate şi plagiate, zicea dl. Dan Stanca. N-o să ne apucăm a confunda infracţiunea comisă de un Neica Nimeni cu atât de scuzabila greşeală a vreunui amic ori comiliton. Amicul a fost făcut să dea cu jula tocmai de către Divinitate !!! şi la o adică, vine cu certificat de la Număru Nouă păcum că el a fost victima unui delir, unui raptus !
sfânt, mă-nţelegi !!!
Am pus aici textul acesta – atât de vechi – al fostului meu coleg D.S. de la România liberă în calitatea lui de piesă unică, fără asemănare, din dosarul josniciei omeneşti. Niciodată n-am mai întâlnit vreo scuză atât de jalnică (iar cu certificat de la Psihiatrie a mai venit, recent, doar cetăţeanca de naţionalitate rrromă filmată în timp ce o jefuia pe femeia lovită de o maşină pe trecerea de pietoni).
El o să vă ajute să înţelegeţi de ce nu poţi găsi vreunul, în ţara asta, pe care să-l faci ministru al învăţământului – şi care să nu fi furat ceva de la cineva.
PS - Prefer termenul “naţionalitate” celui de “etnie”. Parcă e mai puţin tribal.
- va urma -
Săptămâna viitoare am să vă povestesc câte ceva despre cei care m-au furat pe mine, despre care am mai vorbit aici - şi care fac, la ora asta, pe morţii-n păpuşoi. Îi voi resuscita, o să vedeţi !
Mă bucur din tot sufletul că pretextul virtual numit Ciocu’ Mic.ro generează emulaţie. Uite ce mi-a trimis unul dintre vechii săi cititori, domnul care semnează Ostap Bender :
Recent, mi-am dat şi eu seama cât e de frig afară când, în loc să calc într-un rahat de câine, m-am împiedicat de el.
În aceeaşi ordine de idei : o nefericită de prin Ilfov a fost botezată de tat’su - probabil, beat - Miss America. Iar cartea ei de identitate fu scanată de un suflet caritabil şi circulă din e-mail în e-mail pe la toţi amatorii de curiozităţi din spaţiul virtual. Printre care, cu oarece jenă, recunosc că mă prenumăr.
I-am trims-o şi Cătălinei Costea, o veche prietenă, iar ea mi-a răspuns cam aşa :
Unii oameni au motive întemeiate să-şi omoare părinţii.
De două lucruri nu mai poţi scăpa, ca de râie: în Inbox, de ofertele hoardelor de binevoitori de a-ţi lungi penisul cu 10-20 de centimetri, după gust– iar la televizor, de intenţia fermă a stăpânirii de a-ţi mări salariul ori pensia, anunţată solemn de zece ori pe zi. Că vin alegerile.
D.P.
…Şi iată că se înscăunară noul Prim Ministru, ptiu să nu-i fie de deochi ! Tânăr, frumos şi secretos, mâncă jar şi scoate flăcări, la vreme de ger, precum naveta Challenger !
…Şi ce minunăţie de discurs i-a tras încă din prima seară a existenţei sale televizate de Prim Ministru ! Desigur că n-am stat să ascult ce spunea, cine dracu’ mai ascultă spusele vreunui politician de la Bucureşti – afară de domnu’ Franks ? Dar, fără să vreau, ceva mi-a reţinut atenţia: afirmaţia ritoasă că domnia sa e un „om de dreapta”.
Domnu’ Prim Ministru, hai să-ţi fac o mărturisire intimă: aş fi preferat să aud că eşti democrat. Atât.
…Că băieţi dintr-ăştia, de dreapta, am mai văzut. Pe cel mai celebru dintre ei îl chema Adolf. Iar revistele literare şi realizatoarele TV de la Bucureşti încă mai mor de dragul lui.
D.P.
CARAGIALE DE IERI ŞI POLITICIENII DE AZI
Sărbătorim și comemorăm, cu mai mult sau mai puțin fast sau tragere de inimă, 160 de ani de la naștere și 100 de ani de la moartea celui ce a fost robul lui Dumnezeu și al propriului geniu, pe numele lui Ion Luca Caragiale. Să mai amintim doar, acum și înainte de a trece la cestiuni politice mai lumești, că tot anul acesta se împlinesc 160 de ani și de la inauguraea Teatrului Național din București. Fericită coincidență, cu atît mai mult cu cît Teatrul Național București poartă numele genialului scriitor, așa cum Filarmonica din București este pusă sub geniul lui George Enescu. Nume de glorie ale spiritualității și culturii românești puse realmente în slujba ”cetățeanului” și „companiilor”, al „interesului național” și al „serviciului public”.
Sună bine, nu? Formulările grandilocvente, pline de gingașe sentimente înălțătoare, nu sunt preluate din textele lui Caragiale, ci din discursurile inaugurale ale celor doi Prim Miniștri cu care România și românii – pînă mai ieri ai lui Emil Boc, deja un nume căzut de pe bufetul cu bibelouri din sufrgaeria națiunii – s-au pricopsit într-o singură zi. Astfel că, la interval de cîteva ore, românii au fost înzestrați cu un Prim Ministru interimar în persoana dlui Predoiu – i-am și uitat prenumele – și un Prim Ministru desemnat în persoana dlui Mihai Răzvan Ungureanu. Primul, jurist ca formație, celălalt – istoric-filosof. Sau cam pe aici. Nu intrăm în detaliile bigrafiei celor doi noi/vechi deja, ținînd cont de tinerețea lor deja consumată în slujba națiunii române, nici în aspectele tehnice și juridice ale situației create prin demisia lui Emil Boc, ci încercăm să deslușim ce se ascunde după declarațiile sforăitoare ale celor două pupile aruncate în fața națiunii de către cel care este în spatele a tot ce mișcă cu națiunea pe care o păstorește.
Criza guvernamentală ițită de mișcarea făcută prin ieșirea intempestivă din joc a lui Emil Boc, credem noi, folosind doar surse deschise și declarațiile principalilor actanți, a fost o mișcare aranjată în laboratoarle Cotrocenilor. Greu de înghițit hapul cu demisia unui ministru de externe doar pentru niște afirmații cu totul inadecvate, altminteri făcute pe blogul personal. Și privat. Să ne oprim o secundă în acest punct. Este de neadmis ca demnitarii/politicieni în funcții de stat să aibă bloguri și să facă comentarii de orice natură. Există purtători de cuvînt care pot da comunicate, pot da explicații în numele instituțiilor pe care sunt abilitați să le reprezinte. În rest, chiar și activitatea publicistică ar trebui evitată pentru cei care reprezintă statul român. În ansamblul lui, nu doar partidele care i-au propulsat sau instituțiile simandicoase de unde-și ridică salariul. Dar aceste minime obligații de strategie de comunicare și protocolare nu sunt respectate la noi.
Revenind. Nu credem în explicația fostului prim ministru cu demiterea lui Theodor Baconschi pe motivul unei simple exprimări. Oricît de nefericite. Președintele și coaliția parlamnetară care-l sprijină aveau și au nevoie ca de aer de voturile celor de la UNPR. De aceea schimabrea lui T. Baconschi cu președintele de onoare al UNPR, dar care poate face legea, era una imperios necesară. Cu promisiuni făcute celor de la UDMR și cu șantajul la care este supus de fiecare dată grupul minorităților – nu stau cuminți, nu iau bani de la buget, așa că volens-nolens ei votează cu puterea , oricare ar fi ea – se încearcă păstrarea puterii pedeliste și camarilei din jurul ei. Cît mai mult posibil. Așa că scoaterea la scenă deschisă a celor doi demnitari cu stagii vechi în a-l servi pe actualul președinte rămîne doar o manevră strategică de a îmbrobodi opinia publică și organismele internaționale. Criza, mai mult sau mai puțin mondială, ajută indirect și justifică fel de fel de matrapazlăcuri cu bani publici pentru a gesiona, zice-se, lupta împotirva corupției și a crizei. Ni se cere solidaritate cu noul program de îmbunătățire a nivelului de trai – formulă prezidențailă de ultimă oră, pe care românii au mai rumegat-o decenii în șir pînă le-a căzut dantura în decembrie 1989.
Dar cine și în cine și ce să mai aibă încredere ? Există un uriaș clivaj între cei care stau călare pe banii statului – plus cei europeni, care nu sunt puțini - și-i gestionează după bunul plac/interes și gloata care se mulțumește cu firimiturile oferite. Vorbe înălțătoare, și tăieri și scumpiri cu duiumul. Dar ceva, ceva s-a stricat în jocul ăsta de-a minciuna și adevărul. De-a baba oarba nu mai ține, radicalizarea opiniei publice – și nu vorbim de cei care strigă nemulțumirea în stradă și sunt tratați de reprezentanții puterii ca niște gunoaie – ci de restul populației românești pauperizate. Și trăind la limita sărăciei. Alegerile anticipate refuzate de Traian Băsescu nu conduc decît la prelungirea unui joc periculos, care , credem noi, îi produce satisfacții. Altfel, ce să facă omul la pensie? Să joace table pe faleza de la Constanța, să facă afaceri în port alături de fratele lui și de foștii colegi de breaslă marinărească? Limbajul folosit de cei doi Prim Miniștri este pompos și găunos. Ne putem amuza și face glumițe. Citarea și apelul repetat la geniul lui Caragiale nu ne mai este de folos. Relativizarea eticului – moft, cine fură mai puțin este om cinstit – și ridicarea bășcăliei la rang de sport național (simpatică preocupare, altfel) nu pot fi soluții pentru imediatul națiunii române.
Caragiale și Eminescu – puncte de reper ale culturii române. Dar pentru viața politică și pentru cei dornici de a intra în lupta politică ar trebui găsite alte repere. Nu neapărat simpatice. Adevărate repere. Morale. Profesionale. Umane. Dar cine ar îndrăzni să refuze un spectacol cu „O scrisoare pierdută” pe motiv că are de citit „Scrisori către Olga” ale lui Vaclav Havel sau manifestul Chartei 77 ? Dnii Predoiu și Ungureanu nu sunt decît niște bune imitații ale personajelor caragialiene. Cum nu putem scăpa de ei, putem însă rîde în continuare. A știut Caragiale de ce nu a vrut să vină în țară ca să fie omagiat la aniversarea celor 60 de ani. Îi era frică să dea ochii cu propriile personaje. Altfel, și noi ne considerăm în slujba națiuniiși ne putem sacrifica oricînd, cuceleritate, pe altarul interesului național.
Rândurile de mai jos constituie un pamflet şi trebuie luate ca atare.
Să nu-mi spuneţi că vi le-am dat drept sonete.
În zilele astea cu îngheţ şi îngheţaţi, televiziunile noastre ni-i arată întruna, de enşpe mii de ori, ni-i bagă pe gât până la scârbăşi vomă pe tovarăşii cu munci de răspundere care ne încredinţează că, uite, statu-i sărac şi n-are bani de aruncat pe utilaje de deszăpezire. Şi că de-aia-i lăsăm să se congeleze, pe şosele înecate-n zăpadă, pe şoferii ghinionişti şi pe pasagerii ambulanţelor care au avut obrăznicia să ne deranjeze, cu crizele lor de inimă şi cu naşterile lor premature, în împrejurări de-astea, când însuşi domnul prim ministru dă la lopată ca şi cum l-ar plăti ăştia în acord.
Şi spre convingere, ne arată un tanc, un tanc adevărat şi ultramodern, care-a ieşit, cu tunul lui cu tot, cu mitralieră, radar şi ce-o mai fi având el pe-acolo, să-i ajute pe înzăpeziţi.
Biiing! face atunci clopoţelul din căpăţâna mea craniană – păi dacă tot suntem aşa de disperaţi încât am ajuns să recurgem la serviciile mândrelor noastre forţe armate antiimperialiste (nu mai sunt antiimperialiste? scuzaţi, pe mine nu m-au anunţat), de ce nu trimitem pe teren şenilatele şi semişenilatele trupelor de Geniu, care tocmai pentru situaţii de-astea au fost făcute?
Şi atunci, bang-bang-balang se aude ditamai clopotul mânăstiresc al următorului telejurnal: un domn general Bădăran, sau aşa ceva, tocmai fu condamnat la patru ani, cu suspendare, fiindcă, împreună cu alt domn gheneral, schimbară tehnica de luptă a armatei (printre care, probabil, şi vehiculele care lipsesc astăzi la apel) – contra oarece prezervative reşapate. Plus bonus: osutăpaişpe cornete bomboane agricole de protocol.
Mare noroc ai, don’ gheneral, că trăieşti în România: în oricare alt loc din lume, din Vanuatu până-n Botswana sau Burkina Fasso, suspendarea matale ar arătat cu totul altfel.
Gugălu’ să trăiască: azi 29 ianuarie 2012 am descoperit articolul de mai jos (vezi link-ul).
Vasăzică, zicea Adevărul în 2010, măcar vreo câteva dintre vehiculele cu pricina ale armatei, aflate în perfectă stare de funcţionare, au scăpat de vânzarea la fier vechi şi au ajuns în proprietatea unor primării comunale care chiar aveau nevoie de ele pentru situaţii precum cea de faţă: înzăpeziri, incendii şi alte calamităţi. Iar aceste comune, întâmplător, se află chiar acolo, în zona cea mai afectată de viscol şi nămeţi, respectiv acolo unde competentul nostru prim ministru ne spune că nu pot pătrunde utilajele pe care le are el la dispoziţie, fiindcă ele sunt utilaje din construcţii blablablabla…
Bre dom’ prim ministru, păi de ce nu le-ai dat, domne, un telefon primarilor din comunele astea, că ei ar fi venit trap-galop cu tanchetele lor şi ar fi rezolvat în 24 de ore tot ce nu poţi/vrei să rezolvi matale, de o săptămână încoa’, dând cu cazmaua la telejurnal ? Şi n-ar mai fi murit oameni îngheţaţi în maşinile lor, pe „autostrăzile” Patriei… à propos, de moartea ăstora cine se face vinovat, Moş Gerilă ?
Guvernul actual este un uriaş recipient plin cu rahat, căruia Emil Boc îi este dopul.
Una dintre caricaturile celebre ale lui Mihai Stănescu este cea cu miliţianul înarmat cu bulan, care se răţoieşte la vatmanul unui tramvai: „trage pe dreapta şi nu mai discuta !”
Până ieri, am crezut că apariţia în cauză era un miliţian generic, anonim. Dar ieri am aflat – şi chiar din gura lui: miliţianul în chestiune poartă numele (şi mutra) unui celebru antrenor de fotbal. Al cărui gipan a fost lovit de un tramvai rău intenţionat, care n-a vrut să tragă pe dreapta şi nici să-l ocolească.
La ordinea zilei: ACTA
Numai că actualul tratat anti-piraterie pe care ne grăbirăm să-l semnăm nu prea conţine lucruri noi, în comparaţie cu proiectele de reglementări care făceau valuri, acum doi-trei ani, prin Uniunea Europeană.
Aveţi aici un mic documentar pe care l-am întocmit pe vremea aceea, pe când lucram la ORDA (Oficiul Român pentru Drepturile de Autor):
Cine a citit câte ceva despre organizarea şi funcţionarea lagărelor hitleriste este pe jumătate îndreptăţit să vorbească despre viaţa în România sub ocupaţia comunistă. În ce ne priveşte, suntem pe de-a întregul, în calitatea noastră de supravieţuitori ai lagărului la a cărui conducere s-a aflat, în ultima – lungă – perioadă, N. Ceauşescu.
Nu se va înţelege nimic despre sinistra aberaţie care a fost comunismul românesc, dacă cei patruzecişicinci de ani ai săi vor fi judecaţi cu măsura normalului, a civilizaţiei. [1] Ea nu poate fi descifrată decât prin raportare la modelul unei structuri sociale conduse de S.S. Nu se va putea vorbi aplicat, la obiect, despre cele întâmplate nouă, din ‘44 încoace, până la publicarea primului studiu românesc de campologie. Fără disecarea mecanismelor psihice ale vieţii de lagăr e de neconceput analiza pasivităţii incredibile, pentru lumea civilizată, a poporului roman de-a lungul lungii nopţi comuniste şi a dificultăţilor sale actuale de adaptare la o viaţă liberă, responsabilă.
E cazul să reamintim că victime ale lagărelor au fost nu numai cei zvârliţi în crematorii şi gropi comune, ci şi cei ce au scăpat cu viaţă: “cu viaţă” e un fel de a spune, căci ei nu şi-au mai revenit în întregime, nu au mai fost capabili să se integreze într-o societate normală. Aceia “nu au mai fost oameni”, cum se spune.
Suntem în aceeaşi situaţie ca şi ei. Generaţia, generaţiile care au respirat prea mult din aerul lui Gh. Gh. Dej şi Ceauşescu sunt defecte, în cel mai ireparabil mod cu putinţă. Nu se pot pretinde reacţii normale unora care au scăpat din aşa ceva. Nădejdea e la cei tineri şi foarte tineri. După cum s-a şi văzut, de altfel. Revoluţia, atâta câtă a fost, ei au făcut-o. După aceea, au ieşit la suprafaţă bătrânii şi au transformat-o într-o Restauraţie comunistă camuflată, care nici măcar Perestroika nu se poate numi.
Nu vom vorbi despre aceşti “bătrâni” securişti şi alţi monştri, căci nu acesta e scopul articolului de faţă. Adăugăm numai că lagărele erau conduse de către o “secţie politică” aparţinând S.S. şi de către s.s.-iştii “obişnuiţi”, cu ajutorul unor deţinuţi de drept comun numiţi “kapo”.
În care dintre aceste postùri s-a aflat Justiţia română în perioada dictaturii “proletariatului”? Mai curând în cea de a doua, s-ar zice. În cea de câine poliţist al stăpânilor de la “secţia politică”. Dreptatea împărţită de ea mergea doar până la litigiile foarte mărunte între particulari – cu condiţia ca statul să nu fi avut nici un interes în acestea şi ca vreuna dintre părţi să nu fi avut “pile”.
Procuratura, o instituţie ce ar fi trebuit să facă parte din mecanismul justiţiei, constituia un organism aparte având ca unică raţiune a existenţei sale apărarea “orânduirii de stat”, adică a intereselor marilor feudali din vârful piramidei sociale şi ale castei de acoliţi, pe deasupra noţiunii de dreptate, cel mai adesea împotriva ei. Alcătuită din oameni promovaţi în mod direct proporţional cu absenţa trăsăturilor lor omeneşti, ea este, de asemenea, direct răspunzătoare de totalitatea crimelor şi abuzurilor comise de regimul defunct.
La aceasta, reprezentanţii ei aflaţi încă pe vechile scaune (ba chiar pe unele mai înalte, parte dintre ei!) vor răspunde, probabil, că erau obligaţi să execute ordinele securităţii. Ei vor putea putea fi, eventual, crezuţi atunci când vor explicaunde începea Procuratura şi unde se termina Securitatea.
Să fi existat oameni cinstiţi printre slujbaşii Procuraturii? La urma urmei, nu e imposibil. Să fi făcut aceştia ceva cât de cât semnificativ pentru atenuarea sălbăticiei opresiunii şi represiunii? Categoric, nu.
La ceea ce a făcut Procuratura înainte vreme trebuie să adăugăm ce face ea acum. După înfiinţarea comisiei C.P.U.N. [2] pentru victimele dictaturii, reprezentanţii ei au fost chemaţi să colaboreze la elucidarea cazurilor prezentate acestei comisii conduse de domnul Nicu Stăncescu. Li s-au înmânat acestora cca 400 de dosare pe care comisia le-a găsit îndreptăţite, în scopul soluţionării lor legale favorabile, urmând ca apoi ele să fie restituite. Procuratura a luat dosarele, a avizat favorabil 4 (patru) dintre ele – şi a reţinut dosarele, care nu îi aparţineau. Nimeni nu va fi surprinsdacă va auzi, peste câtva timp, că multe probe cuprinse în acele dosare se vor fi pierdut pe parcurs.
De ce ne-ar mira procedeul? S-a schimbat ceva la Procuratură, în afară de firmă? Procuratura funcţionează tot cu 1% răspunsuri favorabile, ca pe vremea lui papà Ceau; sau ceva mai puţin. Şi va continua să funcţioneze astfel până în momentul când legile ce îi permiteau să tranşeze totul în favoarea statului vor fi înlocuite.
În cele ce urmează, prezentăm pe scurt câteva cazuri tipice de injustiţii comise în perioada ceauşistă. Supunându-ne dorinţei celor în cauză, nu am menţionat nume, ci, cu o singură excepţie, doar iniţiale.
La Bucureşti a luat recent fiinţă Liga pentru Dreptate, asociaţie legal constituită de către victimele de ieri şi de azi ale Justiţiei. Cele patru cazuri relatate aparţin câtorva dintre membrii acestei ligi, aleşi la întâmplare de pe lista fondatorilor ei. [3] Îndreptăţirea lor juridică este pentru autor mai presus de orice îndoială.
Nu le-am făcut, însă, publice pentru a ajuta aceste victime să-şi capete dreptatea. Sau: nu numai pentru asta. Ci mai ales, pentru a atrage atenţia că există încă o enormă cantitate de injustiţie moştenită, care trebuie lichidată într-un fel sau altul; pe lângă noile injustiţii, care dau să înflorească. Felul, amintit mai înainte, în care a înţeles Procuratura să “colaboreze” cu comisia C.P.U.N. pentru victimele dictaturii este elocvent.
Existenţa unei asemenea asociaţii şi a altora cu obiective asemănătoare este o garanţie că, mai devreme sau mai târziu, dreptatea va fi readusă printre noi. Ne-am bucurat să putem consemna prezenţa câtorva membri ai Comitetului Director al ligii printre persoanele invitate să ia parte la îmbunătăţirea proiectului unui decret-lege privind reabilitarea morală, materială şi penală a victimelor dictaturii comuniste, ce a fost votat vinerea trecută de către C.P.U.N.
Revista 22 nr. 12, 6 aprilie 1990, pag. 14
”CUM S-A SITUAT DL. DAN PREDESCU DEASUPRA NOŢIUNII DE DREPTATE?”
Articolul Pe deasupra şi împotriva noţiunii de dreptate al domnului Dan Predescu apărut în nr. 12 din 6 aprilie 1990 al Revistei “22” a grupului pentru Dialog Social, este un prilej de meditaţie. Oferit însă nu autorului, care refuză din capul locului desprinderea de şabloanele subiectivismului, ci colegiului redacţional şi celorlalţi participanţi la dezbaterile iniţiate.
Este de neconceput ca o publicaţie serioasă care şi-a câştigat un loc binemeritat în rândul intelectualilor, să apară în faţa publicului cititor cu articole superficiale, bazate pe exemple discutate la telefon, aşa cum singur a recunoscut autorul.
Spaţiul larg pus la dispoziţia domnului Dan Predescu denotă o încurajatoare toleranţă a colegiului redacţional care, scăpat de teroarea ceauşistă, a început să publice fără discernământ împrejurări a căror legalitate nu o poate aprecia şi care, prezentate în felul în care autorul a înţeles să o facă, sînt de natură să dezinformeze opinia publică, punând într-o lumină nefavorabilă modul de înfăptuire a justiţiei, în totalitatea ei în România.
Împărtăşind părerile d-lui Dan Predescu, Colegiul redacţional se declară implicit de acord cu punctual de vedere al acestuia, potrivit căruia justiţia română îşi are rădăcini adânci în SS-iştii de altădată, iar procuratura, ca mijloc de oprimare, este “alcătuită din oameni promovaţi în mod direct proporţional cu absenţa trăsăturilor lor omeneşti”, fiind răspunzătoare de totalitatea crimelor [4] şi abuzurilor comise în regimul trecut.
Nu vreau să mă refer la exemplele date de dl. Dan Predescu pe care, aşa cum singur a recunoscut în discuţia pe care am purtat-o cu dumnealui, le-a cules telefonic. Spun asta nu pentru a mă eschiva, ci în primul rând pentru că nu oferă date concrete şi noi nu ne permitem diletantismul de a analiza situaţii superficial, iar în al doilea rând, exemplele sînt prezentate exclusiv din perspectiva celor ce se consideră nedreptăţiţi.
Cum este posibil ca dl. Predescu să facă aprecieri cu privire la probitatea morală şi profesională a procurorilor, fără a nominaliza un singur caz negativ?
Cum vă permiteţi, stimaţi domni, să publicaţi şi să acceptaţi publicarea unor astfel de idei? Prin atitudinea dv. aduceţi atingere onoarei şi reputaţiei tuturor procurorilor cinstiţi din Procuratura României, printre care mă număr şi eu.
Articolul demonstrează o incapacitate în aprecierea probelor, iar poziţia subiectivă adoptată ignoră nu numai regulile bunului simţ, dar şi cerinţa principală a unui gazetar, aceea de a-şi asuma pe deplin autenticitatea propriilor afirmaţii.
Întrebarea domnului Dan Predescu; “Să fi existat oameni cinstiţi printre slujbaşii procuraturii?” este considerată absolut firească de colegiul redacţional. Lăsând ca opinia publică să înţeleagă ceea ce vrea, împroşcaţi cu noroi o mulţime de oameni, fără a vă asuma răspunderea de a-I nominaliza pe cei într-adevăr pătaţi. Oricum, aţi demonstrat cu prisosinţă că vă situaţi deasupra şi împotriva noţiunii de dreptate, aşa cum domnul Dan Predescu preciza chiar din titlul articolului.
procuror Gheorghe Mocuţa
11 aprilie 1990
Revista 22 nr. 14, 20 aprilie 1990, pag. 14
BUNUL SIMŢ – OFICIAL
Un beneficiar al dreptului la replică, dl. procuror Mocuţa de la Procuratura Generală, se grăbeşte să califice ancheta mea cu privire la injustiţiile “justiţiei” comuniste, publicată în nr. 12 al revistei 22, drept subiectivă, spunând că ea ignoră “regulile bunului simţ”.
Ar fi câte ceva de spus despre bunul simţ de care dă dovadă replica D-sale. De pildă, D-sa scrie: “Nu vreau să mă refer la exemplele date de dl. Dan Predescu, pe care, aşa cum singur a recunoscut în discuţia pe care am purtat-o cu dumnealui, le-a cules telefonic”. Îl rog încă o dată pe dl. procuror să binevoiască a-şi reaminti că îi declarasem altceva (şi odată cu aceasta, îmi permit a-i sugera să utilizeze ceva mai parcimonios verbul “a recunoaşte”, propriu mai curând anchetelor D-sale): şi anume că cele patru nedreptăţi de care m-am ocupat au fost alese la întâmplare de pe o listă mult mai lungă, contactându-i telefonic pe cei în cauză pentru a le obţine acordul, iar restul documentării făcându-se “la vedere”, cu examinarea dosarelor.
Nu-mi rămâne decât să iau “mica scăpare” a d-lui procuror, asupra căreia i-am atras atenţia în discuţia noastră purtată în prezenţa redactorului şef adjunct al revistei 22, drept o deformare profesională. Aş vrea să ştiu cum respectă răstălmăcirea sa regulile bunului simţ pe care le invocă.
Cât despre aprecierile mele “cu privire la probitatea morală şi profesională a procurorilor, fără a nominaliza un singur caz negativ”, îi reamintesc d-lui procuror că i-am întrebat, pe D-sa şi pe colegul ce-l însoţea, dacă ar fi de acord ca o publicaţie oarecare (nu neapărat revista 22) să iniţieze o anchetă asupra unor procurori şi judecători – nominalizându-i, şi recurgând pentru aceasta la mărturiile şi la actele victimelor. [5]
Dacă au existat (şi e cert că aşa este) procurori care au înţeles să rămână oameni în exercitarea atribuţiunilor lor, neuitând că cei a căror soartă o decideau prin influenţarea în modul cel mai categoric a instanţelor de judecată erau tot fiinţe omeneşti – dacă au existat asemenea procurori, ei au fost nişte martiri. [6]Lor, şi nu altora, le-ar datora subsemnatul scuze pentru generalizările cuprinse în articolul din 6 aprilie a.c. În nici un caz, celor care au văzut şi au tăcut. Şi s-au conformat. Şi care vin acum să ne spună că ei n-au făcut nimic rău – decât lăsând răul să se facă nestingherit.
În cursul aceleiaşi discuţii, dl. procuror Mocuţa a avut obiecţii relative la categorisirea drept “nazist” a regimului totalitar de la noi. Ţin să reafirm ceea ce ştiu – şi ştie, de altfel, toată lumea: că defunctul nostru regim comunist nu trebuie etichetat drept fascist pentru a nu fi confundat cu acela al lui Mussolini, care, totuşi, nu s-a “distins” prin atâtea atrocităţi, al nostru aflându-şi termen de comparaţie doar în cel stalinist şi în cel hitlerist. Nu mă impresionează deosebirile existente în declaraţiile programatice ale comunismului şi hitlerismului. Faptul că ţelurile lor mărturisite diverg nu înseamnă nimic, atâta timp cât modul lor de a proceda a fost identic, concretizându-se în genocid.
În ce ne priveşte, dacă dorim, aşa cum afirmăm, ca România să devină un stat de drept, nu o putem face decât denazificând-o, adică, în cazul dat, oferind Procuraturii ocazia de a deveni o instituţie demnă de un asemenea stat, prin expurgarea ei, în condiţii de “transparenţă”, de reziduurile totalitare, fie acestea persoane, fie procedee inacceptabile.
Revista 22 nr. 15, 27 aprilie 1990, pag. 14
1Am avut această revelaţie cu puţin timp înainte de a scrie articolul cerut de revista 22. Pe la începutul lui martie 1990, m-a sunat d-na Roxana Pană de la Uniunea Cineaştilor, care m-a întrebat dacă n-aş vrea s-o fac pe ghidul pentru o echipă a unei televiziuni franceze, sosită la Bucureşti pentru a filma “ctitoriile” ceauşiste. Era vorba de TV5, echipa se compunea din reporterul-operator şi secretara sa, iar rezultatul urma să fie o emisiune de o oră. Plimbându-i, timp de câteva zile, pe cei doi pe la Casa Poporului, Palatul Pionierilor şi Şoimilor Patriei ş.a.m.d., le-am dat şi explicaţiile de rigoare, în modul cel mai obiectiv de care am fost capabil. Fireşte, reporterul voia să afle cum am trăit noi sub Ceauşescu, ce era acela “salam cu soia”, cum adică aveam o raţie de zece ouă pe lună (sau câte-or mai fi fost), ce era povestea cu cei patru copii obligatorii pe cap de femeie fertilă, de ce n-aveam voie să avem rude în Vest etc. O întrebare a lui, care s-a repetat de câteva ori, a ajuns, la un moment dat, să mă agaseze: Dar cum de aţi acceptat aşa ceva? Cum de n-aţi protestat? Niţel scos din sărite, i-am replicat, în cele din urmă: Dar voi cum de aţi înghiţit tot ce-aţi înghiţit pe vremea ocupaţiei hitleriste? Voi aţi protestat, cumva?În clipa următoare, am înmărmurit realizând ce porumbel îmi ieşise pe gură: bietul reporter era vietnamez şi n-avea mai mult de treizeci de ani… N-am văzut emisiunea – şi nu ştiu dacă s-a găsit loc în ea pentru schimbul acesta de replici…
2Comitetul Provizoriu de Uniune Naţională, parcă?
3Printre fondatori aflându-se şi semnatarul acestui articol.
4 Bine că nu le-a zis tot “erori”, cum obişnuia propaganda comunistă să le alinte. Mersi şi pentru atât.
5 Ceea ce încercam să-i sugerez dlui procuror era că Liga pentru Dreptate avea în acel moment cam 10.000 de membri (de reţinut că înscrierea se făcea după examinarea actelor care dovedeau că persoana în cauză avea ceva de reproşat justiţiei lui Ceauşescu). Dacă chiar şi o mică parte dintre aceştia şi-ar fi pus dosarele pe masă, tot ar fi fost de lucru, din greu, pentru vreo două-trei Tribunale de la Nürnberg.
6V. procurorul Panait, de la Oradea (sinucis – sau “ajutat să se”? dar asta, la mulţi ani după discuţiile mele cu dl. Mocuţa).
