dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni
în prezenţa unui cotoi abstinent
care are şi el părerile lui
- 4 -
(fragment)
Cafeaua nu era singurul motiv pentru care Adrian şi Marcel îi vizitau pe Doina şi Harry Goebl. De prin ’80 până la sfârşitul lui ’89, motivul cel mai temeinic era soba, vechea sobă de teracotă din sufrageria lor. Deşi casa avea calorifer, instalat de câţiva ani buni, el devenise inutil de prin ’80, când gazele începuseră să aibă o presiune foarte mică, sau, în loc de gaz metan, prin ţevi începuse să vină ceva ce semăna mai degrabă cu aerul de munte. Caloriferele fiind, aşadar, aproape reci, Doina şi Harry i-au mulţumit lui Dumnezeu că n-au demolat toate sobele din casă când cu instalarea progresului tehnologic, au curăţat coşul, şi-au făcut rost, cu mare greutate, de deşeuri de lemn şi au început să-şi ducă traiul, tot timpul cât nu erau la serviciu, în sufragerie, în iernile acelea lungi, care păreau eterne. (La ei puteai sta liniştit în cămaşă, ba chiar în cămaşă cu mânecă scurtă, nu era ca la teatru, unde îţi ţineai cojocul pe tine şi te fericeai că nu eşti în locul Damei cu Camelii, care dârdâia pe scenă, într-o bluziţă de mătase, răgind ca vaca la abator, probabil de frig, îşi zice Marcel). Şi, pe lângă ei, tot mai des, prietenii – în primul rând, Adrian şi Marcel însuşi, care locuiau la bloc, unul la Şura Mare şi celălalt, pe Bulevardul Metalurgiei. Iar Marcel a făcut o descoperire genială: cartelele de calculator, vechile cartele perforate ale lui Felix 256, erau un combustibil de mâna-ntâi. Un teanc de asemenea cartele, gros de vreo zece centimetri, legat bine cu sârmă, făcea să rezulte o cărămidă, ori, mai degrabă, un mic buştean. Trei-patru asemenea buşteni ţineau soba încinsă o jumătate de zi, aşa că, la Doina şi Harry, era cald şi bine. Cât despre Marcel, el devenise cel mai ordonat şef de laborator din institutul lui de cercetări. La el n-ai fi găsit vreodată dezordinea din celelalte birouri de acolo, unde cartelele folosite zăceau împrăştiate prin toate ungherele. În fiecare sâmbătă, Marcel făcea curăţenie, le aduna şi umplea cu ele portbagajul. Şi se mai oprea doar la poarta lui Harry.
- Veniţi de luaţi tehnologie de vârf, boieri dumneavoastră, aşa i-a spus, prima oară, Doinei, care nu înţelegea ce descarcă el de acolo.
Hârbul de Dacie al lui Marcel reprezenta, pe atunci, o comoară. Cu el mergeau, cam de două ori pe lună, la Răzvad, la un văr al Doinei, de unde se întorceau cu câte un pachet-două de carne de vită clandestină. Ţăranii de acolo erau nişte maeştri, în câteva ceasuri, de obicei noaptea, biata vacă se transforma, fără zgomot, în pachete de cinci kilograme ştiinţific porţionate, atât la sută pulpă, atât la sută rasoale, atât la sută os, nici la măcelărie nu ţi le-ar fi potrivit mai bine.
Cum ajungeau cu ele la Bucureşti, asta era, însă, altă poveste… Controalele, pe şosea, erau tot mai frecvente. „Nu-i aşa că e ca-n filmele ruseşti cu partizani şi esesişti?” murmurase odată Harry, după ce miliţianul le săltase carnea din portbagaj, „mai lipseşte să bage baioneta-n bagaje, să vadă dacă nu e vreunul ascuns în ele”.
În 1990, Adrian a primit un telefon de la Televiziune. Doamna de la celălalt capăt al firului, pe care n-o cunoştea, şi-a cerut scuze, spunându-i că are numărul lui de la domnul director general Lucian Ciacîru, care-i transmite salutări. Apoi l-a întrebat dacă n-ar vrea s-o facă pe ghidul unei echipe de televiziune din Franţa, care va realiza o emisiune despre Casa Poporului şi alte măreţe ctitorii de-ale lui Ceauşescu. Adrian a acceptat; plimbându-i pe cei doi, reporterul şi asistenta lui, prin locurile unde voiau să ajungă, le-a dat toate explicaţiile, în modul cel mai obiectiv de care a fost capabil. Fireşte, reporterul voia să afle cum au trăit românii sub Ceauşescu, ce era celebrul salam cu soia, cum adică aveau ei o raţie de zece ouă pe lună, sau câte-or mai fi fost, ce era povestea cu cei patru copii obligatorii pe cap de femeie fertilă, de ce n-aveau ei voie să aibă rude în occident – şi altele de felul acesta. O întrebare, care s-a tot repetat, a ajuns să-l agaseze pe Adrian: „Dar cum de aţi acceptat aşa ceva? Cum de n-aţi protestat?”. Niţel scos din sărite, Adrian i-a replicat în cele din urmă „dar voi cum de aţi înghiţit tot ce-aţi înghiţit pe vremea ocupaţiei hitleriste? voi aţi protestat cumva?” În clipa următoare, a înmărmurit, dându-şi seama ce porumbel îi scăpase pe gură: bietul reporter era vietnamez şi n-avea mai mult de treizeci de ani…
Nu uita că te afli în împărăţia lu’ Mucles, măi Gură Bogată, fii atent ce dai pe goarnă, gura bate curu’, ciocu’ mic – acestea erau recomandările pe care cei trei şi le-au tot făcut, unul altuia, de nenumărate ori, pe vremea lui Ceauşescu. Numai sfaturi bune îşi dădeau, dar păreau de-a dreptul incapabili să ţină seama de ele. Adrian, care inventase vorba cu împărăţia, avea multe din astea la activ. Ghinioanele lui începuseră încă din primul an de studenţie, era sigur de asta, din după amiaza unui seminar la care se plictiseau cu toţii, despre arhitectura romanică de pe la începutul Evului Mediu. Ciacîru Lucian, vecinul lui de pupitru, desenase pe spatele unei foi cu notiţe un mormânt cu o cruce. Adrian i-a luat-o şi i-a completat desenul, scriindu-şi numele pe cruce, iar dedesubt, dracu’ ştie de ce, „născut 14 VI 1948 – decedat 23 VIII 1944”. Şi-a reamintit fulgerător de prostia asta, mulţi ani mai târziu, când îşi căuta o slujbă şi lăsa cereri de angajare în tot felul de locuri. I-a reamintit-o un cadrist, care i-a explicat că are prea multă carte pentru serviciul cu pricina, iar legea nu-i dă voie să-l angajeze pe un post inferior calificării lui. „Şi din moment ce aţi decedat la douăştrei august patruşpatru, ce vă mai trebuie?” adăugase acela, râzând.
- Voi ştiţi că tatăl lui Lucică era colonel de miliţie? Lucică, de la Televiziune?
- Şi dacă ştim, ce? mormăie Harry, o să-i meargă lui mai rău şi nouă mai bine?
- Mde, şi eu am aflat mult prea târziu chestia asta. Îl credeam doar scrântit, dar era şi turnător, din păcate. N-am să-l uit cât oi trăi, n-am să uit faza din primul an de facultate, când ne-au trimis şi pe noi la munci agricole, la cules de struguri, undeva pe lângă Buzău, dar au renunţat după prima zi de aşazisă muncă a noastră, după ce am devastat via. Lucică a prins un pui de şoarece, l-a băgat într-o cutie de chibrituri şi i-a dat foc, ceea ce m-a făcut să mă întreb ce soi de creaturi mai eram şi noi, viitorii critici de artă… esteţi cu acte-n regulă…
- Mai zi şi tu ceva, cerşetorule ştiinţific. Un banc, o-njurătură de mamă, ceva, acolo… că prea e linişte în casa asta, cască Harry.
- Să nu-mi mai zici aşa, că mă emoţionez pe mine, zice Marcel şi mai desface o sticlă. Să-i mai dăm şi ăstuia, că-i mic şi rău – adaugă el, turnând în paharul lui Adrian.
- Eu nu sunt mic şi nici rău, mormăie destinatarul, căruia a început să i se cam împleticească limba. Mic şi rău era Piticu’, Dumnezeu să-l odihnească în raiul lui… în care n-ajung proştii… O fi având şi-acolo şofer cu licenţă în Arte?…
EUROMUSEUM, Bucureşti, nr. 6/2008, pag. 39-48 (publicat în iunie 2008)
- 8 -
- Ce nume incredibil, mormăie Adrian.
- Ce nume, care nume? se interesează, aproape adormit, Marcel.
- Tovarăşu’ de care vă zisei, cu care-am fost eu vecin de rezervă, la spital. Pufu Elvis.
Ai mai auzit aşa un nume? Doar Pufu – şi-ar fi fost destul. Dar şi Elvis…
Nesigur pe auzul lui, Adrian a profitat de un moment când asistenta-şefă ieşise, lăsând pe masă un teanc de fişe, şi a citit-o pe cea a vecinului său: Nume Pufu Prenume Elvis.
- O fi nume de scenă, mormăie, la rândul lui, Harry. Vreun pseudonim din ilegalitate. Vreo poreclă din puşcărie, ceva, acolo.
- Eşti pe-aproape. Dar n-a primit o Volgă, ci i s-a furat bicicleta. Nu Pufu a fost puşcăriaş, ci tatăl lui a fost lucrător al Ministerului Afacerilor Interne, la Râmnicu Sărat şi la Poarta Albă, aşa mi-a povestit.
Dar cum de a ajuns el, tablagiu la o circă din Crângaşi, nici măcar ofiţer vasăzică, vecin cu ditamai Maestrul, în pălăţelul acela dichisit din buricul târgului, l-a iscodit Adrian.
La fel cum a ajuns şi Maestrul, a dat Pufu din umeri, cu repartiţie de la ICRAL. Şi mai lăsaţi-mă, domnu’ Adi, cu Maestru-n sus şi-n jos, că Maestru’ e cine e şi noi suntem nişte râme… Bea şi Maestru’ de nu mai putea să ajungă pân-la etaj, de câte ori nu l-am luat din stradă şi nu l-am urcat pân-la el în dormitor… O bătea şi Maestru’ pe nevastă-sa de-i suna ăleia apa-n cap…
Sâmbăta era ziua de bătut neveste, cel puţin în ceea ce-i privea pe vecinii lui Pufu. Nu pe maestrul Negruzzi, care locuia la etaj şi care, sâmbetele, invariabil, se afla la el la teatru, fie că avea, fie că n-avea spectacol la şapte seara; cât despre doamna Negruzzi, o blondă răvăşitoare, cu câteva decenii bune mai tânără ca el, ea oricum nu prea stătea pe-acasă, îşi amintea Pufu. Nu că de la etaj nu s-ar fi auzit, uneori, zgomotele care, sâmbăta, veneau de la parter şi demisol, unde locuiau Pufu, un fierar betonist de la un şantier care, de vreo câţiva ani, tot urma să fie inaugurat săptămâna viitoare, al Gospodăriei de Partid şi unul care era angajat ca şofer la o cantină a Ministerului de Interne. Numai că sunetele specifice şi caracteristice, în ce-i priveşte pe Maestru şi pe familia sa, se auzeau în mod neregulat, aleatoriu, s-ar putea spune – în vreme ce, la parter şi demisol, ele făceau parte întotdeauna din programul de sâmbătă după amiaza, când fierarul-betonist, şoferul şi Pufu îşi aduceau aminte că nevestele lor sunt cameriste pe la nişte case de oaspeţi de la Snagov şi că, întotdeauna când ţara era vizitată de delegaţii ale Partidului Socialist din Paraguay sau ale vreunui Front de Eliberare Naţională din Africa, ele erau reţinute la servici, nu mai veneau seara acasă şi nici nu puteau fi căutate la telefon până ce delegaţiile cu pricina nu părăseau, pe calea aerului, Republica Socialistă România.
Aşa că, amintindu-şi toate astea şi uitând de salariile lor mari, de sacoşele cu bunătăţi şi chiar de dolarii sau mărcile cu care ele se întorceau adesea de la slujbă, soţii lor le băteau temeinic în fiecare sâmbătă când le prindeau acasă şi când mai puneau şi ei gura pe un pahar, ca omu’.
Pufu nu şi-a bătut nevasta în fiecare sâmbătă, urmând exemplul vecinilor săi, decât începând din vara lui ’86, când, din vina ei, zicea el, au făcut amândoi o serie lungă de injecţii, iar ea a zis că, probabil, a luat beleaua de pe colacul closetului din vila unde se afla găzduit, de câteva zile, trimisul Partidului Comunist din Yemenul de Sud, sau de Nord, sau de unde mă-sa o mai fi fost împuţitu’, că nici bacşiş nu dădea, că el era, aici, invitat al Tovarăşului Ceauşescu, marele prieten al popoarelor arabe oprimate de imperialiştii americani.
- Râzi dumneata, dar să ştii că aşa e cum spun io. O bătea de-o usca, bine, nu tot timpul, dar aşa, din când în când, la ocazii…
Însă Adrian zâmbea fiindcă tocmai îi trecuse prin cap că şi Răvăşitoarea ar fi avut motive să-l ia la şuturi pe Maestru. Unul dintre ele se numea Mariella Lorenzo, cea mai celebră actriţă din blocul unde locuia şi la un moment dat, amantă, să-i zicem aşa, a lui, a lui Adrian, pe timp de cam o oră şi jumătate, într-o după amiază de prin anii optzeci, încă o damă Gillette, de unică folosinţă, din şirul celor cu care avea de-a face pe atunci, dacă nu de altceva, măcar din cauza, desigur, a scurtimii dezolante a programului TV şi a monotoniei de cazarmă a vieţii de zi cu zi.
La început, după ce abia apucase să-şi vadă numele tipărit de vreo zece ori, lui Adrian îi intrase în cap, cu înfumurarea şi suficienţa vârstei lui de atunci, să nu accepte decât articole de specialitate, zicând că un comentator nu trebuie să-şi piardă timpul cu corvezi de “calificat la locul de muncă”, precum interviurile şi altele de acest fel. Singurul rezultat pe care l-a obţinut cu asta a fost, însă, că a publicat foarte puţin, înainte de Optzecişinouă. Ba nu, a mai fost ceva: n-a semnat nici un articol despre Tovarăşu’, despre Plenara, despre Congresu’… Tot e ceva, dar asta s-a dovedit, după aceea, că nu prea ţinea de foame. Aşa că, abia după aceea, către bătrâneţe, a început să scrie de toate atunci când gazeta avea nevoie, la fel ca şi colegii lui începători, pe care-i traducea zilnic în limba română (chinuindu-se, de pildă, să obţină de la vreunul mărturisirea că ministrul de Finanţe n-a spus “creşterea de două ori a Produsului Intern Brut”, aşa cum scria în relatarea lui, ci “creşterea cu doi la sută a Produsului Intern Brut”)… Asta îl scutea, în general, de “şmotru”, adică de obligaţia de a-şi pierde timpul pe la conferinţe de presă şi altele asemenea.
Dar de la evenimentul desfăşurat la Slatina n-a putut să lipsească. Motivul pentru care ziarul a găsit de cuviinţă să relateze pe larg înmormântarea deputatului Panţâru, (numit de duşmanii din opoziţie Pârţanu, pe timpul vieţii sale), putea fi că răposatul fusese prieten cu redactorul şef, sau mai degrabă că acesta avusese mari obligaţii faţă de el. Sau Dumnezeu mai ştie din care alt motiv a fost trimis Adrian să scrie un reportaj “simţit” despre eveniment.
De altfel, şi el îl cunoştea de mult pe Panţâru. Îl întâlnise, pe el şi pe nevasta acestuia, în casa unui prieten. Panţâru, pe atunci tânăr avocat (nevastă-sa era judecătoare), se lăuda că el ar fi fost cel care l-a “iniţiat în munca de activist de partid” pe Nicu Ceauşescu, la Centrul Universitar Bucureşti. …Iar acum, era îngropat în postură de părinte al Codului Penal, Civil, Mare Ctitor, pardon, Fondator al Societăţii Civile eţetera… ameţitoare transformare…
Uluitoare, la ceremonie, au fost bocetele, adică bocitoarele. Adrian a rămas cu gura căscată la apariţia unei babe care i-a tras un bocet autentic, ca la Institutul de Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu – iar după aceea, la bocetul performat – acesta e cuvântul, dragi telespectatori – de marea vedetă internaţională Mariella Lorenzo, singura noastră conaţională care a jucat într-un spectacol regizat de Peter Brook.
Nu era prea clar ce legătură era între marea vedetă şi sărbătorit. Adrian, însă, o cunoştea de prin 1985. Cum revista de specialitate apărea rar şi plătea prost, de pe atunci începuse să nu mai facă mofturi şi să scrie ce i se dădea. La Rahatul Roşu, unde a publicat, din an în Paşte, câte-un reportăjel de zece rânduri despre mişcarea artistică de amatori, îi venise rândul, la un moment dat, unui “material” despre echipa artistică de la Întreprinderea de Confecţii. Îşi făcuse atunci datoria caritabilă, dacă datorie o fi fost aceea, de a pomeni, la sfârşitul articolaşului, numele tuturor componenţilor trupei, aşa cum le aflase de la responsabilul sindical sau de la secretarul de partid, chiar dacă nu toţi purtătorii lor aveau vreo legătură cu spectacolul de care era vorba. Scrisese, atunci, Marinela Lorincz, aşa cum îi fusese dictat acest nume. O săptămână la rând l-a aşteptat Marinela pe un scaun din holul redacţiei, şi-o fi luat concediu de la fabrică, se întrebau secretarele, iar redactorii (Adrian era doar colaborator, neangajat) l-au întrebat ce-i făcuse, o lăsase, oare, gravidă pe muierea-muncii-artistă-amatoare? Abia după o săptămână a reuşit Marinela să stea de vorbă cu el şi să-i spună ce o durea: nu trebuia să scrie Lorincz, cum îi dictase responsabilul acela sindical rău intenţionat, ci Lorinţ. Aşa încât, cu orice preţ, cum o şti, cum o putea, trebuia ori să dea o erată în care să scrie negru pe alb chestia asta, ori să facă pe dracu-n patru şi să mai scrie o dată despre ea, care era de baştină din aceleaşi locuri cu Baltagul, moldoveancă curată – şi dârză precum haiducii. Nebuna era într-adevăr irezistibilă, nu că ar fi fost frumoasă, nici la chip şi nici în rest, ci dârză, într-adevăr, ca un motor de Roman Diesel, haiducind prin Capitală nu cu baltagul, ci cu dotările-i naturale, deloc generoase, aprig şi fără prejudecăţi puse la treabă. Atunci s-a rugat de redactorul şef şi de adjunctul aceluia să-i dea voie să mai publice încă un scurt material despre echipa de teatru de la Întreprinderea de Confecţii – şi desigur, s-a culcat cu ea. Nota bene, îşi mormăie Adrian în barbă, la înmormântarea deputatului, nu eu am tras de ea ca s-o… A fost exact invers…
Şi la două săptămâni după aceea, ea pleca la nouă seara din redacţie. Împreună cu redactorul şef. Iar la încă o lună după aceea, redactorul şef (de altfel, însurat, prăpăditul) făcea o criză de isterie în secretariat, zicându-i “Dinu Păturică cu fustă”.
…Patru televiziuni erau prezente, patru flăcăi solizi se clătinau, gata să cadă lângă sărbătorit, sub povara Betacamurilor. Aşa că Mariella i-a tras nişte chiuituri cum nu mai auzise micul cimitir de provincie – şi nici folclorul autohton de specialitate. Lui Adrian i s-a părut că recunoaşte câteva frânturi din coloana sonoră a Mahabharatei, filmul lui Brook. La sfârşitul ariei, lumea a aplaudat. Chiar şi nevasta lui Panţâru, deşi nu văzuse filmul. Sau poate tocmai de-aia.
. . . . . . .
Un pic de abilitate, multă ambiţie, invidie şi resentiment cât cuprinde („oftică”, pe româneşte), teamă de loc, ruşine de loc, scârbă de loc – asta-i reţeta reuşitei, la noi.
- Reţeta scoaterii banului din rahat cu dinţii, rânjeşte descurajat Marcel.
- Adevăr grăiesc dumneavoastre, nicicând nu s-au suit atât de multe scroafe în aşa puţini copaci, adaugă Harry.
- Arivismul e un motor important al acţiunilor omeneşti de azi şi dintotdeauna. Totuşi, altădată se mai întâmpla ca el să fie însoţit şi de alte calităţi individuale: talent, forţă de muncă eţetera…
- Şi tenacitate, neapărat.
- Ştii care-i nenorocirea cu tenacitatea? Că oamenii inteligenţi şi talentaţi rareori se-ntâmplă să fie şi tenaci. Pe când, javrele şi jagardelele – în proporţie de nouăzeci la sută. Să te ferească Dumnezeu de un bou care te urăşte, fiindcă el e tenace. Şi te ţine minte.
- În alte părţi, ajungi cineva, în posturi şi demnităţi, dacă ai talent. La noi e invers, capeţi talent după ce eşti numit într-o funcţie oarecare – şi te-apuci să publici cărţi de versuri sau piese de teatru. …The answer, tovarăşi, e futere de vânt, după cum se exprima celebra folchizdă, apreciază Harry.
- Mă talentaţilor, mă deprimaţilor, mă frustraţilor, nţâţâţî… vă faceţi siesta pe nemâncate şi îl invocaţi pe zeul Zdamăsi… vai de popou’ dumneavoastre… oftează Marcel.
- Fiindcă ziseşi de celebra-cum-îi-ziseşi… America e o minunăţie lingvistică. Încă din primii ani ai prezidenţiei lui Reagan, începuseră să apară filme de la Hollywood ai căror interpreţi, americani de baştină, erau capabili să vorbească engleza cu un accent rusesc cât se poate de convingător, semn că, pe străzile americăneşti, limba rusă era tot mai prezentă. Mai încoace, după căderea comunismului, Octav Ialomiţeanu, ăsta cu revista, dăduse buzna peste ei, peste extremoccidentali, cu înjurăturile getodace. Colegii de la întreprinderea unde el lipea etichete americane pe cuptoarele cu microunde şi aspiratoarele chinezeşti de contrabandă nu înţelegeau propoziţia “mă fut în bafta voastră”, pe care el o rostea adesea, aşa că Tavi le-a tradus-o cum s-a priceput. În scurt timp, toţi tailandezii, ugandezii şi guatemalezii din hală se salutau cu “I fuck in your luck”. Noua expresie americană a făcut o carieră fulgerătoare. Tavi mi-a arătat articolul dintr-o revistă de specialitate de pe Coasta de Est, apărut încă înainte de întoarcerea lui la Bucureşti, în care era dezbătută problema Cum e corect: “I fuck your luck”, “I fuck in your luck” sau “I fuck into your luck”?
(EUROMUSEUM Bucureşti, nr. 11/2009, pag. 47-53)
