Pagini alese din cariera de muză a lui Dan Predescu (1)

Parolă: PLAGIATE FINUŢE

Ştiţi care e cel mai mare ghinion al vreunei înjghebări de vorbe puse pe hârtie de un autor nu prea cunoscut, aici, la noi, în Ţara de Apoi? Să aibă succes.

Fiindcă, dacă are succes, dacă se dovedeşte vandabilă, invenţia, creaţia, vorba lui de duh - sau lucrarea lui de doctorat - se va trezi, fără să vrea şi pe neştiute, într-o gură mai mare, adică mai celebră.

Iar autorul ei, care pe vremuri era pus la index în mod oficial şi care astăzi e idem, dar în alte feluri, chit că din aceleaşi motive şi de cam aceiaşi hai-să-zicem-oameni, care nu face parte din nici o gaşcă şi nu face curte nici criticimii proaspete, nici celei fezandate, rămâne s-o admire de pe trotuar cum trece cu osutăcincizeci la oră, ca o zână de consumaţie, în Porsche ori BMW.

Şi uite-aşa te trezeşti muză, inspirându-i fără vrere şi fără ştire, cum vă spusei, pe alţii mai celebri. Adică, dând la tot cartieru’, mai ceva ca domnişoara Răducănoiu de la Craiova, fecioară dă prefect. Dar dând anonim (sau, mai exact, pe numele altora) şi pe gratis, leit Doftor Fără De Arginţi, făcător de bine tutulor celebrităţilor din Parisul Orientului.

…Şi ca să nu zică vreunul că latră de pomană, Dan Predescu v-a pus aici şi nişte poze:

1

Pornind, aşadar, de la afirmaţia ritoasă a dlui academician Mircea Maliţa precum că ideea unicităţii civilizaţiei este o teză personală pe care d-sa a susţinut-o în cartea ZECE MII DE CULTURI, O SINGURĂ CIVILIZAŢIE (editura Nemira, Bucureşti, 1998), am început să-mi scotocesc amintirile.

Şi mi-am amintit următoarele: că, în Adevărul din 27 iunie 1991, am publicat articolaşul de mai jos,

unde spuneam ceea ce se vede, aici, marcat cu galben: “…acest declin al Occidentului cult, acest sfârşit de partidă se mai manifestă şi prin uitarea amănuntului că Europa este singurul loc din lume - şi din istorie - unde s-a propus (şi, în oarecare măsură, s-a produs) supravieţuirea mundană a omului în calitatea sa de individ dotat cu personalitate distinctă şi apoi, o supravieţuire mundană colectivă cu respectarea liberului arbitru al persoanei…”

Apoi, mi-am mai amintit că am reluat şi dezvoltat această teză ca principală premisă a unei proiectate lucrări de doctorat la (pe atunci) Academia de Teatru şi Film Bucureşti. Prima jumătate a lucrării (capitolele 1-8) mi-a fost publicată de săptămânalul Adevărul literar şi artistic în numerele sale din intervalul 4 iulie -  22 august 1993.

La câţiva ani după aceea, în 1997, am încercat să obţin o finanţare, prin intermediul programului de granturi al Academiei Române, pentru publicarea în volum a acestei lucrări. Cu acea ocazie, am depus, aşa cum se cerea, şi un synopsis, un rezumat al lucrării, în care, desigur, teza de mai sus era expusă pe larg. Câteva luni mai apoi, am primit răspunsul negativ din partea Consiliului pentru Granturile Academiei Române.

În primăvara lui 1998, cu câteva luni înainte de apariţia cărţii dlui Maliţa, am reluat subiectul, într-un scurt articol din Privirea, unde eram, pe atunci, şef al secţiei Cultură:

Pe la sfârşitul anului 1998, cartea dlui academician Maliţa a ajuns în librării. Deşi am citit-o imediat după apariţie, timp de câţiva ani nu am reacţionat. Aceasta, până la 3 martie 2001, când a apărut interviul mai sus pomenit.

La 19 martie 2001, am transmis directorului ziarului Adevărul (Dumitru Tinu, pe atunci), prin fax, solicitarea dreptului la replică. Nu am primit nici un răspuns.

Solicitarea în chestiune avea următorul conţinut:

<<

Stimate domnule director,

Întrucât fragmentul de interviu al dlui academician Mircea Maliţa, publicat în ziarul Adevărul la 3 martie a.c., mă lezează în modul cel mai direct, vă rog să aveţi bunăvoinţa de a publica dreptul la replică de mai jos.

Cu deosebită stimă,

Dan Predescu

teatrolog-filmolog

Bucureşti . . .

str. . . ., sect. . . .

Telefon . . .

E-mail . . .

* * *

În Adevărul din 3 martie a.c., a apărut un fragment dintr-un interviu acordat de dl. academician Mircea Maliţa dlui Gabriel Rusu. Una dintre întrebări sună astfel:

- Este corect să spunem că există mai multe culturi, dar numai o singură civilizaţie?

Iar răspunsul este:

- E o teză personală pe care am susţinut-o în cartea “Zece mii de culturi, o singură civilizaţie”.

Acest răspuns comportă unele precizări. În primul rând, trebuie amintit faptul că, în numărul din 4 iulie 1993 al Adevărului literar şi artistic, la pagina 10, a apărut articolul meu Europa trecută, Asia viitoare - O posibilă definiţie a Europei, în cuprinsul căruia se puteau citi următoarele: …istoria Europei este istoria civilizaţiei. Deoarece prin civilizaţie se înţelege acea configuraţie socială, istorică şi culturală care presupune, sau, cel puţin, nu face imposibilă formularea idealului supravieţuirii mundane colective în condiţiile respectării identităţii persoanei, considerate drept interlocutor valabil al divinităţii şi structurilor sociale – şi care presupune acţiunea în vederea atingerii acestui ideal. Singura arie geografică ce corespunde integral definiţiei de mai sus este Europa; iar întrucât priveşte localizarea istorică, putem vorbi cu adevărat despre ea de abia de la Revoluţia Franceză încoace. Desigur, în acelaşi mod trebuie considerate şi celelalte arii geografice, cum ar fi, de exemplu, cele două Americi, cărora li se aplică această definiţie.

De asemenea, explicitând acelaşi termen, scriam, în continuarea articolului susmenţionat, în Adevărul literar şi artistic din 15 august 1993, pag. 11: …există acel gen de creaţie artificială care a dus lumea la ceea ce este ea astăzi în bine şi în rău, cultura spiritului, laic-antigregară, inovatoare, având ca modus operandi silogismul şi exprimându-se prin cuvânt, cu rădăcinile în gândirea antică mediteraneană şi în aceea a Renaşterii.

Iar în numărul 117 din 15 aprilie 1998 al revistei Privirea (pag. 48), sub semnătura mea apăreau următoarele: istoria culturii europene – pe care, în ce mă priveşte, o consider singura cultură din istoria speţei omeneşti împlinită într-o civilizaţie, deoarece este singura care a reuşit să formuleze explicit ideea că viaţa, existenţa vizibilă, tangibilă, este valoarea supremă. …în istoria omenirii au existat mai multe culturi, mai multe summum-uri de valori spirituale fascinante, de nu impunătoare, pentru care viaţa omenească nu valora mare lucru. E suficient să ne gândim la culturile precolumbiene, sau la fundamentalismul de toate naturile din zilele noastre.

Ţinând seamă de aceste fapte, nu pot (şi nu cred că ar putea cineva) admite că ideea dlui Maliţa ar fi una “personală”. Iar felul cum a fost ea pusă în pagină, în cuprinsul volumului său amintit mai sus, editat de Nemira şi scos pe piaţă în decembrie 1998, ridică, de asemenea, semne de întrebare. Teza, care dă şi titlul cărţii, este expusă în cadrul capitolului I (pag. 13-17). Astfel, la pagina 14 a cărţii dlui Maliţa putem citi. …De aici iluzia că există o civilizaţie vestică, alta asiatică şi, supremă eroare, că ea a fost sau poate fi ideologică sau religioasă. Civilizaţia există la singular şi este scrisă cu majusculă. … Civilizaţia ne fereşte de foame, boli, ne adăposteşte într-un habitat prielnic şi poate produce bunăstare.

De asemănările şi deosebirile dintre textele în discuţie ne putem da cel mai bine seama cu ajutorul tabelului de mai jos:

Dan Predescu, iulie 1993:

1. istoria Europei este istoria civilizaţiei

2. există acel gen de creaţie artificială cultura spiritului, laic-antigregară

3. formularea idealului supravieţuirii mundane colective

Mircea Maliţa, decembrie 1998:

1. civilizaţia există la singular şi este scrisă cu majusculă

2. iluzia că ea a fost sau poate fi ideologică sau religioasă

3. civilizaţia ne fereşte de foame

Ca să nu rămână nici o îndoială, trebuie adăugat că şi civilizaţia la care se referă dl. academician este, fără echivoc, tot cea vestică. Singura diferenţă între cele două texte este că al meu a fost publicat în 1993, într-un moment când o asemenea viziune nu avea şanse să fie receptată cu entuziasm (şi nici n-a fost), iar al dlui Maliţa, la cinci ani după aceea, când ideea începuse să prindă. Aceasta este singura diferenţă reală între ele; ceea ce, potrivit uzanţelor civilizate, ar fi impus citarea articolului meu în cadrul celor aproape 500 de note bibliografice ale volumului.

Printre aceste uzanţe se numără şi respectarea proprietăţii intelectuale. O “întâmplare nefericită” face, însă, ca tocmai capitolul I al lucrării dlui Maliţa, intitulat Introducere: Globalismul civilizaţiei şi varietatea culturilor, unde este preluată integral şi fără modificări de substanţă teoria mea de mai sus ca idee fundamentală a cărţii dlui Maliţa, să fie complet lipsit de note. Introducerea sa fiind, nu-i aşa, absolut originală şi nedatorând nimic nimănui – cu excepţia unui citat din Denis de Rougemont, care, însă, defineşte Europa ca pe o patrie a diversităţii.

Şi până la urmă, fără a pretinde că aş fi un expert în opera dlui Maliţa, nu mă pot opri să nu dau glas unei mici nedumeriri: când anume, înainte de apariţia lucrării mele din 1993, a mai considerat domnia sa civilizaţia europeană ca fiind singura adevărată civilizaţie de pe planeta Pământ? Când a mai afirmat domnia sa că o civilizaţie nu este o colecţie de realizări cultural-artistice şi tehnologice, ci tendinţa (uneori, materializată) către un vast sistem de supravieţuire – şi mai ales, când a mai precizat d-sa criteriile care ne permit să devenim conştienţi de existenţa idealului, proiectului unic al unui asemenea sistem? Când a mai emis d-sa vreo ipoteză atât de “neocolonialistă şi de reacţionară”? Înainte de 1989, pe vremea “mişcării de nealiniere a ţărilor din Lumea a Treia” – şi cu statutul său social de atunci, parcă n-aş crede. Şi nici după aceea. Mai precis, până la sfârşitul lui ‘98, când şi-a publicat cartea. Dacă, însă, mă înşel, iar domnia sa a publicat măcar o propoziţie în acest sens înainte de susmenţionatele mele articole din 1993, aş fi de-a dreptul încântat s-o aflu: ar rezulta că, aici, la Bucureşti, am fost doi astfel de idealişti-contra-curentului, care au simţit nevoia să opună ceva inepţiilor despre “civilizaţia aztecă”, “civilizaţia din Benin” etc., foarte la modă până mai acum zece ani, respectiv până la prăbuşirea comunismului.

Cu titlu de simplu amănunt, amintesc faptul că dl. academician publica scurte eseuri într-o rubrică permanentă din paginile revistei Privirea rezervate culturii – şi asta, chiar în 1998, când eu eram şeful departamentului cu pricina al acelei reviste. Dar nici unul dintre ele nu era axat pe tematica acestui volum. Era, probabil, mai prudent aşa, din moment ce sursa inspiraţiei domnului academician se afla atât de aproape.

În ce mă priveşte, am făcut precizările de mai sus în primul rând deoarece proiectata mea carte Europa trecută, Asia viitoare va apărea la mult timp după cea a dlui Maliţa – şi există riscul ca, fără ele, să fiu luat de plagiator al domniei sale. Ar rezulta, vă daţi seama, o situaţie de-a dreptul amuzantă. Dacă, însă, fără ştiinţa mea, eu fiindu-mi unic documentarist, definiţia de mai sus a Europei nu era ceva nou în iulie 1993, aş fi îndatorat oricui îmi va semnala, pe o cale sau alta, acest lucru.

Din lucrarea mea susmenţionată au fost publicate, până în prezent, următoarele fragmente:

- Un humanisme de réaction, în Revue roumaine d’histoire de l’art, tome XXIX, 1992 (publicaţie a Academiei Române);

- Le champ des possibles et la morale de la bombe à neutrons, în nr. 1-2/ 1993 al periodicului Thalia editat de Facultatea de Litere din Cluj, pag. 52;

- Naşterea regiei, în România literară nr. 27/ 14 iulie 1993, pag. 16;

- Europa trecută, Asia viitoare, în 8 numere consecutive ale săptămânalului Adevărul literar şi artistic (perioada 4 iulie 22 august 1993);

- Noţiunea simbolică şi acţiunea simbolică, în nr. 66/ 5 ianuarie 1996 al săptămânalului Rampa (supliment al cotidianului Azi);

- Europa trecută – Asia viitoare, în nr. 116/ 8 aprilie 1998 al săptămânalului Privirea, pag. 48;

- Dezastrele de acum un secol, în Privirea nr. 117/ 15 aprilie 1998, pag. 48;

- Doi europeni: Frobenius şi Marx, în Privirea nr. 118/ 22 aprilie 1998, pag. 48.

Dan Predescu >>

După ce Adevărul a evitat să dea un răspuns solicitării mele, m-am adresat agenţiei de presă Mediafax, respectiv drei redactor Adriana Biscăreanu, care a avut amabilitatea de a consemna spusele mele şi de a difuza relatarea în cauză, la data de 30 martie 2001. Iat-o, reprodusă integral:

Am aşteptat ani buni ca dl. academician să “vadă” articolul acela al meu - şi să se pronunţe. Ei bine, nu s-a pronunţat.

Şi atunci, gândindu-mă cu sinceră compasiune la dificultăţile pe care le-a întâmpinat d-sa în încercarea de a-şi aminti de subsemnatul, m-a străfulgerat o idee: ce-ar fi să-i reamintesc distinsului meu preopinent o împrejurare când am combătut, ca să zic aşa, cot la cot? Priviţi, vă rog, cele două pagini ale numărului 105 al revistei Privirea din 21 ianuarie 1998: aşa-i că pe cea din stânga (54) scrie Dan Predescu, iar pe cea de vizavi (55), acad. Mircea Maliţa?

Să-i mai reamintesc una la fel? Poftim:

CONTACTAT TELEFONIC, ACADEMICIANUL MIRCEA MALIŢA A DECLARAT, VINERI, PENTRU MEDIAFAX, CĂ NU-L CUNOAŞTE PE DAN PREDESCU, CĂ NU ARE CUNOŞTINŢĂ DE ARTICOLUL RESPECTIV ŞI CĂ “MAI SÎNT MULŢI SCRIITORI STRĂINI CARE AFIRMĂ ACEASTĂ TEZĂ” (citat din relatarea MEDIAFAX susmenţionată)

Ani de zile am aşteptat ca dl. academician să-mi spună care sunt scriitorii aceia şi apoi să mă dea în judecată pentru calomnie.  N-a făcut-o. Păcat.

Iar doctoratul la care mă înscrisesem în 1992 l-am lăsat în plata Domnului. Unul dintre motive a fost dezgustul.

Totuşi, am dus la bun sfârşit lucrarea cu pricina. Cea de a doua jumătate a ei a apărut în DRAMA, o revistă semestrială a Uniunii Scriitorilor din România (nr. 1-2/2004, pag. 66-85).

11 octombrie 2009

- va urma -

*

A urmat

în DILEMA VECHE

nr. 583 din 25 iunie 2015 :

ANDREI PLEŞU

AVENTURĂ ÎN INDONEZIA

IV
(fragment)

După această ultimă probă de eficienţă economică socialistă, am ajuns, cu bine, la Bucureşti. Bunicul fetiţei, în uniformă de general, şi-a preluat nepoţica şi valizele, uitînd, evident, să mă întrebe, măcar de formă, dacă n-aş vrea să mă ducă şi pe mine pînă în oraş. Dar ceea ce conta era că păşeam din nou pe tărîmul patriei. Aventura se încheiase.

Nu, nu se încheiase… Tov. Maliţa n-a întîrziat să mă convoace la dînsul, pentru lămuriri. „Nu prea te-ai descurcat!“ mi-a spus, în loc de bună ziua. Am rămas paf! „Cum adică să mă descurc?! Am fost pus în situaţii imposibile, penibile, inacceptabile şi îmi reproşaţi mie că nu le-am descîlcit?!“ „Uite ce e! – a sunat răspunsul ministrului. Matale ai umblat prin lume pe banii statului. Cîţi au, astăzi, şansa extraordinară să viziteze Indonezia? Trebuie să faci ceva care să justifice, cît de cît, cheltuielile: o serie de articole, cîteva conferinţe la sala Dalles, eventual o carte.“ „Bine, dar eu nu am nici o vină că lucrurile au luat-o razna! Probabil că nici nu vă închipuiţi prin ce am trecut!“ „Ei, uite, vezi, ăştia sîntem!“ – a conchis „binefăcătorul“ meu. „Vrem călătorii, vrem avantaje, dar cînd e vorba să dăm ceva în schimb, să punem osul la treabă, nu ne mai convine!“

Un mai bezmetic final al aventurilor mele nici că se putea imagina. I-am scris lui Mircea Maliţa o scrisoare indignată, pe care, cîndva, o voi publica integral. Nu mi-a răspuns niciodată. Dar acum, după 37 de ani, a găsit de cuviinţă să amintească episodul, într-o variantă resentimentar telegrafică: m-a trimis în Indonezia cu o treabă, dar eu m-am încuiat în hotel şi mi-am făcut de cap, după care m-am întors în ţară ca un profitor lipsit de caracter, finanţat din banii statului. Dl Maliţa a fost matematician şi futurolog. Sper sincer că pe tărîmul acestor discipline a fost capabil de ceva mai multă acurateţe. De „caracter“ nu pare să fi avut niciodată nevoie cu adevărat.

http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/aventura-indonezia-iv

2

Iată, mai jos, încă un mic exemplu. Prin 1998, n-am avut de lucru şi am publicat în revista Privirea reportăjelul acesta din Danemarca, cu un supratitlu nu din cale afară de isteţ, dar, de bine de rău, inedit. Şi-o să vedeţi ce s-a întâmplat după aceea…

Nu-i nimic putred în Danemarca

La plimbare printr-o ţară normală

Unui străin proaspăt debarcat (şi mai ales unuia venit din România) organizarea social-economică din Danemarca are toate şansele să-i pară ceva foarte apropiat de comunism: ce altceva pot să însemne un sistem de impozitare şi repartiţie care tinde să egalizeze averile, sau nişte asigurări sociale atotcuprinzătoare, sau preţurile scăzute ale hranei corelate cu cele foarte mari ale băuturilor, ţigărilor, cosmeticelor şi altor cîteva produse considerate de lux? Preţul alimentelor, în valoare absolută, este cam cel de la Bucureşti. În schimb, multe produse “de vîrf” sînt mult mai ieftine: de pildă, o cameră video semiprofesională High8 “ultimul răcnet”, care, în treacăt fie spus, nici nu poate fi zărită prin magazinele noastre, costă cel mult echivalentul a 1.500 de dolari USA, spre deosebire de semenele ei vîndute la noi, din generaţii un pic mai vechi şi ceva mai puţin performante, dar costînd 2.000-3.000 de dolari.

Şi totuşi, nu e nimic comunist în toată povestea asta. Social-democraţia daneză se bazează pe un civism care e chiar contrariul comunismului. Dacă, la noi, pe timpuri, oamenii erau aduşi la şedinţe cu sila, la adunarea consiliului municipal din Aalborg, al doilea oraş, ca mărime, al ţării (cca 160.000 de locuitori), asistă din proprie voinţă vreo două sute de localnici, umplînd întreg sectorul rezervat publicului în sala de şedinţe. Oamenii au venit să urmărească dezbaterile privindu-i pe emigranţii somalezi: în ultima vreme, s-au auzit voci care întrebau de ce trebuie danezul get-beget să plătească impozite atît de mari (50% din totalul veniturilor sale, însă tot îi mai rămîn 1.000-3.000 de dolari/echivalent, în funcţie de calificare şi loc de muncă), pentru ca un număr tot mai mare de străini să fie ţinuţi pe casă şi masă un timp nedefinit - şi asta, fără să muncească, fără să facă nimic. Şi că de ce, în unele clase din şcoli, numărul copiilor de origine afro-asiatică e mai mare decît cel al copiilor danezi.

Cam 10% dintre locuitori n-au slujbe, iar ajutoarele de şomaj sînt măricele. De curînd, primăria a început să-i pună la muncă, în construcţii, pe beneficiarii lor. Desigur, nu aceasta este manifestarea cea mai caracteristică a civismului danez; există şi altele, chiar mai şocante pentru un român căruia nu prea-i pasă de chestiuni din acestea, cetăţeneşti.

Aalborghezilor, însă, le pasă, în aceasta constă deosebirea: le pasă de soarta impozitelor pe care le plătesc. Şi le pasă de curăţenia oraşului lor în asemenea măsură încît vin cu portbagajele pline de resturile tufelor pe care le-au tuns, din micile grădini de lîngă case, pînă la ceea ce se cheamă “uzina de gunoi” a oraşului, cale de cîţiva buni kilometri.

Şi Kommune-i (municipalităţii) îi pasă de cetăţeni, îmi spune doamna Gytte Saabye, funcţionară a primăriei şi minunat ghid, în cazul de faţă. Nici n-ar fi nevoie să o sublinieze, cifrele sînt elocvente: 24.000 dintre aalborghezi sînt asistaţi social. Mai sînt, însă, şi alte lucruri care l-au cam uluit pe semnatarul rîndurilor de faţă. De exemplu, faptul că, după 12 zile de umblat prin oraş şi prin întreaga peninsulă Iutlanda, provincia nordică a ţării, pe o vreme uscată, fără ploaie, pantofii (fără nici o exagerare) aproape că n-aveau nevoie de perie. Sau că, lîngă trotuare, aleile speciale pentru foarte numeroşii biciclişti dispun de semafoare proprii. Sau că, spre deosebire de ce se întîmplă acasă, stînd pe bancheta din spate a unei maşini care alerga cu 100-120 de kilometri pe oră, şi-a putut rezema capul de parbriz fără să şi-l simtă ca pe o minge de fotbal driblată de Hagi: asfaltul e atît de bine întreţinut încît nu se simte nici o denivelare pe porţiuni de zeci de kilometri.

Mărunţişuri? Da, dar e vorba de multe mărunţişuri care, puse cap la cap, fac viaţa agreabilă într-o ţară liniştită, muncitoare şi prosperă. Normală. (À propos de “fleacuri”: într-un restaurant din aeroportul capitalei daneze se află un acvariu cu cîţiva homari de dimensiuni respectabile. Cleştii le-au fost legaţi cu o bandă adezivă specială, ca să nu poată ciupi vreun deget de copil rătăcit pe acolo. Grijă pentru clienţi, fără doar şi poate - dar şi teamă de eventualele consecinţe juridice. Scotch-ul acela demonstrează nu neapărat că patronul cîrciumii e atent cu copiii, ci mai degrabă că ştie ce-nseamnă legea - adică, în general vorbind, că lucrurile se întîmplă altfel decît la noi).

Există şi lucruri mai importante care te pot impresiona: astfel, primăria consideră că o locuinţă socială trebuie să aibă cel puţin două camere plus dependinţe şi nu una, ca în restul ţării (locuinţele sociale sînt construite pe banii provenind din contribuţia populaţiei pentru pensie suplimentară). Sau faptul că cei 24.000 de bătrâni şi handicapaţi se află în grija a numai 160 de asistenţi sociali cu leafă de la primărie. Restul asistenţilor sociali (şi sînt destui) lucrează voluntar; printre ei, mulţi oameni trecuţi de 70 de ani, care se ocupă foarte conştiincios de îngrijirea infirmilor şi a colegilor lor de generaţie mai puţin norocoşi.

Aalborg-ul, altădată un oraş al pescuitorilor de scrumbii, acum un mare centru industrial (construcţii de maşini, ciment şi produse din tutun), a fost distins în 1990 cu titlul de cel mai curat oraş din Europa. Bugetul său era, în 1997, de 6,5 miliarde de coroane daneze (cca 1 miliard de dolari USA). Din aceşti bani, 48% erau destinaţi protecţiei sociale, 9% - cheltuielilor administrative şi 6% - dezvoltării şi investiţiilor. Jumătate din încasări provine din impozitul plătit de persoane private (”impozitul personal”), iar 10%, din fonduri alocate de guvern, acestea din urmă fiind destinate unor mari proiecte comandate de stat şi executate de către administraţia locală. Proiectele în cauză sînt discutate anual de către primării cu Ministerul de Interne, care le coordonează, îmi explică social-democratul Niels Aage Helenius, consilier la Kommune, de 25 de ani funcţionar al municipalităţii.

Danemarca este o ţară aproape lipsită de resurse naturale, iar Jylland (Iutlanda) e o provincie a vîntului şi nisipului - nu a pietrei, care se importă din Norvegia. (După cum şi solul, pământul însuşi, a fost importat de multe ori, a fost adus cu vaporul pentru a deveni teren arabil în Iutlanda!)

Din această lipsă de resurse, ţara reuşeşte să realizeze incredibile producţii de cereale, carne şi lactate şi, fără a miza prea mult pe energetica nucleară, să exporte …curent electric în Germania. Explicaţia? Nu chiar în ultimul rînd, rezervele sale de petrol din Marea Nordului (totuşi, nu prea mari) şi energia eoliană - dar, în primul şi cel mai important rînd, munca susţinută, bine organizată şi competentă.

Aceasta e, de fapt, marea diferenţă între societatea daneză şi orice societate comunistă: după cum se spune, dacă în deşert s-ar fi instaurat vreodată comunismul, atunci, în zece ani, Sahara ar fi ajuns să importe nisip…

(Privirea nr. 144, 21.10.1998, pag. 42)

…Păi, uite ce s-a întâmplat după vreun an jumate (mai exact, la 22 mai 2000): a apărut un alt reportăjel, scris de un domn Bazil Ştefan, în cotidianul România liberă:

Fatalitatea naibii, şi al lui purta acelaşi titlu! Să mai zici că nu există spirite - şi încă, maliţioase, maliţioase rău! Cu atât mai răutăcioase cu cât eu fusesem trimis în Danemarca, să văd cum funcţionează democraţia la ea acasă, tocmai ca redactor al ziarului România liberă, iar articolul cu pricina, predat iniţial, aşa cum era firesc, ziarului unde eram angajat, a zăcut mult prin sertarele acestuia. De publicat l-am publicat, cu întârziere de un an, în Privirea, la care mă transferasem între timp. Ghinionul dlui Bazil Ştefan, pe atunci şeful secţiei Externe de la România liberă, a fost că nu citea Privirea… Sau, poate, că o citea prea conştiincios…

26 octombrie 2009

- va urma -

www.easy-hit-counter.com
www.easy-hit-counter.com