PLACIDO

dialogurile 100% platonice ale unor beţivi bătrâni

în prezenţa unui cotoi abstinent

care are şi el părerile lui

- fragment -

Într-adevăr, nici unul dintre oamenii de la Cazanul Roşu nu putea fi suspectat de prea multă minte. Zarcaleu, cel care, pe la începutul anilor cincizeci, pe când era locotenent de Secu, asanase Cociocul, a ieşit la pensie pe la jumătatea anilor şaptezeci. Asta fusese curând după ce au fost puse şi fetele să facă armata. Lui Zarcaleu i s-a găsit atunci, ca un supliment la pensie, o slujbă de instructor la nişte fete dintr-astea. Mai exact, era vorba de studentele de la I.A.T.C., de viitoarele actriţe şi regizoare.

Cică un om prevenit face cât doi. Aiurea. Pe Zarcaleu l-au avertizat şefii lui că urma să aibă de-a face nu cu studente obişnuite, ci cu nişte superstudente pline de pile, piloase rău, cu care trebuia să fie atent…

I-a intrat pe o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă… Sau o fi tradus chestia asta pe limba lui, adică a înţeles că nu trebuia să le pocnească… dar asta nu însemna că n-ar fi avut voie să le spună, părinteşte şi tovărăşeşte, părerea lui, la orele de instrucţie tactică :

- Aviaţie inamică! urla el, iar când fetele se întindeau pe spate îndreptând acaemurile înspre Dumnezeu, mai striga: depărtat …luat! deşi o asemenea poziţie n-avea nici o legătură cu alarmele aeriene.

Iar apoi, câte uneia care nu se crăcăna prea bine:

- Ce-i, don’şoară, nu ştii să desfaci picioarele? Să treci diseară pe la mine, că te-nvăţ eu!

Încredinţarea lui Zarcaleu că nimeni nu mişcă în faţa lui s-a dovedit greşită, iar el a aflat lucrul acesta într-un mod dureros, la nici o lună după ce fetele de la I.A.T.C. ajunseseră pe mâna lui. Într-o bună zi, la plecarea din cazarmă, s-a trezit că un băiat voia să-i spună ceva:

- Tovarăşu’ Zarcaleu? a rostit acesta, întinzându-i mâna.

- Tovarăşu’ maior Zarcaleu, a vrut el să-l corecteze, dar, până să zică „Zarcaleu”, s-a pomenit cu o lovitură năucitoare în moalele capului, care l-a adormit pe loc.

S-a trezit apoi la Spitalul Militar Central, cu capul înfăşurat în bandaje şi cu mâna dreaptă în ghips. A zăcut o lună acolo – şi timp de încă vreo patru, după aceea, a pişat sânge. Cei doi băieţi de la poarta cazărmii îl tocaseră temeinic – şi asta, fără ca nimeni dinăuntru să observe ceva, deşi intrarea în corpul de gardă era la nici trei metri.

N-avea rost să reclame, i-au spus la Miliţie, nu existau martori. Pe foaia de internare e scris că mirosea a alcool, probabil că îl lovise vreo maşină care se făcuse nevăzută imediat după aceea. Şi nici nu se aşteptau ca el să ţină minte amănuntele, din moment ce era beat în momentul acela.

Chestia a rămas încurcată, un accident de circulaţie neelucidat. Iar unul dintre colegii lui l-a lămurit, compătimitor, la o masă a restaurantului de pe Ştirbei Vodă, la mult timp după aceea:

- Păi bine, mă, tu nu ştiai cine-s fetele alea? ale cui sunt, cu cine-s măritate? Mare pămpălău mai eşti, Zarcaleule tată… să zici mersi c-ai scăpat cu atât…

*

- Doamne, ce seară… suspină Marcel, zapând în disperare, numai reclame peste tot, în acelaşi timp, ăştia sunt sadici, domle… şi talkshow-uri… dacă au atâtea de discutat, de ce nu se duc, domle, la o cârciumă, la o terasă, ceva… şi vin să mă asasineze pe mine cu televizoru’…

- Personalităţi cu trecut incert şi viitor improbabil… rânjeşte Harry, de unde dracu’ au apărut atâtea victime, ca ciupercile după ploaie, uite-l şi pe ăsta, ce faţă…

- Taci, ţipă deodată Marcel, taci, că-l ştiu!

E Zarcaleu, e chiar domnul Zarcaleu… şeful unei asociaţii a victimelor comunismului, invitat la talkshow-ul despre o viitoare lege a despăgubirilor pentru acestea…

- Ia taci puţin, face Adrian, care a preluat telecomanda de la Marcel. Ce naiba e chestia asta?

Chestia aia, pe Mezzo, e Simfonia a Noua, adică în special Oda Bucuriei, într-o viziune cu totul nouă, revoluţionară, zice prezentatoarea.

- Revoluţionară era şi la Radio Berlin, înaintea anunţurilor despre victoriile decisive ale nemţilor în Rusia sau în Africa de nord, revoluţionară e şi acum, la Uie… mare curvă, Oda asta, a Bucuriei, murmură Harry.

- Eşti pur şi simplu negativist, măi dragă, un nenorocit de negativist, îi răspunde Adrian. Nimic de făcut cu tine, şoha n-oi vidè raiù’, vorba cântecului…

- Ce dracu’ face corul ăsta, zice Marcel, mai tăceţi, măi, din gură…

Cu corul de la televizor se întâmplă, într-adevăr, ceva ciudat: după doar câteva măsuri, acutele ca nişte tăişuri de spadă ale sopranei se transformă în ceva ce seamănă mai degrabă a chelălăială, în vreme ce replicile basului devin, fără echivoc, mugete.

Ultimele minute sunt urletul unei haite de lupi, urlet modulat, dizarmonie superioară, după cum suna prezentarea.

Marcel îşi face cruce, iar Placido, care s-a refugiat în braţele lui Harry, îl zgârie până la sânge.

Cei trei se despart îngânduraţi.

- sfârşit -

Actualitatea literara - Lugoj, nr. 19-20 (aprilie-mai 2012), pag. 12

la 21 aprilie a.c., în sala Teatrului Municipal Traian Grozăvescu, a avut loc un eveniment dedicat marelui actor lugojean Béla Lugosi, interpretul hollywoodian al lui Dracula.

Cu această ocazie, a fost prezentat filmul The Fallen Vampire al regizorului Florin Iepan, dedicat faimosului actor. După toate aparenţele, Dracula este cel mai cunoscut - în întreaga lume - dintre toate personajele imaginate de scenariştii vreunui studio cinematografic.

Şi probabil că pe locul următor, într-un asemenea clasament, s-ar plasa Tarzan, respectiv Johnny Weissmüller, care s-a născut  în satul Freidorf - actualmente, cartier al oraşului Timişoara.

http://www.ziarulactualitatea.ro/eveniment/dezvelierea-placii-comemorative-a-marelui-actor-bela-lugosi/

http://www.ziarulactualitatea.ro/hotnews/marele-actor-bela-lugosi-va-avea-la-lugoj-o-stea-si-un-cinematograf-care-ii-va-purta-numele/

http://www.banat.ro/academica/Tarzan.pdf

Aşadar, vedeţi dumneavoastră, există plagiate şi plagiate, zicea dl. Dan Stanca. N-o să ne apucăm a confunda infracţiunea comisă de un Neica Nimeni cu atât de scuzabila greşeală a vreunui amic ori comiliton. Amicul a fost făcut să dea cu jula tocmai de către Divinitate !!! şi la o adică, vine cu certificat de la Număru Nouă păcum că el a fost victima unui delir, unui raptus !

sfânt, mă-nţelegi !!!

Am pus aici textul acesta – atât de vechi – al fostului meu coleg D.S. de la România liberă în calitatea lui de piesă unică, fără asemănare, din dosarul josniciei omeneşti. Niciodată n-am mai întâlnit vreo scuză atât de jalnică (iar cu certificat de la Psihiatrie a mai venit, recent, doar cetăţeanca de naţionalitate rrromă filmată în timp ce o jefuia pe femeia lovită de o maşină pe trecerea de pietoni).

El o să vă ajute să înţelegeţi de ce nu poţi găsi vreunul, în ţara asta, pe care să-l faci ministru al învăţământului – şi care să nu fi furat ceva de la cineva.

PS - Prefer termenul “naţionalitate” celui de “etnie”. Parcă e mai puţin tribal.

- va urma -

Săptămâna viitoare am să vă povestesc câte ceva despre cei care m-au furat pe mine, despre care am mai vorbit aici - şi care fac, la ora asta, pe morţii-n păpuşoi. Îi voi resuscita, o să vedeţi !

Nu ştiu dacă chiar la ea se refereau domnii poliţişti

care strigau astă iarnă “ieşi afară, javră ordinară!“.

În definitiv, nu-i aşa, nici n-ar fi exclus…

Vasile Gorduz face prozeliţi, postum :

I-a impresionat şi pe suporterii spanioli veniţi la Bucureşti,

la finala Europa League :

]]> http://ciocu-mic.ro/wordpress/?feed=rss2&p=6469 http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6465 http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6465#comments Mon, 07 May 2012 09:24:41 +0000 admin http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6465

nr. 53 (aprilie 2012), pag. 15

http://issuu.com/climateliterare/docs/nr53_a4_layout_1#download

Aşadar, dragă Cristi, e bine să reţii că nu se spune “criminalii lui Ion sau Gheorghe”, ci “asasinii lui Ion sau Gheorghe” sau “ucigaşii lui Ion sau Gheorghe”.

…E-n regulă, nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Am făcut-o din mizericordie… o să-ţi explic altădată ce-i aia…

Bucureşti, 4-13 mai 2012

OMUL FĂRĂ TRECUT

PLAY

http://ciocu-mic.ro/wordpress/wp-admin/post.php?action=edit&post=4704

5 mai 2012

PUR

E greu de crezut că, în anul 2010 d.Chr., s-o mai fi găsit vreun scriitor sau regizor care să înşire iarăşi, cu deplină convingere, străvechea poveste cu “sedusă şi abandonată”.

Şi totuşi, s-a găsit, iar filmul cu pricina a luat, culmea culmilor, şi patru premii internaţionale. Iar pentru aşa ceva, singura denumire potrivită este “tur de forţă”.

Pur, filmul scenarist-regizoarei suedeze Lisa Langseth, este, propriu-zis, un one woman show, stând într-o măsură covârşitoare pe umerii protagonistei Alicia Vikander (n. 1988), aflată, cu toată vârsta-i fragedă de atunci, la al cincilea film al ei.

Povestea e ultrabanală şi arhicunoscută: Katarina este o fetiţă de la mahala (“din suburbii”, cum le numesc funcţionarii cu care are de-a face), fiică a unei mame alcoolice, aflată sub supravegherea serviciilor sociale ca urmare a trecutului ei, foarte recent, de prostituată minoră - şi locuind, deocamdată, la iubitul ei.

Ei i se pare că a pătruns într-o altă lume, prin angajarea, datorată doar întâmplării, ca recepţioneră şi telefonistă la filarmonica din oraş. Unde ajunge să se încurce cu tânărul dirijor, o adevărată vedetă locală. Relaţia lor durează, însă, numai până la întoarcerea soţiei aceluia din voiajul în care a fost plecată, când el începe să se simtă hărţuit de insistenţele amantei sale de-o zi, sau de-o oră. Prin urmare, profitând de poziţia lui în instituţie, obţine concedierea ei.

Rămasă pe drumuri (concubinul la care locuia a dat-o şi el afară), Katarina se transformă rapid într-o epavă rătăcind disperată pe străzi. În cele din urmă, se hotărăşte să mai facă o încercare, întorcându-se la filarmonică şi rugându-se de cei de acolo s-o reangajeze. Are o discuţie cu dirijorul, în cursul căreia el o batjocoreşte cum ştie mai bine (ar avea ceva motive, la drept vorbind: soţia lui a descoperit adulterul şi tocmai a divorţat), lucrurile se precipită, iar ea reuşeşte …să-i facă vânt pe fereastră. Şi să dispară de acolo fără ca cineva s-o observe, aşa cum n-a observat-o nimeni nici la intrarea în clădire.

Epilog: dat fiind că nu mai e nimeni care să se opună reangajării (dirijorul murind accidental), Katarina îşi recapătă locul de muncă. …

Şi a trăit ani mulţi şi fericiţi după aceea…

…Ei bine, e cazul să revin, să-mi nuanţez un pic aprecierile: povestea cu “sedusă şi abandonată” avea, pe vremuri, alt final.

Lisa Langseth i-a dat unul mai demn de vremurile noastre cu telejurnale bubuitoare şi cu atrocităţi postate pe Youtube.

Dar, încă o dată, ceea ce frapează aici este interpretarea pasionată şi pasionantă a foarte tinerei actriţe cu înfăţişare curat meridională, cu tot numele-i scandinav. Văzând-o, poate că însuşi Diderot ar fi formulat puţin mai altfel celebrul său “paradox”. El spunea că actor adevărat nu e cel care se înfierbântă interpretându-şi rolul, ci acela care-l face pe spectator să se înfierbânte urmărindu-l.

Aliciei Vikander îi reuşesc ambele, în acelaşi timp: trăirea rolului la cea mai înaltă tensiune şi captarea simpatiei până şi a celui mai blazat spectator.

Ca dovadă, premiile obţinute de acest film, pentru interpretare – mai exact, pentru interpretarea ei.

4 mai 2012

http://en.wikipedia.org/wiki/Alicia_Vikander

TURN OFF THE LIGHTS

Este un oarecum-documentar despre momentul eliberării unor tineri puşcăriaşi (din penitenciarul de la Craiova, după toate aparenţele) şi despre primele lor zile în libertate.

Ivana Mladenović, tânăra lui autoare, este originară din Serbia şi a terminat cursurile UNATC Bucureşti în 2009.

Filmul ei ar trebui privit cu detaşare, ceea ce mie, recunosc, mi-a fost imposibil, aflându-mă mult prea aproape de personajele sale.

Astfel, acum vreo cinşpe ani, ele mi-au furat cele două biciclete din balcon (locuiam la etajul unu al unei clădiri situate la vreo cinci sute de metri de piaţa Galaţi, adică în buricul târgului Bucureşti).

Tot cam atunci, în autobuzul 133, mi-au tăiat cu lama o geantă de piele destul de scumpă, numai din curiozitatea de a vedea ce aveam înăuntru. N-au găsit mare lucru, iar când am luat-o de gât pe făptaşă şi am dat-o jos din maşină, au sărit doi tipi, că ce-am cu biata femeie, că s-o las în pace pe nevasta lor.

Mai de curând, prin 2010, aceste personaje i-au smuls din mână soţiei mele telefonul mobil – şi duse-au fost. Poliţaii de la circă i-au înregistrat reclamaţia şi i-au spus să nu se aştepte la recuperarea pagubei, fiindcă e foarte probabil că puştii aceia or fi şi vândut telefonul primului şofer de taxi ieşit în calea lor. Cât despre a pune vreo întrebare şoferilor celor zece taxiuri parcate câţiva paşi mai încolo, nici vorbă… Am uitat să vă spun, chestia asta s-a întâmplat lângă fostul magazin Eva de pe bulevardul Magheru.

Şi tot aşa mai departe, că mărturisiri de-astea aş mai avea de făcut…

În concluzie: i s-o fi părut excitant subiectul acesta domnişoarei regizoare.

Mie, nu - fiindcă mă aflu prea aproape de el. În bătaia puştii, cum s-ar zice.

PS - De ce zice titlul “stinge lumina” pe englezeşte ? Fiindcă acţiunea se petrece undeva, între Londra, Dublin şi New York. Of course, my horse.

4 mai 2012

cronici de Dan Predescu

toate drepturile rezervate

[ vezi şi http://ziarero.antena3.ro/article/view/id/24084 ]

]]> http://ciocu-mic.ro/wordpress/?feed=rss2&p=6419 http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6409 http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6409#comments Thu, 03 May 2012 20:58:55 +0000 admin http://ciocu-mic.ro/wordpress/?p=6409

NOTĂ DE SUBSOL

Filmul prezentat în cadrul galei de închidere a Festivalului Filmului Evreiesc de la Bucureşti (ediţia a 2-a, 27 aprilie – 3 mai a.c.) a fost israelianul Footnote, pe scenariul şi în regia lui Joseph Cedar, care a obţinut, în 2011, premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, după o nominalizare la Oscar-ul pentru cel mai bun film străin.

Nota de subsol a lui Cedar este o poveste despre intrigile şi rivalităţile acerbe (mâncătoriile, pe limba omului de rând) din lumea academică, a filologilor cercetători ai Talmudului, despre firi şi caractere şi despre nişte uluitoare, însă deloc imposibile meandre ale vieţii personajelor, care, de la un anumit punct al acţiunii, încep să semene tot mai decis cu farsele pe care le joacă Moira, Destinul, câte unui erou de tragedie greacă – lui Oedip, de exemplu.

După o viaţă întreagă petrecută în biblioteci, având ca unic scop demonstrarea unei ipoteze ştiinţifice de-a dreptul revoluţionare cu privire la textul original al Talmudului (respectiv, corpus-ul de texte, de mari dimensiuni, de exegeză a textelor sacre şi tradiţiilor mitologico-folclorice ale iudaismului) – şi ca rezultat, până una-alta, totala lui ignorare de către mediul academic, Eliezer Shkolnik are marea bucurie de a afla că va primi Premiul Israelului, una dintre cele mai importante distincţii, de nu cumva, cea mai importantă din această ţară. El, care până atunci, avusese parte, drept recunoaştere publică, doar de o notă de subsol într-o carte a unui confrate celebru.

Numai că… a fost o încurcătură la mijloc. O secretară de la Ministerul Educaţiei l-a confundat cu fiul său Uriel, tot filolog şi acesta, dar mult mai bine integrat socialmente, un adevărat om al momentului, un om de succes, cu o mulţime de cărţi publicate, un adevărat negativ al părintelui său necomunicativ, însingurat şi înăcrit de atâta insucces şi nerecunoaştere a muncii sale de-o viaţă. Cel propus pentru premiu fusese, de fapt, fiul, nu tatăl…

În încercarea de a repara efectele acestei erori stupide, care ar putea avea consecinţe dezastruoase asupra bătrânului, Uriel se dovedeşte un fiu bun, negândindu-se nici o clipă să accepte ceea ce-i sugerează autorii propunerii de acordare a premiului, adică să-l primească, după ce încurcătura va fi lămurită în mod public, din raţiuni de “transparenţă”. Ba chiar ajunge la o scurtă confruntare cu principalul autor al propunerii, care se întâmplă să fie tocmai rivalul de o viaţă al tatălui său, primul responsabil de marginalizarea acestuia – pe considerente greu de spus cât de principiale.

Iar în acest timp, fără să ştie de lupta dusă de Uriel pentru ca premiul să-i fie acordat tatălui său, aşa cum ziarele au şi apucat să anunţe, acesta dă un interviu în care se apucă să denigreze tocmai lucrările propriului său fiu. Şi e la fel de greu de spus că asta a fost doar o toană de moment, cauzată de ramoleală.

În cele din urmă, premiul îi va fi decernat bătrânului – dar numai după ce fiul său va fi fost obligat să se angajeze că nu va mai candida vreodată la obţinerea lui. Şi asta, după ce devine evident că el este cel îndreptăţit…

Va fi o victorie cu un gust destul de amar…

Povestirea cinematografică – excelentă – a celor de mai sus este egal îndatorată atât scenariului şi dialogurilor, cât şi unor interpretări actoriceşti de mare clasă: două roluri de aici sunt aproape mute, cel al bătrânului (Shlomo Bar Aba) şi al soţiei sale (Alisa Rosen), dar apariţiile lor se întipăresc, cum se spune, pe retină. Memorabil, de asemenea, şi plin de temperament, Lior Ashkenazi, în rolul fiului său.

Filmul lui Cedar are darul de a da de gândit prin ceea ce spune (inclusiv prin intermediul animaţiei, în scene anti-iluzioniste care completează şi comentează amuzant firul narativ principal), prin felul său lipsit de patetism, dar şi de vreo pornire moralizatoare, de a vorbi despre succes sau eşec, ori despre modul frumos sau urât de a-ţi purta bătrâneţea – precum şi prin ceea ce nu spune, ci se rezumă să observe în treacăt: detaliile măsurilor anti-tero de la intrarea în sălile unde au loc evenimente culturale de amploare, cu bodyguarzi, scannere, câini poliţişti şi arme automate, sunt destul de deprimante pentru orice spectator, chiar dacă el vede zilnic asemenea lucruri la televizor, sau pe viu.

cronică de Dan Predescu

toate drepturile rezervate

Aveai ce citi în ea, multe nume mari, dintre care primele ce-mi vin acum în minte sunt ale inegalabililor Şerban Cioculescu şi D. I. Suchianu.

Şi al lui Miron Radu Paraschivescu, faimosul MRP, care, în rubricile lui de Poşta redacţiei ţinute pe durata a vreo două-trei decenii în mai multe reviste, îi debutase pe câţiva care se dovediseră după aceea a fi fost printre cei mai mari – pe Marin Preda, de exemplu.

MRP se bucura, deci, de reputaţia de a avea mână bună în materie de începători. Aşa că i-am trimis un plic cu câteva dintre poeziile mele, desigur, cu nădejdea secretă că îmi va publica vreuna.

Din nefericire, scrisoarea mea începea cu “Stimate domnule M.R.P.” – că aşa auzisem eu că-i zic toţi. Chiar nu mi-a trecut prin cap că asta putea să-l irite.

Eram obraznic cu absolută nevinovăţie – “tinereţea are privilegiul prostiei”, parcă aşa se spune, nu?

Iar răspunsul lui mi s-a părut chiar nervos :

Aşa că, fără să mă gândesc la invitaţia care urma, totuşi, înţepăturii din prima frază,  n-am mai îndrăznit să-l deranjez.

De-abia după un an am înţeles ce voia să spună în răvaşul acela. Când am aflat că a murit, şi anume, de cancer pulmonar.

Iar ce mi se pare, acum, senzaţional este că unul ca el îşi dădea osteneala să-i răspundă (prin poştă!) unui ilustru necunoscut de-alde mine.

Nu prea mai ştiu, la ora asta, vreo personalitate comparabilă, în stare de asemenea gest.

Aveam un coleg de armată, un tractorist, care ne-a părăsit într-o zi când făcea de santinelă la depozitul de muniţii, adică la postul cel mai îndepărtat, aflat la vreo doisprezece kilometri de cazarmă.

Eram caporal de schimb – şi aşa se face că, la ora schimbului, am fost primul care a dat de cadavru. Pe geanta măştii lui de gaze, aruncată pe pământ, se afla o foaie ruptă dintr-un carneţel, pe care scria: “Anunţaţi vă rog Patria că să nu mai conteze pe supsemnatul şi că îmi bag p… în voi toţi”. Şi semnătura.

Ce l-o fi apucat? am stat şi m-am tot gândit după aceea. Părea un băiat vesel, mereu bine dispus, mereu trecând cu câte-o glumă peste mizeriile de zi cu zi.

De obicei, ne distra cu canţonete. Seara, la spălător, dădea drumul câte unei O sole mio, cântată nu prea rău, căci avea ureche muzicală şi timbru plăcut, dar, în lipsa cunoştinţelor de italiană, cu un text propriu, un ghiveci care suna a toate limbile cunoscute, plus japoneza.

Şi după ce se oprea din cântat, îi trântea un “ce p… măsi” triumfător şi concluziv.

Dacă stau şi mă gândesc bine, prin înjurătura finală bietul meu coleg de armată nu voia altceva decât să clameze faimosul “anch’io sono pittore” al lui Michelangelo…

Talent prin voia Organelor.

Una e să fii cineva fiindcă eşti – şi alta e să fii cineva fiindcă aşa au hotărât Ăia. E o diferenţă, nu? În primul caz, îi datorezi ceva lui Dumnezeu. În al doilea, doar dumnezeilor ăştia judeţeni…

Categoric, Voltaire nu avea dreptate când spunea că religia este o minciună folositoare disciplinării maselor.

Oamenii sunt piesele unui puzzle imposibil de recompus. Misticismul – o forma mentis aparţinând de drept celor mai evoluaţi dintre ei – este apanajul, de fapt, al categoriilor umane înapoiate şi manipulate, care fac din el o poveste stupidă şi adesea abjectă, fără a deveni prin aceasta mai disciplinate.

Întristătoare e mai ales împrejurarea că prin religiozitate se înţelege aproape întotdeauna mentalitatea lipsită de demnitate şi de idealism a celui care cere ceva în schimb, salvarea (a spiritului, cumva? mă îndoiesc, mai degrabă îi cerem lui Dumnezeu să ne ferească de cancer şi de şomaj) sau pur şi simplu, un câştig la loto.

De dorit ar fi fost alternativa idealistă – a acelora care, necrezând, vor să dea ceva lumii, calea sfinţeniei fără Dumnezeu, cum o numea odată Marguerite Yourcenar.

Un Duce de Orania a zis odată o vorbă monumentală : “nu e nevoie să speri pentru a înfăptui”.

]]> http://ciocu-mic.ro/wordpress/?feed=rss2&p=6377